Receptarea lui Mihail Kogălniceanu în RSS Moldovenească. Studiu de caz: Ion Soroca

Mihail Kogălniceanu – 200 ani de la naștere

Receptarea lui Mihail Kogălniceanu în RSS Moldovenească.

Studiu de caz: Ion Soroca

„În istoria fiecărui popor, mare sau mic, există personalități, care prin activitatea lor reflectă, mai mult sau mai puțin, epoca în care ele au trăit și au muncit.
O astfel de personalitate în istoria poporului nostru este cea a lui Mihail Kogălniceanu”, – astfel își începe prefața la „Opere alese” de Mihail Kogălniceanu (Editura de Stat a Moldovei, Chișinău, 1958) cercetătorul științific Ion Soroca, angajat al Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Ștințe a URSS, Filiala RSSM. Peste 8 ani, în 1966, Editura „Cartea Moldovenească” va scoate de sub tipar ediția a doua a „Operelor alese”, revăzută și completată, cu prefață și comentarii de același Ion Soroca. Înainte de a povesti odiseea acestui cercetător științific, ghinionul lui de a-și alege ca temă de studiu personalitatea lui Kogălniceanu și de a persista în alegere timp de 22 de ani, cât a lucrat la sus-pomenitul Institut, voi aminti, sumar, de epoca în care a fost posibilă în RSSM abordarea unei astfel de teme.
Este vorba de așa-zisul „dezgheț” hrușciovist, care a durat 11 ani, din 1953 și până în 1964, rușii numindu-l „оттепель”, perioadă, când la cârma CC al PCUS s-a aflat Nichita Sergheevici Hrușciov. Analiza acestei „epoci” revendică o abordare nuanțată. Vorba e că în această perioadă s-a produs, într-adevăr, un „dezgheț”: a fost condamnat cultul personalității lui Stalin la Congresul XX al PCUS din februarie 1956, a fost eliberată din închisori, Gulaguri, o bună parte a deținuților politici, s-a mai „înmuiat” cenzura, iar în teritoriile ocupate de Imperiul sovietic, inclusiv în Basarabia, rebotezată RSSM, s-a produs, mai mult sau mai puțin, un reviriment național. Vom aminti aici doar de faimosul Congres al III-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova din 14-15 octombrie 1965, la care s-a pus problema revenirii la grafia latină și renunțarea la graiul pocit moldovenesc, promovat încă din perioada interbelică în RASSM.
În pofida acestor și a altor evenimente îmbucurătoare, să nu uităm, totuși, că în această perioadă s-au întâmplat și lucruri, eufemistic vorbind, reprobabile, cum ar fi pedepsirea indezirabililor cu internări în spitale de psihiatrie, promovarea în exces a ateismului, înăbușirea rebeliunii muncitorilor din Novocerkassk din 1-2 iunie 1962, cu condamnarea la pedeapsa capitală a liderilor acesteia, intrarea tancurilor sovietice în Budapesta și înăbușirea răscoalei/revoluției anticomuniste și antisovietice din Ungaria în octombrie 1956, soldată cu masacrarea a cca 2500 de maghiari, deteriorarea relațiilor externe cu SUA și alte state, numită „război rece”, ca să nu mai vorbim de matrapazlâcurile hrușcioviste din agricultură etc.
Totuși, să revenim la „оттепель”/ „dezgheț”, când o parte dintre intelectualii din întreg spațiul sovietic au înțeles că a sosit vremea lor, vremea oamenilor liberi. Liberi în a-și exprima nestingherit viziunile artistice, științifice, culturale.
Nici basarabenii nu au ezitat să profite de „dezgheț”. Bineînțeles, cei cu vocație de carierist au continuat să slujească cu devoțiune ideologia bolșevică, de la care Nichita Hrușciov nu s-a abătut. Din fericire, pe această palmă de pământ românesc, după genocidul stalinist, vom constata cu uimire că au rămas destul de mulți intelectuali, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, verticali, cu demnitate națională și general-umană, printre ei numărându-se și Ion Soroca. În RSSM el a fost cel mai tenace promotor al ideilor, al operelor, al vieții în general a marelui nostru înaintaș Mihail Kogălniceanu de până la restructurarea gorbaciovistă. Nouă ne rămâne doar să-i „depistăm” pe cei mai curajoși și pe cei mai de seamă oameni ai cetății după un îndelung „complot al tăcerii” și să-i readucem în circuitul valoric național. Sunt mulți, dar noi nu-i cunoaștem, pentru că în timpurile sovietice s-a făcut tot posibilul ca să nu-i cunoaștem, ca să nu mai scăpăm vreodată de asfixiantul complex al inferiorității. Și aici voi pomeni, doar în treacăt, de eroii mișcării antisovietice și anticomuniste din Basarabia postbelică, puțin cunoscuți, dar și mai puțin popularizați: Vasile Odobescu, Simion Zlatan, Simion Baranovschi, Filimon Bodiu, Anatol Guma, Valeriu Graur, Alexandru Șoltoianu, Mihai Moroșanu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu și atâția alții, lideri ai formațiunilor antisovietice „Armata Neagră”, „Partidul Democrat Agrar”, gruparea lui Filimon Bodiu, „Arcașii lui Ștefan”, organizația „Maidahonda”, „Uniunea Democratică a Libertății”, „Partidul Dreptății”, „Uniunea Democrată a Socialiștilor”, „Frontul Național Patriotic” etc.
Dar, precum zic francezii, revenons à nos moutons. În perioada „dezghețului” hrușciovist despre Kogălniceanu au scris articole mai mulți cercetători, printre aceștia numărându-se și prietenul lui Ion Soroca – Ion Vasilenco – care în 1957, cu ocazia celor 140 de ani de la nașterea marelui înaintaș, în numărul din 8 septembrie al săptămânalului „Cultura Moldovei”, la p.3, publică articolul „O figură luminoasă a trecutului nostru cultural”. Ce a pățit Ion Vasilenco pentru promovarea valorilor și a personalităților culturale din dreapta Prutului, dar, mai ales, pentru articolul despre Constantin Stere, contemporanii lui știu: hărțuit, internat de mai multe ori în spitalul de psihiatrie „Codru”, a avut un sfârșit tragic. Dar asta se întâmpla după revenirea în forță a temutei cenzuri, deja pe timpul lui Brejnev, când „dezghețul” se încheiase într-un mod lamentabil! Ce avea să pățească Ion Soroca voi vorbi ceva mai la vale, după ce voi înșirui numele cercetătorilor basarabeni care au scris despre Kogălniceanu în acei 11 ani de fragilă libertate. Iată-i: desigur, vioara numărul 1 – Ion Soroca („Mihail Kogălniceanu – 75 ani de la moarte”, în: revista „Nistrul”, nr.7, 1966, p.133-137; „Activitatea editorială a lui M Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.1, 1969, p.11-21; „Concepțiile sociale ale lui M. Kogălniceanu”, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1970, p.14-23, ediția I-a a „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu, Chișinău, Editura de Stat a Moldovei, 1958 și ediția a II-a, Chișinău, Editura „Cartea moldovenească”, 1966). Ceva mai înainte, în „Moldova socialistă” din 6 septembrie 1957 Ion Soroca pregătește o pagină întreagă (p.3), dedicată lui M. Kogălniceanu, intitulată „Luptător pentru propășirea maselor”, în care, pe lângă fragmente din opera lui M. Kogălniceanu și propriul articol „Mihail Kogălniceanu (1817-1891)”, inserează și un articolaș intitulat „Alături de țărănime”, semnat de studentul Vasile Badiu. Studentul Badiu va mai publica, peste 2 ani, pe 22 ianuarie 1959, în „Tinerimea Moldovei”, sub genericul „100 ani de la unirea Principatelor Române” un articol cu un titlu foarte îndrăzneț pentru acele vremuri – „Mihail Kogălniceanu și Unirea”, iar peste 8 ani, deja în calitate de critic literar, va publica în revista „Nistru” (nr.9, 1967, p.120-125) articolul „Arta oratorică a lui Mihail Kogălniceanu”; Ion Osadcenco („Activitatea literară a lui M. Kogălniceanu”, în: „Tinerimea Moldovei” din 6 septembrie 1957), tot în acel număr – Gheorghe Bogaci („Marele patriot și cărturar – 140 de ani din ziua nașterii lui M. Kogălniceanu”), Ana Ciobotaru ( „Mihail Kogălniceanu – 140 de ani de la naștere”, în: „Colhoznicul Moldovei”, 6 septembrie 1957), Pavel Zavulan („Omagiu lui Mihail Kogălniceanu, în: „Limba și literatura moldovenească”, nr.3, 1966, p.79-80), Lazăr Ciobanu („Kogălniceanu-publicist”, în : „Limba și literatura moldovenească”, nr.4, 1967 p.19-27), în acelaș număr – K. Prisacă („150 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu”, p.75), dar și leningrădeanul Iurii Baskin („Михаил Когылничану. К 140-летию со дня рождения классика молдавской литературы” (Mihail Kogâlniceanu. 140 de ani de la nașterea clasicului literaturii moldovenești”), în: „Советская Молдавия” („Moldova Sovietică”) din 6 septembrie 1957. Același Baskin va publica, în anul 1960, în broșura „Учёные записки”, том LII (Юридический) („Studii științifice”, vol.LII (Juridic), care apărea sub auspiciile Universității de Stat din Chișinău, un amplu studiu intitulat „К вопросу о формировании общественно-политических взглядов Михаила Когэлничану” (Despre problema formării viziunilor social-politice ale lui Mihail Kogălniceanu”), în care autorul își exprimă, printre altele, dezacordul față de concepțiile lui Ion Soroca vis-a-vis de aprecierea de către acesta a concepțiilor politice ale lui Kogălniceanu. Iată cum îl „combate” Iurii Baskin, în cel mai veritabil stil leninist, pe Ion Soroca: „Мы не можем вполне согласиться с характеристикой, данной М. Когэлничану И. Сорокой (см.„История литературий молдовенешть”, вол.1, Кишинэу, 1958, паж. 263). Он оценивает его как „либерала демократа”. Дело в том, что такая формулировка неточна, так как (независимо от воли и желания автора) в ней делается попытка примирить либерализм и демократию, которые, как это неоднократно указывал Ленин (см. Соч., том 18, стр.34), непримиримы по самой своей природе. Внутренний порок и противоречивость взглядов Когэлничану как раз и заключались в том, что он хотел примирить их, но это не значит, что он смог примирить. Это было следствием, в конечном счёте, противоречивого положения тех социальных групп, идеологом которых он выступал (прежде всего национальной молдавской буржуазии – мелкой и средней), (p.108). („Nu putem fi întru totul de acord cu caracteristica, pe care i-o face Ion Soroca lui M. Kogălniceanu (vezi: Istoria literaturii moldovenești, vol. I, Chișinău, 1958, p.263). El îl apreciază ca pe un „liberal democrat”. Dar această formulare este una inexactă, deoarece (indiferent de voința și dorința autorului) în ea se încearcă împăcarea liberalismului cu democrația care, așa precum a concretizat nu o singură dată Lenin (vezi: Opere, vol.18, p.34), sunt de neîmpăcat prin însăși natura lor. Viciul intern și concepțiile contradictorii ale lui Kogălniceanu au constat tocmai în faptul că el a încercat să le împace, dar asta nu înseamnă că i-a și reușit. Și aceasta drept urmare, în ultimă instanță, a poziției contradictorii a acelor grupuri sociale, al căror ideolog era (întâi de toate burghezia națională moldovenească – mică și mijlocie), (p.108).
Cu siguranță, au mai fost și alți cercetători din URSS, care au scris despre marele nostru înaintaș, dar care au rămas în afara ariei mele de cercetare. Lucru curios, în anii `70 ai secolului trecut, când nu s-a mai putut publica nimic în mass media de la noi despre M. Kogălniceanu, ziarul „Tinerimea Moldovei” din 2 septembrie 1977, publică un articol prilejuit de aniversarea a 160-a a lui M. Kogălniceanu, intitulat „Îndrumător al literaturii” și semnat de tânărul cercetător literar Vasile Malanețchi. Întreaga odisee care a urmat acestui gest temerar o găsim în cartea „Vladimir Beșleagă. Îndoiala a fost și rămâne principiul meu de viață…” Vasile Malanețchi în dialog cu Vladimir Beșleagă, apărută la Editura „Prut Internațional” în 2014, la p.78-79.
În contextul spațio-temporal descris mai sus a activat și cercetătorul literar Ion Soroca. S-a născut pe 8 septembrie 1929 în satul Caragaș, raionul Slobozia, în Transnistria, deci, și a putut face, în „epoca de aur a șantiștilor”, în care i-a fost dat să-și trăiască din punct de vedere profesional cei mai prolifici ani, o carieră strălucită. Era un autodidact desăvârșit, avea un coeficient de inteligență de invidiat, iar imediat după absolvirea Facultății de Istorie și Filologie a Universității de Stat din Chișinău, în anul 1955, este trimis pentru studii de doctorat (la aspirantură, precum se zicea pe atunci) la Institutul de limbă și literatură al Academiei de Științe a URSS, filiala RSSM. După absolvirea aspiranturii, este angajat, pe 16 noiembrie 1958, în calitate de colaborator științific inferior (младший научный сотрудник), la specialitatea „literatura moldovenească” în cadrul aceluiași Institut. Timp de 22 de ani de salahoriat în cadrul Institutului de Filologie, precum i s-a zis mai târziu acestuia, Ion Soroca a purtat, ca pe un stigmat, doar această titulatură – colaborator științific inferior. Și asta în timp ce colegii lui, unii dintre ei bicisnici, semianalfabeți, urcau de la an la an treptele academice, titlurile științifice în acea vreme fiind următoarele: colaborator științific inferior, colaborator științific superior, docent, profesor, membru-corespondent și, ultimul, vârful aisbergului, membru titular al Academiei de Științe. De ce altora li s-a permis ascensiunea, iar lui Ion Soroca – nu? Răspunsul la această întrebare este univoc: din cauza temei de cercetare. Dacă și-l lua drept temă de cercetare nu pe Mihail Kogălniceanu, ci, să zicem, pe Gorkii sau Pușkin, sau Maiacovski sau, în cel mai bun caz, pe Esenin… , și, dacă ar mai fi avut și stofă de carierist, astăzi toată lumea din Republica Moldova avea să știe de academicianul Ion Soroca. Așa însă, el rămâne până în prezent quasinecunoscut. Altul în locul lui, mai orgolios, demult își dădea demisia sau se reprofila, schimbându-și tema de studiu, dar pentru Ion Soroca, om de o rară modestie și demnitate, M. Kogălniceanu a fost o constantă a vieții profesionale, până pe data de 14 ianuarie 1980, când se adresează lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Filologie, cu cererea de eliberare din funcție, „în legătură cu trecerea la alt loc de muncă” („в связи с переходом на другую работу”). Era în floarea vârstei, avea 51 de ani! Interesant este faptul că toate caracteristicile pe care i le scriau superiorii intermitent, de regulă în preajma avansărilor în funcții a candidaților, erau pozitive, chiar laudative, dar toate ca una, parcă trase la indigo, se încheiau invariabil: „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должность младшего научного сотрудника” („Caracteristica este prezentată în legătură cu alegerea lui (I. Soroca – n.a.) pe un termen nou în funcția de colaborator științific inferior”). Și asta pe parcursul a 22 de ani de muncă asiduă! În dosarul lui Ion Soroca, ce se păstrează la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a R. Moldova, am găsit patru astfel de caracteristici. Prima, din 15 ianuarie 1960, este semnată de Iosif Varticean, directorul de atunci al Institutului, a doua, din 7 mai 1962, de Nicolae Corlăteanu, director și el, academician, a treia, din 8 iunie 1970 este semnată de Constantin Popovici, candidat în științe filologice, șeful sectorului „Relații reciproce dintre literatura moldovenească și literaturile popoarelor URSS” (Заведующий сектором взаимосвязей молдавской литературы с литературами народов СССР) și ultima, a patra, din 30 martie 1978, poartă semnătura lui Simion Cibotaru, Directorul Institutului de Limbă și Literatură, membru-corespondent al Academiei de Științe a RSSM. O să citez din ultima: „Тов. Сорока Иван Андреевич, 1929 года рождения, молдаванин, образование высшее, беспартийный, работает в Институте языка и литературы с 15 ноября 1958 года в должности младшего научного сотрудника. За этот период им было опубликовано свыше ста (subl. noastre – n.a.) научных работ. Он является соавтором „Истории молдавской литературы” (т.I), „Истории Молдавии” (т.II), а также учебников по молдавской литературе для IX и X классов. Им было подготовлено и прокомментировано 2 издания „Избранных произведений” М. Когэлничяну.(…) В настоящее время он работает над монографией „Русская литература в молдавской советской критике и литературоведении (1945-1975)”. Является членом редколлегии I-й и 2-й книг „Очерков молдавско- русско-украинских литературных связей”.
Тов. Сорока – участник многих научных конференций, (…) является членом редколлегии стенной газеты института, учёным секретарём Научно-Методического Совета общества „Знание” МССР”. („Tovarășul Soroca Ivan Andreevici, anul nașterii 1929, moldovean, studii superioare, fără de partid, lucrează la Institutul de limbă și literatură de pe data de 15 noiembrie 1958 în funcția de colaborator științific inferior. În această perioadă el a publicat mai bine de o sută (subl. noastre) de lucrări științifice. Este coautor al „Istoriei literaturii moldovenești” (vol.I), al „Istoriei Moldovei” (vol.II), de asemenea al manualelor de literatură moldovenească pentru clasele a IX-a și a X-a. El a pregătit pentru tipar și a comentat 2 ediții ale „Operelor alese” ale lui M. Kogălniceanu. (…) În prezent lucrează asupra monografiei „Literatura rusă în critica sovietică moldovenească și în critica literară (1945-1975). Este membru al colegiului de redacție al primelor două volume ale „Studiilor despre legăturile literare moldo-ruso-ucrainene”.
Tovarășul Soroca este participant al multor conferințe științifice, (…), este membru al colegiului de redacție al gazetei de perete a institutului, este secretar științific al consiliului științifico-metodic al societății „Știința” din RSSM”…).
Acesta este doar un citat din caracteristica, în care sunt înșiruite o mulțime de merite științifice ale lui Ion Soroca, dar care, ca și precedentele caracteristici, se încheie cu fatidicul „Характеристика дана на предмет избрания его на новый срок в должности младшего научного сотрудника по специальности „Молдавская литература”. Era anul 1978! Vor mai trece 2 ani de umilințe și Ion Soroca va scrie cererea de eliberare din funcție. Astfel, cariera lui științifică se încheia!
După toate acestea, să nu ne mai mirăm că Ion Soroca, în perioada de renaștere națională de la sfârșitul anilor `80, începutul anilor`90 ai secolului trecut, n-a ieșit la rampă, rămânând în total anonimat. Prea dureroasă i-a fost obida, prea distrus a fost moralicește, prea istovit fizic și, mai ales, psihologic. A trecut la cele veșnice în anul 2013, uitat de contemporani, neștiut de noi, cei mai tineri.
În continuare să precizăm ce a putut și ce nu a putut include Ion Soroca în cele două ediții ale „Operelor alese” ale lui Mihail Kogălniceanu, cea din 1958 și cea din 1966. Ediția din 1958 cuprinde trei compartimente: Opera artistică, Critica literară și Opera istorică și socială. Bineînțeles, beletristica i-a dat în cea mai mică măsură bătăi de cap și este clar de ce. Aici selecția a fost bine gândită și bine aleasă, pentru că îngrijitorul ambelor ediții a selectat cele mai reprezentative lucrări artistice ale lui Kogălniceanu, printre care „Nou chip de a face curte”, „Două femei împotriva unui bărbat”, „Iluzii pierdute”, „Fiziologia provincialului în Iași” și, desigur, romanul neterminat „Tainele inimii”. Ediția din 1966 e completată cu „Soireés dansantes” („Adunări dănțuitoare”) și cu „Noul acatist al Marelui Voievod Mihail Grigoriu”. Oricât de blândă ar fi fost cenzura bolșevică, Ion Soroca nu putea include în acest compartiment povestirea „Filosofia vistului”, scrisă de Kogălniceanu în anul 1838, la doar 21 de ani, care i-a adus mari necazuri prin faptul că a ironizat pe seama moravurilor din imperiul Rus. Ion Soroca știa de acest text, undeva la subsol face o trimitere fugitivă la el, dar numai atât. Altfel nici nu se putea, de vreme ce Kogălniceanu scrie următoarele: „Un scriitor vestit rusesc, întemeindu-să pe numărul jocurilor de cărți care se fac în Rosia și se întrebuințază la joc și socotind pentru această întrebuințare, în analogie, la fieștecare joc, numai două ceasuri, au dovedit că într-un an se joacă în Rosia patru veacuri. Este cu neputință că o asemine împrejurare să nu aibă înrâurire asupra năravurilor, asupra duhului vieții sociale și însuși asupra haractirului poporului… În Rosia vistul este astăzi unul din principalele elementuri ale vieții sociale: se poate zice că sara, când toată Rosia joacă vist, noi nu ne deosăbim în nimică de oamenii cei mai harnici și cei mai civilizați. (…) În Rosia, în zilele noastre, un bun curs de filosofia moralului ar trebui să fie început cu o tractație asupra pravililor vistului…”. „Ironia lui Kogălniceanu a fost așa de vizibilă, încât consulul rus la Iași Carol de Kotzebue s-a simțit vizat și jignit. El a cerut lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, să intervină pentru suprimarea revistei „Alăuta românească”, iar autorul, semnat numai cu literele Klmn, dar descoperit de Gh. Asachi, a fost pedepsit cu o lună de închisoare”, scrie Dan Simonescu în volumul „Mihail Kogălniceanu. Opere, I, Beletristică, studii literare, culturale și sociale”, București, 1974, la pagina 29.
De atunci, de la vârsta de 21 de ani, și pe tot parcursul vieții M. Kogălniceanu a fost o persoană mai întâi suspectată de neloialitate, mai târziu, după „mica Unire” (1859), urâtă de moarte de către reprezentanții Imperiului țarist în Principatele Dunărene. Cum puteai face o carieră științifică în RSS Moldovenească, alegându-ți drept temă de studiu o astfel de personalitate, chiar și în anii „dezghețului” hrușciovist? Deși îi cunoștea opera din scoarță în scoarță, Ion Soroca s-a văzut strâmtorat în alegerea operelor lui M. Kogălniceanu ce țin de critica literară, de opera istorică și socială, că de cea politică nici nu putea fi vorba. Și așa e de mirare că a putut introduce la compartimentul „Critica literară”, în ediția a doua a „Operelor alese”, a Programului gazetei „Steaua Dunării”, ziar eminamente unionist, iar la compartimentul „Opera istorico-literară”, în ambele ediții, a „Cuvântului introductiv la cursul de istorie națională”.
Ediția a doua a „Operelor” este completată cu un compartiment nou – „Scrisori”. Sunt reproduse 22 de scrisori, din cele circa 2300, câte a scris M. Kogălniceanu pe parcursul întregii sale vieți. Bineînțeles, Ion Soroca a putut selecta doar pe cele mai neutre, mai „nevinovate”, precum urmează: Către tatăl său (11 scrisori), către surorile sale (5 scrisori), către fratele său (1 scrisoare), către Gh. Asachi (1 scrisoare) și către prietenul său Ion Ghica (3 scrisori). Excepție face scrisoarea „Către Secretariatul de Stat”, adresată, de fapt, ministrului finanțelor din Principatul Moldova Petre Mavrogheni, în care Kogălniceanu solicită ridicarea interdicției apariției ziarului „Steaua Dunării”, care fusese suprimată la 11 septembrie 1856. Uimește curajul lui Ion Soroca de a include această scrisoare în „Opere…”, tot așa cum uimește și „lipsa de veghe” a cenzurii, pe care Nichita Hrușciov n-a desființat-o totalmente. Tot din acest considerent, pentru că cenzura n-a fost abolită definitiv, Ion Soroca n-a putut insera în nici unul dintre cele două volume îngrijite de el, a celei mai palpitante, mai tulburătoare, dar și mai dramatice scrisori pe care Mihail Kogălniceanu o adresează la sfârșitul lunii decembrie 1878 Baronului de Jomini, consilier al Cancelarului Imperiului rus kneazul Aleksandr Gorceakov, pe care i-a cunoscut personal, în timp ce aceștia se aflau la București, în iureșul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Consternat de atitudinea sfidătoare a Rusiei față de România, manifestată atât la San-Stefano, unde s-a încheiat armistițiul între părțile beligerante, cât și la Berlin, unde s-a încheiat pacea care a pus capăt unui război plin de sacrificii pentru țara sa, Kogălniceanu, în discursul său din 13 iunie 1878 de la Berlin, în calitatea-i de ministru de externe al României, dar și în scrisoarea sus-amintită, face un rechizitoriu politicii nerușinate a Rusiei, care a comis un act fără precedent în analele jurisprudenței internaționale, smulgând hoțește teritorii de la un aliat de război, după ce acesta i-a făcut posibilă victoria. Este vorba de cele trei județe ale Basarabiei istorice: Cahul, Bolgrad și Ismail. Prezint aici doar un citat din această scrisoare puțin cunoscută, dar care, după părerea mea, ar trebui să fie studiată în școli, licee, facultăți, ca dovadă grăitoare a celor mai alese sentimente de demnitate națională și de vibrant patriotism de care a dat dovadă marele nostru înaintaș pe parcursul întregii sale vieți: „Zece mii de Români dintr-o armată de 50.000 de oameni dorm azi somnul lor cel de pe urmă în jurul Plevnei și în câmpiile Bulgariei. Această bărbătească, dar dureroasă jertfă, noi am îndeplinit-o dintr-un avânt al inimii, fără condiții, fără tratat prealabil, căci pentru noi cuvântul Majestății Sale Împăratului (este vorba de țarul Alexandru al II-lea – n.a.) prețuia ca și tratatele cele mai formale și purta în sineși cea mai înaltă din toate sancțiunile. (…) Ne-am zis că, dacă integritatea teritoriului nostru era asigurată prin singurul fapt al trecerii armatelor împărătești, ceea ce constituia fără îndoială un ajutor pasiv, această integritate ne va fi cu atât mai mult garantată din ziua, în care armata noastră a fost chemată la cooperarea activă, care se manifesta fățiș ca cea mai pozitivă din toate alianțele.
Totuși, înăuntrul țării a trebuit să îndurăm toate greutățile, toate năpastele pe care le aduc în chip fatal cu ele războaiele, chiar cele mai norocoase.
… Ce răsplată ne așteaptă? Când a fost vorba de luptă, individualitatea României și pozițiunea ei de națiune aliată nu au fost puse la îndoială. Însă îndată ce chestiunea păcii a venit la ordinea zilei, de îndată încetăm de a fi Stat și aliați și cădem din nou la rangul de provincie neîndreptățită la acte internaționale. Vor începe desbateri asupra celor mai grave interese ale noastre, asupra intereselor celor mai esențiale ale vieții noastre naționale. Noi nu suntem admiși a le expune, a le susține. Am fost vrednici să vărsăm sângele nostru pentru a le apăra, dar nu suntem vrednici a le cunoaște. Numai Rusia are dreptul să le aprecieze, numai Rusia își ia sarcina de a le reprezenta și de a le sprijini, fără măcar să creadă necesar de a se informa ce înțelegem noi prin interesele noastre.
…Prin forță, Rusia poate lua mai mult decât Basarabia; ea poate răpi țara întreagă. Dar s-ar ivi o situațiune, în care România să fie mai părtinită de împrejurări ca Rusia; și anume când România, condamnată a pierde ca preț extraordinar al sforțărilor și al suferințelor sale, o bucată din pământul care e lipit de ea prin toate fibrele sale, ar protesta contra acestei ciopârțiri, ar invoca jertfele pe care și le-a impus și ar apela la loialitatea, dreptatea M.S. Împăratului și a Rusiei însăși. Căci mai presus de forță este legea dreptății eterne și a moralei eterne; și în acest domeniu, din care nimeni nu ne poate expropria, noi ne întărim la rândul nostru cu acea putere, ce își trage caracterul ei absolut din însăși principiile care i-au dat naștere și din care se nutrește. (…) Orice prietenie, pentru a ființa și a dăinui, trebuie să fie de amândouă părțile și să vieze dintr-o înclinare reciprocă și statornică. (…) Țările cele mici, ca și cele mari, câte odată chiar cu mai multă cerbicie, au simțăminte de conservare și de demnitate și merg până la capătul datoriilor ce le sunt impuse prin aceste simțăminte; acum e rândul Rusiei de a înțelege că pentru o țară mare, iubirea a cinci milioane de Români, asigurarea că inimile și brațele lor vor fi totdeauna gata, prețuiește mai mult decât o biată fâșie de pământ…”. Această scrisoare nu o vom găsi nici în bogata bibliografie a lui Mihail Kogălniceanu din Republica Socialistă România, acolo unde despre ilustrul nostru inaintaș s-a putut vorbi și publica incomparabil mai mult decât în RSS Moldovenească. Ea a fost publicată de către Nicolae Cartojan în volumul „M. Kogălniceanu. Opere”, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, f.a., p.252-259, probabil, pe la începutul sec.XX. Din nefericire, scrisoarea a fost glasul celui care predică în pustiu, la fel ca și discursul lui de la Berlin, din iunie 1878, despre care cancelarul german Bismarck a spus că „a fost auzit, nu și ascultat”.
Pentru Rusia, și atunci, ca și acum, Basarabia românească nu a fost și nici nu este o simplă fâșie de pământ străin, ci a fost și este un fel de Eldorado, de unde a stors și stoarce și în prezent aurul amestecat cu sângele poporului băștinaș care, iată, nici după mai bine de 25 de ani de așa-zisă independență nu poate scăpa din îmbrățișarea iezuită a monstrului de la Răsărit. Îmbrățișare care a sugrumat milioane de oameni nevinovați, a distrus destine, printre care și pe cel al modestului, eruditului, perseverentului om de știință Ion Soroca, strivit de tăvălugul ideologiei utopice, moșite de Marx, Engels și Lenin.
Veronica BOLDIȘOR

 

75 DE ANI DE LA TRAGICA BĂTĂLIE DE LA COTUL DONULUI, NOIEMBRIE-DECEMBRIE 1942: O REMEMORARE NECESARĂ.

Radu Theodoru. REMEMORARI

Comemorarea de la Mînăstirea Comana – 75 de ani de la bătălia de la Cotul Donului 1942

Comemorarea de la Mînăstirea Comana –
75 de ani de la bătălia de la Cotul Donului 1942, de Mihai Floarea

După slujba duminicală din biserică, procesiunea și parastasul cuvenit, emoționanta ceremonie din fața mausoleului închinat eroilor neamului a debutat duminică, 29 brumărel 2017, cu un cuvînt al starețului Mînăstirii Comana, arhimandritul dr. Mihail Muscariu.
Dintre cuvîntările celor invitați, o menționez pe aceea a profesorului universitar Vasile Șoimaru, patriot român care, aflat anul acesta pentru a patra oară pe locul groaznicului măcel de acum 75 de ani de la Cotul Donului, a adunat într-o urnă pămînt amestecat cu sîngele eroilor jertfiți pentru cauza întregirii teritoriului patriei. Peste 150 000 de ofițeri și ostași au pierit în toamna lui 1942. Mai precis, pe 19 brumar, surprinsă de iarna rusească fără echipament adecvat (așa cum declara cu ani în urmă, la întrunirile organizate de Fundația creștină „Părintele Arsenie Boca“, dr. Iosif Niculescu, participant ca medic militar la confruntări: „Efectele noastre militare erau la acea oră pantaloni de vară și bluze cu mîneci scurte“), Armata a treia a fost înfrîntă în condiții astăzi clare de sabotaj și trădare. Emoționantă a fost și înmînarea crucii improvizate starețului mînăstirii, care a fost adusă special de la Cotul Donului de profesorul-călător. Eroismul conaționalilor noștri uitați în stepa rusească de peste șapte decenii a fost luminat acolo de simbolul creștin din 2012, iar din 2015, din curtea Mînăstirii Comana, și de o Troiță.
De cînd am cunoscut, în 2013, pe inimosul Vasile Șoimaru și i-am citit cartea Cotul Donului 1942 , am inițiat o petiție on line și am sugerat preoțimii și mirenilor din toată România să comemoreze pe 19 brumar jertfa de la Cotul Donului. Pr. Sorin Ovidiu Mititean, pr. Emanuel Florin Ganciu și alți slujitori ai altarelor au răspuns cu promptitudine îndemnului meu și sper ca exemplul lor să fi fost urmat de cît mai mulți. Din fericire, din 2016 oficialitățile românești au reacționat și ele pozitiv, așa încît am putut citi recent un articol cu un titlu semnificativ: Eroii de la Cotul Donului sînt înmormîntați creștinește după 74 de ani .
Momentele culminante ale comemorării de la Mînăstirea Comana de anul acesta au fost aducerea urnei și, sub acordurile imnului național, depunerea coroanelor de flori. Parcă spre a-mi aminti de manifestarea fastuoasă din 2015 , Andreea, o fetiță de șapte ani, a interpretat cu talent un cîntec patriotic, pe versurile soldatului mort pe muntele Sorica din Carpați: Nu plînge, Maică Românie, / Că am să mor neîmpărtășit! / Un glonț pornit spre pieptul tău, / Cu pieptul meu eu l-am oprit… // Nu plînge, Maică Românie! / E rîndul nostru să luptăm / Și din pămîntul ce ne arde / Nicio fărîmă să nu dăm! / Nu plînge, Maică Românie! / Pentru dreptate noi pierim; / Copiii noștri, peste veacuri, / Onoare ne vor da, o știm! // Nu plînge, Maică Românie! / Adună tot ce-i bun sub soare; / Ne cheamă și pe noi la praznic, / Cînd România va fi mare! Din înalturi, un bimotor decolat de pe aerodromul din apropiere a survolat curtea mînăstirii dînd onorul, iar de pe pămînt veteranul Ion Paiu, care a împlinit în primăvară 97 de ani, a evocat cu luciditate bătălia de la Cotul Donului, stimulat de dl general Radu Theodoru, nonagenar și veteran, la rîndul d-sale („Iată modelul soldatului român: curajos, rezistent, perseverent!…“).
Au urmat depunerea urnei în incinta amenajată special, scurtele cuvîntări ale personalităților participante și, simetric debutului, procesiunea spre biserică.
Apoi s-a desfășurat un simpozion închinat tematicii.
Am plecat convins că am fost părtași la momente istorice.
Mulțumesc pe această cale gazdelor noastre de la Mînăstirea Comana, organizatorilor și îndeosebi bunului prieten Vasile Șoimaru din Chișinău, căci fără strădania sa pilduitoare din 2012-2017, uitarea ar fi continuat să învăluie pe nedrept eroismul românilor din al doilea război mondial care au făcut să se întregească pentru un scurt timp patria în străvechile fruntarii…
Avem de dus în continuare, fiecare după cît ne stă în puteri, lupta reîntregirii!
Doamne ajută!
Mihai Floarea
Din revista „Noul euxin”, Nr.9, 2017

IN MEMORIAM AUREL PREDA

IN MEMORIAM AUREL PREDA

A fost înmormântat, cu onoruri militare, în urmă cu o săptămână, Excelența Sa Ambasador AUREL PREDA, general, profesor universitar doctor, diplomat de carieră, fost director la Direcția Juridică și Tratate, din Ministerul Afacerilor Externe, ministru-consilier, consul general al României la Milano, membru al Subcomitetului ONU pentru definirea agresiunii și președinte al Asociației Române de Politică Externă.
A părăsit acestă lume curajosul diplomat roman, AUREL PREDA, fiind cel care a redactat Declarația de Independență a Republicii Moldova la 27 iulie 1991, a negociat Unirea cu Basarabia, a denunțat trădarea României prin tratatul cu Ucraina, si nu numai…
Ceremonia de înmormântare a avut loc în comuna natală, Mătăsaru, după o scurtă oprire din dumul de la București, la casa Sa din sat, care i-a fost toata viata, atât de dragă, si după savarsirea slujbei religioase in biserica ce L-a găzduit, și la ultima-i plecare.
I-au fost alături, la ceremoniile de înmormântare familia, rudele apropiate, militari ai Garnizoanei Târgoviște, foști colegi, săteni și prieteni care, prin cuvinte puține, innecate in lacrimi și focuri de armă, I-au adus un emoționant onor, luptătorului pentru România și un ultim omagiu, pe o vreme tristă, în care si lacrimile cerului curgeau șiroaie, udând iubitii sai -din totdeauna- militarii, prezenți pentru ONOR, astfel ca nimeni să nu-l poată uita, niciodată.
În ziua înmormântării sau după, cu durere, anunțând moartea Sa, prin valoroase și ample postări pe “ ZIARIȘTI ONLINE TAG. AUREL PREDA “, prin analize, interviuri șI sinteze, din sensibila și dificila Sa activitate diplomatică, i-au adus CEL MAI FRUMOS și VALOROS OMAGIU, Consiliul director al Asociației Române de Politică Externă și mari personalități precum dr.Vasile Șoimaru, Victor Roncea, Viorel Patrichi.
Poate, L-au uitat sau, poate, timpul de reacție a fost scurt, pentru “ învățăceii Săi din diplomație“, pentru foștii miniștri de externe, premieri, fosti președinți ai României, sau colegi de studenție la Facultatea de Drept, cărora le-a fost șef de promoție și care, pentru devotamentul și remarcabila Sa activitate diplomatică, nu au dat nici un semn, măcar, familiei indoliate, la trista plecare a celui care a luptat cinstit, responsabil și din răsputeri, pentru ȚARĂ, find un exemplu de urmat, neacceptând, nicicand, să facă “diplomație în genunchi”.
Excelența Sa Ambasadorul AUREL PREDA, generaÎul, profesorul universitar dr., care “a dat strălucire diplomației și învățământului superior românesc”, își doarme somnul de veci in comuna MATASARU satul TETCOI, aproape de biserica, în cripta modestă a familiei Sale, care a dat 12 ofițeri eroi pe cîmpurile de luptă, lângă merituosii Sai părinți, din neamul PREDA ȘI MOGOȘANU.
După cum însuși, din convingere si cu modestie spunea, și-a “făcut datoria de român, având și profesia de diplomat“, care, in negocierile sale, nu a acceptat capitularea pe timp de pace, luptandu-se, ca un erou, precum bravii Sai inaintasi.
Parafrazându-l, venindu-I VREMEA, probabil că, va trece ușor prin VAMA, despre care, sugestiv, scria pe coperta exceptionalei sale cărți de Memorii, putandu-se prezenta acum, cu faptul ca, in calitatea Sa de diplomat, A ALES INTERESELE TARII, si putand arata cât de mult “a făcut el pentru TARA, fara a cere ceva, si de la care a primit…” atât de putin…
Poate că, urmașii Săi din Diplomațiia română, vor continua și vor lupta, cu arme specifice, pentru a-I indeplini visele si pentru a rezolva, problemele sensibile, dorite, initiate, dar nefinalizate de marele diplomat roman, din motive care nu-I sunt imputabile, copiind din stilul Său de negociere, de masurare “cu sublerul” a oricarui cuvant, pentru ȚARĂ și pentru toți românii “de la Nistru până la Tisa“.
Parafrazand versul eminescian, CURAJOSULUI DIPLOMAT ȘI MARE PATRIOT ROMÂN, AUREL PREDA, am vrea acum, la o saptamana de la inmormantare, si pentru totdeauna, cu pioșenie, să-I spunem:
FIE-TI SOMNUL LIN ȘI VISUL, PENTRU ȚARĂ, APROAPE !
Familiei sale îndurerate, Dumnezeu să-i dea puterea de a trece peste aceasta mare durere, care, de fapt, nu se va vindeca niciodata.

Elena ONOFIE BARBU

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului,
omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.
Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.
Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).
Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.
Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus în august de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua călătorie, readusă acasă, lăsând acolo una nouă meșterită la Chișinău… Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.
S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.
O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei „Nu plânge Maică Românie”, creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.
Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi.
Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi de origine română din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronej) ceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.
Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război.
Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.
În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.
Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.
A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea
_______________________
*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia, Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

MIRCEA VULCĂNESCU, CORNOVA MEA ȘI REÎNTREGIREA NOASTRĂ (1)

MIRCEA VULCĂNESCU, CORNOVA MEA
ȘI REÎNTREGIREA NOASTRĂ (1)

Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis “al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.

Tot în acest an comemorativ, în data de 15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem, unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie, participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.
Numai că numele lui Mircea Vulcănescu din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă, asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…
La aceste fapte neocominterniste vom reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o Florianii, Ioandidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).
Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni de ai acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea pe care, sper eu, o mai am…
Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat, în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: “…Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la Dumnezeu.
Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna.
Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții.
Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: “Sa nu ne răzbunați!”.(Text publicat în revista “Prodromos”, nr. 7, 1967).

Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.
Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate, “Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte “cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:
“…Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): „Să nu ne răzbunați”. Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui „criminal de război”. Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent”.
Dar iată încă un articol magistral la temă, “Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl preiau fără prescurtări.

Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu

Dintre țările fostului lagăr socialist, România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de mai jos).

Cine a fost Mircea Vulcănescu?
Născut în 1904, filosof (din şcoala lui Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28 octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi, dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie „saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa), lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii, cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.
Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească) e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel, nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu, o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi. În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928 1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.

Presiune și rezistență
„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială, abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei, strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista rămâne deschisă).
Absurdul demersului inițiat de Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de… Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat – abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate [de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).
Iar în ce privește strict raportarea la evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian (ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!
Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).
Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017”.

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/37329-2/patimile-postume-ale-lui-mircea-vulcanescu/
Subsemnez la acest articol, argumentat până la refuz, și, dacă ar fi posibil și necesar, l-aș contrasemna, fără nicio frică șă ajung la vreun zis “Tribunal neokominternist”, format prin Ordonanțe de Guvern… Și dacă va avea loc acest proces să se întâmple asta doar după multașteptatul proces al comunismului, NURNBERG-2. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!!!
În final zic: Dumnezeu să-L ierte pe Mircea Vulcănescu, să-L odihnească în pace și să-I ocrotească numele măcar pe lumea cealaltă!
(Va urma)

Dr. Vasile Șoimaru, deputat în Primul Parlament și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova pe data de 27 august 1991.

Chișinău-Cornova-București-Comana
Octombrie 2017

NEDREPTATEA DE LA LEOVA

NEDREPTATEA DE LA LEOVA:
Muzeul fraților Teodorovici de ani de zile în ruini – Biblioteca ICR-istului V. Matei arătând ca o Casă Mare…

Ion Leașenco mă invită să particip la comemorarea celor doi mari patrioți și interpreți basarabeni, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, la 25 de ani de la urcarea lor la Cerurii. Comemorarea va avea loc la monumentul de la intrarea în Valea Morilor din Chișinău, pe 29 octombrie. Aș fi dorit să mă aflu și eu acolo dar nu am nicio posibilitate. Mă cheamă la drum alte locuri. În acea zi voi trece pe la Coșereni, în drum spre Mănăstirea Comana, unde voi participa la o altă comemorare, a celor 156 de mii de ostași români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, în noiembrie 1942-februarie 1943. (La Comana, pe 24 octombrie 2015, a fost dezvelită prima pe teritoriul României, Troiță consacrată memoriei Eroilor Români, căzuți în Bătălia Stalingradului). Dar dacă n-ar fi avut loc această coincidență totuna aș fi preferat să merg mai întâi de toate, la Leova, la baștina celor doi frați, talentați compozitori și interpreți, patrioți și minunați români, regretații Ion și Petre Teodorovici. De ce? Am motivele mele pe care nu le ascund, ele pot deveini și ale voastre.
Astă vară, pe 5 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la trecerea în neființă a lui Petre Teodorovici, după o operație chirurgicală nereușită efectuată de către un chirurg-politician și proaspăt academician, din echipa lui Plahotniuc, operație care s-a terminat exact de nefericit ca și cele făcute de aceleași mâini regretaților Andrei Vartic și Maria Iovu. Iar pe 30 octombrie se vor împlini 25 de ani de la moartea soților Doina și Ion Aldea Teodorovici după un tragic accident automobilistic lângă Coșereni, România. (E de menționat faptul că de cercetarea circumstanțelor morții acestor trei mari patrioți basarabeni încă nimeni nu s-a ocupat serios, bănuielile apărute în ultimii 20-25 de ani de la moartea lor tragică intensificându-se de la an la an, devenind mai multe).
Ori de câte ori trec prin apropierea orașului Leova, plecând sau revenind de la Balcic, Constanța, Brăila, Galați, fac un scurt popas la baștina celor doi frați. Doar în acest an am făcut trei astfel de popasuri, an în care comemorăm aceste regretate personalități. Și de fiecare data aici admir strada centrală cu frumoșii ei castani, mai ales când sunt înfloriți, stejarul secular din curtea Cadastrului, toate monumentele leovene etc. Dar îmi stă inima în loc atunci când ajung în dreptul Școlii de arte pentru copii, în care este amplasat și Muzeul de istorie și etnografie cu o secțiune dedicată celor doi frați leoveni, Ion și Petre Teodorovici. Starea acestui sediu este jalnică și frații leoveni n-au meritat aceasta.
Cei care conduc urbea, școala și raionul se plâng că nu le ajung surse bugetare pentru astfel de cheltuieli. Dar dacă treci strada pe cealaltă parte vezi clădirea Bibliotecii raionale care arată cu totul altfel, ca o Casă Mare. De ce? Poate de aceea că poartă numele altui leovean, a poetului născut în Cazangic, Valeriu Matei? Acesta, slavă Domnului, este în viață, și gestionează cu succes un buget de milioane al ICR-ului Chișinăuean. Nu sunt la curent din ce bani s-a reparat Biblioteca, bine că s-a reparat, dar mă mir cum de nu s-au găsit câteva sute de mii de lei la ICR, sau la Ministerul Culturii, sau la cel al Educației, sau bani din niște fonduri europene, ca să se repare și clădirea care amintește de cei doi frați talentați leoveni?
Pentru că eu nu cred că frații Teodorovici au făcut mai puțin pentru slava acestei urbe, acestui stat și acestui Neam decât toți frații Matei împreună luați cu soțiile lor. Nici măcar n-am înțeles care a fost rostul schimbării numelui Bibliotecii raionale din “Maxim Gorki” în “Valeriu Matei”, pentru că opera scriitorului Maxim Gorki, în afară de 2-3 titluri, nu a fost aruncată la grămada de gunoi a istoriei literare. Dar dacă chiar ar fi fost așa mă întreb cum de a rămas strada din preajmă cu numele lui Gorki așa ca pe timpuri și n-au schimbat-o în stada V.Matei ca să fie ambele cu același nume de legendă leoveană?
Dar cea mai importantă întrebare care mă frământă este, totuși, următoarea: CÂT VA MAI RĂMÂNE ÎN ACEST HAL FĂRĂ DE HAL BIATA ȘCOALĂ DE ARTE PENTRU COPII, DIN CARE AR PUTEA SĂ MAI IASĂ VREUN COMPOZITOR, INTERPRET SAU PATRIOT DE TALIA CELOR DOI FRAȚI TEODOROVICI?…
Cel puțin acum o săptămână situația nu era schimbată și vă puteți convinge de acest lucru privind atent la unele imagini de mai jos…

V.Ș.
25 octombrie 2017

P.S. -Interesantă coincidență: 25.10.2017, ziua centenarului de când komuniștii bolșevici au răsturnat lumea cu fundul în sus și nici azi n-au fost judecați pentru asta într-un proces numit NURNBERG-2!!! De ce oare?

REPUBLICA MOLDOVA AR MAI PUTEA INTRA ODATĂ ÎN CARTEA GUINESS, nu doar cu numărul de sticle de vin păstrate în beciurile din Mileștii Mici, ci și cu numărul de generali, cavaleri ai ordinului suprem, academicieni, pe cap de locuitor…

REPUBLICA MOLDOVA AR MAI PUTEA INTRA ODATĂ ÎN CARTEA GUINESS,
nu doar cu numărul de sticle de vin păstrate în beciurile din Mileștii Mici,
ci și cu numărul de generali, cavaleri ai ordinului suprem, academicieni, pe cap de locuitor…

Pe data de 18 decembrie 2015, după ce Președintele Academiei Române Ionel-Valentin Vlad mi-a înmânat premiul Academiei pentru monografia etnofotografică Românii din Jurul României, am ieșit din AR nu doar cu Premiul ci și cu o xerocopie a Statutului Academiei Române, aprobat la 14 septembrie 2009, cu modificările din 22 iunie 2011 (despre alte modificări nu am informații). Am solicitat acest document nu pentru că m-aș fi pregătit să candidez pentru vreo funcție academică ci pentru că mă interesa procesul de „academizare” fără de sfârșit din societatea noastră moldovenească. Mai bine zis, de afișare a unui număr infinit de „academicieni” sau cum se mai autoîntitulează ei, de „Acad.”, unii chiar autoîntitulându-se „Dublu Acad.”… Despre unul din ei am scris un material de vreo 30-50 de pagini A 4, pe care l-am publicat pe Blogul meu și după care s-a mai domolit omul. Și regretatul Ion Borșevici a nimerit în capcana mișcării browniene a „Acazilor” organizându-i și lui o diplomă de „Acad.” la „Kievskaia Academia Narodnogo Hoziastva”. Probabil M.P. i-a organizat acea diplomă pentru că și mie mi-a propus-o, eu, refuzând-o amabil, zicându-i, dacă n-am acceptat cele trei distincții ale Statului moldav, inclusiv, Ordinul Republicii, doar pentru meritul de a vota și semna Declarația de Independență a RM, fără niciun risc, de a fi împușcat de dușmanii independenței moldave de ce aș accepta o astfel de onoare din partea haholilor?
Sărmanul Ion Borșevici cu această diplomă a nimerit odată într-o situație stupidă când trebuia să intre cu CV-ul său într-un dicționar enciclopedic și i s-a cerut să prezinte diploma de „Acad.”, făcându-se de râs bietul Om și onorabilul Domn când a arătat ce document păstrează în casă…
Am văzut și auzit mai mulți astfel de „Acazi” dar nu mă deranjează acei care nu-și afișează titlurile date. Mă deranjează cei care n-au elaborat în viața lor o teză de doctorat, n-au scris și n-au publicat o monografie sau chiar o carte mai solidă (nu ca volum!), n-au creat mari lucruri dar când îi prezintă undeva simplu ca „Domnul Cutărică” ei protestează făcundu-le observație să fie numit „Dl. Acad. Cutărică”, „Dl. Dublu Acad.” sau chiar„Triplu Acad.”
Dar să revin la Statutul Academiei Române: În articolul 7, p-t 1, al documentului dat este scris negru pe alb: „Academia Română se compune din membri titulari, membri corespondenți, membri de onoare și membri post-mortem”, iar ceva mai jos, în articolul 10, p-t 3, este scris absolut clar pentri toți „Acazii” noștri: „NUMAI MEMBRII TITULARI AU DREPTUL DE A PURTA TITLUL DE ACADEMICIAN”, adică doar titularii au dreptul de a se numi/prezenta în față oricui cu titlul de academician, sau dacă tare dorește, și de Acad. Am convingerea că și în Statutul Academiei de Științe de la Chișinău este fixat acest moment și mă mir că cei care conduc această Academie nu citesc Statutul pe care l-au scris cu mâna lor și l-au votat.
Cât privește numărul de cavaleri ai Ordinului Republicii nici nu-i nevoie de numărat, este mult mai ușor să numărăm faptele lor, iar numărul TOTAL de generali nu este posibil de numărat fiind ținut în mare secret ca să nu deducă dușmanii RM numărul prea mic de soldați pe care îi are sărmana noastră Armată Națională…

V.Ș.

DORESC OARE UNIREA UNIONIȘTII CARE O ATACĂ PE MAIA SANDU RISCÂND SĂ PIARDĂ VOTURILE SUSȚINĂTORILOR EI? SAU POATE DE ATÂTA ȘI-O ATACĂ, CA SĂ LE PIARDĂ?…

Zilele trecute am revenit în mare grabă de la o conferință din MAIA-Catarji ca să onorez invitația MAIEI Sandu la Congresul PAS, alături de alți câțiva semnatari ai Declarației de Independență a RM, din 27 august 1991, și ai Declarației de fondare a Consiliului Național al Reîntregirii, din 1 Decembrie 1991.
La lucrările congresului am asistat până la prima pauză, bucurându-mă de buna organizare cu puținii bani pe care PAS-ul îi are (congresul având loc în Teatrul SATIRICUS, local accesibil ca plată pentru închiriere), bănuind că va trezi nelimitată invidie din partea unor partide cu bani mulți dar cu puține șanse de vot. În următoarele zile m-am aflat pe drumurile românimii despre care voi scrie neapărat nu mai târziu de 19 noiembrie curent.
Revenind acasă și deschizând PC-ul mi-am pus mâinele în cap: mai întâi pentru declarația neunionistă a Maiei, apoi, când am citit și comentariile unor unioniști accelerați la această declarație, m-am simțit ca după un duș rece.
Unii postaci care niciodată nu s-au pronunțat pentru Unire, transpirând din greu pentru unionalistul Dodon, pentru un pumn de bobi, i-au sărit în cap Maiei pentru declarația ei neunionistă… Alții, care ne demonstrau cât de bun și necesar este UNINOMINALUL lui Plahotniuc, ne amintesc să-i mulțumim Maiei Sandu că ni l-a adus pe Dodon în fruntea R. Moldova… Iar unioniștii lui Plahotniuc o atacă împingând-o să treacă de partea acceleraților Pro-UNIRE ca voturile ei să se înghesuiască în cele 20-30 la sută de voturi unioniste pentru ca Unirea să fie votată …la paștele cailor.
Însă cel mai tare din parcare a fost Gheorghe Mârzenco, măscărind-o pe Maia cât o întreagă șatră. Iată un fragment dintr-o postare de-a lui: „…Încă veți vedea ce ”perle europene” veți auzi din gura acestei NEfete-NEfemeie… E omul Moscovei, prieteni. Trimisă pe altă ușă…”. Recunoasc, această postare m-a șocat mai tare decât declarația Maiei. Niciodată n-aș fi crezut că din gura unui bărbat, jurnalist și creștin, poate ieși astfel de „perle” lingvistice care corespund calificativelor: „NEeducat”, „NEbăiat” și „NEbărbat”, asemănătoare celor din arsenalul său lingvistic. Nici socialista komunistă, Zina-Karabina, n-a fost onorată vreodată de unioniști cu astfel de cuvinte.
Îmi cer scuze de la Maia pentru această ofensă adusă ei de către un reprezentant al genului din care fac parte și eu!
Este cunoscut faptul că postările dure pe FB costă mult: cu unele din ele te poți învrednici de PREMIUL NAȚIONAL al RM, acordarea căruia depinde întrutotul de coordonator și omul său de la cultură. Dacă la banii câștigați de la postările care provoacă sute de comentarii acide mai adaugi niște economii făcute cu anii, poți construi o casă departe de patria mică, dezbinată și sărăcită, de unde nu vei dori să te mai întorci nici măcar în viitoarea Patrie Reunită, chiar unionist fiind, și nici să lași un testament ca rudele să-ți aducă oasele să putrezească aici, ACASĂ…
Dar postarea lui GM am păstrat-o ca să-i amintesc de ea după alegerile viitoare parlamentare sau după desfășurarea unui referendum pe tema reunirii și numărarea voturilor Pro-UNIRE din partea sprijinitorilor lui Plahotniuc, Ghimpu și Șalaru…
Nu știu de unde vine declarația Maiei, că din sufletul ei nu poate ieși așa ceva: fiind născută pe malul stâng al Prutului, cu TVR-ul și Radio Iași în Casa părintească, 24 din 24 de ore, nu putea naște o astfel de enormitate. Doar dacă declarația dată este una nereușită, pur politică, cu scopul de a mai zmulge niște voturi de la tovarășii din stânga sau de la cei din centrul eșichierului politic al RM. S-o spună politologii numai nu cei de la Curtea lui „El Coordonatore”.
Ea, probabil, și-a amintit cine și, mai ales, de ce, au „consultat-o” la tema dată chiar dacă nu mai are vreo importanță pentru că zecile de comentarii acide vorbesc de la sine; ele par a fi întocmite înainte ca Maia să-și facă publică declarația sa neunionistă…
Și acum, după cele spuse, mă întreb și vă întreb: DORESC OARE UNIREA UNIONIȘTII CARE O ATACĂ PE MAIA SANDU RISCÂND SĂ PIARDĂ VOTURILE SUSȚINĂTORILOR EI? SAU POATE DE ATÂTA ȘI-O ATACĂ, CA SĂ LE PIARDĂ?…
V.Ș.
17.09.17

Inginerul condamnat la zbucium pentru istorie şi adevăr

Inginerul condamnat la zbucium pentru istorie şi adevăr
De Ion Cernei, Cuvântul.md, 8 Septembrie 2017

Eugen Statnic afirmă că se consideră sufleteşte „răzeş din Orhei”. După cum mărturisea într-o scrisoare către săptămânalul CUVÂNTUL, „exact după 80 de ani (1931-2011) am revăzut locul naşterii, satul Pripiceni-Răzeşi, pe care îl purtam în suflet aşa cum l-am cunoscut din povestirile mamei mele, Nadejda (1900-1997)”.
Anul trecut CUVÂNTUL a publicat un interviu cu Domnia sa la rubrica ”30 de întrebări de-acasă”. Iar săptămâna trecută dl Eugen Statnic a poposit iarăși în Republica Moldova. În cadrul sărbătorilor naționale a participat La Chişinău la lansarea câtorva cărți noi editate cu concursul financiar al dumnealui, inclusiv lucrarea Domniei sale „Istorie şi adevăr”. Pe 1 septembrie, însoțit de doctorul în economie, scriitorul și ex-deputatul moldovean Vasile Șoimaru, sora sa Victoria și familia nepotului său, Dan Dobrea, a vizitat iarăși satul natal Pripiceni-Răzeși, unde a avut întâlniri de suflet cu elevii și corpul didactic de la gimnaziu, parohul bisericii unde a slujit pe vremuri tatăl său şi cu mai mulţi localnici.

Electrotehnician de talie mondială şi istoric autodidact

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în sa-tul Pripiceni-Răzeşi, acum raionul Rezina, în familia parohului acestei comune, preotul Arcadie. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. Învață la Liceul ”B.P. Haşdeu” din Chișinău, apoi, refugiat în 1944 peste Prut, își continuă studiile la Liceul Ortodox din Cluj și la Facultatea Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-80). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul „surse şi sisteme de lumină”. A lucrat la firma ”Siemens”, de unde s-a pensionat.
În continuare a scris mai multe cărți unde, în baza unor cercetări profunde a diferitor surse, își expune punctul de vedere asupra istoriei zbuciumate a Basarabiei.
Istoric autodidact (cu o bibliotecă unicat, dar şi cu abilităţi şi cunoştinţe unice în domeniu), a publicat în România (2014) şi în Republica Moldova (2015) sinteza istorică „Părinţii războaielor”. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de populari-zare „Din istoria veche a Basarabiei” (Bacău, 2014), un tiraj aparte al căreia a fost editat pentru ca să ajungă cu titlu de donație în toate bibliotecile din R.Moldova. Cartea a generat un mare interes, fiind apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chişinău (2015).
După ce dl Eugen Statnic a acordat un vast interviu săptămânalului CUVÂNTUL, răspunzând la „30 de întrebări de-acasă” (vedeţi pe www.cuvintul.md interviul „Pentru mine mai importantă a fost Țara, şi nu regimul”) şi am citit cartea ”Din istoria veche a Basarabiei”, i-am spus profesorului universitar Vasile Șoimaru, unul din puținii adevărați militanți pentru cauza românească din Basarabia, că aș dori foarte mult să mă întâlnesc cu autorul. Or, viziunea dumnealui asupra istoriei ținutului nostru mi s-a părut deosebită, mai profundă decât chiar a savanților autohtoni de după 1991.
Și iată că la 1 septembrie c. ne-am aflat, împreună cu dl Eugen Statnic, în vârstă de 88 de ani, acum cetățean al Germaniei, la Gimnaziul Pripiceni-Răzeși. Dar mai întâi oaspeții au făcut o promenadă prin sat, s-au întâlnit cu localnicii, lăsându-se pradă amintirilor.

”Am văzut războiul şi moartea cu ochii…”

Eugen Statnic este un bărbat pentru care timpul parcă s-a oprit undeva pe la indicele 65 de ani: mobil ca argintul viu și iute la cuget, cu o memorie de invidiat. ”Tare ca fierul”, spun la noi despre această categorie de oameni. Vorbește liber opt limbi, inclusiv o rusă veche, pe care doar descendenții din familiile de conți ruși, rămași pe la Paris, o mai practică. Limbile studiate – germana, franceza, spaniola, poloneza l-au ajutat să facă o carieră impresionantă oriunde ar fi activat: în România, Germania, Spania, Mexic în calitate de consultant economic în cadrul CAER…
Primul epizod pe care ni l-a povestit a fost o istorie despre staționarea forțată dincolo de stația Bahmut, în a. 1944, a ultimului tren spre România, în care într-un vagon se aflau elevii Liceului ”B.P. Haşdeu” din Chișinău:
”Trenul s-a oprit fiindcă diversioniști ruși deterioraseră un tronson de cale ferată între stațiile Bahmut și Cornești. În partea stângă a trenului era o vale, unde se vedea infanteria rusească pornită în ofensivă. Singura noastră protecție era o mașină blindată germană pe semișenile cu patru soldați şi un feldfebel. În timp ce trupele rusești se apropiau, feldfebelul se bărbierea liniștit cu un brici, privindu-se într-un ciob de oglindă. Când avangarda celor care înaintau a ajuns la o anumită distanță, dânsul a comandat: ”Foyer!”(foc). Trei mitraliere au vărsat foc neîntrerupt timp de vreo 20 minute, până ce pe vale nu se mai mișcă nimeni. Peste un timp, acelaș feldfebel ne-a anunțat că drumul a fost reparat și că trenul poate pleca. ”Astfel, la 14 ani, am văzut un epizod de război adevărat și moartea cu ochii… Ultimul tren spre România ne-a dus la Cluj. În Basarabia era să revin doar după desprinderea ținutului de la imperiul sovietic”, ni s-a destăinuit dl Statnic.

Invenții revoluționare în electrotehnică

Prima sa invenție introdusă în uz a fost bateria cu acumulatori pentru blitzul de la aparatul foto. Pe atunci acele baterii pentru blitz erau aduse în România de către militarii sovietici din grupul de trupe dislocate acolo. După plecarea lor, în 1958, fotografii solicitau ca această baterie să fie produsă de către industria românească. Tânărul Eugen Statnic a fost printre inginerii care au elaborat o asemenea baterie.
”Astfel, în baza elemen-telor cu nichel și mangan am reușit să facem o baterie care era de trei ori mai ușoară ca cea de origine sovietică. Chiar am reușit să–i mărim un pic durata de exploatare, deși nu cu mult. Chestia e că rușii la acel moment aveau mult mangan, dar și o tehnologie mai superioară de purificare a acestui element”, spune dl Statnic.
O invenție revoluționară pentru televizoarele de concepție românească a fost înlocuirea rotactorului de canale a televizorului ”Electronica” cu un selector de canale pe bază de tranzistori:
”De fapt, rotactorul era piesa cea mai vulnerabilă în televizorul nostru, adică se defecta des și utilizatorul schimba canalele cu ce-i nimerea sub mână, înclusiv cu cleștele-patent. Selectorul pe bază de tranzistori era de trei ori mai ieftin și de 10 ori mai fiabil. Cam tot atunci am întrodus și schemele integrale, fără de care acum nu funcționează niciun televizor sau computer”, susține în continuare inginerul.
Însă cea mai revoluționară invenție a lui Eugen Statnic este lampa fluorescentă compactă, elaborată în cadrul companiei „Siemens”:
”Conceptul unui bec, care ar fi de cinci ori mai econom decât becul clasic, era elaborat demult, dar nimănui nu-i reușea să stabilizeze temperatura corpului de iluminat, care până la urmă reducea durata de funcționare a acestuia. Au încercat firme renumite să depășească acest handicap, dar fără succes. Noi, cei de la „Siemens”, am întrodus în schema becului un ineluș de ferită, adică pulbere de magnet presat. La temperatură înaltă acesta își pierde calitățile magnerice, astfel dirijând căldura în paramentri optimi. Becul nu se încălzește, iar durata exploatării lui este de până la 10 000 de ore. Inovația a adus companiei ”Siemens” un profit de peste 1 miliard de euro”, ne-a relatat nu fără mândrie dl Statnic.

”Țineți-vă de carte, fiindcă numai cartea vă va schimba viața”

Ludmila Negară, directoarea Gimnaziului Pripiceni-Răzeși, ne-a spus că poate să ne ofere doar 20-25 de minute din orarul școlii pentru prezentarea cărții ”Istorie și Adevăr”. Dl Statnic s-a încadrat perfect în timpul oferit, reușind să-și împărtășească amintirile despre locurile unde s-a născut și a copilărit, să le vorbească elevilor în special despre importanța învățării și acumulării unor cunoștințe profunde, fără de care niciun om, niciun popor nu are șanse să prospere. La finele întâlnirii Domnia sa, dar și dl Vasile Șoimaru au donat bibliotecii gimnaziului câte un set solid de cărți.
În continuare oaspeții au fost invitați la părintele Serghei Botnari, parohul bisericii din localitate, unde s-a vorbit mult şi despre destinele altor personalități născute pe această vatră și care au dus hăt departe faima baștinii.
Ion Perciun, arhitect, poet și jurnalist, originar din Pripiceni a demonstrat oaspeților o bună cunoaștere a istoriei localității natale, mai multor generații de consăteni.
Eugen Statnic a făgăduit că va veni de fiecare dată încoace ”atât cât îmi va permite Dumnezeu” și că va continua să contribuie la reabilitarea istoriei acestui meleag.
”Toate personalitățile, de la Nicolae Iorga până la Corneliu Z. Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, trebuie să-și găsească locul lor, cu toate cele bune și rele, în istoria noastră, ca românul să-și cunoască istoria adevărată, reală și astfel să-și poată croi un viitor prosper” spune Eugen Statnic.
Ion Cernei