SCRISOAREA COLECTIVĂ CA METODĂ DE ATAC (Răspuns la o scrisoare colectivă calomnioasă semnată de 30 de oameni de creație din R. Moldova)

1. Raspuns la o scrisoare colectivă. (1)

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (text integral)

02. Dublu acad-text integral

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (4)

02. 6 ANEXe

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (3)

03. Dublu acad. (3)

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate (2)

 (Investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic,

veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia)

Partea 2 

Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate

 

(Investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic,

veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia)

Dublu acad.

Embargoul și istoria: Ficțiune, ficțiune, dar și alții să o știe…

Patru seri la rând, începând cu 5 decembrie 2016, canalul rus de televiziune RTR, accesibil întregii populații ai Republicii Moldova, a prezentat serialul „Sofia”, protagonista fiind soția lui Ivan al III-lea, cel care a cârmuit până în 1505 knezatul Moscovei, el fiind și cuscrul lui Ștefan cel Mare. Lucrând la  două piese montate la Radioul Național – una despre Ștefan Vodă și alta despre fiica lui, Elena – am studiat destul de minuțios acea perioadă de timp și, firește, eram curios să-mi reîntâlnesc personajele în versiune televizată, dar concepută de niște creatori din Rusia. Pentru documentare analizasem nu doar surse românești, ci și lucrările unor iluștri istorici ruși, precum V. O. Kliucevskii, N. M. Karamzin și alții. Nu cred că realizatorii filmului (regia – Alexei Andrianov, scenariul – Ecaterina Jukova) n-o fi răsfoit lucrările acestor corifei ai istoriografiei ruse, dar felul în care aceștia au tratat propria lor istorie denotă o tendențiozitate șocantă, mai ales în raport cu personajele istorice de alte etnii. Unele aspecte ale adevărului istoric sunt respectate, iar anumite momente au o realizare artistică de o profundă semnificație. Mă refer, în special, la scena din ajunul luptei decisive din 1480 cu tătarii Hoardei de Aur, moment în care Ivan al III-lea și cei doi frați ai săi, Andrei și Boris, se împacă între ei și merg împreună împotriva celor cărora timp de trei secole knezatele rusești le plăteau bir. Abia după victoria de pe râul Ugra, rușii încetează a mai fi supușii Hoardei de Aur, iar peste câțiva ani Ivan al III-lea reușește să-și supună mai multe knezate rusești, adunându-le într-un singur stat, de unde a și rămas în istorie cu numele de „Adunătorul” (Собиратель русских земель). Astfel că, începând cu ultimul deceniu al secolului XV, el deja semnează tratatele și actele oficiale cu titlul de „Țar al tuturor Rusiilor” („Царь всея Руси”), titlul provenind de la latinescul „caesar”, adică „цесарь”. E adevărat, că pentru a fi pe înțelesul tuturor el mai preciza, adăugând „și mare kneaz de Vladimir, de Moscova, de Novgorod, de Pskov, de Tver, de Perm, de Ugra, al Bulgarilor (neam turcic pripășit între Volga și Don, de unde o parte migrează între anii 634-678 în sudul Dunării (actuala Bulgarie), iar primul lor principe Boris, de origine slav, îi creștinează (852-889) în ritul bizantin ortodox, n.a.) și al altor ținuturi” (и великий князь Владимирский, и Московский, и Новгородский, и Псковский, и Тверский, и Пермский, и Югорский, и Болгарский, и иных земель). Astfel, Rusia ca stat unitar apare abia la sfârșitul secolului XV, până atunci existând în această parte a Europei doar niște knezate autonome care se luptau crâncen între ele. Autorii filmului evită acest amănunt, prezentându-l pe cârmaciul knezatului Moscovei ca pe unul care deja stăpânea și celelalte knezate, din când în când hărțuindu-se cu câte un kneaz (sau cu mai mulți), care cuteza(u) să-i crâcnească sau să-i iasă de sub ascultare. Mai sunt și alte reușite ale autorilor filmului, însă rostul acestor consemnări e altul. Vorba e, că istoricul rus Karamzin descrie cum a fost pețită fiica lui Ștefan cel Mare, ca viitoare soție pentru Ivan cel Tânăr („Молодой”), primul fiu al marelui kneaz moscovit Ivan al III-lea. El menționează că această intenție este supravegheată de bunica mirelui (și mama lui Ivan al III-lea), marea kneaghină Marta, care îl trimite în acest scop la Suceava pe kneazul Mihailo Pleșceev. Acesta sosește la curtea domnitorului în septembrie 1482, iar acest eveniment este pomenit și de cronicarii moldoveni, aceștia precizând că  trimisul Moscovei ținuse, prin procură, locul mirelui la ceremonia logodnei oficiată de mitropolitul Teoctist. Întoarcerea alaiului de nuntă la Moscova durează mai mult de o lună, iar la noul ei loc de trai Elena găsește o iarnă în toată legea. I se oferă găzduire la mănăstirea Voznesenie, ctitorită de marea kneaghină Marta, unde face cunoștință și cu viitorul ei soț.
În studiul său „Elena Moldovei” Gheorghe Asachi menționează: „Cununia și nunta are loc pe 6 ianuarie 1483, unde Elena este admirată de toți nu doar pentru frumusețea și blândețea ei, ci și pentru ușurința cu care vorbea limba rusă, cunoscând foarte bine și pe cea sârbă”. Acest lucru, firește, a declanșat gelozia și ura cătrănită a Sofiei Paleolog, mama vitregă a mirelui și personajul principal al filmului. Autorii serialului reflectă acest amănunt, însă distorsionând adevărul istoric într-un hal fără de hal. În primul rând, pentru a-și etala măreția și grandoarea națiunii ruse, aceștia evită a spune că în acea perioadă, la șapte ani de la strălucita victorie a lui Ștefan cel Mare de la Vaslui din 1475 asupra uriașei armate de 120 de mii de oșteni, Țara Moldovei și domnitorul ei erau celebri în toată Europa, iar înrudirea cu Ștefan al III-lea era o onoare pentru orice rege, crai sau împărat. Knezatul Moscovei, însă, era atunci unul ca atâtea altele din șirul knezatelor rusești, lumea europeană știind că acestea erau supuse Hoardei de Aur, că Ivan al III-lea se hărțuia cu regatul Poloniei pentru pământurile knezatului de Kiev. Iar istoria relevă, că în acea perioadă Rusia Kieveană aparținea ducatului Lituaniei, supus craiului leșesc Kazimir.
Autorii filmului fac abstracție de ceea ce a scris Karamzin, în special că Ștefan Vodă nu a fost niciodată la curtea marelui kneaz moscovit. Pentru ei primează  ficțiunea artistică, în care Ștefan cel Mare sosește la curtea marelui kneaz pentru a-și înfățișa fiica. Aici, Ivan al III-lea urmează să decidă cu cine să-l însoare pe fiul său: cu moldoveanca Elena (de fapt, rușii îi spuneau Elena Voloșanca) sau cu una dintre cele șase fiice ale craiului polon Kazimir, care îl solicitase pe Ivan Molodoi să-i fie ginere. Iar după succederea scenelor cu domnitorul Țării Moldovei, se creează impresia că acest personaj pare a fi mai degrabă un omulean care vine la piață să-și vândă o gâscă sau o capră. În plus, actorul care-l joacă pe Ștefan Vodă este cu mult mai în vârstă ca Ivan al III-lea, în realitate ei fiind aproape de-un leat.
(Deși, deocamdată, n-au fost descoperite acte care să confirme ziua și anul nașterii lui Ștefan cel Mare, există diverse ipoteze în această problemă. Dacă teoria numerologiei ar fi recunoscută de știința modernă, ar putea fi luată în calcul și ipoteza întemeiată pe niște misterioase coincidențe dintre viețile „atletului creștinătății” și cea  a „adunătorului într-un stat unitar al knezatelor rusești”. În acea perioadă și voievodul Țării Moldovei (sau al Valahiei Mici) era cunoscut ca Ștefan al III-lea, apoi ambii rămân văduvi în același an 1467, când moare atât prima soție a lui Ivan al III-lea, mama lui Ivan Molodoi, cât și prima soție a lui Ștefan Vodă, Evdochia de Kiev, mama Elenei. În același an, 1472, Ivan al III-lea se căsătorește cu Sofia Paleolog, iar Ștefan Vodă cu Maria de Mangop (și ea odraslă de neam bizantin). La doar 32 de ani, (la 7 martie 1490), moare Ivan Molodoi, primul fiu al marelui kneaz, și tot la 32 de ani moare la Constantinopol Alexandru (la 26 iulie 1496), primul fiu al domnitorului moldovean. În 1505 (la 27 octombrie), la vârsta de 65 de ani și nouă luni, moare Ivan al III-lea, în acest an, doar că la 18 ianuarie, stingându-se și Elena într-o carceră de sub zidurile Kremlinului. Pornind de la aceste inexplicabile coincidențe, mai știind că Ștefan cel Mare a trecut la cele veșnice la 2 iulie 1504, s-ar putea presupune că, în cazul în care a decedat și el la vârsta lui Ivan al III-lea, domnitorul moldovean e posibil să se fi născut în toamna anului 1438.)
Alt istoric celebru al Rusiei, care este V. O. Kliucevskii, o descrie pe Sofia Paleolog ca pe „o intrigantă cu minte ascuțită și o femeie neobișnuit de șireată, având o influență foarte mare asupra marelui kneaz(…), boierilor le era antipatică, fiind poreclită „femeia rea” și „vrăjitoarea” („женщина необыкновенная, хитрая, очень тонкий ум и интригантка, имевшая большое влияние на великого князя (…), бояре по нелюби к ней звали её „злая жена-чародейка”) O cu totul altă atitudine aveau boierii de la curtea marelui kneaz față de Elena Voloșanca și fiul ei Dimitrie. În film însă e totul pe dos, Elena fiind întruchiparea trufiei, a semeției și a desfrâului, pusă pe intrigi și pe sfidarea canoanelor ortodoxe, în final fiind învinuită (împreună cu un grup de curteni) de eretism și condamnată la moarte. Dar cea mai tendențioasă reflectare a subiectului, printr-o grosolană denaturare a istoriei se vede în felul în care sunt prezentate motivele morții lui Ivan Molodoi, acesta fiind, chipurile, otrăvit chiar de… propria soție.
În realitate, Gheorghe Asachi scrie în aceeași lucrare a sa că soțul Elenei era un model de bravură și curaj, dar pe neașteptate, în iarna anului 1490, ologește. Medicul personal al Sofiei Paleolog, adus de ea din Veneția, promite autoritar că-l va pune pe picioare. După un „tratament” cu fel de fel de mixturi și procedee sofisticate, soțul Elenei moare în floarea vârstei. Înfuriat și deznădăjduit de marea pierdere, Ivan al III-lea poruncește să i se ia capul medicului. Deși cade în dizgrația soțului și Sofia, fiind bănuită că și ea poartă vina morții lui Ivan Molodoi, grecoaica jubilează, deoarece calea fiului ei Vasile spre tronul Rusiei moscovite devenise liber. Presupunând că în această moarte a lui Ivan Molodoi sunt implicați și cei doi frați ai săi, marele kneaz îi încarcerează. Peste trei ani, în 1493, Andrei moare în închisoare, iar la câțiva ani trece la cele veșnice și Boris. În 1497 lui Ivan al III-lea i se aduc dovezi despre niște intrigi de ale Sofiei și el, pentru a-i demonstra cine decide la curtea sa, poruncește ca nepotul său Dimitrie să fie încoronat ca moștenitor al tronului. Evenimentul are loc cu mult fast la 4 februarie 1498, când Dimitrie, la doar cei 15 ani ai săi, este încoronat cu „căciula” marelui kneaz de Kiev Vladimir Monomah („шапка Мономаха”), care încă din anul 1125 era simbolul unității tuturor knezatelor rusești, proces realizat de Ivan al III-lea „Adunătorul”.
În film toate aceste amănunte lipsesc, el încheindu-se cu o scenă în care grupul de boieri care pledau pentru iluminism, în frunte cu Elena Voloșanca, sunt aduși într-o piață din centrul Moscovei, unde urmează, în calitatea lor de „eretici”, să fie decapitați. În final, coroana lui Monomah i se pune pe cap lui… Ivan Groznâi, primul fiu al lui Vasile, adică nepotul Sofiei și al marelui kneaz. Acesta are 17 ani, cu doi ani mai mult ca Dimitrie, doar că evenimentul are loc în 1547, cu jumate de secol mai târziu. E un obișnuit procedeu de cinema și de ficțiune artistică, adolescentul încoronat traversând un fel de tunel temporal și fiind urmărit de privirile tuturor personajelor din subiectul despre Sofia Paleolog. Exegeții din domeniu menționează că papa de la Roma i-o pețise pe Sofia Paleolog lui Ivan al III-lea  doar cu scopul de a răspândi în knezatele rusești catolicismul. Dominată însă de sentimentul grandoman al apartenenței la familia imperială bizantină, grecoaica își alege propria cale și strategie, inoculându-le soțului și curtenilor acestuia ideea că prin promovarea credinței ortodoxe Moscova are șansa să ajungă următorul, după Constantinopol, centru al creștinătății. Dacă primul centru era considerată Roma, capitala imperiului roman căzută în catolicism, iar al doilea era Constantinopolul, capitala imperiului bizantin cotropită și desființată de Poarta otomană în 1453, a treia Romă urma să fie Moscova și această idee domină de-a lungul a cinci secole până-n prezent mințile elitelor de tot soiul ale statului rus.
Autorii filmului trec cu vederea episodul că timp de un an tronul și coroana „tuturor Rusiilor” a aparținut lui Dimitrie, vlăstar valah și nepot al lui Ștefan cel Mare. Nu Ivan Groznăi a fost primul țar al Rusiei, încoronat cu celebra „căciulă” a lui Monomah, ci Dimitrie, fiul Elenei Voloșanca, chiar dacă după ceremonia din 1498 el rămăsese oficial cu titlul de doar „mare kneaz”. Cu un an înainte de a muri, Sofia reușește ca fiul el ,Vasile, să obțină titlul de moștenitor al tronului nu prin încoronare, ci doar prin testamentul semnat de tatăl său în 1502. Iar cu câțiva ani mai devreme, în aprilie 1499, intriganta Sofia făcuse tot posibilul ca Elena și fiul ei Dimitrie să ajungă în dizgrația lui Ivan al III-lea. Ea izbuti să declanșeze furia oarbă a marelui kneaz împotriva unor boieri din suita Elenei, sugerându-i că aceștia, cică, îl promovează și-l susțin pe Dimitrie, viță de valah, în ideea de a supune în viitor knezatele rusești Țării Moldovei. În consecință, kneazului Simeon Reapolovskii i se taie capul, kneazul Petrikeev și fiul său Vasile (cu rădăcini valahe) sunt călugăriți, iar ceilalți boieri din suita Voloșancăi sunt întemnițați, Elena și Dimitrie ajungând a fi închiși în beciurile Kremlinului. După ce Vasile se izbăvește la începutul anului 1505 de pericolul cel mai mare pentru viitorul său, care era Elena Voloșanca, acesta preferă să aibă o domnie relativ mai sigură și-l suportă pe Dimitrie doar până în 1509, când nepotul lui Ștefan cel Mare se stinge în închisoare la vârsta de doar 26 de ani.
Astfel, actuala Rusie nu doar ne impun (prin oamenii ei de aici și de la Moscova) diverse embargouri economice, presiuni politice și ideologice, manipulări ale mentalului colectiv prin mijloacele de (dez)informare în masă, ci ne tratează și ca pe niște vasali, precum timp de trei secole fuseseră ei pentru tătaro-mongoli. Aceștia mai și denaturează în modul cel mai tendențios, ipocrit și grosolan un trecut românesc, despre care contele literaturii ruse L. N. Tolstoi recunoștea în 1854 că „destinul acestui popor e împletit din farmec și tristețe”. Și, într-adevăr, e trist că după ce se face abstracție de aspectul științific al istoriei, ea fiind interpretată într-un mod tendențios, doar ca o ficțiune artistică, nu mai rămâne nici urmă din farmecul unui trecut pe care se întemeiază prezentul și viitorul unui popor.
                                                                                                      Nicolae Rusu

CUVÎNT DESPRE O ANTOLOGIE A LIRICII DE DETENŢIE ANTICOMUNISTĂ DIN SPAŢIUL ROMÂNESC

Nu a trecut mult timp după oribilele experimente şi fărădelegi, săvîrşite de autorităţile comuniste din România în marile centre de exterminare, în centrele de „reeducare prin tortură”, în închisorile de exterminare, în spitalele de psihiatrie, în lagărele de exterminare şi de deportare, că – după numeroase cercetări şi studii pe această tematică – a apărut, prin contribuţia neobositului profesor universitar dr. ing. Ilie Popa, o noutate editorială deosebită: Antologia liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc (Bucureşti, 2016). Volumul a fost tipărit cu sprijinul financiar al domnului profesor universitar dr. Cornel Constantinescu de la Şcoala (Universitatea) Politehnică din Zürich, Elveţia. Creaţiile poetice, ale unor dintre cei care au trecut la vremea dată prin aceste instituţii diabolice ale statului comunizat, au apărut şi mai înainte în diverse volume şi ediţii periodice, dar prezenta Antologie este o premieră în spaţiul românesc, deoarece între coperţile ei au încăput peste 1300 de poezii a 167 de autori (fără cei neidentificaţi, necunoscuţi) din România şi fostele provincii ale ei – Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Prof. univ. dr. ing. Ilie Popa (n. 1949) de la Universitatea din Piteşti, Facultatea de Electronică, Comunicaţii şi Calculatoare (în prezent pensionat), este un cercetător şi publicist remarcabil din ţară, deţine funcţia de preşedinte al Fundaţiei Culturale „Memoria” – Filiala Argeş, de la înfiinţarea acesteia. A absolvit Facultatea de Automatică şi Calculatoare în 1972, iar întreaga activitate şi-a desfăşurat-o în domeniul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi învăţămîntului superior. Este preşedinte al celor 16 ediţii ale Simpozionului internaţional Experimentul Piteşti şi editor coordonator al tuturor lucrărilor publicate de Filiala Argeş a Fundaţiei Culturale „Memoria”. A coordonat peste 35 de proiecte de cercetare-dezvoltare şi a publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice, tehnice şi de cultură (cărţi, cursuri universitare, studii, articole, invenţii şi inovaţii). Este membru în mai multe societăţi ştiinţifice şi profesionale ca American-Romanian Academy.
Ideea editării unei antologii a liricii de detenţie din spaţiul românesc – după cum menţionează I. Popa în nota ce deschide volumul – a apărut în anul 2011, în cadrul Simpozionului internaţional Experimentul Piteşti. Antologatorul a plasat ca motto al acestui valoros volum următoarele cuvinte: „În amintirea tuturor acelora care, în numele libertăţii, au plătit cu viaţa sau cu ani lungi şi grei de detenţie sub diverse forme. Prin suferinţele şi cu lacrimile şi sîngele lor s-au scris cele mai cutremurătoare pagini din lunga istorie a mult încercatului şi pătimitului neam românesc. Fie ca amintirea lor să rămînă veşnic vie şi trează pentru a veghea la respectul libertăţii şi vieţii omului.” Îi continuă gîndul C. Constantinescu: „Muntele de suferinţe al crîncenelor temniţe comuniste a produs sfinţi, martiri şi poezii geniale. Şi foarte multe poezii, scrise de mulţi autori, dedicate multor teme: speranţa în Dumnezeu, groaznicele chinuri din închisori, colegii de închisoare morţi, mai bine zis asasinaţi de administraţia închisorii. Ei vor fi îngropaţi fără nume, în locuri neştiute de nimeni şi vor deveni martirii menţionaţi de Radu Gyr în celebrele versuri: «Aţi luminat cu jertfe sfinte / Pămîntul pînă-n temelii, / Căci arde ţara de morminte / Cum arde cerul de făclii.»”
Antologia liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc  de I. Popa constituie un omagiu adus oamenilor care, prin patriotismul şi curajul lor, şi-au jertfit viaţa, sănătatea pentru viitorul nostru luminos. Ei nu se gîndeau la sine, ci la soarta României, a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei care gemeau sub cizma ocupantului de la Răsărit. Avem posibilitatea de a reciti sau de a lua cunoştinţă de unele creaţii literare noi ce exprimă trăirile şi simţurile autorilor care şi-au petrecut o lungă perioadă din viaţă în condiţii neomeneşti, suferind chinuri insuportabile în urma acţiunilor criminale ale autorităţilor.
Poeziile au fost scrise de unii deţinuţi politici aflîndu-se în închisori, lagăre de muncă forţată, domicilii obligatorii de deportare, iar de alţii în gulagurile sovietice, unde îşi ispăşeau „vina” reprezentanţi ai provinciilor româneşti ocupate de imperiul sovietic. Volumul cuprinde o gamă întreagă a liricii de detenţie din spaţiul spiritual românesc, dar, desigur, nu poate include întreaga creaţie carcerală din perioada dictaturilor comuniste, ceea ce este foarte greu de realizat. Cititorii vor găsi pe paginile Antologiei… şi creaţii ale poeţilor mari, şi dintre cele ce reprezintă, de fapt, doar o valoare documentară, care reflectă starea de lucruri în instituţiile penitenciare (şi nu numai) din ţară la acea vreme.
Selecţia poeziilor pentru Antologie… a fost realizată, în principal, din următoarele tipărituri, colecţii, arhive: 1) cinci volume Poeţi după gratii (coordonator Constantin Aurel Dragodan, 1993-1997); 2) Poezii din închisori (alcătuitor Zahu Pană, 1982); 3) Poeţi după gratii (ediţie a Mănăstirii Petru Vodă, 2010); 4) Antologia poeziei carcerale (alcătuitoare Ioana Cistelecan, 2006); 5) alte volume de autor sau colecţii apărute în ţară şi în străinătate; 6) arhiva personală a regretatului Cicerone Ioniţoiu din Paris; 7) poezii prezentate aparte la diferite ediţii ale Simpozionului internaţional Experimentul Piteşti. Fiecare autor inclus în volumul antologic (exceptînd doar cîţiva) este însoţit de o scurtă biobibliografie sau biografie.
Partea principală a volumului se deschide cu un studiu introductiv al antologatorului, urmat de un omagiu creaţiei lirice carcerale, intitulat Oratoriu creativităţii de prof. univ. dr. Victor Grecu, şi cinci capitole după cum urmează: I. Poezia închisorilor comuniste din România în creaţia deţinuţilor politici, autori consacraţi înainte de detenţie; II. Poezia închisorilor comuniste din România în creaţia deţinuţilor politici, autori debutanţi în detenţie; III. Lirica detenţiei în creaţia deţinuţilor politici deportaţi; IV. Poezia închisorilor comuniste din România în creaţia deţinuţilor politici tătari; V. Poezia închisorilor comuniste din România în creaţia deţinuţilor politici neidentificaţi şi necunoscuţi.
Studiul introductiv ne prezintă atmosfera (condiţiile istorice, politice şi socioeconomice) în care s-a aflat România de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial pînă la evenimentele revoluţionare din decembrie 1989.
Trebuie să menţionăm că pierderile teritoriale din anul 1940 (Basarabia şi Nordul Bucovinei, Transilvania de Nord, Cadrilaterul dobrogean) au marcat profund situaţia României pe plan intern şi internaţional. România devine subordonată politic, economic şi militar Germaniei hitleriste. Pe 22 iunie 1941, Armata Română, alături de trupele germane, trece Prutul şi în scurt timp eliberează Basarabia şi Nordul Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. În anii următori Germania şi aliaţii săi suferă înfrîngeri, începînd cu ofensiva armatei sovietice de la Stalingrad. După 23 august 1944, cînd România a trecut de partea Aliaţilor în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, ţara a fost invadată de sute de mii de militari şi „specialişti” civili sovietici care au ţinut populaţia în teroare timp de circa un deceniu şi jumătate. În primăvara anului 1945, Stalin, prin trimisul său special A. Vîşinski, a impus României un guvern comunist condus de Petru Groza, chiar dacă Partidul Comunist din România avea în acel moment mai puţin de o mie de membri, în majoritate absolută neromâni. Îndată au început represiunile prin arestarea cadrelor didactice cu vederi liberale, a ofiţerilor patrioţi din Armata Română care au luptat împotriva Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, provincii ocupate de Armata Roşie în anul 1940. La 30 decembrie 1947, comuniştii au forţat abdicarea Regelui Mihai, ultimul obstacol anticomunist.
Curînd în România bolşevizată s-a introdus cenzura şi sistemul sovietic de învăţămînt. Religia a fost scoasă din priorităţile statului, iar limbile de circulaţie internaţională au fost reduse, locul lor ocupîndu-l rusa. Kremlinul – prin mii de consilieri sovietici – dirija principalele instituţii şi întreprinderi de pe întreg teritoriul ţării aplicînd întocmai cele 45 de directive expuse într-un document secret, emis de NKVD. Astfel, au apărut ca ciupercile după ploaie sute de închisori, lagăre de muncă, aziluri psihiatrice şi altele de felul acesta în capitală şi într-un şir de localităţi din provinciile ţării. Circa un milion de români care s-au opus făţiş sau discret bolşevizării României, au fost arestaţi sau deportaţi, iar peste o sută de mii dintre ei au fost exterminaţi.
În închisorile din România s-au aplicat cele mai barbare metode de tortură şi s-au comis cele mai oribile crime. Acestea au început în decembrie 1949 la închisoarea din Piteşti, unde majoritatea covîrşitoare a deţinuţilor politici erau studenţi şi elevi. Aşa numita „reeducare prin tortură” cunoscută sub numele de „Experimentul Piteşti” (aplicată pentru prima dată de pedagogul sovietic Anton Makarenko în Uniunea Sovietică pe deţinuţi de drept comun) a constat în recrutarea unor deţinuţi politici, ei înşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promitea eliberarea şi încadrarea cu grade în securitatea română, în schimbul smulgerii de la ceilalţi deţinuţi politici a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Pentru aceasta, ei aplicau metode oribile de tortură non-stop, greu de imaginat (apreciate de marele scriitor rus Aleksandr Soljeniţin ca „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”) care adesea, au condus la exterminarea fizică a multor deţinuţi. „Experimentul Piteşti” în scurt timp a fost extins şi la alte puşcării de deţinuţi din România. Pretutindeni, în timpul detenţiei, se aplicau metode perfide de tortură fizică şi psihică, se formau condiţii de exterminare prin muncă istovitoare, condamnaţii (mari oameni de cultură, profesori universitari, savanţi, scriitori, artişti plastici, actori, politicieni etc.) îndurau foamete, frig…
Creaţiile lirice concentraţionare au devenit un mod de rezistenţă aproape generalizat în toate locurile de detenţie, transmiţîndu-se de la poeţi deja consacraţi la începători ai scrisului prin diverse metode. Astfel, poeziile sau compunerile literare au devenit – alături de credinţa în Dumnezeu şi puţinele lecţii de filosofie, istorie, drept, limbi străine etc. – un sprijin moral şi o componentă importantă a vieţii spirituale a celor ţinuţi sub stare de arest, în pofida faptului că orice creaţie scrisă era prigonită, autorul putea fi maltratat, traumatizat fizic şi psihic, ţinut fără raţia de mîncare sau încarcerat zile întregi. În acţiunea de respingere a comunismului „acest cancer care a afectat major peste o jumătate de secol fiinţa naţională a poporului român” rezistenţa personalităţilor din toate domeniile culturii române a constituit unul din cele mai grele tributuri plătite de poporul român împotriva comunizării şi sovietizării ţării.
În genere, creaţia deţinuţilor politici evocă credinţa în Dumnezeu, condiţiile grele de viaţă, traumatismele, tulburările psihice, şocurile emoţionale violente, dorul de cei apropiaţi, deoarece nu exista legătura cu exteriorul locului de detenţie… „În mod fericit, meşteşugul scrisului se acordă cu acel dat nativ, talentul, care este forţa şi necesitatea creatoare. Spaţiul liricii detenţiei politice este cel al unei interiorităţi intens seismizată de conştiinţa tragismului şi absurdităţii vieţii, în acord cu sensibilitatea modernă, care cere ca spaţiul în artă să nu fie doar deschis, ci trăit! Sufletul creatorului ei se încorporează în acea poezie de adîncime, cu bogate rezonanţe interioare, simplă, neliniştită, aspră şi energică, dură şi realistă, o autodefinire (specifică), caracteristică. Opera poetică este cartea unei învăţături despre viaţă, lucruri, iubire, oameni şi suferinţă, despre cuvînt şi tăcere. […] Armoniile spre care aspiră poeţii devin orizonturi concentrice înşelătoare, surse de incertitudine şi anxietate, viziuni de coşmar, obsesii tanatologice, frison al morţii. Destinul îi pune pe poeţi să opteze tragic. […] Prin intensitatea trăirilor se situează dincolo de sfera obişnuită a existenţei de viaţă, unde elanul se converteşte în dezamăgire, bucuria în tristeţe şi suferinţă, descoperind o zonă a negativităţii în vecinătatea morţii. Trecînd prin cele mai grele încercări ale vieţii şi sacrificîndu-se, au trăit viaţa cu mare intensitate, preconizînd să o salveze prin creaţie, sacrificiul luînd forma libertăţii tragice”, menţionează V. Grecu în Oratoriu creativităţii.
În capitolul I al Antologiei… este prezentată poezia închisorilor comuniste din România în creaţia deţinuţilor politici, autori consacraţi înainte de detenţie. Printre cei 32 de poeţi se numără Radu Gyr (cu poeziile Zăbrele, Rugăciune din celulă, Foamea, As’ noapte Iisus, Sîngele temniţei, Vecinul care-a murit, Cîntec din mlaştină, Întuneric, Program zilnic, Lanţuri, Libertate, Toamna în temniţă, Spital penitenciar, Cîntec de ură, 281, Halucinaţii, Cimitir de deţinuţi, Noi nu am avut tinereţe ş.a.), Nichifor Crainic (Unde sînt cei care nu mai sînt, Cîntec de după gratii, Flămînd, Cînrec de bejenie, Dezrădăcinat, Moartea înţeleaptă); Andrei Ciurunga (Brigada morţii, Marş forţat, Rugăciune pentru osîndiţii căzuţi, Răzbim din adîncuri adînci, Nu-s vinovat faţă de Ţara mea); Vasile Voiculescu (Povara, Îngerului durerii); Ion Caraion (Morţii); Vasile Militaru (Imnul Neamului, Măgarul comunist); Sergiu Grossu (Să ştii să suferi, Lanţul); Zorica Laţcu (În cătuşe, Noi nu sîntem morţi); Mircea Vulcănescu (Colind sărac, suflet sărac); Mircae Ionescu-Quintus (La Jilava, Temnicerul, Zăvoarele) ş.a.
În capitolului II au fost incluşi 113 autori, care au debutat în detenţie (Constantin Aurel Dragodan, Ioan Victor Pica, Zahu Pană, Sergiu Aurel Mandinescu, Constantin Oprişan, Ştefan Vlădoianu ş.a.), iar capitolul III conţine poezii scrise de autori deportaţi şi cu domiciliul obligatoriu – atît din România, cît şi din Basarabia şi Nordul Bucovinei (Niculina Mihalache, Mihai Maxim Leancă, Vasile Leviţchi, Simion Plămădeală ş.a.). Capitolul IV include patru autori tătari din Dobrogea, foşti deţinuţi politici anticomunişti, iar ultimul capitol conţine 55 de poezii de autori neidentificaţi sau necunoscuţi. Volumul se încheie cu indexul poeţilor deţinuţi şi nota biografică a autorului prezentei antologii.
Poezia deţinuţilor politici din România reprezintă un fenomen unic în lume. Sumarul Antologiei liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc conţine poezii de valoare literară diferită – de la texte bine cunoscute şi apreciate de toată lumea ale poeţilor consacraţi pînă la simple versificaţii ale unor autori începători. Chinuiţi şi istoviţi fizic şi psihic, autorii – prin creaţiile lor – evadau din celulele temniţelor sau din locurile domiciliului obligatoriu făcînd – cel mai des – legătura cu Dumnezeu: „Sărac sînt, Doamne, sărac… / Sărac în celulă, sărac întru toate. / Sărac sînt, Doamne, sărac, / Şi bucuriile Tale-s bogate” (Sărac sînt, Doamne… de Radu Gyr); „Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte. / Somnul meu în unda lunii s-a scăldat, / Din abisul păcii somnului i-ai dat / Dezlegări de taine prin năluci de şoapte, / Slavă Ţie, Doamne, pentru-această noapte” (Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic); „A venit şi sfînta noapte de Crăciun, / Să ne-aducă Leru-i Doamne în surghiun. / Picură printre zăbrele-un colţ de stea / Miruind cu raza-i blîndă viaţa mea” (Colind din robie de Gheorghe Popescu-Vâlcea); „Te-am ales pe Tine-n sînge şi durere, / Te-am urmat prin jurămînt şi vot, / Ia-ne acum ca miei de junghiere: / Jertfe sfinte: ardere de tot!” (Rugăciune pentru martiriu de Ioan Andrei); „Unde eşti, Doame, unde / Ţi-ai putut lumina feţii ascunde? / Din anii cînd mă-nfiora orice gînd şi taină, / Noi nu Ţi-am mai văzut a strălucirii haină” (Rugăciune de Ion Golea).
Unii autori descriau condiţiile precare în care erau nevoiţi să trăiască: „Ne tăvălim de nu ştiu cîte nopţi  / Pe rogojini murdare şi pe scînduri, / Mai treji în amintire şi mai copţi / Pentru revolta care fierbe-n gînduri. // Simţim în gură gust de vis amar, / Urlăm ca lupii între patru muchii, / Am vrut să biruim văzduhul – dar / Ne-au biruit, în închisori, păduchii” (Penitenciarul Brăila de Andrei Ciurunga); „Celula mea-i toată de trei paşi în lung / Şi fără ferestre-n afară, / Cu braţele-ntinse pereţii-i-ajung – / E camera mea mortuară” (Celula mea de Ioan Andrei); „Tînjim aici, închişi într-o cetate / În care larma vieţii nu răzbate. // Ne înconjoară zidul gros de ură / Cu lacăte la uşă şi la gură. // Ce-i bun pe lume, e de noi departe / N-avem o cruce, nu vedem o carte” (Clopotele din Aiud de Petre Strihan); „Aiud! Cetate păgînă cu paznici pigmei, / Aiud! Aiud, ţintirimul anilor mei!” (Aiudul de Vasile Blănaru); „Jilavă, Jilavă! / ziduri de piatră / lipite / cu otravă! / De ce nu v-aţi dărîmat / de-atîtea suspine? / de atîta urlat?” (Fortul 13 de Dorina Ienciu); „Pereţi mucegăiţi, murdari de vreme / Şi plini de semne, amintiri şi rugi, / Un ochi de geam e văruit de-un secol, / Tavanul plînge, la fereastră drugi” (În celulă de Zahu Pană); „Un coridor îngust şi nu prelung, / În care patru paşi ori cinci, ajung / Ca să-l străbaţi pînă la cap şi este / Rece şi gol, cavou fără ferestre, / Din care poţi să ieşi nevătămat, / Dacă te mişti mereu, neîncetat” (Izolare de Fronea Bădulescu); „Ce beznă, ce ceaţă, ce grea vijelie, / Ce beznă ne prinse, ce neagră urgie! / Ce zgură, ce ceaţă, ce noapte amară, / Ce noapte căzut-a pe glie, pe ţară!” (Iad de Ion Nijloveanu).
Alţii îşi descriau chipul sau starea sănătăţii pe care au pierdut-o după gratii: „Azi, mi-am văzut figura în tinetă… / Cu părul tuns, cu ochii adîncaţi, / Cu-obrajii văruiţi şi subţiaţi / …De parcă-aş fi ieşit din eprubetă!” (Portret într-o tinetă de Gabriel Ţepelea); „Mînaţi cu zor în poartă, ostatecii betegi / Ori schilodiţi de piatră, ce-n cîrgi mai stau întregi, / Sau schilodiţi sub dîmburi – plămînii-n ei fierbinţi – / Par chipuri coborîte din zugrăveli de sfinţi” (Alai de înmormîntare de Virgil Vasiliu); „Scos din celulă, muribund, pe targă, / Ajuns-am la spitalul închisorii. / Afară toamnă şi plecau cocorii, / O tuse mă-neca pieptul să-mi spargă” (Scos din celulă, muribund, pe targă de Dumitru Oniga); „M-au zidit între pereţi / Ca pe-a lui Manole Ana, / Prins în gheare de ereţi, / Nu am trup, am numai rană” (Carcera de ciment de Nicolae Caratană).
Foarte chinuitoare era starea de foame: „Mi-i pîntecul bezmetic, o jivină, / Mă rod guzganii, mă sfredelesc săgeţi, / De foame scurm, mă fulgeră lumină / Şi-n oase par că-mi furnică scaieţi” (Foamea de Petru C. Baciu).
Întîlnim poezii dedicate fiinţelor dragi – părinţilor (mamelor, taţilor), fraţilor, surorilor, copiilor, soţiilor, iubitelor: „Şi tu / ai fost cu mine în temniţă. / Cînd mă înjurau gardienii / îţi auzeam plînsul. / Loviturile lor îţi frigeau carnea / foame mea ţi-a sfîşiat măruntaiele, / lanţurile mele ţi-au ros glezna / şi aveai răni de cătuşe la mîini. / Lacrimile tale, / cădeau în fiecare seară / În blidul meu cu arpacaş / şi în fiertura cu varză / de la amiază. / În nopţile cu insomnii / îmi închideai pleoapele, / îmi picurai pe buze arse / stropi de apă vie / şi mă înveleai cu broboada ta veche” (O, mamă! de Nicolae Călinescu); „Priveşti, cu ochii-nlăcrimaţi, / Şi nopţi, şi zilele senine. / Înlături anii sfărîmaţi / Şi te gîndeşti la mine” (Tatălui meu de Corneliu Deneşan); „Iubită mamă, soră şi nevastă, / Pămînt întors de plugul meu spre soare, / Simţit-am dulcea ta înfiorare, / Cum mă cuprinde limpede şi castă” (Soţie de Luca Dumitrescu); „Frate, / sub şapte lăcate / urîte şi groase, / ca nişte broaşte ţestoase, / ne ţin slugile Moscovei spurcate!” (Strigăt din temniţa Aiud de Ionel Zeană); „M-a încolţit bezna / şi nu pot să strig. / Jocul copiilor mei acum e trist / şi mîncarea amestecară cu lacrimi. / Ei trebuie să crească / şi eu sînt aici / la capătul lumii, / în bezna humii, în ocnele pustii, / în groapă pînă la umeri,/ în ochi cu două făclii” (Veniţi, copiii mei de Eugenia Adams Mureşeanu); „Copil dorit, copilul tatei, / Prin noapte dorul meu te cere / Spre închisoarea-mi fără gratii, / Împresurată de tăcere” (Murmure de Alexandru Grigore Neagu); „Copila mea! Copila mea! / Scrisoarea ta m-a mîngîiat, / M-a bucurat cînd am primit-o, / M-a întristat cînd am citi-o” (Scrisoare din Bărăgan de Ion Florescu); „Spre ochii tăi, cu ape-adînci ca marea, / Călătoream: năierul trist, pribeagul. / În licăr stins îşi risipea şiragul / De ametiste pure, înserarea” (Cîntec pentru sirenă de Constantin Aurel Dragodan); „Sună singuraticul flaut, / Pe vînt aleargă elegia… / Cu vîntul, cu cîntul te caut, / Maria, Maria, Maria” (Maria de Constantin Oprişan).
Prezintă interes şi poeziile despre anchetatori, temniceri şi alţi administratori: „Rostim o rugă şi pentru călăi, / Căci şi ei, Doamne, sînt copiii Tăi, / Dar sînt nebuni, orbi, ticăloşi şi răi / Şi ne tîrăsc tot mai afund în hău, / Desfigurînd sălbatic chipul Tău” (Rugă pentru călăi de Ionel Zeană); „Simţind înfiorare omenească, / Maimuţa coborî uşor din pom / Şi în curînd deprinse să vorbească. Dar încă n-a ajuns să fie Om!” (Temnicerul de Mircea Ionescu-Quintus); „Nimic sonor – / neant integru; / în cap – păun multicolor, / în suflet ură, taur negru!” (Suflet de călău de Sergiu Aurel Mandinescu).
Aflăm şi în ce mod se năşteau creaţiile literare ale deţinuţilor: „Fără creion, fără hîrtie / Doar cu speranţă şi credinţă, / În cea mai neagră suferinţă, / Aşa făcut-am poezie. // Cu mîinile prinse-n cătuşe, / În bezna rece şi pustie, Aşa făcut-am poezie, / Pîndit de diavol după uşă. // În foame, frig şi încordare, / În a satanei nebunie, / Aşa făcut-am poezie, / În gemete şi disperare. // În chinuite-nsîngerări, / Călăi voind să mă sfîşie, / Aşa făcut-am poezie, / În nesfîrşite-ndurerări” (Fără creion, fără hîrtie de Costin Dacus Florescu); „Nu sînt poet, dar cîte-odată, / Cînd flăcările mă cuprind, / Cuvinte multe laolaltă / Din cugetu-mi mi se desprind” (Nu sînt poet de Aurel Baghiu).
Poezia inspirată din spaţiul concentraţionar reprezintă un segment deosebit deopotrivă în istoria, în cultura şi în literatura unui popor. Poeţii deţinuţi politici au scris sincer ce au simţit şi au gîndit pe parcursul anilor de detenţie. În fiecare vers ne-a rămas o părticică din viaţa fiecărui osîndit de regimul comunist autoritar. Prof. univ. dr. Ilie Popa a depus o muncă enormă, s-a implicat şi s-a dedicat total pentru a ne pune la dispoziţie acest volum – Antologia liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc – pentru ca să rămînă în istorie creaţia spirituală a celor care au fost lipsiţi pe nedrept de libertate şi care, în cele din urmă, au contribuit la zidirea unui viitor mai luminos al ţării lor. Avem în faţă o carte extrem de bine realizată, cu bun gust şi rafinament. Desigur, cercetările, documentarea pe tema dată vor continua şi filele cărţii se vor înmulţi cu timpul, dar merită să fie menţionat în mod deosebit începutul acestei munci specifice de a aduna şi a colecta valori scînteietoare ce au întreţinut suflul vieţii unui număr mare de concetăţeni ai noştri care s-au aflat ani în şir în împrejurări dificile nu din vrerea lor.
Socotim că apariţia Antologiei liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc (cu toată harta spirituală posibilă) este un eveniment editorial deosebit de important ce reprezintă un tablou de epocă pe care trebuie să îl cunoască orice om de bună-credinţă şi cu simţămîntul patriotic în sufletul său. Realizată printr-un autentic efort documentar, prezenta culegere de poezii ale deţinuţilor politici este un excelent instrument de lucru pentru studenţi, profesori, masteranzi, doctoranzi, pentru toţi cei pasionaţi de istoria literaturii române, dar şi de istorie românilor, în genere, deoarece au căpătat o bază solidă de material faptic, care trebuie să fie fructificat deplin şi cît mai repede.
Remarcînd încă o dată cuprinderea impresionantă a antologiei – ceea ce o face să fie prin excelenţă provocatoare –, recomandăm ca volumul dat să fie căutat cu insistenţă şi citit cu înţelegerea faptelor, a evenimentelor evocate. Cu siguranţă, multe poezii din volum vor produce diverse emoţii, dar – după momente de meditaţie – vă vor fi de învăţătură pentru activitatea zilnică, pentru viaţă, în genere (în condiţii de trai normal). Să ne rugăm la Domnul să ferească pe viitor ţara de tragediile ce s-au întîmplat întru-un trecut nu atît de îndepărtat.
Valeriu RAŢĂ,
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chişinău

Bubele lui Dodon

Se spune că omul, când se naște, e marcat de ceva: unul de geniu, altul de mediocritate, iar altul, pur și simplu, are buba la cap. Cred, că Dodon, „președintele întregului popor moldovean”, are ceva bube la cap. Dacă stai să le numeri, nu-s multe, dar sunt grave. Una din bube este „grija” față de limba română, cu care luptă de când era la grădiniță, deși fiul lui învață la Liceul Românesc „Prometeu”. O altă bubă este România, dușmanul de moarte al lui Dodon, deoarece Sadova n-a fost niciodată parte a României, ci parte a Rusiei lui Stalin.  O a treia bubă este federalizarea R. Moldova, de care se preocupă de când a intrat în vizorul opiniei publice. Orice președinte, normal ales, merge în vizite în capitalele țărilor vecine mari, puternice, prietene, dar și recunoscute pe plan internațional, iar Dodon a mers în enclava rusească, pe nume Transnistria. S-a închinat la „regele” acesteia și ne-a închinat și pe noi rușilor. Oare a câta oară? A patra bubă este atitudinea sa față de cetățenia română, pe care și-o doresc tot mai mulți moldoveni. Președintele ales, Dodon, i-a retras cetățenia R. Moldova, domnului Traian Băsescu. Interesant este cum ar reacționa Dodon, dacă li s-ar retrage cetățenia română celor aproximativ 500 de mii de cetățeni din R. Moldova? Cum ar mai merge ei la studii în Europa? Cum s-ar mai angaja legal la munci peste hotare? De unde ar mai veni remitențele? Acești oameni, cu cetățenie română trimit acasă milioane de euro, bani din care se ține acest stat, această guvernare, acest președinte cu buba la cap. A cincea bubă a lui Dodon ține de politica externă. Nu demult a declarat, cinic de tot, că rușii au făcut bine că au luat Crimeea, căci este pământ rusesc, ca și Transnistria. S-a lăudat că merge la Soci cu familia să se odihnească, căci acolo sunt frații lui de suflet. Nici n-a reușit să muncească încă, dar s-a dus la odihnă. Ne-a arătat ce înseamnă să fii președinte ales. A șasea bubă a lui Dodon constă în oamenii care-l consiliază: intoleranți, obraznici și răi ca niște lupi, gata să te devoreze în orice clipă. Numai cât face I. Ceban, V. Șova, A. Tulbure, care-l urmează, pas cu pas, încă din partidul lui Voronin. Toți parcă-s făcuți de-o mamă: cu ochi răi, guri mari și prin discursurile lor sperie lumea – după modelul lui Dodon: – Nu vă jucați cu focul! Are și alte bube. De exemplu, bacalaureatul să dispară sau să fie opțional, dar, dacă să-l susțină, apoi numai fiii lui Dodon și ai altor socialiști.Buba cu istoria românilor este una mai veche și Dodon (și acoliții lor) propune să studieze istoria străzii, a stradelei, în cel mai bun caz, a localității natale. Acest președinte ales n-a venit cu vreun proiect de țară: cum să re-înviem economia, cum să ajutăm real agricultura, cum să nu ne fure banii care vin de la donatori, cum să se mărească pensiile, salariile, indemnizațiile. El este îngrijorat de dezvoltarea limbii moldovenești, de busturile unor domnitori, care cică nu-s moldoveni, de drapelul UE, care a dispărut de pe site-ul Președinției. Bubele lui Dodon sunt cancerigene, ele nu ne mai vindecă, deoarece sunt alimentate de ura față de strămoși, față de românii simpli, față de valorile noastre naționale. Buba lui constă în ura ce ne-o poartă și și-o manifestă cu ardoare, când ne dă din deget și ne zice cu o privire de gheață: – Nu vă jucați cu mine, eu am buba!

 Alexandra Tănase. 

ŞASE NUVELE DE LINA CODREANU – O REVELAŢIE

 Proza scurtă a scriitoarei şi cercetătoarei literare Lina Codreanu de la Huşi, judeţul Vaslui, ne-a surprins prin subiecte captivante, care se citesc rapid, dintr-o răsuflare. Personajele, dar nu numai personajele, ci şi situaţiile în care ele nimeresc, sînt întru cîtva deosebite – tocmai aceasta îi dă farmec lecturii. Aproape toate schiţele şi nuvelele dumneaei ne amintesc de satul în care am copilărit şi am petrecut adolescenţa, de satul care în prezent este părăsit, de satul care – din păcate – se confruntă cu o mulţime de  probleme cotidiene.
Lina Codreanu s-a născut pe 25 noiembrie 1949, la Mîndreşti, Galati. Este soţia lui Theodor Codreanu, redutabil critic şi istoric literar, eminescolog de notorietate.  După studiile la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, L. Codreanu devine profesoară de limba şi literatura română. A activat peste 40 de ani în învăţămînt (ultimii ani – la Colegiul Naţional „Cuza Vodă” din Huşi). Debutul său literar are loc în 1974, la ziarul Vremea nouă, Vaslui. Sferele de activitate ale dnei L. Codreanu sînt: publicistica, documentaristica, proza şi critica literară. Colaborează la reviste din ţară şi din străinătate. O lucrare importantă, apărută în volum este Theodor Codreanu. Bibliografie critică, tipărită la Chişinău, în 2012, sub egida Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Alte volume: Viaţa ca o poveste, lagărul – un coşmar (proză documentară, Ed. „Axis Libri”, Galaţi, 2013); Poştalionul (nuvele, Ed. „Junimea”, Iaşi, 2014); Studii şi interpretări (Ed. „Rafet”, Rîmnicu Sărat, 2014); Proprietarii de amintiri (proză scurtă, Ed. „Rafet”, Rîmnicu Sărat, 2015; Premiul „Fănuş Neagu”, la cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului-concurs internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, desfăşurat la Rîmnicu Sărat). Colaborează la reviste din ţară şi din străinătate.
Volumul de nuvele Poştalionul de Lina Codreanu cuprinde şase titluri: Catedrala de sare, Poştalionul, Pantofii, Semne de primăvară, Ritmuri şi Ocheanul lui Dominic. Trebuie să menţionăm chiar de la început că proza scurtă a scriitoarei huşene constituie nişte secvenţe existenţiale de la ţară ce dau senzaţia că în faţa noastră se derulează un scenariu de film cu personaje tandre chiar şi atunci cînd sînt triste, abătute de toate cele ce se întîmplă în jur, frămîntate de dramele poate neînsemnate (dar multe!) din viaţa lor.  Constantin Trandafir scrie în prefaţa cărţii: „Naraţiunile din Poştalionul sînt scrise cu o mînă sigură, care atestă o bună ştiinţă a strategiilor epice vechi şi noi. Autoarea, Lina Codreanu, are ceea ce dă seama despre un bun prozator, înainte de toate: observarea minuţioasă a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi comuniunea cotidianului cu straniul. De regulă, şi în cazul de faţă, povestirea curge încet, cu evenimente puţine şi cu descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice. Există totuşi o dezinvoltură, una a simplităţii cu cale de acces la profunzime. Lumea micii provincii (unde trenul nu opreşte) trăieşte în tradiţionala banalitate, dar, şi aici apare drama nepotrivirii, esenţa ei este, de fapt, interogativă.”
În Catedrala de sare autoarea ni-l prezintă pe un sătean – Conu Pană, un bătrîn de aproape 80 de ani, care pleacă la salină pentru a se trata. Acolo face cunoştinţă cu un necunoscut pe nume Anton Mortu, cu care deseori dialoghează. Naraţiunea decurge cu amintiri despre căsătoria protagonistului cu Despina, se succed episoade din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi şi despre moartea fiilor şi a soţiei sale… Cînd bătrînul părăseşte „Catedrala de sare”, se întîmplă ceva neaşteptat: îl „apucă inima” şi „trupul se lasă moale, topit, luînd forma treptelor”. Portarul a chemat salvarea…
„Poştalionul” – aşa îi ziceau în cartierul Torna lui Zaharia din nuvela omonimă. „Toată viaţa a bătut din poartă-n poartă ducînd destinatarilor veşti bune sau mai puţin bune şi, destul de rar, foarte bune. Chiar se simţea într-un fel vinovat că n-are el bafta să însenineze chipurile oamenilor. Purta în tolbă ziare, scrisori, telegrame, mandate de bani şi alte minimale «efecte poştale».” Iar soţia Nucşoara în fiecare zi îl aştepta cu masa caldă. Dar s-a întîmplat că odată, intrînd în bodegă, a fost tentat de surîsul fetei de la tejghea – Magdalena. După aceasta, „o buimăceală ademenitoare, un amestec de spaimă şi plăcere nu-i dădeau pace”. Într-o seară, după o zi grea de muncă, trecînd pe uliţa „Fundătura” s-a luat după silueta ei „înfofolită”, care „mergea înainte şi el o urma fără un cuvînt pe o cărăruie subţire care se depărta tot mai mult de ulicioară…” Timpul trecea, Magdalena s-a măritat („mai mult ca să fugă de propriile gînduri şi întrebări”) cu Donea, un afacerist, şi îndată ambii au plecat la Ploieşti, unde locuia el. Revenea adeseori la baştină, de fapt, de aici „nu plecase niciodată cu adevărat”. Zaharia de fiecare dată era înştiinţat prea tîrziu de venirea ei. „Ce valoare mai avea povestea fetei din Torna?” Cu toate că Donea a aflat că nevasta lui avusese mai multe aventuri în tinereţe, s-a împăcat cu gîndul – doar nu era un fapt ieşit din comun. Magdalena însă aştepta ceva, şi în zadar. „Golul nu se umplea şi nici nu îi era în putere să spună cuiva. Mocnea în adînc un jar dureros şi viclean, dar nu putea nici să-l aprindă, nici să-l stingă. Era marea ei taină încuiată afund. Trebuia să o poarte ca pe o osîndă dragă.” Şi lui Zahaia îi apărea deseori în faţa ochilor portretul de neuitat al iubitei sale. Tocmai asta a fost cauza că a fost găsit într-o dimineaţă, întins pe iarbă, „cu tîmpla plesnită”, nu departe de coarnele bicicletei sale, dar era viu. A fost adus acasă pe un car, în urma căruia mergea Nucşoara, „amăgită ca după o bătălie pierdută”.
Nuvela Pantofii începe cu descrierea portretului Trestianei din satul Coroneşti – o lungană, poreclită de copii „Cocostîrca”. Cînd era în clasa a şasea, îi moare tatăl – Marcu –, care, înainte de a pleca în lumea celor drepţi, i-a dat o pereche de pantofi de lux, pe care îi păstra în spatele hambarului de porumb într-o pungă de plastic.  Îi cumpărase pentru ziua nunţii cu Maranda, care nu a mai fost să fie şi a lăsat în cutia lor o scrisoare: „Această comoară – ţie, îndrăgito!… Marcu.”  În curînd Cel de Sus o ia la El şi pe Maranda, mama Trestianei. La înmormîntare aceasta observă că defuncta are alţi pantofi, şi nu acei de lux cu care a încălţat-o ea. După cîţiva ani, Trestiana se mărită cu Iorgu Atasiei din Duduieni. Trăiesc din greu, iar o întîmplare incredibilă face să descopere acei pantofi de lux la o iubită a acestuia. Pînă la urmă s-a ales doar cu o sumă frumuşică de bani…
Semne de primăvară descrie sentimentul de iubire al lui Spiridon Roşculeţ, inginer în construcţii din oraşul Mîndra, faţă de Alexandra, o fată tînără din satul Podec, dar care pînă la urmă se căsătoreşte cu altul, fapt ce i-l comunică Robert Aprigu, prietenul lui din copilărie. Întîmplarea face ca într-o zi să poposească în casa unei vecine – madam Greta, la care locuia Emiliana (Liana) Bucur, nepoata ei. Spiridon se îndrăgosteşte de ea şi… apar „semne de primăvară”: „O linie îngroşată despărţea viaţa lor în două: înainte şi azi-mîine. Erau prinşi în balansul vaselor comunicante şi niciunul nu avea temeri privind aşteptata sosire a primăverii în respirarea lor erotică şi dincolo de viaţa lor.”
Şi în Ritmuri e vorba de o iubire, doar că de alt fel. Badihagi, fost tehnician viticol, care a împlinit 65 de ani pe muchie, de mai mulţi ani îngrijeşte de un zarzăr, care a răsărit din „sîmburele aruncat neglijent de vreun trecător”, de un zarzăre lîngă a cărui tulpină a înfipt cîndva două beţe de sprijin, în scopul de a-l proteja. Pomul a crescut, a dat roadă, iar Badihagi tot îl ocrotea… Într-o iarnă, Badihagi „a suferit aproape fizic cînd a văzut schilodirea zarzărului său” de lama unui buldozer care aduna zăpada în grămezi… Iar toamna, doamna Ana, o bibliotecară, l-a văzut de la balcon, pe la ora trei de noapte (căci nu o prindea somnul) pe bancheta de lîngă zarzăr. „Trupul omului s-a deşirat pe spate, cu o mînă sprijinindu-se strîmb pe trunchiul pomului.” Femeia, speriată, „a chemat ambulanţa şi a privit îndurerată cum oamenii în halate îngereşti îi culeg trupul moale şi uşor, ducîndu-l în maşina de salvare.”
Adam Dominic, fost şef la librăria „Cartea noastră”, este în prim-planul ultimei nuvele – Ocheanul lui Dominic. Lumea îi mai spune Dom’ (sau moş) Nimic. A ieşit la pensie pe vremea „noului capitalism postdecembrist” şi mai păstra lucrurile dragi de care nu putea să se despartă, deoarece se găseau permanent în fostul său birou: un desen (semănînd cu Bibliotecarul lui G. Arcimboldo), a cărui autoare era Cezara, nepoata sa, un ceasornic cu cheiţă şi o lunetă cu inele – „un fel de părtaşi ciudaţi a tot ce se întîmpla, devenind pentru restul anilor punct de sprijin privirilor şi gîndurilor lui Dominic”. „Ocheanul meu e carte cu poeme. Depinde de ochi…”, spunea ades, înduioşat, Dom’ Nimic.
Această admirabilă colecţie de nuvele s-a născut din pasiunea de a cunoaşte în detalii viaţa oamenilor simpli, în principal, a celor de la ţară. Putem spune cu certitudine că lectura beletristicii Linei Codreanu decurge pe o undă liniştită, calmă, rareori întreruptă de emoţii excentrice. O astfel de lectură se recomandă pentru călătoriile cu autobuzul, cu trenul sau avionul, deoarece scrierile sînt scurte şi au un fir narativ simplu, dar atrăgător pentru orice categorie de pasageri. De asemenea, aceste sclipiri literare sînt potrivite pentru a diversifica odihna, aflîndu-te pe timp de caniculă balansînd într-un hamac, ori a scurta lungile seri de iarnă, mai ales cînd în preajmă trosnesc nişte lemne într-un cămin…
Lina Codreanu este dibace la creionarea portretelor literare. Iată două dintre ele: „Student tînăr, serios, grav, Spiridon Roşculeţ purta fulare albe şi lungi, care-i dădeau un aer romantic. Nu bătea pragurile barurilor, nu frecventa grupuri de cheflii, îi plăceau filmele cu strategii complexe pe care nu le agreau mulţi, sălile fiind aproape goale. Era un taciturn, un solitar ce stîrnea curiozitatea fetelor tocmai prin abaterea de la felul gălăgios şi năvalnic de a-şi trăi tinereţea. «Un tip interesant!», îşi ziceau, însă nu cutezau să-l «agaţe»” [p. 132]. „Moş Nimic era fizic greu de recunoscut. Puţin adus din spate, privea cam de jos în sus persoanele cu care conversa, dar nu se sprijinea în baston. Părea tot dîrz, îşi lăsase mustăţi şi barbă, părul bogat şi răzvrătit albise. Renunţase la ursuzenia lui, devenise predispus la vorbă multă, era chiar foarte zîmbitor, spre surpriza cunoscuţilor lui” [p. 202].
Dialogurile dintre personaje sînt folosite în conjuncturi şi împrejurări deseori nefireşti, iar de aici şi încărcătura de sens diferită:
„– Ce cauţi aici? întreabă de la înălţimea ei nevasta.
– Da’ tu cine eşti, mă rog? se răsti vocea de fumătoare, iţind de sub pătură un cap roşcat şi plin de cîrlionţi sîrmoşi.
– Ieşi! Pleacă imediat de aici, din patul bărbatului meu!
– Bărbatu-tu? Ei, fir-ar al dracului!…, rosti din vîrful buzelor fumătoarea. Las’ că-i arăt eu!…
– Să nu-ndrăzneşti. Auzi? şopti printre dinţi, cu sălbăticia unei fiare ce-şi apără puiul. Ieşi că te omor!” [p. 107].
Autoarea are o pasiune deosebită pentru detalii. Avem a face cu o exprimare literară elevată, uneori plină de surprize. Cuvintele sau îmbinările de cuvinte ca hulubă, fundătoare, salină, drob de sare, muchia rîpei, cîmpul cu mirişte, copcă, dîmb, poştalion, tolbă, bicicletă, uliţă, tindă, hatul tarlalei, şipcă a gardului, pietrişul străzii, cireşe de mai, bucată de pămînt lucrat, cîntecul greierilor, căruţă cu cal, sobă, pridvor, crescătorie de peşte, clanţă, poartă, zarzăr ne introduc pe dată în atmosfera traiului de la ţară.
Epitetele dealul pîntecos, pălărie pleoştită,  sudalmă grea, rotocoale dezordonate, pleoapele grele de drag, bancă înnegrită, lemnul lustruit, pietre noduroase, luminiţe bezmetice, părul ţepos, băţ cocîrjat, femeiuşcă bondoacă, iarbă crudă, catarame înstelate, luciri diamantine, pîini dolofane, sprîncene groase şi întunecate, pomul înmiresmat, coroana generoasă, zăpadă pufoasă, trupul împuţinat, ocheanul năzdrăvan, cuvinte şoptitoare au ca efect apariţia unor sensuri mai expresive.
Comparaţiile a plecat ca o săgeată, lung şi slab ca un ţîr, sughiţuri scurte şi înfundate ca pufăiturile unei locomotive în urcuş, Torna doarme ca o matahală istovită, gene dese ca nişte oblonaşe; stînjenit, ca prins în flagrant îmbină registre foarte diverse.
Iar metaforele pîlpîirea vieţii, îngustul coridor al tranziţiei, curge rîsul în lacrimă, ochii îi ardeau, catedrală de sare, peticul de cer, ochiul sticlos al cafelei, sacul greu al amintirilor, morman de haine, pîlc de vecini, briciul vorbelor, zăpada scîncea, cîntecul greierilor înnebunea auzul drumeţilor, făcea un du-te-vino de-a lungul porţii, părul descătuşat de clame, firişor de fum, se creiona rotundul ochilor, şiragul vorbelor, ochiul magic al lunetei, vîntoasă de cuvinte fac să admirăm şi mai mult inspiratul condei al autoarei.
L. Codreanu surprinde foarte bine condiţiile umane derizorii şi o face aceasta cu mare plăcere, ba chiar cu talent. Urmînd descrierile personajelor, observăm că ele prind încetul cu încetul conturul unor prototipuri din realitatea cotidiană. Fiecare nuvelă surprinde prin trăirea unor drame, situaţii de-a dreptul acaparante.
Vă invităm să descoperiţi (să redescoperiţi) şi să recomandaţi altor persoane – rude, prieteni sau cunoscuţi – cele şase proze scurte din volumul Poştalionul de Lina Codreanu, care readuc în atenţia cititorului de astăzi lumea uitată a satelor noastre, marile aspiraţii ale unor destine mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu tot felul de greutăţi impuse de mersul vieţii înainte şi care, totodată, te fac să ţii şi mai mult la acest gen de scriitură. Cu alte cuvinte, cele şase nuvele ale Linei Codreanu sînt o revelaţie atît pentru cititorii nepretenţioşi, cît şi pentru cei care aşteaptă de la scriitor ceva inedit, deosebit.
Valeriu RAŢĂ,
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chişinău
Revista BiblioPolis, nr. 1, 2017