A URCAT LA CERURI MARELE ORHEIAN PAUL GOMA…

Goma

SĂ PLECE, CIUBAȘENKO DIN JURNALISTICĂ, IAR USATÂI ȘI DODON – DIN POLITICĂ!!!…

URGENȚĂ MAXIMĂ: SĂ PLECE, CIUBAȘENKO DIN JURNALISTICĂ, IAR USATÂI ȘI DODON – DIN POLITICĂ!!!…

Teribilul jurnalist rusolingv, Dima CIUBAȘENKO, robul de zi și de noapte al lui Renato Usatâi de la „Partidul lor”, omul cu două treimi din proprietățile sale procurate cu ruble mari acumulate din scrisul de limbă rusă, și păstrate la „Chinezii” săi din centrul Tagancii moskovite, a reușit să aterizeze la Chișinău, în preziua declarării stării de urgență, cu o NOUĂ CERINȚĂ:

 ДОДОН И САНДУ ДОЛЖНЫ УЙТИ ИЗ ПОЛИТИКИ! (Dodon și Sandu să plece din politică!).

 Nici mai mult nici mai puțin! Cei care l-au parașutat la Chișinău cu această cerință, prea bine știu că rușii lor de la noi nu se vor lăsa manipulați de acest micuț, ei, având comanda de vot, Pro Dodon, din, cu totul altă parte a centrului Chișinăului…

DECI, ÎN POLITICA DE PE BÂK A ACESTUI AN ELECTORAL, NIMIC MAI SIMPLU ȘI MAI CLAR CA ACEASTĂ CERINȚĂ A LUI DIMA CIUBAȘENKO, ÎN LIMBA RUSĂ, PENTRU ELECTORATUL RUS, DECI, PENTRU ALEGĂTORII LUI DODON: DACĂ O SCOATEM PE MAIA DIN COMPETIȚIE, CU CEILALȚI NE LĂMURIM MAI SIMPLU, REZOLVÂNDU-I LUI DODON ÎNCĂ UN MANDAT DE PREZIDENT PRO RUS…

Acum, încearcă și zi-i lui Dima Ciubașenko că nu i-a sosit clipa să plece din jurnalistică, iar lui Renato Usatâi și Igor Dodon – din politică!!! Mai ales că toustrei au cu ce sta la pensie, împreună cu toți copiii și nepoții lor, vreo cinci decenii la rând… Și cu cât mai repede se va întâmpla această mutare/plecare „Cu atât mai bine țării”, și …lor cu atât mai bine!!! (VȘ, 25.03.2020).

P.S. -Dacă, și-n această profundă criză de pandemie, frica cea mare a lui Dima Ciubașenko, Renato Usatâi și Igor Dodon, este Maia Sandu, înseamnă că Maia Sandu și alegătorii ei se află pe drumul cel bun… Le dorim să le fie și mai bun!!!…

 P.P.S. –Mi-a fost suficient să văd postarea de astă noapte a lui Renato cu avionul-charter de la Londra (sau de la Moscova, totuși?…), plin cu moldoveni, ca să înțeleg ce va urma în toamnă și ce vor face acești doi nedespărțiți la cataramă, împotriva candidatului unic de dreapta, și nu a celui de stânga care-i Dodon!!! Că doar nu de la Dodon vor smulge voturi aceștia, chiar dacă, ei, îl „critică” atât de vehement pe el… Succes, băieți, poate reușiți să-i mai adormiți pe moldoveni încă odată: Cu mulți bani împrumutați pentru organizarea PR-urilor electorale cu ½ an înainte de începutul oficial al electoralei din toamnă, folosind necazul moldovenilor alungați din RM de sărăcia organizată, tot de cei care-i împrumută azi bani lui Renato, pentru organizarea charterilor PR-istice dedicate celor, atunci, alungați de-acasă pentru o bucățică de pâine mai albă…

DESPRE CIMITIRUL MILITARILOR ROMÂNI DE LA KURGAN, ODESA…

Cimitirul KURGAN, Odesa…

DESPRE CIMITIRUL MILITARILOR ROMÂNI din ROSSOȘKA…

Cimitirul Rossoșka.RO

AU ZBURAT CA GÂNDUL TREI DECENII DIN ZIUA CÂND AM DEVENIT EU DEPUTAT…

11 martie 1990 – 11 martie 2020

O carte capitală, apărută-n marea capitală, nici după șapte ani prea populară…

O carte capitală, apărută-n marea capitală, nici după șapte ani prea populară…

O carte pentru cei interesați de problematica prizonieratului și soarta zecilor de mii de prizonieri români din bătălia de la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă.

Este vorba de volumul „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941 – 1956”, rezultatul unei munci aproape titanice de şase ani de zile a unui grup de istorici români în colaborare cu alt grup de istorici ruşi (L.Constantiniu, I.Schipor, V.Văratic, V.Kuzelenkov, V.Korotaev), coordonator al lucrării date fiind Vitalie Văratic, un istoric performant, de origine basarabeană, satbilit la București, cu care, noi basarabenii, am putea să ne mândrim pentru cercetările sale și lucrările publicate. Pentru că l-am cunosc personal acum trei decenii poate că ar fi cazul să amintesc, aici, oamenilor noștri de știință, mai tineri, despre rolul său alături de alt istoric basarabean, Ion Șișcanu, în pregătirea Conferinței internaționale Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia (Chișinău, 26-28 iunie 1991), rezultatele căreea au fost „privatizate” atunci de către unul din mai marii Ostapi Benderi ai Basarabiei, care peste două decenii a devenit, mai întâi, „Dublu academician cu trei doctorate neterminate”, iar mai apoi, via Ploiești, și membru de onoare al Academiei Române, într-o listă cu Genialul Eminescu, și El Membru de Onoare al Academiei Române, doar că, post mortem…

Regret mult că lucrarea dată a văzut lumina tiparului după publicarea și lansarea celei de a doua ediții a cărții noastre, COTUL DONULUI-1942, că bine-mi mai prindea la elaborarea unei lucrări mai documentate AVÂND PE MASĂ UN VOLUM ATÂT DE MARE, și la propriu și la figurat, o lucrare mult prea recuperatoare a memoriei noastre istorice atât de durute.

O frunzăresc de cinci ani de zile, o folosesc oridecâte ori am nevoie de ea, dar nu mi-am propus să-i fac o recenzie acestei cărți, autorilor, editorilor și tipografilor ei, o recenzie clasică pe care, desigur, ei, cu toții, ar merita-o!

Și, totuși, această postare poate fi interpretată și ca o recenzie și-un text publicitar, dacă postarea dată ar mai putea influiența și accelera apariția unei noi ediții atât de necesare, pentru că ea mai poate fi găsită doar în biblioteci.

(Pentru cei care au voință o pot găsi și „frunzări” și pe NET: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf)

Sper, eu, folositoare ar fi anexarea la această postare a câtorva documente din lucrare, sau măcar câteva fragmente din ele, care pot fi folositoare celor care se interesează de problematica Bătăliei Stalingradului și de soarta prizonierilor români din această tragică bătălie…

P.S. – Am o întrebare către autori și cititori, întrebare la care i-am căutat răspunsul, în această lucrare, dar nu l-am găsit: ȘTIE CINEVA CUM SE NUMEAU PRIMII ROMÂNI LUAȚI PRIZONIERI DE RUȘI?…

 

Documentul 48 (Fragment)

Raportul lui V.S. Abakumov, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile interne al URSS, către L.P. Beria, comisarul poporului pentru afacerile interne al URSS, referitor la depoziţiile generalilor români Nicolae Mazarini, Mihail Lascăr şi Traian Stănescu din Armata a 3-a română.

24 decembrie 1942

 

Comisarului poporului pentru afacerile interne al URSS, tovarăşul L.P. Beria

Vă transmit în anexă, prin prezenta, protocoalele interogatoriilor generalilor prizonieri din Armata a 3-a Română:1

Comandantul Diviziei a 5-a Infanterie, generalul Mazarini, fost adjunct al şefului Statului-major al Armatei Române;

Comandantul Diviziei a 6-a Infanterie, generalul Lascăr;

Comandantul Brigăzii a 6-a Infanterie, generalul de brigadă Stănescu.

Generalii menţionaţi au fost luaţi prizonieri de către trupele noastre, la 22 noiembrie a.c., pe frontul Sud-Vest.

Cel mai mare interes prezintă depoziţia lui Mazarini care, predat fiind Direcţiei Birourilor Speciale din cadrul NKVD al URSS, a comunicat următoarele, cu privire la efectivele armatei române şi la acţiunile militare de pe frontul rusesc:

La începutul războiului, în armata română existau 20 de divizii de infanterie, 4 de vânători de munte, 4 de cavalerie şi 1 divizie de tancuri.

După pierderile suferite, ca urmare a ofensivei trupelor Armatei Roşii, de la începutul lui noiembrie, armata română mai avea, în zona Stalingrad şi pe Don, 11 divizii de infanterie, 1 de cavalerie şi 1 de tancuri, şi 4 de vânători de munte în Caucaz.

În România au rămas doar 4 divizii de infanterie.

Potrivit celor comunicate de Mazarini, în România mai pot fi chemaţi sub arme încă 150 000 (maximum 200 000) de oameni, însă din cauza lipsei resurselor materiale este imposibilă constituirea de noi unităţi.

Mazarini, Lascăr şi Stănescucomentează pozitiv acţiunile artileriei noastre şi, în special, ale aruncătoarelor de grenade de mare calibru, al căror foc concentrat a avut un efect covârşitor asupra trupelor române, provocând pierderi majore în rândul forţei vii.

Pe lângă aceasta, Mazarini a mai declarat că în armata română se face simţită lipsa mijloacelor antitanc, a echipamentului de iarnă (pantaloni groşi şi încălţăminte). Pentru a patra oară într-o săptămână, soldaţii nu au avut hrană caldă, iar furaje nu au mai fost livrate.

Dintre cei cu care are legături strânse, Mazarini i-a numit pe comandantul Diviziei a 14-a română, generalul de divizie Stavrescu, şi pe comandantul Diviziei a 15-a română, generalul de brigadă Sion, care acţionează pe frontul rusesc.

Într-o conversaţie avută cu Mazarini, Stavrescu şi Sion au comunicat că „România se află într-o situaţie delicată, dar trebuie să lupte deoarece această hotărâre a fost luată de guvern. Acum este dificil de vorbit cu privire la deznodământul războiului; războiul va fi lung, Germania are încă forţe, dar se simte o superioritate din partea aliaţilor”.

De asemenea, Mazarini a mai comunicat că, la începutul anului 1942, în perioada în care lucra la Bucureşti, la Statul-Major General al armatei române, a discutat, cu diverse ocazii, cu liderul Partidului [Naţional] Ţărănesc, Mihalache,şi cu liderul Partidului [Naţional] Liberal, Dinu Brătianu (fratele fostului prim-ministru al României), care şi-au manifestat credinţa că Anglia va câştiga războiul şi că trupele române nu trebuie trimise atât de departe în Rusia.

Totodată, Mazarini a declarat că, atunci, el s-a pronunţat împotriva trimiterii trupelor române atât de departe, în Rusia, România trebuind să se limiteze doar la recucerirea Basarabiei. Din acest motiv – pretinde el – ar fi fost eliberat din funcţia de adjunct al şefului Statului-Major General.

Abakumov…

 

Documentul 181

Scrisoarea generalilor români, prizonieri de război, către I.V. Stalin, prin care este exprimată susţinerea faţă de programul Frontului Naţional-Democrat şi se cere aprobarea pentru constuirea unei filiale a Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu URSS1

Strict secret 12 februarie 1945

 

Domnule Mareşal Stalin,

Noi, semnatarii de mai jos, generali prizonieri de război în URSS, vă rugăm, cu profundă stimă, să binevoiţi a ne permite să înfiinţăm, în cel mai scurt timp, o filială a „Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu URSS”, rugăminte pe care am adresat-o şi stimatului guvern al URSS, prin intermediul protocolului elaborat şi prezentat la 2 ianuarie 1945.

Situaţia politică dificilă în care se află, în prezent, ţara noastră, precum şi haosul economic spre care ne îndreptăm necesită, imperios, crearea cât mai rapidă a acestei asociaţii, căreia să i se stabilească drept obiectiv principal punerea în practică a programului elaborat de către Frontul Naţional-Democrat.

Aderând întru totul la acţiunile şi reformele prevăzute în acest program – acţiuni inspirate de înţelegerea nevoilor reale şi stringente, din acest moment, ale ţării –, ne obligăm să depunem toate eforturile pentru:

A-i aduna în asociaţie, în calitate de membri, pe toţi prizonierii de război români aflaţi în URSS;

A-i face să înţeleagă că unica modalitate pentru ţară, de a ieşi din situaţia dificilă în care se află, este sprijinirea necondiţionată a Frontului Naţional-Democrat cu scopul ca acesta să ajungă, cât mai rapid, la putere şi, astfel, să pună în practică programul său binefăcător.

A face din Asociaţie un organ de luptă al Frontului Naţional-Democrat, iar membrii Asociaţiei, la întoarcerea în ţară, să treacă la acţiune – în mod hotărât şi până la sfârşit – de partea Frontului Naţional-Democrat.

Încredinţându-vă de sinceritatea sentimentelor noastre, pe care se bazează această campanie ce dorim a o începe, precum şi de hotărârea noastră de neclintit, cu care noi intenţionăm să cooperăm cu adevăraţii fii ai patriei, care s-au unit în Frontul NaţionalDemocrat în vederea salvării ţării şi a întăririi legăturilor cu URSS, vă rugăm, domnule mareşal, să binevoiţi a primi mulţumirile noastre şi, în acelaşi timp, calda noastră recunoştinţă pentru aprobarea dumneavoastră, pe care o aşteptăm cu nerăbdare.

 

General de corp de armată Mihail Lascăr; General de divizie Nicolae Mazarini; General Savu Nedelea; General Traian Stănescu; General R[omulus] Dimitriu; General C[onstantin] Brătescu.

GARF, Fond 9401, opis 2, dosar 93, f. 192-193 Publicat în Sovetskii faktor v Vostocinoi Evrope, 1944-1953. Documentî, vol. 1, 1944- 1948/Factorul sovietic în Europa de Est, 1944-1954. Documente, vol. 1, 1944-1948, T.V. Volokitina (redactor responsabil), G.P. Muraşko, O.V. Naumov, A.F. Noskova, T.V. Ţarevskaia, ROSSPEN, Moscova, 1999, p. 151-152

NOTĂ 1 La 27 februarie 1945, L. Beria i-a trimis lui I.V. Stalin scrisoarea primită, iar o copie a acesteia lui V.M. Molotov. În nota care însoţea scrisoarea se menţiona: „În acelaşi mp, generalii prizonieri de război au făcut cereri individuale, prin care şi-au manifestat adeziunea la programul Frontului Naţional Democrat şi au cerut ca aceste cereri să fie trimise în România.” Vezi GARF, Fond 9 401, opis 2, dosar 93, f. 191. (notă ediţia rusă)

111

222

„Neamul Șoimăreștilor” de Mihail Sadoveanu, romanul istoric care mi-a marcat viața. Într-o sută de ani, 30 de ediții în 5 limbi, și toate-s din colecția personală.

NS-30

02.02.2020 – 20.02.2020: A FI SAU A NU FI …UNEI CLOPOTNIȚE ROMÂNEȘTI LA COTUL DONULUI?

00. 20.02.2020 – UNIC -Foto, !!!

O Clopotniță la Cotul Donului?…

O AVENTURĂ BALCANICĂ în căutarea celei mai vechi mărturii documentare scrise în limba română

00.-Trei-articole-VS

De la Soci până la Soci e-o cale atât de lungă…

De la Soci până la Soci e-o cale atât de lungă

și toată-i presărată cu sate și cu oase românești, stropită cu sângele eroilor români.

 (Precuvântare la cartea lui Gheorghe Pârlea „SATUL SOCI: La răscrucea orizontalei cu verticala”, Ed.Tehnopres. Iași-2018)

 Prima fotografie a satului Soci căruia cu timpul i-am devenit prieten credincios am făcut-o în anul 2000 după Hristos, în dimineața zilei de patru noiembrie, cu 57 de zile înainte de finele mileniului doi și venirea celui de-al treilea mileniu. Zburam cu o „Ladă” rusească spre București, după o noapte de odihnă la Șoimărești peste Moldova, în județul Neamț, în familia dascălilor satului, Vasile și Agripina Preutu. Viteza „Lăzii” mele era cam mare dar am reușit să văd la intrarea în Soci denumirea satului și momentan am asociat-o cu denumirea legendarului ora sovietic Soci de pe litoralul caucazian al Mării Negre pe care până la acea vreme nu-l văzusem dar, recunosc, aș fi dorit mult să-l văd.

Comparația denumirii localităților Soci care se aflau la o distanță de peste două mii de kilometri una de cealaltă m-a făcut să frânez brusc și să fotografiez intrarea în sat cu denumirea lui inscripționată pe un indicatot rutier și câteva case de la drumul național ce leagă Suceava de Roman și mai departe de București. În acea clipă doar intuiția și orașul caucazian m-au făcut să opresc mașina și să fac primele fotografii ale viitorului meu prieten Soci. Ceea ce a urmat apoi m-a făcut să mă mir ce posibilități are mintea omului ajutat de Dumnezeu, și  să recunosc că telepatia există și  că apare atunci când nici nu te aștepți.   

…Abia pe 13 martie 2002 am revenit pe meleagul socean în căutarea urmelor străbunicului meu Ioan Năvrăpescu, ispravnicul de Huși-Fălciu, al lui Alexandru Lăpușneanu (1553-1561; 1564-1567), cel care avea o moșie mare în acele locuri, pe care i-a oferito Domnitorul Alexandru Lăpușneanu, de la Bourenii din vecinătate trecând Dealul Căpățânii și până la satul care-i purta numele, Năvrăpești, azi Miroslăvești… Iar Socii se aflau exact între moșia lui Ioan Năvrăpescu de la Boureni și moșia satului care-i purta numele, Năvrăpești. Până acum n-am nici un argument și nu pot demonstra că satul Soci s-a născut pe vreo parte din moșia răs-străbunicului Ioan, dar nici apariția mea în acele locuri nu a fost întâplătoare, care mă atrag ca un super-magnet. Am revenit cu mare interes în acele locuri în căutarea urmelor răs-străbunicului meu Ioan Năvrăpescu pentru viitoarea monografie a NEAMULUI ȘOIMĂREȘTILOR: 500 de ani de istorie, 2003, la care lucram de ceva timp împreună cu istoricul Alexandru Furtună.

Ajungând în centrul satuluii cu aparatul de fotografiat speram să găsesc, cel puțin, pe vreun monument din cimitir inscripții cu numele răposaților înmormântați acolo, de Năvrăpescu sau chiar de Șoimaru… N-am avut atunci acest noroc, dar nici peste  câțiva ani n-am cunoscut prea multe despre satul Soci și despre soceni. S-a întâmplat aceasta din plin abia peste zece ani când cu ajutorul dascălului de la Miroslăvești, Gheorghe Pârlea, cu rădăcini pe linia mamei sale la Soci, am descoperit aici doi veterani ai celui de Al Dolea Război Mondial, doi eroi care au luptat la Cotul Donului, în cadrul tragicei Bătălii a Stalingradului, doi din totalul de șase veterani de la Don găsiți în viață în întreaga comună Miroslăvești. Dialogul scris al dascălului Gheorghe Pârlea cu cei șase veterani de la Don a devenit unul de referință în viitoarea noastră carte comună, COTUL DONULUI-1942, publicată în 2012, ediția a doua fiind tipărită peste un an, în 2013, carte care a făcut posibilă pe 25 octombrie 2015  inaugurarea în suburbia Volgogradului a primului Cimitir de onoare al ostașilor români căzuți în Bătălia Stalingradului din 1942-1943.

La Socii caucazieni, însă, am reușit să ajung abia în iulie 2007, peste șapte ani din ziua primei fotografii a Socilor de pe Apa Moldovei, aflându-mă în acele locuri pe urmele fraților noștri români aruncați de soartă, de la poalele Caucazului până la cele ale Alpilor și din Carpații Nordici până în sudul Epirului, Pindului, Gramosului din Balcani. 

Și cât de mare mi-a fost mirarea ca în drumul, de 2078 de kilometri, de la Soci până la Soci, de la Soci de pe apa Moldovei prin Moldovka din regiunea Kirovograd, printre satele românești dintre Bug și Nipru, de pe râul Ingul și Inguleț, prin fostele sate românești din regiunile Dnepropetrovsk, Donețk și Luhansk, parcurgând regiunea Rostov din Federația Rusă,  înconjurând Azovul și mergând prin satele Moldovanskoie de lângă Krâmsk, Moldovanovka de sub muntele Sub-sân, (care seamănă atât mult cu sânii unei fete mari, numai bună de măritat),  până la Soci de lângă Moldovioara caucaziană și ea fostă vorbitoare de română…

Dar și mare mi-a fost mirarea să trec cu autoturismul pe marginea aerodromului orașului Soci care a fost construit, începând cu anul 1941, pe moșia urmașilor celor 48 de familii de români-moldoveni-basarabeni, fondatori ai satului românesc din suburbia Socilor cu un nume atât de cunoscut și atât de drag nouă, de Moldovka, adică Moldovioara. Mai mult, în ținutul Krasnodar din Caucazul de Nord, în drum spre Soci, la diferite distanțe, am mai descoperit și „mitraliat” cu camerile foto și video, și alte două sate locuite de români istorici care au nume românești parțial rusificate de Moldovanskoie și Moldovanovka. În total în acele locuri există zece sate nord-caucaziene locuite parțial sau majoritar de români rusificați, șapte dintre care poartă și azi cu sfințenie, după  15-18 decenii de la naștere, numele lor românesc parțial rusificat: Solonești, Ciobanovka, Veselia și, desigur, Soci! Asta, chiar dacă un specialist local de la Krasnodar, a încercat să mă convingă că acest nume Soci vine de unde vrei numai nu din limba română. Dezbaterile au luat sfârșit în clipa când am întrebat: Dar de unde vin celelalte trei denumiri legate de Moldova și alte patru pe care le putem întâlni și la noi acasă și care sunt populate și azi de români istorici dar care nu mai vorbesc limba străbunilor lor? Despre proveniența acelor români în Caucazul de Nord am scris și în alte lucrări ale mele dar e bine să amintesc și aici foarte pe scurt.

Aceste localități românești nord-caucaziene au fost atestate între anii 1838 și 1880, de către românii basarabeni ajunși în Caucazul de Nord după anexarea Basarabiei de către Imperiul rus, la 1812, parțial și mai înainte, în secolul 18, când mii de români ortodocși împreună cu ortodocșii sârbi din Câmpia Aradului, Voievodina și Banat, au fost presați să-și părăsească baștina istorică, de către catolicii austro-ungari, sau măguliți cu munți de aur și viață dulce spre teritoriile actualelor regiuni ucrainene, Luhansk și Donețk, prin Stepa Nohai sau în Caucazul de Nord, de către generalul Ivan Horvat care slujea cu osârdie la două imperii, cel austro-ungar și cel rus…

După doi ani, în vara anului 2009, am reluat cercetările pe terenul nord-caucazian, până în clipa când două românci nord-caucaziene s-au indignat la o masă cu plăcinte moldovenești de comportamentul oficialităților românești de azi față de oștenii români rămași pe câmpul de luptă, în 1942-1943, pentru totdeauna, în subsolul de pe moșiile românilor nord-caucazieni… Rămășițele pământești ale lor și azi mai sunt scoase la suprafață de plugurile rusești, neavând nici un Cimitir de onoare iar fostele cimitire de campanie fiind arate toate imediat după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial…

Dar o și mai mare tragedie îi aștepta pe eroii români peste un an: Cei care au scăpat cu zile în operațiunile militare de la Nalcik și Cotul Donului, precum și în operațiunea „Linia albastră“  de la Moldovanskoie și Krâmsk, în 1942 și 1943, au ajuns să moară la Chișinău, Iași și Soci pe apa albastră a Moldovei istorice, în august 1944, sau și mau rău, au fost trădați și predați rușilor pe 23 august 1944 după arestarea Mareșalului dezrobitor, de către împăratul României Mihai, Întâiul și Ultimul, cu numele căruia pe buze mureau pe Frontul de Est, oștenii. Ca după ce au ajuns la ruși prizonieri să le restabilească obiectivele economice ridicate de către americani în primele cincinale sovietice, și aruncate în aer de germani sau chiar de însăși rușii atunci când se retrăgeau spre râul Volga în mare grabă până pe 19 noiembrie 1942, sau chiar să le putrezească oasele în sutele de lagăre sovietico-bolșevice, exact așa cum le putrezeau oasele evreilor în lagările naziste…

Cu alte cuvinte: LUNG-ÎI DRUMUL DE LA SOCI PÂN-LA SOCI PRESĂRAT CU SUTE DE SATE ROMÂNEȘTI ȘI CU SUTE DE MII DE RĂMĂȘIȚE PĂMÂNTEȘTI ALE EROILOR ROMÂNI… Cei scăpați cu zile de la Soci.ru de lângă Moldoviora caucaziană au căzut cu moarte de erou la Soci.ro de pe apa Moldovei istorice…

În cele patru pelegrinări pe care le-am avut la Cotul Donului și în discuțiile cu veteranii de la Don, am avut noroc de o mărturisire ieșită din comun, cea cu veteranul de 98 de ani, medicul militar Iosif Niculescu, în care mi-a mărturisit, mie și  jurnalistei Roxana Iorgulescu-Bandrabur, un caz de legendă adevărată cu un preot militar de la Cotul Donului. Iată pe scurt cuvintele  medicului militar Iosif Niculescu despre alt militar, preot la Cotul Donului: La Gromki lângă stanița căzăcească Kletskaia „era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime şi 20 metri în lăţime. Acolo au fost îngropaţi morţii de la Divizia 11, 13 şi 14. Şi preotul Popescu, era din Ştefăneşti, Argeş, stătea la marginea gropii uriaşe şi citea rugăciunile şi i-am spus: „Hai, părinte, că se văd ruşii!” Şi el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conştiincios şi l-au luat ruşii prizonier…”. Mi-am amintit de această poveste a veteranului Iosif Niculescu în clipele când am văzut ctitoriile preotului de la Soci, Romică Siminciuc, Cimitirul ostășesc de la Soci.ro cu 117 morminte ale eroilor de la Soci și nu numai și Sfânta Biserică Maramureșeană de pe teritoriul Cimitirului, ridicate la Socii de pe Apa Moldovei, cu ajutorul Lui Dumnezeu și cu cel al parohului socean, Siminciuc, sfințite în anul 2018, la 75 de ani de la tragedia eroilor români căzuți pe câmpul de luptă din vecinătatea Socilor caucazieni și la o sută de ani de la Marea Unire… Atunci mi-am zis: atât timp cât avem preoți români ca Popescu de la Cotul Donului și Siminciuc de la Soci, din cotul Moldovei  istorice, Neamul Românesc nu va dispare de pe fața Pământului…

Așa să ne ajute Dumneziu, pe care îl iubim și ne iubește!

Dr. Vasile Șoimaru-Năvrăpescu,

în anul Centenarului Marii Uniri, 2018