Este un adevăr incontestabil faptul că biserica a fost, este şi va rămâne o instituţie fundamentală a satului moldovenesc. Într-o societate modernă, integrală, componenta religioasă ocupă un loc distinct, de neînlocuit. Aceasta fortifică fiinţa umană, o ajută să-şi formeze conduite, deprinderi de referinţă pentru valorile creştine. Îi înnobilează atitudinea, simţirea, îl formează pe om pentru viaţa în comunitate.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Cornova împreună cu locuitorii ei au avut, dintotdeauna, un lăcaş sfint unde se apropiau de Dumnezeu, lăcaş care a contribuit la păstrarea spiritualităţii nemului. Iniţial, biserica din lemn cu hramul Sf. Dumitru edificată din bîrne de stejar în anul 1770, unde serviciul divin era oficiat în limba română în pofida politicii de rusificare, iar mai apoi biserica din piatră din centrul localităţii au reprezentat piloni pe care cornovenii întotdeauna s-au bazat pentru a înfrunta greutăţile vremurilor. Ctitorită în anul 1912 intr-un loc ales, loc cu ferestre spre Dumnezeu, cel mai curat si mai frumos loc, actuala biserica din piatră Sf. Gheorghe din localitatea Cornova  este un lăcaş sfînt pentru săteni, în care preţ de un secol şi-au găsit refugiul şi alinarea în Casa Domnului .

Se spune că biserica dă chip omului, iar omul dă chip bisericii. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Cornova unde practic întreg satul şi-a asumat responsabila şi totodată, onorabila misiune de a contribui cu mijloace financiare la edificarea unei noi biserici în centrul localităţii. Peste 30 mii de ruble- aceasta este suma adunată de cornoveni întru zidirea unei noi biserici în satul natal, bani adunaţi pe parcursul anilor 1902-1912. Multi sunt cei care au dat din putinul lor pentru construirea şi ulterior, pastrarea lacasului sfant, pentru ca sa reziste timpului si pentru ca,noi, cei de astazi sa o putem avea. Nici timpul, nici cele 2 războaie si nici regimul comunist nu au reusit sa darame zidirea cu care satul se mandreste de 100 de ani,chiar daca nu este prea mare si uneori neincapatoare,ramane cel mai curat si mai frumos loc al satului care impreuna cu scoala modeleaza si educa generatiile de atata timp,timp ce trece peste noi,peste scoala,peste biserica,peste Cornova. În data de 6 mai, de Sfîntul Gheorghe, ocrotitorul şi protectorul de cele rele, biserica din Cornova înregistrează un secol de la zidirea acesteia. Un secol nu este o perioadă mare în timp pentru omenire, dar pentru Cornova existenţa timp de un veac a bisericii în localitate a însemnat foarte mult, fiind flacăra care a ţinut aprins spiritul de cornovean în fiecare localnic. Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, îl descoperi pe Cel ce este totul în toate. În biserică afli că exişti. Iar Cornova din cele mai vechi timpuri EXISTĂ!

La data de 6 mai numeroşi oaspeţi au venit însoţiţi de  cornovenii Vasile Şoimaru şi Dumitru Sclifos pentru a serba alături de locuitorii Cornovei cei 100 de ani de la zidirea bisericii. Mesajele de felicitare nu au lipsit de la acest eveniment, începînd cu mesajul de felicitare al dlui primar, Ştefan Roşca, directorului gimnaziului Paul Mihail Ion Bodrug,domnul D. Sclifos, cît şi a cetăţenilor de onoare Vasile Şoimaru şi Zamfira Mihail. Dna Zamfira Mihail cu toate că nu a reuşit să ajungă la sărbătoarea Cornovei, a trimis un mesaj de felicitare în care se spune:

„Dragi consăteni, Înaintașii noștri au reușit, prin solidaritate și intrajutorare să ridice, acum o sută de ani, doar în 5 ani,  un sfânt locaș care va dăinui peste veacuri. Biserica este altarul de credință și cultură:

Aflăm Lumina pentru  suflet, sfat și îndrumare pentru viața noastră. Alături de Școală reprezintă Încrederea și Identitatea noastră. Fie ca exemplul strămoșilor să ne unească în continuare pentru fapte vrednice de vremurile actuale, ca să prospereze Cornova și cornovenii care o iubesc”.

În fața cornovenilor a evoluat minunata interpretă de muzică populară Maria Iliuț, originară din Crasna Bucovinei, Cernauți.

Sărbătoare de suflet a satului este o ocazie minunată pentru a reaminti tuturor ce inseamnă să fii cornovean:

-A fi cornovean înseamnă a fi consătean cu Paul Mihail, Zamfira Mihail, Vasile Şoimaru, Dumitru Sclifos şi alte nume sonore care au contribuit şi contribuie la dezvoltarea şi prosperarea satului;

-A fi cornovean înseamnă a fi om gospodar şi solidar;

-A fi cornovean înseamnă a avea spirit luptător şi a trăi cu demnitate;

-A fi cornovean este o MÎNDRIE!!!

LA MULŢI ANI, CORNOVENI!

LA MULŢI ANI, CORNOVA!!!

Oxana POPA, originară din Cornova

6 mai 2012

La 6 mai, în duminica a patra după Sfintele Paşti (a Slăbănogului) şi ziua prăznuirii, pe stil vechi, a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, a oficiat, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Cornova, raionul Ungheni (preot paroh Sergiu Mereacre).

Vizita arhierească în satul Cornova a fost prilejuită de împlinirea a o sută cinci ani de la punerea pietrei de temelie şi a o sută de ani de la sfinţirea sfântului locaş din localitate.

Cu această ocazie dl Vasile Şoimaru, doctor în economie, a prezentat volumul „Cornova 1931″, o lucrare elaborată de echipa de specialişti condusă de renumitul sociolog român Dimitrie Guşti (1880- 1955), conducător al mai multor campanii monografice în satele româneşti, cercetări sociologice menite să cunoască mai bine viaţa rurală cu scopul de a elabora programe de îmbunătăţire a vieţii la sat. În vara anului 1931, colaboratorii întemeietorului şcolii sociologice româneşti s-au aflat la Cornova. Domnul Vasile Şoimaru, originar şi el din Cornova şi coordonator şi realizator al volumul monografic Cornova (2000, colectiv de autori) a menţionat că vizita înaltpreasfinţituiui Mitropolit şi Exarh Petru la Cornova este una istorică pentru că este prima vizită a unui mitropolit în acest sat.

In cuvântul de învăţătură rostit după Sfânta Liturghie, întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei s-a referit la Evanghelia Slăbănogului şi la viaţa Sfântului Gheorghe, ca model de mărturisire jertfelnică a credinţei adevărate. Între altele, întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a menţionat: „Zilele de pomenire a sfinţilor sunt, pentru noi, adevărate lecţii din care învăţăm cum să mărturisim credinţa în Hristos. Văzând cum au mărturisit-o sfinţii, să ne întrebăm fiecare care sunt faptele noastre de zi cu zi şi dacă acţiunile noastre sunt mărturisiri ale lui Hristos. Să învăţăm de la sfinţi curajul şi jertfa cu care au mărturisit că sunt creştini. În mod special, în aceste timpuri când suntem asaltaţi de diferite confesiuni, unele dintre cele mai exotice, avem datoria să arătăm hotărât că ştim ce credinţă au mărturisit înaintaţii noştri timp de două mii de ani şi că noi urmăm cu fidelitate legea strămoşească. Să nu ne manifestăm timid când avem ocazia să ne arătăm credinţa. Când trecem pe lângă sfintele lăcaşe să ne facem semnul sfintei cruci şi să-i învăţăm să facă acest semn şi pe generaţia în creştere”.

Înaltpreasfinţitul Petru i-a felicitat pe cornoveni cu frumoasa aniversare, îndemnându-i să fie mândri de înaintaşii lor şi să trăiască în înţelegere şi dragoste, mărturisind adevărata credinţă prin vorbe şi fapte.

Pentru activitatea misionară părintele paroh Sergiu Mereacre a fost gratificat de către Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei cu distincţia bisericească „Crucea cu pietre scumpe”. „Ştim că părintele Sergiu este un bun gospodar, se îngrijeşte, cu multă dragoste, de starea sfântului locaş dar şi de sufletele frăţiilor voastre, de aceea am considerat că este vrednic să poarte această cruce cu pietre scumpe, dorind ca prin această distincţie să-l încurajăm la alte fapte bune spre slava Bisericii lui Hristos”, a mai spus Înaltpreasfinţitul Petru.

Părintele-paroh Sergiu Mereacre la rândul său a adresat cuvinte de mulţumire pentru vizita arhierească şi pentru distincţia bisericească, invitând pe toţi la o agapă frăţească.

Din Cornova este originar şi părintele Avva Paul Mihail cunoscut istoric român. Părintele Paul Mihail s-a născut la 29 iunie 1905 în Cornova şi a trecut la cele veşnice la 11 octombrie 1994 în Bucureşti. Prin studiile sale istorice, părintele Avva Paul Mihail a adus o contribuţie importantă la descoperirea şi studierea surselor medievale ale istoriei naţionale, fiind cel dintâi cercetător român al arhivei metocului Sfântului Mormânt din Istanbul (Constantinopol).

Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

Categoric, pentru patriotul Vasile Şoimaru, harnicul militant pentru Unire, Prutul nu mai are conotaţia de hotar nedrept în sânul Neamului. Niciun basarabean, cred, n-a trecut Prutul de-atâtea ori de câte a facut-o universitarul de la ASEM Chişinău în ultimele două decenii, doar cu scopul de a trezi din somnul uitării românismul cel încă adormit. Şi de fiecare dată când trece prin preajma locurilor de unde se trage, prin strămoşii săi de demult, aduce şi cărţi (scrise la Chişinău) pentru  Biblioteca din Mirosloveşti, îmbogăţind colecţia de carte basarabeană (al cărei fondator este) a acestei instituţii culturale săteşti de pe malul Moldovei.

Pe 26 martie a acestui an, însoţit de inginerul (şi maestrul fotograf) Marcel Porumbescu, un basarabean frumos clădit la trup şi, fără îndoială, în bună proporţie şi cu ceea ce nu se vede repede-repede dar se întrevede neîntârziat, dr. Vasile Şoimaru mergea la Tg. Mureş, ca să sărbătorească, împreună cu ardelenii de la Biblioteca Judeţeană, bucuria aceea a Neamului care a ţinut doar douăzeci şi doi de ani. Şi, evident, să împărtăşească speranţa unei noi împliniri de aceeaşi natură.

De data aceasta, cărturarul basarabean (membru al UniuniiScriitorilor) se grăbea tare şi am convenit să ne întâlnim într-o locaţie de pe traseul globe-trotterului (eticheta e absolut justificată de miile de kilometri parcurşi pe melegurile românilor împraştiaţi prin Lume). Împreună cu primarul nostru, ec. Ionuţ Gospodaru, am zăbovit la Cristeşti atât cât timp a fost necesar pentru sorbirea unei ciorbe de post, ingredimentată cu dulcile vorbe “moldovineşti” (ale limbii române, evident) despre abia alesul preşedinte de la Chişinău şi speranţele aduse cu el. Ba, taman acum, cei de la Radio România Internaţional îl programaseră cu un interviu, în direct. Aşa că întâlnirea ocazională cu prietenul nostru, un “om zbuciumat” (prin cinstitele lui treburi în Cetate, în spiritul dregătorilor Şoimăreni pe care-i continuă peste timp), a fost pe fugă. La despărţire mi-a întins, din mers, o carte cât o Biblie, cu următoarea poruncă:  “s-o citeşti, că-i a învăţătorului meu de istorie şi că a muncit la ea douăzeci de ani”.

Şi iată-mă astfel cu voluminosul tom de circa 800 de pagini în braţe şi cu “misia” de suflet – să-l citesc. D’apoi cât crede universitarul de la ASEM că poate citi dăscălaşul rural de la Mirosloveşti, cu gospodărie pe cap, tocmai când treburile urgente de primăvară trag omul de mânecă chiar şi prin somn?!.

Desigur, nu l-am dezamăgit nici acum pe dr. Vasile Şoimaru, care (mi-a specificat expres) nu dă cărţile osârditorilor cărturari din Basarabia decât celor asupra cărora e convins că le şi citesc. Şi, eu lăsând impresia că mă număr printre cei selectaţi de rigurosul distribuitor (el însuşi făuritor) de carte basarabeană,  am avut, de data asta, o răspundere care mi-a întrecut cu mult solvabilitatea. Efortul meu intelectual, cu folos doar în ce mă priveşte, a trebuit, însă, să se concretizeze şi într-un modest omagiu de cititor, adus autorului. Am aflat mai apoi, indirect, că la travaliul demersurilor necesare tipăririi acestui volum monumental (o parte însemnată a acestei acţiuni) a contribuit şi cel care mi-a intermediat privilegiul de a fi printre primii beneficiari ai acestei opere. Prin urmare, cronica de faţă e un mod de a mulţumi de două ori – evident, cu măsură diferenţiată – celor care mi-au oferit darul.

*

Cartea istoricului Alexei Memei, “Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi în RSSM (1944-1947)” , Ed. “Serebia”, Chişinău, 2012, e o carte “grea”, un tratat aplicat de istorie a ocupaţiei ruseşi, bolşevice, în vatra românilor din Est. E o carte de căpătâi pentru istorici, dar şi pentru cei care ştiu, de la Bălcescu încoace, că “istoria e cea dintâi carte a unui neam”. Mânat de curiozitatea celui nerăbdător să afle, precipitare născută din puţinătatea timpului rămas pentru asta, am citit-o într-o oarecare grabă, ceea ce mă obligă să revin aspura ei. Categoric, însă, pentru oricine o are, cartea lui Alexei Memei e o carte de uz permanent. E concentraţia unei întregi chimii bibliografice, in contextul temei amintite, căci conţine 1171 de note de subsol. E cartea unui Sisif invingător.

Dar ce-şi propune în ea autorul (în înţelesul cititorului comun pe care îl reprezint)?  Aflu asta şi prin contribuţia intermediară a prefaţatorului: dr. hab. conf. univ. Anton Moraru, distinsul istoric pe care îl citesc cu interes din “Literatura şi arta”.

Aşadar, din bogata bibliografie consultată de autor rezultă că demascarea politicii coloniale ruseşti în teritoriile locuite de români suferă de o anumită indulgenţă, ce relevă o atitudine de obedienţă a autorilor faţă de stăpânii-invadatori, chiar dacă preocupările acestor autori înseamnă, cantitativ, o sumă de peste 200 de lucrări, în perioda 1924-2008. În Ucraina, constată istoricul A. Memei, aceeaşi problematică este relevată mult mai realist, exemplificând cu o lucrare fundamentală din 2002. Referitor la istoricii şi politologii occidentali, aceştia tratează respectiva problematică subiectiv, privindu-i pe moldovenii transnistreni ca pe  o etnie  diferită de români.

În ce priveşte strategia bolşevică de deznaţionalizare, mai ales prin infometarea populaţiei româneşti din Transnistria şi, implicit, consecinţele acesteia, Alexei Memei găseşte cusururi şi în lucrările unor autori pe care nu-i suspectează de rea credinţă, dar pe care îi taxează pentru superficialitate – spre exemplu în politica de înfometare organizată, din perioda 1930-1933, când aceştia au centrat cauzalitatea foametei pe condiţiile meteorologice accidentale. Ei, arată autorul, au neglijat o corelare corectă a fenomenului cu ceea ce se întâmpla, în aceeaşi periodă, şi în Basarabia unită cu Ţara, unde lipsurile permiteau totuşi un trai omenesc.

Principiile ştiinţifice ale cercetării istorice, care (conform prefaţatorului) “constituie suportul teoretic şi metodologic al lucrării”, îl motivează superior pe Alexei Memei să rescrie şi să dezvolte obiectiv – pe baza logicii ştiinţei, a metodei statistice de analiză şi cercetare – politica specifică expansionismului bolşevic în teritoriile româneşti din stânga Nistrului, teroarea abătută asupra băştinaşilor transnistreni.

Lucrarea ştiinţifică a lui Alexei Memei este inovativă, ne asigură  dr. Anatol Moraru, căci prin ea “a fost deschisă o nouă direcţie de cercetare, completă şi profundă, a crimelor regimului totalitar şi comunist în RASSM şi RSSM”.  Este dezvoltată de autor, pentru prima oară în istoriografie, folosirea “metodelor economice şi sociale” în teroarea organizată cu scopul dominaţiei totalitare în RASSM, folosindu-se “metode de genocid” (sintagma este uzitată frecvent de autor).

Amplul volum aflat aici în atenţia cititorului care îndrăzneşte această modestă cronică este conceput în două părţi, denumite în firească relaţie cu “cadrul cronologic şi geografic” deductibil din titlul cărţii. Perioadei comuniste în RASSM (1924-1940) îi dedică nouă capitole, iar perioadei comuniste în RSSM (1940-1947), două capitole.

Autorul îşi fondează ampla cercetare pe treizeci de lucrări specificate în Bibliografie şi pe o multitudine de materiale de arhivă, introduse pentru prima oara în circuitul ştiinţific (ne asigură prefaţatorul). Între aceste documente de arhivă, multe cu menţiunea”strict secret”, am numărat peste 100 de tabele statistice, liste nominale, interogatorii, rapoarte, anchete de partid etc., numai pentru primul capitol.

Demonstraţia aurorului cu privire la metodele terorii comuniste folosite în Transnistria – ce au avut drept consecinţe orori calificate în dreptul civilizat drept “crime împotriva umanităţii” – se desfăşoară în jurul unor evenimente şi acţiuni care constituie epicentre ale fenomenului istoric cercetat, “direcţii de acţiune” (cum le numeşte autorul în “Incheierea” volumului), după cum urmează: răscoalele ţăranilor din stânga Nistrului, deportarea ţăranilor înstăriţi în Siberia şi în nordul URSS, colonizarea satelor de moldoveni cu demobilizaţi ruşi şi ucraineni ai armatei roşii, cuprinderea forţată a ţăranilor în colhozuri şi exodul colhoznicilor, înfometarea organizată, măcelul de la Nistru (pentru RASSM); represiunile comuniştilor în stânga Nistrului, excluderea din partid a comuniştilor aflaţi sub administraţie românescă în timpul războiului, politica de cadre a partidului comunist, foametea organizată în 1945-1947 (pentru RSSM).

Cartea lui Alexei Memei are capacitatea de a “furniza” oricui o citeşte “materialul probator” pentru ceea ce autorul califică în titlul cărţii drept “teroarea comunistă”, ca strategie, tactică de deznaţionalizare pentru a stăpâni. Metodele legate de înfometare sunt cele mai draconice, însemnând exterminarea în masă – consecinţă care ne duce cu gândul la camerele de gazare naziste. Ţăranilor moldoveni nu le rămâneau, în condiţiile date, decât câteva perspective, privind viaţa sau moarte: să treacă Nistrul în Basarabia aflată sub administraţie românescă, cu riscul de a fi împuşcaţi de soldaţii armatei rosii (în postură de grăniceri), să se spânzure sau să moară de foame (“umflaţi”), să se revolte, cu preţul impuşcării sau deportării.

Iată, în întărirea celor de mai sus, căteva exemple. Numai în trei luni din iarna anului 1933, doar într-o arie limitată a hotarului pe care îl reprezenta Nistrul, au trecut frontiera în Basarabia (România) 314 familii în ianuarie, 425 (1449 suflete) în februarie, 503 familii (1644 suflete) în martie. Dar cu ce preţ!? Sute, chiar mii de împuşcaţi. La Olăneşti a fost înroşită gheaţa Nistrului de sângele celor 40 de transfugi moldoveni, împuşcaţi mortal în timpul treceri hotarului. La una din cele 20 de răscoale din RASSM, asupra satului Plosca s-au tras 360 de bombe, iar în satul Mălăieşti (satul natal al autorului cărţii) au fost împuşcaţi la primărie, ca represalii, 50 de ţărani.

Desigur, exemplele tragice sunt abundente. Un ţăran, urmare a obligaţiilor de predare a produselor agricole (peste puteri) s-a spânzurat, într-un gest de protest, punându-şi biletul de obligaţiune la nodul spânzurătorii încropite. Un altul, după ce predase 830 de kg a fost bătut bestial, până la hemoragie (pe urechi), doar fiindcă nu mai putea da diferenţa de 124kg. Şi cine credeţi că erau călăii? Erau împuterniciţi politici, terorişti, miliţieni, ostaşi ai armatei roşii, bandiţi de drept penal.

Teroarea îndreptată asupra “culacilor” (chiaburilor) a dus la sărăcirea dramatică şi la moartea prin înfometare, în cazul celor care nu au împărtăşit soarta deportaţilor, de fapt, un calvar cu aceleaşi urmări. Dacă vom corela statistica oferită de autor cu privire la numărul gospodăriilor aparţinând culacilor (344), număr extins până la 3200, cu ţăranii mai înstăriţi,  putem deduce că cei mai mulţi dintre culaci (autorul nu a găit liste complete) au luat drumul Siberiei, doar observând listele cu cei propuşi pentru deportare de comitetele raionale (către comitetele regionale) numai din raioanele Grigoropol, Tiraspol, Slobozia  – 481 de familii (apar în statistică încă 100 de persoane, pentru încălcarea fâşiei de frontieră).

Printre deportaţi, o pondere mare o ocupă învăţătorimea, care s-a opus bolşevizării şi a solidarizat cu ţăranii, participând la mişcările lor de revoltă. Din listele nominale prezentate de autor pentru mai multe categorii socio-profesionale, rezultă că au fost deportaţi, numai în perioda 1928-1932, 109 învăţători.

Una din “direcţiile” asupra cărora şi-a orientat cartea autorul e aceea din care să rezulte cum a crescut, în RASSM, pondera populaţiei de origine rusă, ca metodă de stăpânire a Transnistriei. Aflăm astfel, din subcapitolul corespunzător, că imediat după inventarea republicii sovietice din Transnistria, încorporată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, pe măsură ce satele moldoveneşti erau depopulate prin deportare, erau aduse în casele părăsite familiile demobilizaţilor din armata roşie, de naţionalitate rusă sau ucraineană. Autorul nu a putut obţine o statistică completă, dar e de-ajuns să ne facem o imagine cu ajutorul unui tabel (care conţine o statistică ulterioară altor acţiunii de această natură)  din 1932. Acest tabel cuprinde situaţia unui număr de 791 de familii din respectiva categorie, cu toate facilităţile materiale şi financiare de trai aferente. Acestora li se atribuiau funcţii de conducere în colhozuri şi li se construiau case noi din contribuţiile fiscale ale localnicilor sărăciţi şi exploataţi.

În problema “moldovenismului” transnistrean, autorul ne oferă dovezi interesante,  amuzante chiar, observând preocupările acelor alchimişti care, evident, n-au putut să schimbe natura unei limbi milenare, decât doar s-o schimonosească cu imixtiunea rusismelor sau s-o înlocuiască cu limba rusă. Între “reformatorii” limbii moldoveneşti se aflau ruşi şi ucraineni (nevorbitori de limba moldovenească), acreditaţi să facă din limba băştinaşilor  o limbă nouă, “…curăţată de cuvinte româneşti în stil franţuzesc (sic!)”, divagau “lingviştii” inovatori, ca “…să fie înţeleasă nu numai boierilor, dar şi muncitorilor şi ţăranilor moldoveni”. Interesant că, printre cei numiţi în comisiile îndrituite cu crearea “noii”  limbi moldoveneşti, unii aveau şi “străluminări” în a vedea că demersul lor “ştiinţific” (tărăgănat până la a provoca intervenţia personală a tovarăşului Stalin) nu-i deloc fezabil. Şi iată ce-au îndrăznit ei: “…atunci n-ar fi mai bine de aplicat în activitatea noastră limba română, care este destul de dezvoltată şi are şi literatură?”. Desigur, aceştia îndrăzneţi au fost ignoraţi. Şi s-a bătut pasul “pi loc”. Căci, cui îi trebuia limbă moldovenească, fie ea şi una “nouă”, dacă observăm numai, doar ca un eşantion relevant, că numărului de 58-59 de ştabi ruşi şi ucraineni din comitetele executive ale organizaţiilor şi departamentelor raionale Slobozia şi Dubăsari, raioane cu populaţie exclusiv moldovenească, îi corespundea un număr doar de 5-9 tovarăşi moldoveni.

În concluzia acestei mult prea sumare aprecieri asupra cărţii cercetătorului-arhivar Alexei Memei (autoreactivat ca istoric de formaţie, conform studiilor, după pensionarea din alte domenii), se poate afirma că acei ce vor citi această “Biblie” a neamului românesc din stânga  Nistrului/Prutului (vezi sinonimia cu exodul evreilor din Vechiului Testament, cu diferenţele specifice) se vor edifica – chiar şi numai pe baza documentelor de arhivă, dominante in economia cărţii, fără a fi agasaţi de teoretizarea excesivă a autorului (fiindcă lucrarea nu o conţine) – asupra a ceea ce a însemnat teroarea bolşevică întrunul din centrele de interes ale Rusiei Sovietice. Unul din acele pământuri strămoşeşti faţă de care – voi repeta mereu –  noi, cei din stâga Prutului, ne facem vinovaţi (măcar) de…nedreaptă uitare. Istoricul Alexei Memei, iată, ne ajută să ne facem penitenţa şi să ne mântuim de vina detaşării de trecutul (vai, cât de apropiat!) atât de zbuciumat al fraţilor de Neam din estul Prutului.

Gheorghe Pârlea

Mirosloveşti – Iaşi

P.S.

Uneori, fapte ce ţin de munca în faţa colii albe (fie şi “desenată” de computer) leagă osârdia făptuitorului, mai mult sau mai puţin importantă, de o persoană cu impact benefic în viaţa lui. Fiindcă am avut norocul să cunosc un asemenea om special, cu darul de a-mi amprenta viaţa, şi pentru că Omul Frumos (concept promovat cu har de actorul şi moralistul Dan Puric) la care mă refer va împlini curând, în mijlocul primăverii, o tomnatică şi rodnică vârstă, îi dedic (cu toată inima) acest modest demers publicistic. Aşadar, La mulţi ani, dragă domnule prof. univ. Vasile Şoimaru de la Chişinău!

Ieri, 18 aprilie 2012, în incinta Bibliotecii „B.P. Haşdeu” din Chişinău a avut loc un eveniment ştiinţific de excepţie. Este vorba de lansarea volumului „Teroarea comunistă în RASSM (1924) şi RSSM (1944-1947)”, autor – istoricul Alexei Memei.

Cartea are 784 pagini. Introducerea este semnată de prof. univ., dr. hab. Anton Moraru.

Volumul are două părţi: I. Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940), pag. 13-620, deci – 607 pagini şi partea a doua – Teroarea comunistă în RSSM (1944-1947), p. 621-775, deci – 154 p.; Încheiere, p. 776-781 (5 pag.) şi o scurtă Bibliografie, p. 782.

Autorul, dl Alexei Memei, a scris această carte, bazându-se, în exclusivitate, pe documente inedite, studiate de dlui în Arhiva organizaţiilor social-politice din RM, fondurile 49, 52, 60, şi altele; când a fost nevoie, atunci autorul a făcut trimitere la studii de sinteză (Istoria RSSM) sau monografii (de ex., Kiril Stratievschi etc).

Materialul selectat a fost expus în ordinea problematico-cronologică. De exemplu, subiectul (tema) „Luarea pâinii cu forţa de la ţărani” este expus cronologic, pentru anii 1929, 1930, 1931, 1932 etc.; după care următorul subiect – „Refuzul ţăranilor individuali de a lucra pământul”, din nou, în ordinea cronologică, în conformitate cu informaţiile GPU-ului sau ale altor documente (de partid, ale autorităţilor sovietice).

Din cele citite: autorul demonstrează că constituirea RASSM în 1924 a avut un scop politic, de expansiune a comunismului, nu doar în România  (frontiera de vest a numitei RASSM trecea de-a lungul frontierei de stat a URSS, adică pe Prut), ci în Europa de Vest (autorul aduce declaraţiile respective, vezi p. 26). Populaţiei băştinaşe, însă, li s-a spus că e nevoie de a organiza viaţa socială, politică, în limba moldovenească, de aici şi unele adunări inspirate, la care s-a cerut constituirea RASSM.

Autorul lucrării examinat minuţios şi a expus convingător gravele crime, comise de regimul bolşevic faţă de populaţia sătească a RASSM (capitolul II se întitulează „Genocidul organizat de bolşevici împotriva populaţiei din RASSM”, pag. 59 şi urm.), în care este demonstrată practica de sechestrare cu forţa a pâinii de la ţărani, politică ce a dus la înfometarea populaţiei. Pe baza documentelor studiate, autorul a expus politica de deportare a ţăranilor înstăriţi în Siberia şi raioanele de nord ale URSS. Un compartiment aparte se referă la deportarea intelectualilor şi a specialiştilor, precum şi la practica colonizării localităţilor apropiate de malul strâng al Nistrului (atunci – frontiera de stat a României) cu veterani ai Armatei roşii. Aceştia veneau cu persoane însoţitoare, primeau locuinţe gratis de la autorităţile locale şi susţinere materială pentru întemeierea gospodăriilor.

Un capitol al lucrării a fost consacrat colectivizării forţate a ţăranilor şi munca acestora în colhozuri – o muncă de sclavi, prost şi inechitabil remunerată. Politica bolşevicilor în domeniul agriculturii, politică de rechiziţionare forţată a produselor alimentare, inclusiv a celor, ce nu trebuiau confiscate (de pildă, cartofii, meiul, vinul, ceapa etc.) a provocat o foamete cumplită, în care oamenii – înnebuniţi de foame – sacrificau semenii lor (p. 308 – 316). Sunt teme, în care autorul expune lupta ţăranilor pentru supravieţuire, rezistenţa opusă faţă de comando-urile bolşevice. O speranţă a multor transnistreni era România: autorul arată multiple cazuri de trecere a Nistrului în partea dreaptă, română şi salvarea oamenilor de „raiul” comunist. Dar autorităţile nu pierdeau vigilenţa, comiţând un măcel la Nistru (p. 332 şi urm.)

Două capitole au fost consacrate analizei partidului bolşevic: ce cadre avea, mâncărimea între comunişti etc. Un capitol aparte a fost consacrat tragediei satului Mălăieşti, localitatea de baştină a autorului monografiei. Partea a doua a lucrării a fost consacrată analizei politicii partidului comunist în perioada 1944-1947: represiunile organizate şi foametea provocată de aceiaşi conducători bolşevici.

Monografia este o lucrare de excepţie, scrisă cu competenţă, cu durere şi compasiune faţă de oamenii satelor noastre, batjocoriţi în cel mai monstruos mod de lifta bolşevică. Este şi un omagiu, adus celor ce au suferit, ce au rezistat, păstrându-şi demnitatea de om, dar şi conştiinţa românească nealterată.

Festivitatea de lansare a cărţii a fost deschisă de dna dr. Lidia Kulikovski, directoarea Bibliotecii publice municipale „B.P. Haşdeu”, care a salutat autorul şi publicul numeros, prezent în sală. A urmat dl conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, coordonatorul proiectului de publicare a monografiei, care a povestit despre activitatea domnului Alexei Memei, istoric, director de şcoală în satul Cornova, care, pensionându-se, şi-a consacrat timpul studierii problematicii nominalizate mai sus.

Am moderat lansarea cărţii, oferindu-i cuvântul domnului Vlad Pohilă, redactorul monografiei. Domnia sa a vorbit despre lucrul cu manuscrisul, dar şi despre conţinutul inedit al lucrării dlui A. Memei.

Am oferit cuvântul domnului Vladimir Beşleagă, consătean cu autorul monografiei, care a avut cuvinte de laudă la adresa cărţii şi autorului ei, precum şi a completat cu detalii noi, din propria experienţă, cele petrecute acum câteva decenii în RASSM.

Cuvinte deosebite despre fostul coleg de facultate, Alexei Memei, a vorbit scriitorul şi istoricul Andrei Strâmbeanu. „Cartea nu se citeşte uşor, a avertizat domnia sa. Odioasele crime, comise de comunişti, nu pot fi recepţionate fără emoţii”. Domnul Andrei Strâmbeanu a lansat propunerea de a-l înainta pe dl Alexei Memei la postul de academician al Academiei noastre de Ştiinţe, ideea, la care am subsemnat.

A vorbit, în continuare, dl Nicolae Dabija, care a citat pasaje din cartea lansată, citate şi fapte cutremurătoare, referitoare la cimele odioase ale comuniştilor din RASSM.

La manifestare au participat şi au luat cuvântul istoricul şi arhivistul Alexandru Moraru, doamna Nina Negru (o trec la categoria istorici), Gheorghe Mârzenco, Boris Vasiliev, cunoscut memorialist, prof. univ., dr. hab. Ion Buga.

În încheiere, a vorbit autorul monografiei, dl Alexei Memei. Dlui a spus despre activitatea în arhive, biblioteci, greutăţile întâlnite, a evocat cazuri deosebite din politica criminală a regimului comunist din RASSM şi RSSM.

Consider că lansarea acestei lucrări s-a transformat într-un veritabil eveniment ştiinţific, cartea va ajunge la cititorul competent şi interesat.

Încă o dată felicitări autorului, dlui Alexei Memei, pentru truda depusă în vederea elucidării trecutului nostru nu prea îndepărtat, felicitări şi mulţumiri domnului conf. univ. dr. Vasile Şoimaru pentru munca organizatorică depusă, felicitări tuturor celor ce au contribuit la apariţia acestui volum deosebit.

Prof. univ., dr. hab. Anatol PETRENCU.

19 aprilie 2012

Expoziție de fotografii,

consacrată comemorării a 300 de ani de la semnarea Tratatului moldo-rus de la Luțk, azi Ucraina, și 200 de ani de la semnarea Tratatului ruso-turc de la Hanul agentului rus, Manuc Bei, București.

Lutk

10 Photos

Manuc

10 Photos

Palmaresul editorial al inimosului patriot Constantin Bobeică de curînd a fost completat cu o carte de atitudini (un concept în continuă dezvoltare) ce conturează aduceri-aminte de peste decenii: Lumini şi umbre (Miscelaneu) (editor: Raisa Sochircă, redactor: Vlad Pohilă, coperta: Vladimir Siniţki, fotografii de Vasile Şoimaru; Chişinău, Ed. „Prometeu”, 2011)[*]. Volumul este o înşiruire de povestiri cu o vădită componentă biografică. Aici apare chipul înjumătăţit, între lumini şi umbre, al Basarabiei noastre ce stă dîrză în bătaia vînturilor neprielnice de acum cîteva veacuri bune. Autorul, la prima impresie destul de calm şi stăpînit, istoriseşte neliniştile sale însumate an de an în memoria sa trează de veşnic luptătorul pentru cauza dreaptă a Neamului. Se simte foarte bine neputinţa de a nu reacţiona la cele ce se întîmplă în jur, în scumpa lui Codreancă şi întreaga Basarabie, a căror imagine este racordată la tensiunile interioare ale sufletului său. Istorisirile par a fi extrase din adîncurile întunericului şi supuse unei iluminări prin prisma conştiinţei „de academician rustic”, după cum este numit de prietenii lui apropiaţi. Cu tentă moralizatoare şi educativă, ele reprezintă o stare de spirit clocotitor, atitudini interogative, ale căror răspunsuri le intuieşte însuşi cititorul.

Constantin Bobeică îşi deapănă amintirile din îndepărtata lui copilărie, precum şi din vremuri nu de mult trecute (unele generînd evoluţie, altele involuţie). Dumnealui are grijă să nu uităm istoria parcursă de poporul nostru, să nu uităm tradiţiile, obiceiurile strămoşeşti, căci… Din păcate, acestea se uită… Se uită chiar şi ceea ce s-a întîmplat, ce s-a înfăptuit acum 10-20 de ani. Deci, să nu fim datornici în faţa istoriei!

Lectura prezentului volum este puternic emoţională, toate capitolele ilustrează verticalitatea unui om care a trecut prin multe chinuri (şi fizice, şi sufleteşti), dar a rămas ferm şi neclintit pe poziţiile civice cultivate în copilărie şi adolescenţă prin intermediul familiei, şcolii şi societăţii. Şi-a lăsat „amprentele” pe întreaga lui viaţă şi „academia” teribilă a Siberiei… Atmosfera generală este determinată de profunzimea sufletească a celui care povesteşte, care poartă la cei 87 de ani ai săi germenii forţei creative. Intenţia dezinvoltă din titlul volumului se regăseşte în cuvinte şi expresii contemplative risipite pe fiecare pagină de la o scoarţă la alta.

„Construcţia” volumului din şase capitole este durabilă, cu trăiri intense, temperamentale. În primul capitol, intitulat Ofrandă pentru muza Clio, autorul îşi concentrează atenţia asupra unor momente atît din istoria universală, cît şi din cea a românilor, ambele dominate de amărăciunea răsturnărilor bruşte de situaţie. Avem prilejul să urmărim duelul multisecular dintre Europa şi Rusia, să răsfoim Cartea Memoriei Neamului, să aflăm despre traiul ţăranului basarabean de după „eliberare”, care în scurt timp s-a convins că „noua putere [sovietică] n-are saţ”, că este, de fapt, „Flămînzilă din poveste”; despre „haiduci cu legende şi fără” etc.

Cele mai trainice şi mai viabile valori culturale ale poporului nostru s-au păstrat pe parcursul veacurilor la ţară. Capitolul II al cărţii – Icoane estompate ale satului de odinioară – ne plasează în Cobîlca – sat vechi de răzeşi şi de mazili – din anii de pînă la război şi imediat următori. În sat se torcea (astăzi nu mai găsim la oameni stative, vîrtelniţe, urzitoare etc.), materia primă era cînepa, care se transforma în şiac, pînză, ştergare, păretare, ţoale, covoare şi multe alte lucruri trebuincioase în gospodărie. Aflăm despre codul moral al sătenilor, a cărui temelie era pusă în familie. Acesta era bazat pe exemplul părinţilor, al fraţilor, surorilor mai mari… Procesul educaţiei continua la şcoală, unde pe atunci „lecţia era lecţie”. Satul întreg veghea ca toţii membrii lui să-şi ştie locul şi datoria. Avem ce lua din relaţiile domnişoare-cavaleri. Obiceiul bătrînilor, după o mică petrecere sau la ieşirea din biserică, era să rostească: „Mă rog de mă iartă!” În vremea sovietică aşa ceva s-a cam uitat. Ce făceau, cum dregeau, dar în perioada interbelică oamenii nu se ocupau cu furtişagul, iar încălcările săvîrşite erau descoperite şi sancţionate. Ce avem însă azi?

Sătenii din interbelic erau însetaţi de frumuseţe: ea răzbătea în înfloriturile porţilor, streşinilor, în ornamentul covoarelor, al broderiilor, în cîntecele, recitările, piesele de teatru de la diverse serbări, în colinde, conăcării etc. Cobîlca avea şi un moş Moiţă, care cu vioara lui aduna tineretul la serate… În toamna anului 1944 flăcăii, bărbaţii au fost mînaţi pe front. Femeile cu copii şi bătrînii au rămas la vatră să ţină piept „postăucilor”. Tot aici aflăm şi despre „Şcoala de dansuri” din Cobîlca, despre clopotele mănăstirii Tabăra, carele cu două proţapuri ş.a.

În capitolul III – Învolburări – cititorul va descoperi titlurile unor naraţiuni foarte atrăgătoare prin însăşi denumirea lor: Spencer – cîini – oameni, Unii – cu ciocanul, alţii – cu condeiul, Unde ni-s preoţii cărţii? Mai presus de toate – civismul, Suprema lege – domnia fă-ră-de-le-gii?, Învingerea imposibilului etc. Autorul vorbeşte în cunoştinţă de cauză despre „uitarea de sine” – de la cea a lui Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnul nostru viteaz, Mihai Viteazul, întregitorul Neamului românesc, Tudor Vladimirescu, conducătorul pandurilor, pînă la cea a gospodinelor şi gospodarilor din zilele de azi care  lucrează cu jertfire de sine pămîntul lăsat lor din moşi-strămoşi; despre demnitate – adică despre verticalitatea şi vrednicia omului – dela Socrate (filozoful grec), Lavoisier (marele chimist francez), Ney (mareşalul francez) pînăla Filimon Bodiu, luptător temerar împotriva puterii sovietice; despre modestia marelui patriot şi om politic francez Charles de Gaulle, a mareşalului Jean de Lattre de Tassigny (cel care a semnat în numele Franţei Actul de capitulare a Germaniei naziste); despre faptul că presei trebuie să-i revină rolul de agoră, de forum;  despre tupeul unor politicieni nesimţiţi de a se dezice de limba română, de istoria şi identitatea naţională, în fine, de Neam; despre oamenii simpli care, nedeosebind binele de rău, aleg (în ziua votării), din păcate, răul şi despre un şir de cazuri strigătoare la cer surprinse la guvernarea nechibzuită a „democraţilor” actuali (de fapt: de mimare a guvernării). De aici şi concluziile răspicate ale unui om trecut prin ciur şi dîrmon: „Dreptatea, adevărul în imperiul sovietic, ca şi în Rusia ţaristă, erau urmărite, sancţionate drept crime de stat, antisociale, ba chiar antiumane” sau: „Neîmpăcat cu teroarea minciunii, falsului, neputîndu-le suporta organic, neconcepînd dominaţia lor, am continuat a umbla cu capul spart, plin de cucuie, în lupta inegală cu morile de vînt ale unei societăţi clădite pe temelia putredă a minciunii, carierismului, terorii”, sau: „O întreagă serie de instituţii – de stat? de drept? – ca nişte inexpugnabile Bastilii stau la straja intereselor vînzătorilor de neam, monopoliştilor ce ne-au acaparat patrimoniul naţional, ba chiar şi multe-multe suflete” şi încă atîtea altele în cheie de aforisme ori maxime.

Alte probleme care îi frămîntă inima şi sufletul codreanului nostru , fostului profesor, dar şi lemnarla Armizonuldin regiunea Tiumen (Siberia): normele biblice de răsplătire a binelui şi răului; implicarea mai energică a cetăţenilor în viaţa socială, naţională; corupţia organelor de drept, care îşi mai păstrează intacte vechile structuri; dosarele privind revolta tinerilor, din 7 aprilie 2009; sursele finanţării administraţiei locale; ogoarele, viile, livezile părăginite (pe de altă parte – importul legumelor, fructelor, vinurilor de peste mări şi ţări); recompensele pentru cei supuşi represiunilor (victimele sîngerosului regim); frauda cu bonurile patrimoniale; politica de mankurtizare, de spălare a creierilor; chiar şi expresia de rămas bun a basarabenilor: „Ei, hai!”

C. Bobeică este un cititor pasionat de pe cînd era elev al Liceului „B.P. Hasdeu” –  fapt confirmat de dumnealui cu diferite ocazii. Nu e nimic surprinzător că în prezentul volum îşi împărtăşeşte viziunea cum percepe lucrurile cu toţi cei ce îl respectă şi îi urmează îndemnurile. Capitolul IV Recenzii, efigii se deschide cu o analiză a volumului Căderea comuniştilor de publicistul, dr. în economie Vasile Şoimaru. C. Bobeică ne spune că autorul acestei cărţi (despre cei opt ani de sumbră dominaţie comunistă) recurge la argumentul cifrelor, al statisticii; are o „viziune clară, logică şi legică”; faptele sînt expuse nepărtinitor; regimul dictatorial în Basarabia a căzut, dar nu a ajuns încă „acest nou-vechi comunism” la locul predestinat – „groapa de gunoi a istoriei”.

Urmează o recenzie la placheta de versuri Departe-aproape de Simion Plămădeală, septuagenar, basarabean care trăieşte departe de patrie (50 de ani în Kazahstan, iar de un an şi ceva – la baştina soţiei, în Belarus), dar este aproape cu sufletul de ea. Are o bibliotecă personală de circa 3000 de cărţi în limba maternă şi la loc de cinste în casa dumnealui e limba româna. Tematica versurilor e general-umană: mama, prietenia, baştina, Neamul. Scrie versuri calde închinate scriitorilor: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Liviu Damian, Petru Dudnic şi altor înaintaşi ai poporului din care îşi trage rădăcinile.

„Mulţi, rodnici, fericiţi ani!” – sînt cuvintele de felicitare adresate cu ocazia jubileului lui Ioan Caliniuc, unul dintre cei care i-au sponsorizat „academicianului dela Codreanca” ultimele patru cărţi, i-au întins o mînă de ajutor ca acesta să-şi vadă visul realizat. Cu dragoste, cu pietate C. Bobeică şi-a amintit de Agapie Ojog, fostul profesor şi director de şcoli, om frumos la suflet, cel care îl invitase să lucreze ca şef de studii, acum cîteva decenii, la şcoala din Ţibirica; de Alexei Cocieru, profesor de matematici, „om de omenie prin naştere, educaţie, chemare”, cu care a fost coleg de catedră la şcoala medie din Cobîlca; de Glebus Sainciuc, Doctor Honoris Causa al AŞM, care are un ascuţit spirit de observaţie, este un „argint-viu, perpetuum-mobile cu creionul şi planşeta nelipsite”, autor de măşti, ce redau întocmai specificul psihologic şi emoţional al personajului (în cazul dat, i-a apărut o dorinţă: ca celebrele măşti să fie jucate pe scena Teatrului Naţional din Chişinău, bineînţeles, cu condiţia ca ele să fie achiziţionate de acesta). Cu o deosebită căldură C. Bobeică vorbeşte şi despre „omul-liant” dr. Lidia Kulikovski, care – prin rolul de călăuzitor, povăţuitor – promovează veritabile valori de cultură, spiritualitate şi concentrează toate eforturile creatoare din jurul său: „Aidoma dirijorului unei orchestre simfonice, Dumneaei nu se mărgineşte a dirija, a îndruma activitatea Reţelei municipale de biblioteci «B.P. Hasdeu», ci se include activ, dirijoral, în toate manifestările editoriale (lansări, prezentări, recenzări de noi cărţi), conferinţe ştiinţifice şi practice, forumuri, conferinţe ale cititorilor, fără a neglija, desigur, munca asiduă de cercetare în domeniul specialităţii de bază şi cea de conferenţiar universitar, îndrumător al tinerei generaţii.”

În capitolul V Cugetări, dedicaţii, versuri, miniaturi, ne-a atras atenţia meditaţia: „Priveşte-te mai des în oglinda sufletului. Mai rar, în cea de pe perete” şi epitaful (în care se strecoară o undă uşor nostalgică): „În lupta vieţii nici învins, / Dar nici deplin învingător, / Tot focul inimii nestins / L-am îndrumat spre viitor.” Avînd o putere de sugestionare, cu subtile accente şăgalnice, în funcţie de situaţie, surprind prin stilul său şi miniaturile: Plînsul, Veveriţele, Tainele sanctificării ş.a. La Addenda (capitolul VI) cititorul va savura cursivitatea demersului descriptiv în O amintire cu Dimitrie Iov, Untileştii la Cobîlca, Rîşniţele foametei, Ograda casei părinteşti ş.a.

Avînd un caracter de miscelaneu, volumul Lumini şi umbre cuprinde doar naraţiuni în tangenţă cu viaţa lui Constantin Bobeică. Parcurgerea filă cu filă a culegerii de scrieri literar-publicistice învederează, în primul rînd, persoana şi perioadele de activitate ale protagonistul nostru. Solicitarea cunoştinţelor incomensurabile ale autorului este vădită. Experienţa crudă prin care a trecut – doare. Bucăţile literare care-l vizează exclusiv pe C. Bobeică sînt excelente, ele dau impresia unei călătorii în timp, lectura lor prilejuieşte rodnice reflecţii. Nu în zadar, la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău (ediţia a XX-a, din 2011), volumul Lumini şi umbre a luat Premiul pentru eseu. E o recunoaştere binemeritată a creaţiei unui condeier veritabil. Vin cu îndemnul către cititorii revistei noastre, către ceilalţi cititori ai BM „B.P. Hasdeu” să caute în librării şi biblioteci aceste perle publicistice ale dlui prof. C. Bobeică ce radiază lumină sub formă de iubire, speranţă şi credinţă.

Cristian ZIDARU, BIBLIOPOLIS, Nr.1, 2012

(Fragmente de amintiri din copilăria mea de publicist)

…A mânui modesta mea pană de publicist am învăţat la cele trei academii, pe care le-am absolvit cu frecvenţa redusă în ultimele două decenii: Mesagerul, Timpul, BiblioPolis, prima şi ultima fiind conduse de dascălul de jurnalism şi redactorul Vlad Pohilă. Este adevărat că am trecut cursuri de perfecţionare şi la alte publicaţii, în primul rând, la Literatura şi arta, dar licenţa şi masteratul le-am luat la academiile pohilene, prin el ajungând pe neobservate în captivitate şi la şefa întregii gospodării a BiblioPolis-ului şi a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, la unica româncă veritabilă cu trei de K(apa!) ruseşti din Basarabia românească, harnica furnică intelectuală Lidia Kulikovski, director general al BM. (Cât de mult avea de câştigat cultura noastră naţională dacă înalţii demnitari ai acestui stat ar fi avut minte să-i încredinţeze acestei vrednice L.K. administrarea culturii din acest stat, câte fapte frumoase s-ar fi întâmplat în cultura noastră naţională în ultimele două decenii!…)

În scurt timp însă m-am convins, că nu numai aceşti doi fruntaşi fac revista. E de neînchipuit apariţia ei trimestrială fără: talentul organizatoric şi ochiul magic de stilistă al Genovevei Scobioală; fără cronicile de la manifestările culturale ale lui Valeriu Raţă sau fără recenziile lui tot mai bine închegate şi argumentate; fără ţinuta grafică a revistei, asigurată de profesionistul în domeniu Valeriu Herţa; fără implicarea excelentă a tipografilor de la BONS OFFICES din Chşinău etc.

…Nu-i o glumă că, de când l-am cunoscut pe Vlad Pohilă, l-am tot urmat (pe baze obşteşti) la toate publicaţiile pe care le-a redactat: Mesagerul, Limba Română, BiblioPolis, Calendarul Naţional… Ele toate, şi cu concursul lui Vl. Pohilă, au devenit veritabile publicaţii de cultură, care fac cultură şi propagă valorile naţionale şi cultura autentică românească şi nu numai în R. Moldova, în primul rând, fiind o publicaţie metodică pentru întreaga breaslă a celor câteva mii de Bibliotecari (majusculă binemeritată!) chişinăuieni şi din toată R. Moldova. Am fost martorul copilăriei acestei publicaţii, care nici n-am observat cât de repede s-a maturizat, azi atingând vârsta majoratului la doar… 10 ani! Dar nu numai martor am fost. Am participat cu texte scrise de mine, de alţi autori de pe diferite meridiane ale mapamondului, cu fotografii de la zecile de manifestări culturale organizate de BM. Cu BiblioPolis am călătorit şi cu plăcere, dar şi cu mândrie, am prezentat-o peste tot în lume unde am ajuns în căutarea consângenilor noştri: în aproape toate cele 40 de judeţe ale României de azi, precum şi în cele 13 judeţe istorice, care făceau parte din România interbelică, de până la marele rapt al celor doi criminali fascişti: comunistul Iosif Stalin-Djugaşvili şi socialistul Adolf Hitler-Schicklgruber; la românii sedentari din Bulgaria, Serbia, R. Macedonia, Croaţia, Slovenia, Grecia, Albania, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Maramureşul istoric, la cei de dincolo de Nistru, de Bug şi din Caucazul de Nord, la cei din Italia, Austria, Estonia, Letonia, Lituania, Kazahstan, Canada, SUA… Şi am făcut aceste activităţi nu pentru că BiblioPolis-ul mi-a promovat cărţile şi lucrările publicistice din ultimii ani, nu pentru că unii colaboratori interni şi externi ai revistei au pus umărul la edificarea unei Biobibliografii nesperate de mine, ci pentru că bibliotecarii cu cele mai mici salarii fac pentru cultura noastră infinit mai mult decât fac cei cu venituri de milioane, dar săraci cu duhul… Cei din urmă nici măcar nu se ostenesc să înveţe limba oficială a statului pe care îl reprezintă, a statului care le-a creat condiţii nemeritate şi nesperate de ei pentru a se îmbogăţi, limba oficială care e şi limba maternă a majorităţii bibliotecarilor din acest stat. Bibliotecarii care-şi dau bine seama că doar cultura va salva economia şi naţiunea!

…Şi voi continua această colaborare până… în pânzele albe, atâta timp cât V.I.P.(ohilă) şi Doamna cu trei de K(apa) vor lucra sârguincios la BiblioPolis, şi cât breasla bibliotecarilor se va ţine de fapte bune în interesul Naţiunii. Îi voi urma şi la alte publicaţii şi locuri de muncă dacă va fi cazul…                                      V.S., 19 martie 2012. BIBLIOPOLIS, Nr.1, 2012