ÎN PERIOADA SOVIETICĂ CIRCULA PRIN TOT URSS-ul UN BANC NUMIT CEL MAI SCURT ANECDOT: EVREU-KOLHOZNIK…

ÎN PERIOADA SOVIETICĂ CIRCULA PRIN TOT URSS-ul UN BANC NUMIT CEL MAI SCURT ANECDOT: EVREU-KOLHOZNIK…

În anul 1990, când am început a ne debarasa de criminalele kolhozuri, a venit la noi cu părinții un evreu micuț, de numai trei anișori, Ilancik ȘORnik, adică Ilan Croitor (așa se numea bunicul său, originar din Ținutul Orhei, când s-a născut tatăl său, Miron Șornik).
Au trecut de atunci mai bine de 28 de ani și iată că el ține morțiș să ne readucă pe pământul nostru mult pătimit, mult încercat, de naționalizarea, colectivizarea, deportarea, bolșevică, CIUMA SECOLULUI XX, kolhozurile, din bancul cu pricina… Cu o singură modificare/redactare: ȘORnik-kolhoznik… (Poate așa și va circula mai departe acel banc de neuitat din istoria noastră).
Și bănuiesc cine a fost capabil să-i bage în gură acest „nou proiect al secolului XXI”: dacă nu cumva viceprimarul de Orhei, de fapt primarul în funcțiune, că ȘORnik rar trece pe la primăria din Orhei, fostul sindicalist, bolșevik și condrumeț al liderului komunist, Vladimir Voronin, plus o doamnă blondă și bătrână cu căpățina cât mașina, toți trei, nopțile, sâmbetele și duminicile, fiind locuitori ai Chișinăului, iar cinci zile în săptămână, conducători ai Orheiului…

Acum, mă întreb: dacă evreul ȘORnik va fi ales și deputat al moldovenilor din Orhei, cine-i va urma „faptele bune” la Orhei, cine va întoarce sutele de milioane de datorii ale primăriei orheienilor băncilor comerciale?… Poate tată-l său, Miron, din ceea lume sau părintele său spiritual, Plahotniuk, din astă lume?…

UNIONISMUL LA ROMÂNI ÎN TREI CITATE 

UNIONISMUL LA ROMÂNI ÎN TREI CITATE 
sau Sergiu Mocanu, Horia Roman Patapievici și poporul ales de „patibulari cu fețe urâte”…

Mihai EMINESCU, Românul Asbsolut:
„De la Nistru pân-la Tissa/ Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…”

Sergiu MOCANU, românul relativ, care în ajunul alegerilor și-a modificat mesajul electoral, în unul unionist:
Printre cele trei lucruri mari pe care a reușit să le facă Președintele României Traian Băsescu a fost și …„numirea lui Horia Roman Patapievici la ICR, cel care a adus valoarea culturii românești la aceeași masă cu cultura țărilor din Occident” (Citat din emisiunea de la TVC 21, din 14 februarie 2018, în care SM l-a ridicat în slava cerului pe HRP, așa cum nu l-a ridicat cândva, la orele de marxism-leninism, la Facultatea de Geografie din Tiraspol, nici pe sifiliticul Ulianov-Lenin) http://www.tvc21.md/…/…/article/56-2013-09-26-10-52-18/11304

Horia Roman PATAPIEVICI, românul dublu relativ, fost Președinte ICR: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană…
Româna este o limbă în care trebuie să incetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături…
Oamenii valizi în Romania de azi sunt tâmpiţii, flecarii, estropiaţii şi gângavii. Ies pe stradă şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii. Poporul român este un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare. Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă, după gramadă, la semnul fierului roşu…”
În final să ne întrebăm dacă Sergiu Mocanu, fostul consilier cu misiuni speciale al lui Voronin, azi, antimafist, naționalist și unionist autoproclamat peste noapte, face parte sau nu din acest popor de „patibulari cu fețe urâte” și dacă numele de PATapievici nu provine cumva de la cuvântul PATibular, care nu înseamnă nimic altceva decât „vrednic de spânzurătoare”, așa cum ne explică pe înțelesul tuturor DEX-ul nostru?

PE CORNOVENI CU CIUBUKUL NU-I POȚI LUA, CA SĂ NU-I SUPERE PE ÎNAINTAȘII LOR DIN CEEA LUME…

PE CORNOVENI CU CIUBUKUL NU-I POȚI LUA, CA SĂ NU-I SUPERE PE ÎNAINTAȘII LOR DIN CEEA LUME…

Candidatul „democrat” Ciubuk a onorat azi cornovenii cu vizita sa preelectorală însoțit de un grupuleț de funcționari în frunte cu vicepreședintele „democraților” ungheneni, originar din acest sat istoric, fost fin de cununie al subsemnatului… După adunare Ciubuk publicând pe pagina sa de FB o fotografie deochiată, fără orizontală, cu alegătorii înclinați spre stânga chiar dacă ei au fostîntotdeauna de dreapta și cu următorul text scurt ca și faptele “democraților”.

Nici mai mult nici mai puțin: “La Cornova, Ungheni, Oamenii Votează PDM, Votează continuarea Faptelor bune!”
uitând că deunăzi deja a încercat să manipuleze alegătorii ungheneni cu minciuni crase în stil „democrat” cu următoarea dezinformație postată de mine pe FB ACUM zece zile:

CORNOVA se pregătește să se întâlnească și cu caMdedatul/caMdeluatul PD-ist, CIUBUK N., care a împânzit Valea Culii cu informații printate despre succesele “democraților” la guvernare… Principalul “succes” semnalat de cel cu Ciubukul fiind următorul: 
“…Am finalizat construcția drumului Ungheni-Călărași-Chișinău”. Îi avertizez pe călători să nu se aventureze la drum spre Iași sau invers, spre Chișinău, pentru că și această “Faptă, nu vorbă” este o gogoșă PD-istă ca și altele din domeniul “drumuri bune pentru Moldova!”

Oare nu s-a găsit nimeni la Cornova să-l informeze pe „înaltul oaspete” PD-ist fost PLDM-ist, prins de Plaha cu ocaua mică și pus la treabă?…
Este bine cunoscut: Cornovenii după 1990 n-au votat komuniștii și nu-i vor vota nici pe 24.02, chiar dacă ei azi se ascund sub mască de democrați… Pe Cornoveni cu Ciubukul nu-i poți lua, ca să nu-i supere pe înaintașii lor DIN CEEA LUME, pe Preotul Paul Mihail, pe întreaga echipă de 55 de monografiști condusă de profesorul cu renume mondial Dimitrie Gusti, pe regretații cetățeni de onoare ai Cornovei, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman, Henri Stahl, actualii cetățeni de onoare, prof. dr Zamfira Mihail, prof, dr Sanda Golopenția, economistul Dumitru Sclifos, dar și subsemnatul…

http://www.ziaristionline.ro/…/cetateni-de-onoare-la-corno…/

„CINE NU ARE MEMORIA ISTORIEI, RISCĂ S-O REPETE”

Vă prezint unul din apelurile Frontului Popular din Moldova din ajunul Primei Mari Adunări Naționale din 27.08.1989 ca să vedeți cât de actuale sunt chemările de atunci, mai ales, azi, când ne crapă răbdarea sub povara hoțiilor de miliarde, azi când mulți frontiști din acele vremuri se află unde i-a trimis Gestionarul-șef al miliardului furat și nu unde le-o cere Cauza Sfântă a Națiunii Române. Diferența e că atunci ne aflam în fața unui uriaș Imperiu al Răului și am câștigat bătălia, iar azi ne aflăm în fața unui grupuleț de lași mărunți care prin trădarea unor ziși patrioți-unioniști a putut captura întreg statul pe care acum aproape 28 de ani l-am proclamat independent de Impertiul de la Răsărit…

P.S. -Cine nu are suficient timp pentru întreg textul rog să vă opriți la rândurile pe care le-am dat cu majuscule!

Și vă mai rog ca în textul atașat să înlocuiți pentru o clipă data de 27 august 1989 cu data de 24 februarie 2019 și vă veți convinge ce „salt măreț”, câți pași înainte și, mai ales, câți pași înapoi am făcut în treizeci de ani cu „ajutorul” celor patru patrioți-unioniști care și-au dat demisia pe 19 ianuarie 1993 și a altor zece patrioți-unioniști care au votat pe 4.04.2005 pentru realegerea comunistului Voronin la funcția de președinte al RM… V-o spun asta ca să ne gândim împreună ce avem de făcut pe data de 24 februarie și ca să vă convingeți că BĂTĂLIA DIN 24.02 VA FI ULTIMA NOASTRĂ BĂTĂLIE, cel puțin ultima pentru generația Deputaților semnatari ai Declarației de dependență a R. Moldova și a celor patrioți care au mai rămas fideli cauzei noastre naționale…

Așa să ne ajute Dumnezeu!

V.Ș., 19.02.2019

DINTR-UN APEL AL FPM DE ACUM TREI DECENII CĂTRE OAMENII DE BUNĂ CREDINŢĂ!

…La 29 august 1989- ziua Sesiunii Sovietului Suprem – se hotărăşte soarta noastră.

VOM FI SAU NU VOM FI – DE NOI DEPINDE ACUM.

NU MAI VREM SĂ FIM VITE DE MUNCĂ, SUPUSE ŞI RĂBDĂTOARE!

NU MAI VREM SĂ NE SUGĂ SÂNGELE CĂPUŞELE DE VENETICI, DE VÂNDUŢI ŞI MANCURŢI! LOR LE CRAPĂ OBRAZUL DE GRĂSIME, NOUĂ DE RUŞINE. GÂNDIŢI-VĂ LA STAREA ÎN CARE NE AFLĂM.

Alfabetul ni s-a luat. Pământul, înjumătăţit, e scos la mezat, aerul şi apa ni s-au otrăvit. A rămas doar sufletul nostru, sărmanul, în care intră ciubotele cui nu îi lene ca să-şi bată joc de noi, de limba noastră, de istoria noastră, de viaţa noastră, de copiii noştri.

CÂT VOM MAI PUTEA RĂBDA? DESTUL!!!

La 27 august toţi la Chişinău, la Marea Adunare Naţională!!!

Vrem limba noastră!!! Vrem alfabetul nostru!!! Vrem pământul nostru!!!

Vrem biserica noastră!!! Vrem sufletul nostru!!! Al nostru şi numai al nostru!!!

NU VĂ FIE FRICĂ, NU-I ASCULTAŢI PE CEI VÂNDUŢI PENTRU 30 DE ARGINŢI. EI L-AU TRĂDAT ŞI PE HRISTOS. EI VÂND ACUMA MOLDOVA! Lăsaţi lucrul şi veniţi la Chişinău! Să ne unim într-o vrere şi într-o credinţă în Piaţa Victoriei!

ŢINEŢI MINTE: PENTRU CEEA CE VOM FACE (SAU NU VOM FACE) la 27 august URMAŞII NE VOR MULŢUMI (SAU NE VOR AFURISI) VEACURI DE-A RÂNDUL!

Dumnezeu e cu noi!

FPM

CINE NE CORUPE TINERII UNIONIȘTI?…

CINE NE CORUPE TINERII UNIONIȘTI?

 Un minieditorial de la miezul nopții

(Variantă completată)

 

Îmi aduc bine aminte de o întâmplare aproape amuzantă de la Banca Victoria a lui Plahotniuc unde sunt angajate și câteva rude de-ale lui Ghimpu. S-a întâmplat aceasta într-o zi de luni mai bine de un an în urmă, după un Marș al unioniștilor. Completam la Victoria Bank niște hârtii bancare pentru plata unei amenzi poliției rutiere. În acea clipă intra în bancă unul din tinerii organizatori ai marșului din ajun. Primul gând a fost unul glumeț precum că a venit unionistul să-și ridice solda de la Banca lui Plaha, privirile noastre s-au întâlnit doar pentru o clipă, ca, în următoarele clipe, pe neobservate, să se facă nevăzut, tânărul. Gândul meu glumeț a dispărut momentan din …gând: oare nu cumva tânărul chiar pentru asta a și venit la bancă? Dar am continuat să sper cu nu-i posibil așa ceva și am continuat să-mi trăiesc zilele cenușii și nopțile albe de care avem cu toții parte sub coordonarea infinită, de nouă ani, a lui Plaha.

După aceea m-a contactat reprezentantul unui grup din străinătate să fac o caracterizare unor tineri unioniști care au solicitat ajutoare pentru noi manifestări unioniste. Răspunsul meu a fost unul favorabil pentru că nu toți tinerii sunt stricați și nici n-am dorit să le stric viitoarele manifestări mai ales pentru că la ele am făcut, începând cu ziua de 27 martie 1995, zeci de mii de frumoase imagini și nu doream să mă lipsesc nici pe viitor de această posibilitate.

Cu altă ocazie l-am observat pe tânărul respectiv la volanul unui automobil bunicel. Ce norocos băiat, zic! Deja la volan…

Dar când l-am văzut printre primii (ne)chemați să candideze fără vreo șansă, împotriva candidatului Blocului ACUM, astfel, favorizându-l pe candidatul lui Plaha, nu mai am întrebări, am doar răspunsuri… Ele vor urma…

*    *    *

După o lună de zile de la publicarea pe FB a rândurilor de mai sus, pe 5.01.2019, a sosit momentul să vin și cu unele „răspunsuri” ale mele, promise atunci…

În ultimile zile CEC-ul lui Plaha i-a salvat de posibila rușine, din 24 februarie, pe unioniștii BUNi care n-au putut fi înregimentați pe lista unionistă comună, PL-CEU-Sfatul Țării-2. (Cu acest prilej mi-am amintit și de epizodul din Vama Sculeni, din 27.08.2018, de la Marșul Unionist, descris cu lux de amănunte de Vitalie Călugăreanu pe pagina sa FB; atunci am publicat și eu o părere). Nu le-a fost de folos nici retragerea din cursa electorală a candidatului BUN de la Ungheni în favoarea camaradului său de suferință unionistă, ungheneanul nefiind capabil să adune pentru sine nici măcar 500 de semnături false…

Numai că în ultimile zile de înregistrare la CEC a candidaților, în loc să ningă, că-i iarnă afară, a plouat cu partiduțe (ne)unioniste și candidați „independenți” înregistrați cu viteză cosmică, mai ales acolo unde este în pericol candidatul „democrat”, acolo fiind bine băgat candidatul doar cu șanse de a rupe de la ACUM-iști voturi necesare pierdanților PD-iști…

ACUM, stând strâmb și gândind drept mă întreb: care mai sunt șansele acelui tânăr unionist întâlnit de mine la Banca Victoria de a-și salva viitoarea carieră de unionist și, în genere, de politician începător, sau o va termina la fel de rușinos ca și nepotul Dorin, fiind coordonat zece ani la rând de moșu Mihai, acesta la rândul său fiind coordonat de coordonatorul-șef al celor trei conducători ai R. Moldova? Are el vreo șansă să revină la demnitatea pe care (poate) a avut-o înainte de a nimeri în capcana marilor corupți ai unionismului din Basarabia?…

V.Ș.,

În prima zi a Anului PORCILOR, 5.02.2019.

Ştefan Petrache: savoarea vocii sau insolitul firii

Ştefan Petrache: savoarea vocii sau insolitul firii

(Un articol de Rodica Iuncu)

Nu am cunoscut un artist mai contrariat, diferit, răzvrătit şi pasionat ca Ştefan Petrache. Un ghem de nervi şi discreţia se întâlnesc în aceeaşi voce ce tună şi fulgeră, ori îşi invocă extaziat sentimentele, ori ia tenta catifelei baritonale, una atât de elegantă şi plină de o nobilă strălucire cu care îşi învăluie cântecele sale. Cântece de un mare succes acum 30 – 40 de ani şi care, în pofida trecerii timpului, şi-au păstrat prospeţimea şi ineditul care-l definesc fără greş pe interpretul lor inconfundabil: cântă Ştefan Petrache. “De-aş avea…”, “Ce-aş fi fost”, “Şi daca..” , “Ce te legeni, codrule”, “Eu vin” – în melodiile sale  atât de diferite, pulsează acelaşi temperament, aceeaşi sensibilitate acută, aceeaşi fervoare ce iau foc din lava fierbinte a talentului său exploziv. Un flux vulcanic şi copleşitor de muzică vie, romantică, patetică şi sentimentală, în variantele ei cele mai frumoase scrisă de Anatol Chiriac, ori de Valentin Dânga, ori de Mihai Dolgan, ori de Liviu Ştirbu, sau de un autor mai puţin cunoscut, C. Fugaru, al acelui bluz senzual pe versuri eminesciene – o muzică pe care vocea sa o încarcă emoţional, o împinge în zonele visării, o face fierbinte şi adevărată. E, de fapt, acea valoare care nu se stinge niciodată.

Ştefan Petrache s-a lansat pe valul succesului şi a popularităţii imense de care s-a bucurat formaţia “Noroc” la sfârşitul anilor ’60. Tipare strivite, bariere desfiinţate, ritmuri şi sonuri altele decât până la ei erau apanajul unei trupe nonconformiste – dacă nu chiar rebele! – apărute într-o micuţă republică periferică, RSSM, care însă a cucerit întreg spaţiul imperiului sovietic: 2,5 mln. de discuri vândute doar în anul 1969 şi turnee, cu un public în delir, de la Marea Baltică până la Komsomolsk-pe Amur şi Iujno-Sahalinsk. “Noi eram asemeni unui prunc care se naşte, se pişă sub el, încă nu înţelege ce i se întâplă, dar trăieşte totul ca pe o necesitate” – amintirile şi limbajul sunt ale “norocosului” ce debuta, la 17 ani, în piesa “Am 20 de ani”, având el însuşi revelaţia de a proba – ca o necesitate! – punerea în aplicare a vocii sale neobişnuit de puternice şi viguroase. Foamea de libertate şi schimbare îşi crea idolii săi, “Norocul” lui Mihai Dolgan devenise un gen de “Beatles” din cuşca URSS-ului, solistul său având curajul să cânte hituri englezeşti, franţuzeşti, italiene, care fac furori alături de acel “Crede-mă, amore, crede-mă” al lui Ion Aldea Teodorovici. Extaz, beatitudine aduse până la psihoză, cu scaune rupte într-o sală de spectacole incendiată de ovaţii şi ropote de aplauze. Ştefan Petrache triumfă împreună cu “Norocul” său, desfiinţat însă de autorităţile vigilente tocmai pe creasta succesului şi tocmai pentru acest triumf calificat a fi “periculos pentru tânăra generaţie” ce nu avea voie decât să fie “cuminte” (nu şi cu-minte?).

Ce poate fi mai provocator pentru un tânăr ce pifteşte de talent şi de propriul «eu» de abia ţinut în frâu decât să se pună de-a curmezişul rigorilor puterii? El rupe demonstrativ în public biletul comsomolist, se echipează în blugi (primii purtaţi de cineva la Chişinău) şi, cu o podoabă capilară coborând în bucle pe umeri, pe care agaţă o traistă cusută din lăicerul mamei, defilează desculţ pe străzile capitalei, un loc potrivit şi acesta pentru a se da în spectacol. De data aceasta în rol de “stileaga”. Doar că… Ochiul regimului neadormit al micului dictator şi prigonitor al artiştilor acelei epoci, Ivan Bodiul, tresare, se revoltă şi acuză: ce tupeu, ce nonşalanţă, ce lipsă de respect să te comporţi într-o asemenea manieră! În replică, tânărul solist, plictisit, nu speriat, îi întoarce spatele şi pleacă în marele ocean al show-businessului rus, care îl menţine pe linia de plutire în “Poiuşcie ghitarî”, la “Lenkonţert”, în faimoasa orchestră de jazz a lui Anatoli Kroll, în “Sovremennik” de la Leningrad şi “Sovremennik” de la Doneţk, dar şi în grupuri vocal-instrumentale mai puţin cunoscute cum e cel din Magadan – peste tot având un câştig de vis, la acea oră, de 2000 de ruble. Dar nu, traseul său profitabil e atât de atrăgător pentru a fi urmărit de un veghetor de politici komsomoliste de la Chişinău (ah, şi ce viraje va face acesta în timpul tranziţiei noastre “democratice”, ocupând postul de director al Operei Naţionale, apoi de viceministru al Culturii…), delictul de a fi rupt biletul e atât de grav şi decisiv, mai ales pentru o voce cu un repertoriu subversiv din “Rolling Stones”, încât lanţul concedierilor, în urma intervenţiilor telefonice ale acestuia, îl readuc, în ultimă instanţă, acasă. În componenţe diferite, Ştefan Petrache prezintă, la acea oră, varianta cea mai sfâşietoare a şlagărului Margaretei Pâslaru: “Nu mai plânge baby/Uită tot ce-a fost/ Nu mai plânge baby/ Plânsul n-are rost…”

 Pe acest spirit etern de “baby”, respirând liber propria voinţă şi propriul destin, rău de gură, incomod şi necruţător în judecăţi condimentate pitoresc cu “bijuteriile” internatului copiilor supradotaţi ai Liceului de Muzică al Conservatorului şi argoul mediului artistic în care s-a format, pe acest Ştefan Petrache mai bine decât el însuşi, se pare, nu l-a definit nimeni: “Un artist trebuie să fie un pic smintit, altminteri e ca toţi ceilalţi”. Nu a fost niciodată ca toţi ceilalţi: exmatriculat de 14 ori (!) de la şcoală (şi admis de 15 ori înapoi), pasionat de fizică, matematică şi mecanică, este şeful radioului  şi al proiectorului de filme şcolar care scrie versuri, improvizeaza la pian muzică şi inventează dispozitive artizanale, care scurtează orarul soneriilor şi iluminarea claselor, şocând profesorii şi administraţia şcolii. Un copil al mamei sale sentimentale, despre care atunci când îşi aminteşte, la orice vârstă, plânge, şi al unui părinte rebel, care nu vrea să se înroleze în kolhoz şi “e plecat” în Donbas, unde se prăpădeşte înghiţit de o mină. Două emisfere diametral opuse care funcţionează concomitent şi îi alimentează ideile, şotiile, deciziile imprevizibile (el le numeşte “prostiile”), acestea proiectându-l la Tehnicumul Electromecanic, părăsit instantaneu pentru o muncă de mecanic al aparatajului electronic al Filarmonicii, unde Mihai Dolgan îi descoperă vocea de aur şi talentul scenic pentru “Noroc”. Nu se putea întâmpla altfel cu acel “mecanic” care, atunci când era copil, se urca într-o salcie şi cânta, ameţit de plăcere, cât îl ţinea beregata.  

Un plus şi un minus energetic în această fire, baterie care îi încarcă, pendulând, combustia şi stilul vieţii. Stimulat de plusul de capacităţi şi talente, de la demontări şi montări utile de aparate de uz curent şi până la creaţie, fie muzică, versuri sau interpretare, se avântă cu ardoare să descopere, să savureze, să împlinească fructul dorit, pentru ca plictiseala (măria sa plictiseala, de care a mai fost bolnav cineva…) de a se concentra pe aceeaşi preocupare, pe acelaşi model sau idee îl împinge – de data aceasta un “minus” de neînvins! – îndărăt, spre un alt punct de interes, pentru care îşi adună, din nou, energia sa pozitivă. Orchestra de jazz simfonic a Radioteleviziunii moldoveneşti (ce alcătuire ciudata de sensuri, calchiată din rusă, această titulatură de “jazz simfonic”), formaţia “Orizont” a lui Oleg Milştein şi “Contemporanul”, alias “Norocul” rebotezat al lui Mihai Dolgan nu sunt, în anii ’70, locurile de popas provizoriu al lui Ştefan Petrache. De la o trupă la alta, una după alta, acestea sunt, mai degrabă, nişte modalităţi de a se exprima pe sine însuşi, mereu altfel, mereu în altă parte, ale unui artist care îşi vede împlinită frumuseţea vocii, ambitusul ei generos, la fel şi fervoarea pasională, de data aceasta doar în ambianţa unei orchestre simfonice. Şi astfel apare “De-aş avea”, topind, într-o inspiraţie unicat, versul eminescian, muzica lui Anatol Chiriac şi zbuciumul pasional, reverberând în orchestră şi în grupul vocal, al vocii lui Ştefan Petrache. (Tot atunci, un membru al Consiliului artistic al Radioteleviziunii şi autor de opulente oratorii comuniste constata, în discuţii private, surprins şi încântat deopotrivă, că “Dacă Ştefan Petrache s-ar fi născut în altă parte şi nu în provincia noastră mediocră, el ar fi devenit, cu siguranţă, vedetă de talie internaţională.) Sau, apelând la matricea folclorică, ori scriindu-şi versurile pentru un “Monolog”, ori întrebându-se patetic, pe muzica regretatului Valentin Dânga, “Ce-aş fi fost?” (Ştefan Petrache: “Fără leagănul tău cel sfânt/ Rădăcina mea din pământ /Ce-aş fi fost?/Fără gândul tău doinit, /Fără graiul tău şoptit /Ce-aş fi fost?/Fără aripa ce mi-ai dat,/ Fără crezul ce m-a înălţat / Ce-aş fi fost, ce-aş fi fost?/ Ţara mea!”), solistul formaţiei “Orizont” al lui Oleg Milştein a făcut din ea mai mult decât un grup vocal-instrumental călător pe scenele sovietice. Basarabeanul Ştefan Petrache îi împrumută propria viziune şi propria personalitate, pentru că uneori e suficient doar de un cântec ca să schimbi o lume dominată de acel amalgam sonor, superficial şi distractiv, destinat doar “pentru picioare şi şira spinării” (Şt. P.). Schimbarea însă nu poate veni decât odată cu declanşarea unei sensibilitaţi vii şi profunde, din instinctul nativ al frumuseţii şi al adevărului ce zboară însetat către orizontul generos al valorii.

Viaţa sinusoidală a lui Ştefan Petrache, destinul său artistic, într-o traiectorie mulată perfect pe expresia talentului, dar şi a caracterului său (iată şi confirmarea vechiului dicton: stilul este omul) nu putea să nu cuprindă şi un proiect de o emanaţie proprie, în care directorul artistic, prezentatorul şi interpretul propriilor cântece – “un balaur” cu trei capete! – adună, orientează şi stăpâneşte o trupă vocal-instrumentală lansată la Filarmonica Naţională în anii ’80: “Plai”. Acest grup prin excelenţă al ideilor sale, al efortului său, al energiei şi al fanteziei sale “nu mai sare în sus şi nu mai ţopăie pe scenă” (Şt. P.) în stilul tradiţional al ansamblurilor vocal-instrumentale. Nici chiar pauze, între piese, nu mai face pentru a culege multrâvnitrele apluze ale spectatorilor săi. “Plai” dă lovitura de graţie cu un spectacol muzical-poetic, “Pledoarie pentru om”, care are o compoziţie complexă, riguros structurată şi regizată, are cultul poeziei de calitate (Pavel Boţu, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Gheorghe Vodă, Nicolae Dabija) şi muzica unor autori dornici, pentru moment, să se exprime într-o altă formulă decât şlagărul uzual în vogă. Surpriză pentru unii şi nedumerire pentru alţii! Succes şi entuziasm într-o sală de concerte (inclusiv Premiul uneia dintre ediţiile “Concursului artiştilor de estradă” de la Moscova, singurul câştigat de o formaţie vocal-instrumentală de la Chişinău) şi reticenţe în alta, în care spectatorul aşteaptă altceva decât o avalanşă năucitoare de “Blesteme” ori invocări incendiare provocate de “Focul lui Prometeu”. Vestimentaţie, repertoriu, stil şi manieră – toate sunt decise de acest caracter voluntar, caustic şi liber de convenienţe, pe care nu-l modelează decât propria vointă, propria viziune şi propriul gust. Solistul formaţiei “Plai” vrea să fie mai puţin liric, mai puţin cald şi intim ca altădată. Pătimaş, vehement şi incisiv, el oferă adevărate cântece-apel, cântece-avertisment, cântece-blestm, cântece-jurământ. Dacă iubeşte – numaidecât aprig, dacă înfierează – neapărat violent, dacă mărturiseşte – numai franc, deschis şi adevărat. O “pledoarie pentru om” pe care şi-o doreşte într-o altă dimensiune decât cea oferită de rutina muzicii “uşoare”. Fără a fi emfatic, deşi întins pe coarda expresiei extreme, spectacolul său, care a fost şi unul de adio, identifică, poate, ca niciunul altul glasul său interior – glasul artistului, căruia demnitatea înnăscută şi neastâmpărul talentului său creativ îi alimentează, într-o permanentă antiteză, instinctul modului său de a exista şi a înţelege lumea. El vrea cu tot dinadinsul să caute şi să găsească în această lume tărâmul misterios, acel “plai”, în care a vrut să fie  – dar nu a fost cu adevărat – fericit.

 

La nici 40 de ani împliniţi, Ştefan Petrache părăseşte scena, izgonind din preocupările sale (nu şi din sufletul său) muzica, poezia, ansamblurile şi orchestrele, care au fost aproape un sfert de secol parte din viaţa sa. El nu admite să fie plafonat, ramolit, epuizat şi reluat în scheme artistice epuizate, el vrea să fie complet altcineva: Ştefan Petrache-antreprenor în construcţii imobiliare. “Emisfera” fizicii şi a mecanicii declanşând fanteziile şi şotiile copilăriei sale revine în forţă pentru afaceri pragmatice , în chiar centrul capitalei ridicându-se, unul după altul, edificii impozante, cu o arhitectură stilată după proiecte originale plătite de clienţi înstăriţi. Un calcul de supravieţuire intuit exact în condiţiile unui “capitalism sălbatic”, în tranziţie interminabilă, în care se zbate recent formata R. Moldova. El nu vrea să sucombe în sărăcie, nu vrea să fie artistul în căutarea umilitoare a sponsorilor, pe care să-i convingă că este Artist al Poporului şi deţinător al Ordinului Republicii. “Optimistul este văr drept cu prostul”, consideră el, şi astfel negativ-pozitiv fortificat, încearcă să navigheze, împreună cu echipele sale de constructori, în spaţiul minat de interese şi afaceri ale faunei oligarhice moldovene. Pentru moment, iese victorios: blocurile de elită á la Ştefan Petrache, vila decentă de pe strada Eminescu, în care locuieşte împreuna cu familia sa, îi încununează efortul şi priceperea de a gestiona banii, de a dirija o afacere din care să existe. Pentru o fire pasională însă, pentru această reţea nevralgică, ce captează şi intă în alertă la orice modulaţie de atmosferă, la orice semnal de pericol, povara e prea dificilă. Un diabet avansat şi agresiv îl scoate pe linie moartă, în trei ani suportă şase intervenţii chirurgicale, inclusiv într-un spital din Moscova, ceea ce îl face să renunţe la afacerea sa scurtcircuitată de suferinţă. Apoi de foştii săi parteneri, cu care ajunge să se judece, asistat, cum mărturiseşte el într-o emisiune TV, “de o haită de hiene”, nu de justiţie…

Omul necruţător cu sine şi cu alţii, aplicând biciul cuvântului fierbinte, poate trezi din amorţeală atunci când spune despre moldoveni că “sunt un pic colerici, un pic beţivani, un pic leneşi, un pic mofturoşi, un pic iresponsabili”, despre Europa că “e putredă, lenoasă şi tolerantă peste măsură”, iar ruşii “sunt duşmanii, care nu trebuie nici urâţi, nici iubiţi, ci respectaţi”. “Nu sunt mulţumit de mine, cu atât mai mult de alţii” sau şi mai rău: „Sunt sătul de mine şi de lume”. Şi dezamăgit, fără să fie disperat: „Când va sosi ceasul, vreau să fiu cremat – oare nu e mai frumos să dispari odată cu focul decât să te mănânce viermii?” Dar intervine un alter ego: “Scena e locul unde se întâlnesc sufletele”. Lumini şi umbre. E destul să asculţi ultimul său CD, “Eu vin”, nişte “flori galbene de dor”, cum  numeşte el cântecele sale în cuvântul său însoţitor, să priveşti imaginea sa de pe copertă, cu o pipă “churchill” în mână, şi privirea sa şi aici, şi întotdeauna ironică, e destul să te laşi în voia zborului liber, sublimat de înălţimi, de frumuseţea vocii şi a cântecelor sale, ca să înţelegi nu doar că “eu vin”, că el, artistul re-vine. Ştefan Petrache, pur şi simplu,  nu a plecat niciodată.

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, 2016, nr.2

„Ea era cântec și cântecul era ea“, Maria Drăgan

„Ea era cântec și cântecul era ea“, Maria Drăgan

(Un articol de Rodica Iuncu)

Marele spectacol al muzicii populare de la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 îl va da nimeni alta decât o „țărăncuță frumoasă la chip și la suflet, fără coafură, fără manichiură”* și, tot ea, o “Edith Piaf a Moldovei”, pe numele ei autohton Maria Drăgan. Încrezătoare, ea venea în viteză de pe contrasens, aducând pe scena de concert, împreună cu Orchestra „Mugurel” a Filarmonicii, cântecul autentic românesc, până atunci auzit doar la posturi de radio ascultate pe ascuns sau de pe discuri cumpărate în altă parte decât la Chișinău. În timp ce se practica, într-o veselie, folclor stilizat, cu intervenții „de sus” de ideologizare a repertoriului interpreților, cu epurări halicinante ale stilului de elementul românesc pentru a fi cât mai „pur” moldovenesc, în acest balamuc, Maria Drăgan cântă, în contralto ei grav, o Doină ardelenească, ori cântecele de viață ale „lelițelor” Ioanei Radu, ori cele ale Mariei Tănase transpuse pe voioșia și elanul altui glas, dar venind din, vorba cântecului, „obiceiul strămoșesc, obiceiul bătrânesc”; sau evocând din patrimoniul satului ei natal (o) Vai, sărman(ă)a turturică, într-un registru dramatic dezlănțuit și nuanțat în stihia melismelor, a simțirii și a electricii sentimentale a unei artiste ce nu face decât să extragă din propria ei ființă și sensibilitate presentimentul durerii, al dramei propriului ei destin. Impactul a fost atât de puternic, încât acele săli ridicate în picioare, ovațiile și marea de flori ce însoțeau de fiecare dată aparițiile ei în toată splendoarea vocii și a magnetismului ei scenic („Fantastică, extraordinară, extraordinară interpretă”, comenta Emil Loteanu, ochiul său exact care nu a dat greș niciodată, o primă filmare a sa la Bălți a unei tinere până atunci mai puțin cunoscută: „Eu la joc, mama la joc”, jubilează, fără sfială, Maria Drăgan în fața camerei de luat vederi a romanticului regizor, eternul vânător de frumos) au surprins și au pus în gardă autoritățile atente să capteze și să lichideze orice deviere, orice „of” ce părea a fi „naționalist”. Adică românesc. Aici e miezul succesului imens și al reculului ei forțat și grăbit, al talentului intuitiv al Mariei răsărit pe un sol indentitar arid și al dramei ei de a-l fi însuflețit cu o licărire instantanee în vremuri în care curenți potrivnici au spulberat-o violent și fără milă. Odată cu desființarea Orchestrei „Mugurel”, la numai șapte ani de existență, dispare, treptat, de pe scenă și Maria Drăgan, dispar și cele 500 de cântece, pe care, notifică etnologul Tudor Colac, le-ar fi avut în repertoriu, este dată uitării, pentru un timp, și faima ei de cântăreață de excepție a cântecului popular românesc. Însă cele 10 înregistrări, atâtea câte au rămas din cântecele ei, din gloria ei, din valul de bucurie ridicat de ea în marea de admiratori fascinați de spectacolele ei, reconstituie, son cu son, cuvânt cu cuvânt, țesătura unicat a patimilor Mariei Drăgan, a focului, a bucuriilor, a freneziei, sau a solitudinii ei fără leac, melancolică și dezolantă, ca și viața ei privată sfârșită într-un mister dramatic desăvârșit.

 

Maria Drăgan se naște la 23 iulie (în alte surse, la 23 august) 1947, în satul Bălăureși – Nisporeni, și, tot acolo, moare la numai 39 de ani, după ce se retrage însingurată și bolnavă de tuberculoză alături de mama sa, în casa copilariei, „o casă mică, acoperită cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ, pe malul unei râpe”, descrie ziaristul Gheorghe Budeanu locația refugiului ei decupată parcă dintr-un basm mistic îmblânzit cu imaginea unui imaș din preajmă, „de unde răzbăteau glasurile ciobanilor și sunet de talangă”. Dacă mai adăugăm la acest peisaj dealurile străjuind satul, verdele pădurii și șerpuirea Prutului, unde, pe timpul URSS-ului, se afla linia de vest a hotarului imperiului, dar și o grădină de zarzavat în prajmă îngrijită, cu permis de frontieră, de câteva fete din sat împreună cu Maria (“Aici cântam noi toată ziua cântecele de-acasa, iar la amiază, ne scăldam în apele limpezi ale Prutului”, mărtirisește ea în interviu), avem imaginea unui spațiu ingenuu, de unde își are originea cântecul ei, urechea, instinctul, harul ei muzical – toate contaminate de melosul românesc călătorind liber, în circuit invizibil, pe ambele maluri ale râului. Ingenitatea acestui spațiu (bineînțeles, fără postul de grăniceri) pare să se reflecte și în caracterul, în felul ei de a fi: „foarte credulă și de o bunătate rară”, își amintește Nicolae Sulac, solist și el la Filarmonică, în comentariul său, regretând faptul că ea „nici nu și-a dat seama cum lunecă în mizeria vieții de la oraș”; Nicolae Botgros, care a însoțit-o un timp  în „Mugurel”, apoi  cu Orchestra „Lăutarii”, atinge și el o coardă sensibilă în corelația dintre caracterul și viața Mariei: „Avea o inimă nemaipomenit de bună”, dar (nota bene!) „îi plăcea viața și a jucat fără frică pe marginile ei primejdioase.” Surprinzătoare, frenetică, uneori hazardată și stimulată de o libertate interioară aproape fără frâne, ea a fost, într-adevăr, mereu alta și mereu altfel decât tiparele existente. Se poate spune că Maria a jucat în afara regulilor de joc. Încă elevă fiind, pentru participarea la un concurs al artiștilor amatori, ea face o alegere neobișnuită: Pocnind din bici peste urechile speriate ale membrilor juriului cu cântecul auzit pâna atunci doar la Radio România. Sau dacă e admisă la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde primul cântec studiat e Oi, tî Volga-matușka, russkaia reka, nu-și face probleme să părăsească, după numai un an, și clasa lui Petru Stroiu, și școala cu un asemenea material didactic (are însă norocul de cursul de solfegiu și teoria muzicii cu viitoarea celebritate, la acea oră, profesorul Eugen Doga). Abandonează studiile pentru că alege (și, de presupus, e fericită) să plece cu taraful lui Isidor Burdin într-un turneu în Italia, apoi să fie angajată, la 19 ani, pe post de solistă a Orchestrei de muzică populară „Mugurel” cu toate cântecele ei de-acasă, dar și pentru că nu vroia să scape niciun concert, niciun turneu, fie în URSS, până în Siberia, sau în Ungaria,  sau pe scena unui „club” sătesc din provincia basarabeană, oricât de mizerabil, neîncălzit și neadecvat ar fi fost pentru un artist echipat în costum scenic. („De acolo, din acele case de cultură neîncălzite i se trage Mariei cumplita ei boala de plămâni. E, de fapt, vina noastră că am admis să programăm concerte în asemenea condiții”, își face mea culpa Mihail Murzac, directorul de atunci al Filarmonicii.)

 

De fapt, ea nu vroia decât să cânte, cântecul devenind într-un fel o reflecție  asupra propriei ei ființe. În presa timpului și în amintirile muzicienilor, colegi de scenă și nu numai, adunate de Ion Duminică, cercetător științific al Academiei de Științe, în cartea “Maria Dragan, cântăreață de muzică populară”, ea apare veselă și tristă, glumeață și sensibilă, dar mai ales generoasă și de o sinceritate copilărească, acum culegând brațe de flori de la admiratorii săi, “care umblau roi în jurul ei, aducându-i prăjituri și bomboane la cămin”, acum retrasă în solitudine, fără vreo preocupare că ar putea și ea să-și întemeieze o familie ori, cel puțin, că ar pretinde și ea la o locuință în Chișinău. Acest melanj pestriț, împins în extreme, de stări și sentimente se regăsește în tensiunea trărilor ei scenice care îi alimentează, îi inspiră, îi energizează marele ei spectacol artistic; la fel cum îi devastează, în egală măsură, și propria ei viață, în care pierde bătălia în confruntarea cu realitatea. Exigentul Nicolae Botgros, necruțător, de temut, perfecționist de legendă al „Lăutarilor” săi din care va face o bijuterie, descoperă, la acea vreme, (o) „Mari(e)a Drăgan (care) ne plăcea tuturor la nebunie. Ascultându-i vocea, părul ți se ridica maciucă, sala înlemnea. Noi, muzicanții, ne cutremuram pe scenă când ea începea De la moară pân ‘la gară, pierdeam controlul asupra instrumentelor, ascultând acea voce inexplicabil de profundă. Deseori se întâmpla că înmărmuream și n-o mai acompaniam, cânta de una singură. Mă cuprindeau fiorii la audiția La fereastra casei mele, o romanță care trece ca sângele prin vene. Ea era cântec și cântecul era ea.” Și Vasile Marin, chiar dacă concura cu Maria, pe aceeași scenă, în Orchestra „Mugurel”, are un ochi prietenos și un cuvânt cald pentru ea: „Maria nu încerca să impresioneze, ea era firească, trăia odată cu cântecul și aceasta fascina. Era înaltă, frumoasă, imposibil să nu te îndrăgostești de ea. Deși era săracă, a luat o rochie de velur negru și, când apărea pe scenă, parcă era o regină.” Sau „un fel de idol pentru spectatorii flămânzi de muzica populară românească”, recunoaște și Zinaida Julea, pe atunci și ea vedetă în ascensiune. În paralel cu viața scenică, existența Mariei împrumută ceva din lumea pasională a cântecului ei, din dezmățul simțirii, al exploziilor ei sentimentale, configurând un personaj boemic, liber și imprevizibil, și tocmai de aceea deranjant și neobișnuit, ieșind din cadrul rutinei. Fumătoare înveterată, chiar dacă avea tbc (de care, se spune, nici nu vroia să se trateze), amețită și de succes, și de consumul alcoolului la banchetele ce flancau, de regulă, finalul concertelor, ea vrea să se vadă, șocând, și la petreceri în centrul atenției. În toate sursele publicate, apare o Marie insolită, care vizibil nu simte frontiera dintre spectacolul scenei și realitate, dintre vraja ficțiunii și eventuala banalitate a momentului mediocru; pentru ea, și recepția e un prilej să mai cânte o romanță, să se abandoneze transelor ei, simțirilor ei, iar dacă își mai condimentează episodul „așezându-se în brațele primului secretar de partid” (ce lipsă de pietate față de sacralitatea funcționărească a unei asemenea persoane!), „ea e cea care, până la urmă, încheie balul”. În colecția

de legende țesute în jurul ei din șușoteli, din posibile intrigi și invidii, din false (cine știe?) zvonuri și mituri că „i s-ar fi făcut farmece”, sau din întâmplări adevărate, în care, se zice, „paharul și țigara nu lipseau niciodată”, există o componentă, la fel de comentată, a inocenței, a naivității firii ei, care, fără să simtă pericolele ori neglijându-le chiar, se grăbește să trăiască, să-și consume existența într-un refugiu continuu de maximă intensitate dramatică. Un refugiu al imaginației – în cântec; al desprinderii de realitate – în drogul alcoolic; un refugiu al tăcerii ei absolute – în retragerea definitivă din scenă, ca eșec predestinat, acceptat fără luptă. Exact ca în Doina ei funestă, de o tristețe tulburătoare (înregistrare păstrată, din fericire, pe singura casetă editată cu 13 ani mai târziu după decesul ei):  „De s-ar afla cineva/Să-mi citească inima/Ar citi cât ar citi/Și tot n-ar mai isprăvi.//Inimă de-amărăciune/Neagră ești ca un cărbune./Inimă de putregai/La multe rele mă dai…”

 

În scurta ei biografie artistică, impresionându-l mai întâi pe Isidor Burdin, evreul îndrăgostit de folclorul românesc, care e primul ce o adoptă pentru formația lui de muzică populară, Maria Drăgan are cele peste 500 de cântece împrăștiate în concertele Orchestrei „Mugurel”(și Valeriu Negruzzi, conducătorul orchestrei, insistă asupra cifrei de sute de cântece în repertoriul ei), atâta timp cât „organele” încă nu intră în alertă și îi dau voie să cânte; apoi, după dispariția „Mugurel”-ului,  ele reapar, sincopat și episodic, împreună cu „Lăutarii” anilor ’75 -’76, apoi în subsolul restaurantului „Beciul Vechi”, unde Maria coboară („înaltă ca o statuie, subțire, dreaptă…”, o admiră jurnalista Veta Ghimpu-Munteanu), constrânsă de situația de a fi concediată de la Filarmonică să accepte orice ofertă, inclusiv formații de amatori (un ziarist, nedumerit, o surprinde cu una dintre ele pe litoral, la Sergheevka), care devin, de la un punct, singura ei sursă de existență. Cântă, un timp, alături de Ion Suruceanu, în Orchestra de estradă „Bucuria”, dar, mărturisește ea, „să cânt muzică ușoară am învățat plângând, zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec”. Periplul ei haotic se întâmplă după ce firul magic ce leagă cântecele de-acasă ale Mariei de scenă și spectatorul ei este rupt brutal odată cu desființarea Orchestrei “Mugurel”, în lista acuzațiilor Ministerului Culturii figurând “comportamentul neadecvat și încălcarea disciplinei membrilor ei”, iar în versiunea neoficială și apropiată cel mai mult de adevăr – pentru “delictul” Mariei, al “Mugurel”-ului, în general, de a reînvia muzica românească în toată splendoarea ei. Sau, cum spune, simplu, Nicolae Sulac, în acele cântece “aflai ceva ce era interzis, ceva de dincolo de Prut”. Câteva titluri din repertoriul Mariei rămân consemnate în presa timpului (printre ele, bănățeanul Vino, bade, sau Leliță Ioană și Foaie verde bob năut preluate de pe înregistrările Ioanei Radu, sau cele auzite de la maică-sa, în satul natal, unde, zice ea, „toată lumea-i tobă de snoave, de povești, de cântece” – Cine nu-i de veselie, Bine îi la șezătoare, Cioca-boca la fereastră), împreună cu emoția și exaltările admiratorilor săi: ”Doamne, ce voce mai avea moldovăncuța ceea!”, exclamă ziaristul Mihai Morăraș, iar la Dumitru Blajinu, întemeietorul Orchestrei „Folclor”, găsim detalii: „Avea o voce cu diapazon larg, timbru plin, colorit frumos și, pe lângă toate acestea, o formidabilă ținută scenică”; sau, cum scrie S. Mircea, „… o voce melodioasă, puternică și simțul organic al stilului norodnic” (așa e stilul ziarului „Chișinău. Gazeta de seară”: că e mai convingător termenul provenind de la  cuvântul “norod”). Sunt anii în care Maria atinge vârful gloriei sale, o confirmă și scriitorul Serafim Belicov, amintindu-și  că „la insistența publicului, (ea) apărea cu trei-patru cântece peste prevederile programului, și o făcea cu drag, nu fără acea ardere interioară,  nu fără acea risipă de suflet.” Aprecieri pe care Maria, cu siguranță, le merită, deși în corul lor armonios și solidar se strecoară, totuși, o voce disonantă (e a acordionistului orchestrei, Alexandru Vacarciuc), care, pe lângă „țigară și băutură”, îi mai găsește un cusur: „…așa și n-a terminat studiile, ea a rămas o amatoare cu voce specifică care nu și-a promovat din plin talentul. Maria Drăgan nu poate fi comparată cu Maria Tănase, pentru că a fost, totuși, o amatoare.” (De altfel, nici Maria Tănase nu a avut studii, dar, fără să fie comparate, fiecare a avut strălucirea sa.) Se zice că Maria era îndrăgostită de acel bărbat, bărbatul care i-a provocat o traumă de inimă albastră (avea și un cântec: „Iubirea noastră-ncet s-a stins, precum s-ar stinge o țigară…”), dar… nu din trăirile ei frenetice, din frustrările, din lacrimile, din feminitatea ei rănită prind o viață atât de frumoasă și cântecele ei? În  ropotele de aplauze ale spectatorilor săi, în strălucirea scenei și a fericirii acelei clipe par să se consume și dramele ei care nu au decât o singură soluție – cântecul. Exact cum a văzut-o și a definit-o Nicolae Botgros: ”Ea era cântec și cântecul era ea.”

 

De scurtă durată, însă, perioada de grație a Mariei Drăgan. Mereu se amintește de talentul ei în combinație cu modestia, cu lipsa totală de precauție (sau, poate, de caracter?), de sacrificiul ei devotat scenei, fără însă nicio preocupare, interes, ambiție de a-și înregistra cântecele de mare succes; de sensibilitatea ei complet dezgolită, dar fără nicio centură de siguranță, fără vreo încercare de a se pune la adăpost  – un fel de a fi al ei complet lipsit de pragmatism care îi împinge viața în derivă. Mai flutură și o trenă de mister în jurul ei, nu se știe, de exemplu, cine erau acei „tineri suspecți, cu ochelari, îmbrăcați frumos, care se învârteau în jurul ei și o îmbătau la recepție sau înainte de concert” (rămâne și o mărturie a Mariei: „niște idioți care se țineau scai de mine și nu știu cum să scap de ei”), cert însă e că ea cedează, se lasă dusă în voia vântului și a valurilor, cu tot cu dezamăgirile și slăbiciunile ei pe care le îneacă în paharul uitării, al evadării dintr-o realitate devenită pentru ea insuportabilă. Un naufragiu sfârșind în solitudine, în satul ei dintre două dealuri, unde se retrage după ce este dată afară din cămăruța ei de la cămin și rămâne, practic, pe drumuri. E ca un text al dramei vieții ei din cântec: „Foiae verde bob năut/Tot am zis mă duc, mă duc/Dar nimeni nu m-a crezut/Dar acum o să mă creadă/ Fiindcă n-o să mă mai vadă”, un cântec-premoniție înregistrat, din întâmplare, încă la începutul carierei ei, în 1967. Un naufragiu și, totodată, un refugiu în spațiul sunetelor de tălăngi, pe malul liniștit al iazului, cu  priveliștea înălțătoare a dealului în apus de soare, unde nu te mai pot încolți nici intrigi, nici invidii, nici trădări, nici eventuali agenți secreți sub acoperire. Și unde se poate auzi, într-o tăcere absolută, ecoul tragic al strigătului ei de peste ani: „Lume, lume, soro lume…”  

 

Nu vom mai putea, din păcate, niciodată reasculta majoritatea cântecelor și romanțelor Mariei Drăgan, la auzul cărora, spun cei care au cunoscut-o, se oprea respirația orchestrei și a sălii, cuprinse de fluidul magic al vocii, al exploziilor ei pasionale. Pentru că nimeni, cu mici excepții comise de Radioteleviziune, nu a avut grijă și nici interes, și nici libertate să le înregistreze. Marginalizată de autorități și pierdută în propriile ei rătăciri, Maria a fost revelația momentului rămasă, în miezul secolului XX și al tehnologiilor avansate, mai mult în amintirile celora care au auzit-o și admirat-o. Mai există, oricum, acea casetă cu 10 cântece reproduse de pe fonogramele înregistrate, în anii ’67 – ’72, de Compania Teleradio Moldova, un proiect al Fundației „Nordul Moldovei” și al producătorului Licu Goncear. (Câteva dintre ele se regăsesc acum și pe YouTube, cu imagini filmate pentru emisini sau din concerte, în care apare o Marie în elementul ei, o „Leliță Ioană” cu gâtul lung, părul bogat, bine făcută, bucurându-se de viață, ori evocând cu seninătate acea poveste despre „foaie verde bob năut/tot am zis mă duc, mă duc”, deși ochii ei mari, ușor întredeschiși par să ascundă un mister ce depășește cuvântul din cântec.) Sunt cântece-oglindă care reflectă mimica sensibilității ei, dar și viața însăși, cu toate condimentele ei, pe care îi face plăcere să le presoare generos în voce și în melodie, dorind parcă să zmulgă această viață dintr-o existență ternă. Aci e pusă pe jăratecul patimilor în registrul grav, dramatic al vocii, în zborul expresiv al culminațiilor ei ce-ți dau frisoane în Doină; aci e plină de haz și de umor (Cioca-boca la fereastră); aci e în centrul veseliei, bate ritmul de simțire românească, liberă, descătușată, abandonată plăcerii de a cânta și a provoca un adevărat dezmăț petrecăreț (Foaie verde de cicoare, Cine nu-i de veselie, Eu la joc, mama la joc); aci e „sărmana turturică” purtată de nesațul contralt-ului ei în zona tragică a umbrelor – în aceste inepuizabile dimensiuni semantice, în cea mai mică întâmplare sau episod, în toate și peste tot se revarsă sinceritatea ei profundă și o foarte specifică generozitate confesivă. Cum a fost oare lumea sensibilității Mariei Drăgan transpusă în mitologica Lume, lume, soro lume, în acest cântec al ei rămas neînregistrat? Putem doar să ne imaginăm, citindu-i mărturiile din ultimul interviu, consemnat de jurnalistul Gheorghe Budeanu doar cu câteva zile înainte de decesul ei: „Când interpretam Lume…, să fi fost milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. Puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam mânoaicele acestea ale mele și cântam: „C-așa-i viața trecătoare/ Unul naște, altul moare/Lume, lume, soro lume/ Cel de naște necăjește/Cel de moare putrezește/ Lume, lume soro lume…” Terminam cântecul și, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-și poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată, începea să bată zgomotos din palme: „Bravo! Bravo! Bravo!”

 

O străfulgerare de lumină înghițită de întuneric. Bolnavă (la moartea ei, expertiza a constatat o distrucție pulmonară extinsă), neajutorată și uitată de prieteni și neprieteni, privită cu nedumerire de oamenii din Bălăureștii ei unde își găsește ultimul popas (ce s-o fi întrebat ei: „S-ajungi de la Chiș’nău din nou la sapă?”), Maria, încă în floarea tinereții, își deapănă firul ultimilor ei ani lucrând ce pică: educatoare la grădiniță, „la deal”, împreună cu alte femei, socotitoare la fermă. „Mai trage și câte un păhărel, de tristețe”, nu se înduplecă să n-o critice aceeași martori. Da, e Maria Drăgan, glasul cântecului românesc când alții au tăcut, cea care făcuse din vocea ei și din simțirea ei un izvor de încântare pentru toți cine a avut fericirea s-o audă. Acum, „o vedeau croșetând, de una singură, pe dealul satului. Spre seară începea să cânte și vocea ei răspândea o mare jale peste toată valea, spre apele Prutului” (din mărturiile nepoatei Mariei, Elena Fondor, după mărturiile consătenilor). Iată că acum și dealul, și valea, și apele Prutului, și ea în mijlocul bunătății naturii – toate sunt în plin spectacol al nostalgiei, al frumuseții niciodată pierdute. Destin cu bucurii și traume, clipe de beatitudine, reverii, extaze în cântec și o viață plină de suspansuri și necazuri previzibile (pentru ea, imprevizibile). „Talentul e un tovarăș pretențios și primejdios, iar pentru o femeie, un oaspete și mai de temut” (e concluzia lui André Maurois, admirând-o pe Lelia, puternica femeie George Sand). „Oaspetele de temut” al Mariei nu a găsit în firea ei decât prea multă naivă bunătate, suflet sincer și deschis, slăbiciunea ființei geamănă cu resemnarea care sucombă, până la urmă, în tăcere. O tăcere a solitudinii care i-a fost reper și suferință, dar care se desprinde tainic și miraculos deasupra existenței ei și cuprinde în haloul său enigmatic și vorbitor toate legendele, toate cântecele, cele auzite și neauzite, ale Mariei Drăgan.

 

La Muzeul Național de Istorie a Moldovei, în unul din dulapurile din sala de arhivă, se păstrează câteva lucruri care i-au aparținut Mariei: o bluză tricotată și alta de mătase artificială, o fustă maro, un set de piese de domino (oare cu cine și-o fi consumat înflăcărarea de jucătoare?), adeverința ei de naștere eliberată, în ’47, de „Ministerul treburilor dinnutru a RSSM”, dantele croșetate și o splendidă broderie cusută de mâna ei (și inspirată, cu siguranță, de intuiția ei), având o floare mare, roșie, într-un buchet de flori mai mici, pe un fundal negru. Atât. Muzeografa mi le-a arătat punându-și cu precauție mănuși de protecție, mi-a dat și mie o pereche și, consternată de interesul meu, m-a întrebat îngrețoșată: „Vî znaete, cito u neio bîla otkrîtaia forma tuberculioza?” Lume, lume, vitregă lume.

                                                                                          Ianuarie 2018

 

P.S. Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea Mariei Drăgan, Banca Națională a Moldovei a emis, în martie 2018, o moneda comemorativă  de argint din seria “Femei celebre”.

 

*Citatele din text sunt extrase din materialele publicate în ziarele și revistele ce au apărut la Chișinău în anii ’60 – ’90 ai secolului trecut: “Femeia Moldovei”, „Viața Satului”, „Chișinău. Gazeta de seară”, „Tinerimea Moldovei”, „Literatura si Arta”, „Vocea Poporului”, “Noi”, “Mesagerul”, “Flux”, “Dialog”, “Moldova Suverana”. 

 

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, nr.1, 2018

Cotul Donului – al patrulea pelerinaj

Cotul Donului – al patrulea pelerinaj

(1)

În iulie 2009 am ascultat reproșurile a două românce din Caucazul de Nord, în primul din cele nouă sate locuite de români, în Moldovanskoie (altele fiind, Moldovanovka, Moldovka, Solonești, Ciobanovka ș.a)., precum că rămășițele pământești ale ostașilor români căzuți în luptele din acele locuri în anii 1942-1943, n-au fost adunate într-un cimitir, nu au niciun monument din partea conaționalilor lor vii, plugurile rusești și azi întorcând brazdele cu oase românești. A doua zi, după ce am auzit aceste informații înfiorătoare, am schimbat direcția programată, dinspre Vest, în Basarabia, unde mă aștepta familia mea, spre Est, la Cotul Donului. Acolo mă așteptau, după cum am constatat mai apoi, 158 de mii de oșteni români care s-au prăpădit în luptele din toamna anului 1942 – iarna lui 1943, și să mă conving dacă și acolo este aceeași situație ca cea descrisă de cele două românce din Caucaz. După un drum de 700-800 de kilometri, cu o Toyotă la a doua tinerețe, trecând în grabă prin Rostov pe Don, prin stanițele Morozovskaya și Kalaci-pe-Don, prin nordul Câmpiei Calmuce și prin sudul Cotului Donului, pe fostele poziții ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, române, am ajuns și m-am convins. Nicio deosebire, niciun cimitir, niciun monument românesc, nici măcar o cruce aruncată de vreun român din avioanele Pactului de la Varșovia! De parcă în acele locuri n-a călcat picior de ostaș român în cel de-Al Doilea Război Mondial și n-a căzut niciunul din ei în Bătălia Stalingradului.

În alte locuri pe unde au mai luptat ostașii români până la granița cu fosta U.R.S.S., la Odesa, în Crimeea, Doneț, Harkov, Izium ș.a. fusesem mai devreme, înainte de 2009. Cunoșteam deja situația, la fel de oribilă, unde mă sufocam când mergeam pe fostele drumuri estice ale celor două Armate Române și nu întâlneam în cale nici un însemn că acolo s-au prăpădit, conform datelor publicate de acad. Dinu C. Giurescu, 624.540 de ostași români… Pe întinsurile fără de sfârșit unde trebuia să le văd pe ale noastre întâlneam doar monumente ale ostașilor sovietici, dar și tancuri, tunuri, avioane, katiușele rusești, ridicate sus pe postamente.

În acele clipe îmi aminteam de cimitirele ostașilor sovietici inaugurate prin toată Basarabia și România, prin alte state pe unde au mai trecut sovieticii, până la Berlin, ca s-o elibereze, de fapt ocupând-o și bolșevizând o bună parte din ea pentru patru-cinci decenii mai departe.

Am călătorit și prin locurile bătăliilor de pe Frontul de Vest, unde am văzut o cu totul altă situație în acest sens și unde am găsit cimitire românești bine proiectate și bine îngrijite, de exemplu, cel de la Brno, în Cehia, sau cel de la Zvolen, în Slovacia.Multe doream să fac pentru a urni din loc carul indiferenței noastre proverbiale, să țip la deal de sat, ca să trezesc românimea, „din somnul cel de moarte”, în care s-a adâncit de-a binelea după pierderile suferite pe Frontul de Est. Oricine ştie bine că mai fiecare familie românească a pierdut pe cineva acolo: un soț, un tată, un frate, un unchi, un văr, o rudă mai îndepărtată… Dar am găsit puteri în mine ca să tac și să fac, să mă pregătesc pentru alte bătălii care bănuiam că vor avea loc și nu vor fi ușoare…

În august 2012, am fost pentru a doua oară în nordul Cotului Donului, în satele din raioanele Kletskii și Serafimovici, apoi și în satele din Sud, din raioanele Surovikino, Kotelnikovo, Kalaci-pe-Don, la Volgograd ș.a. Tot atunci am instalat prima cruce din niște crengi uscate cu tricolor, pe dealul deasupra staniței Kletskaya, pe înălțimea 169,4m plină de sânge românesc vărsat acolo în septembrie-noiembrie 1942.

Tot atunci mi-am dat seama că în subsolul acelei stepe zac de 3-5 ori mai mulți români decât azi cazacii care trăiesc deasupra lor și am jurat eroilor români care se aflau sub piciorele mele că nu-i voi uita și nu-i voi trăda niciodată orice s-ar întâmpla cu mine sau… cu rămășițele lor pământești. Și nu spun doar cuvinte frumoase. În septembrie 2013 am repetat aceste drumuri împreună cu preotul Viorel Cojocaru de la Mitropolia Basarabiei, iar la sfârșitul unei zile cu ploaie rece de toamnă, pe data de 27 septembrie, la cinci kilometri de fostul cătun Gromki și opt kilometri de stanița Kletskaya, lângă șoseaua care leagă stanița de cea mai apropiată stație de cale ferată, Surovikino, am instalat pe o altă înalțime cunoscută din hărțile anului 1942, de 166,2m, o nouă cruce cu tricolor și o coroană de flori artificiale, de această dată aduse de la Chișinău. Părintele Cojocaru a „oficiat” un modest parastas în amintirea ostașilor români care zac în acel pământ. Pe cruce am inscripționat următorl text din …14 cifre: „19.11.1942: 150.000″ (atunci încă nu știam de numărul oficial al pierderilor Armatei Române de 158.000… de ostași).

În august 2017 cînd mai rămâneau încă trei luni până la împlinirea a 75 de ani de la începutul Bătăliei Stalingradului, am mai făcut o escală, un nou pelerinaj, al patrulea, începând cu vara anului 2009, la Volgograd, Rossoșka, Cotul Donului. Apoi am mers și în regiunea Voronej, pe urmele Armatelor, a 2-a maghiare, în care majoritatea ostașilor nu erau unguri, și a 8-a italiană, în care toți ostașii erau italieni.

Doream să mai vizitez odată acele tragice locuri pentru toate părțile participante la Bătălia dată, în cel de-Al Doilea Război Mondial. Pregăteam pentru 18-19 noiebrie 2017 la Chișinău o Conferință Științifică Comemorativă: „75 de ani de la participarea Armatei Române la Bătălia de la Cotul Donului. Eroism, Jertfă, Trădare”, dar visam totodată să inaugurez la Chișinău și o Troiță închinată eroilor de la Don. Credeam că ar fi bine să mă mai treacă odată fiorii mergând pe urmele Armatelor Române și să vizitez și Cimitirul ostașilor români de la Rossoșka, să ajung, însfârșit, la Gromki, Golovski, Perelazovski ș.a., peste care rușii au aruncat în dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, primele sute de tone de rachete Katiuşa, îndreptate de pe capul de pod Kletskaya, Raspopinskaya și Serafimovici și alte obiective de pe hărțile topografice militare. Erau locuri pe care n-am reușit să le vizitez altă dată din cauza condițiilor meteo sau a lipsei de timp, dar și a inexistenţei căilor de acces la acele locuri tragice. Mai aveam și-un angajament față de un Om drag mie și basarabenilor mei, dl Radu Theodoru, General de Flotilă Aeriană, veteran de război, de 94 de ani, căruia i-am promis să-i aduc de la Gromki o cutie de pământ îmbibat cu sângele ostașilor români care au căzut acolo în primele zile a contraofensivei sovieticilor și a Operațiunii „Uranus”.

Pentru că la Cotul Donului de această dată era un timp favorabil am reușit să ajung însfârșit pe teritoriul fostelor cătune Gromki și Golovski, actualelor Perelazovski, Jirkovski, Bolșaia Osinovka, Verhne Cerenskii, Ivanușenskii, Ievstratovskii etc., apoi și mai la Est, la Perekopskaia și la Mănăstirea Kremenskaya. Fericit că am văzut cele trei foste capuri de pod unde și azi mai funcționează podurile plutitoare de la Raspopinskaya, de la Novo și Starogrigorievskaya, de la Sirotinskaya. Datorită acestora, rușii ajutați de americani, au reușit în câteva luni să-și înarmeze unitățile de pe malul drept al Donului și să distrugă Armata a 3-a Română ș.a.

Am fotografiat atunci imagini ale stanițelor și cătunelor căzăcești de azi pe care le-am înveșnicit într-un viitor album întitulat: „Cotul Donului în imagini de ieri şi de azi”, imagini pe care le-au văzut ostașii români înainte de a închide ochii pentru totdeauna…

Pentru că de această dată vremea era favorabilă, trecând prin văgăuna Solomakovka – afluient al râului Kurtlak -, am descoperit în inexistentul azi hutor Gromki, fostul cimitir cu câteva cruci și morminte, probabil ale ultimilor cazaci care au supraviețuit până la dispariția deplină a cătunului. Acolo am reinstalat crucea mea din anul 2013, pe o altă înălțime cunoscută, de 169,1m, cu un nou Tricolor, mai mare, cu un colac de la Chișinău și două lumânări aprinse pentru câteva minute.

De la Rudkino-Voronej, speram să filmez și să aduc acasă întreaga listă a ostașilor din Armata a 2-a maghiară înmormântați la Rudkino-Voronej, printre care, conform datelor profesorului Raoul Șorban, majoritari erau românii din Ardealul ocupat în septembrie 1940 de către armata horthystă.

Parțial, am reușit și am revenit acasă cu mult mai multe informații față de alte călătorii în acele locuri, chiar dacă de această dată am călătorit cu cinci avioane și cu patru taximetre pentru care n-am cheltuit mai mult față de călătoriile cu propriul automobil din anii precedenți. Printre alte informații utile viitorilor turiști în acele locuri le pot împărtăși părerea mea: în călătoriile cu automobilul prin Ucraina și Rusia doar pentru zisele „amenzi” fără chitanțe plătite direct polițiștilor de la intersecțiile de drumuri cheltuiești la fel de mult cât pentru benzină, chiar dacă-i mult mai ieftină decât în România. Și un sfat pentru turiștii care vor merge la meciurile din Volgograd ale Campionatul Mondial la fotbal, dar și la Cimitirul din Rossoșka, dar poate și la cel mai dureros loc al Tragediei Române de la Cotul Donului: zburați cu avioanele pentru că nici companiile rusești, nu mai folosesc avioanele lor, ci mai mult Boeing-urile americane și Airbus-urile franceze.

(2)

25 octombrie 2015 – După 73 de ani de așteptare au și ostașii români un Cimitir de onoare la Rossoșka, Volgograd…

La 25 octombrie 2015, la Rossoșka, lângă Volgograd, a fost inauguat, însfârșit, un Cimitir de onoare pentru ostașii români căzuți la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă. Acesta este ultimul din seria de cimitire și memoriale inaugurate pe teritoriul Rusiei, în care au fost reînhumate rămășițele pământești ale ostașilor Axei căzuți în Bătălia Stalingradului. Despre toate câte s-au întâmplat acolo, la Rossoșka, în 2015 și 2017, jurnalistul Ion Cristoiu, care a fost de două ori la Volgograd, a publicat ample informații în revista „Historia”, pe blogul său personal şi în revista ART-EMIS.

Eu, chiar dacă înainte de 2015, făcusem trei drumuri acolo și nu doar la Volgograd și Rossoșka, ci, mai ales, și pe fostele câmpuri de luptă ale Armatelor, a 3-a și a 4-a, Române, la Cotul Donului și Câmpia Calmucă, publicând două cărți și zeci de articole, interviuri, participând la emisiuni Radio și TV, organizând conferințe și comemorări, n-am fost nici invitat, dar nici măcar anunțat. Aş fi mers în orice condiții, chiar pe propria cheltuială, așa cum o făcusem de fiecare dată. Mai ales că participarea mea ar fi fost de real folos pentru oamenii implicați în pregătirea și desfășurarea manifestării de inaugurare a Cimitirului.

Am vizitat cele mai tragice locuri, cunosc mai mult decât alții realitățile locale, dar și limba rusă – pe care sunt convins că o cunosc și alți participanți din România – cred că-i convingeam pe organizatori să nu ne mai facă de râs pe mapamond reînhumând rămășițele oștenilor români în niște cutii de carton care se găsesc cu miile aruncate în spatele moll-urilor din Volgograd. Le-aş fi oferit niște adrese din România unde mai viețuiesc și azi veterani de la Cotul Donului, chiar un participant viu, sănătos și capabil să meargă cu orice fel de transport, nu doar la Cotul Donului – drum făcut de el pe jos, tur-retur -, în 1942/1943. Organizatorii au găsit de cuviință că-i mai bine s-o invite la Rossoșka pe fiica și pe nepoata ostașului Gheorghe C. Popescu, care a luptat și a căzut la Axai, în Sepa Calmucă, în 1942. Mai mult, cred că i-aş fi convins, le-aş fi găsit și modalitate de transport pentru românii doritori să meargă pentru o zi în cel mai tragic loc al ostașilor români, la Cotul Donului. În primul rând la Kletskaya, la 150 km de Volgograd, unde de fapt era locul construcției acestui Cimitir de Onoare, lucru absolut posibil dacă România convenea cu rușii să renască măcar două cătune de lângă Kletskaya, Gromki și Golovski şi să construiască 10-20 de kilometri de drum până la ele. Așa au procedat nemții, ungurii şi italienii în localitățile unde au inaugurat memoriale și monumente pentru cinstirea ostașilor lor. Le-aş fi oferit și soluții economice pentru realizarea acelor investiții. În primul rând, amânam pentru o perioadă de timp reparația capitală a obiectivelor sociale din niște sate basarabene care nici după acele investiții n-au devenit mai românofile cum este, de exemplu, baștina românofobului Dodon, Sadova. Acesta, după investiția făcută de România acolo din banii contribuabililor români, a minţit că el a făcut-o.

Poate reușeam să ajungem cu delegația română și în Câmpia Calmucă, peste Canalul Volgo-Don, dar poate și la Nalcik, cel mai îndepărtat punct din Sudul Caucazului de Nord, din Kabardino-Balkaria.

Chiar simbolic, ar fi fost bine să meargă la Rossoșka și-un român basarabean pentru că cei 158.000de ostași români s-au prăpădit în acele locuri după ce au dezrobit Basarabia; Nordul Bucovinei și Ținutul Herța și nu puteau să nu treacă și Nistrul, pentru deplina încredere a Dezrobirii acestor teritorii românești, dar și pentru posibila dezrobire de mai târziu a Ardealului, pământ Românesc precum afirma în 1944 un mare jurnalist american, un evreu corect cum azi mai rar întâlnești, pe numele său, Milton G. Lehrer, în excepționala sa carte „Ardealul – pământ românesc”, posibil, ultima carte naționalistă, retipărită pe vrema lui Nicolae și Elena Ceaușescu. Coincidenţă sau nu, rezoluţia „Bun de tipar” a fost pusă pe data de 27 martie 1989, chiar în ziua celei de a 71-a aniversări a Unirii Basarabiei cu România. După aceasta, cei doi au mai dus-o doar încă 273 de zile și nopți, fiind împușcați în Ziua Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, pe data de 25 decembrie a aceluiaș an…

Există controverse, că armata română ar fi trebuit să se oprească la Nistru, dar era posibil? Declaraţia Conducătorului Statului din şedinţa Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941 dă un răspuns: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? […] Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? […] Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere! […] Se înşală cine crede că ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii”.

Pentru că așa sunt legile războiului, în 1944 rușii au procedat la fel, neoprindu-se nici la Nistru, dar nici măcar la Prut. Atunci când au revenit, pe malurile acestor râuri, ei și-au continuat „misiunea lor de eliberare a Europei”, mergând fără opreliști până la Berlin, iar, dacă nu erau opriţi, și-i ajutau în continuare americanii, mergeau și până la La-Manch, visând din 1917 la o „Republică Sovietică Socialistă Mondială” sau măcar la o structură europeană, la care visa și Ulianov-Lenin, zisă „Statele Unite ale Europei”.

În august 2017 revenind, după patru ani, la Volgograd, Cotul Donului și Stepa Calmucă, apoi și mai la Nord, la Voronej, pe unul din primele locuri se afla vizita la Cimitirul Românesc din Rossoșka, dar și alte obiective din cele două regiuni limitrofe.

Despre Cimitirul din Rossoșka pot spune fără ocolișuri: putea fi mai bun, dar bine că măcar așa este. Și mai trebuie de menționat că inaugurarea acestui cimitir a devenit posibilă doar după ce a fost învestit în funcția de ambasador în Rusia dl Vasile Soare. Ce a fost capabil acest Ambasador, aflându-se în aceeași funcție în Kazahstan? Odată cu înființarea și consolidarea primei Societăți culturale românești din Kazahstan, „Dacia”, cântecele, dansurile și vorbirea românească, au început să renască la românii din Kazahstan.

De altfel și intenția privitor la construcția unui cimitir la Rossoșka, putea râmâne încă mulți ani de zile tot intenție, așa cum s-a întâmplat cu cimitirul românesc de la Kurgan-Odesa. Aici au reușit să ridice „Crucea Mare” în centrul terenului viitorului cimitir și 12 piloni de gard – din peste 70 necesari -, care de vreo zece ani de zile nu se văd din bălăriile de cucută, urzică, pălămidă, brusturi, tufari, și n-au mai devenit cimitir. Asta după ce au cheltuit toți banii prevăzuți în bugetul cimitirului, iar alte sume nu s-au mai alocat, constructorii au părăsit Kurganul. Despre cimitirul de la Veliki Dalnik, pe care eu cu greu l-am descoperit, mai mult de ciudă, după ce l-am întrebat pe unul din cei bine salarizați la „Cultul Eroilor”, dacă ei pot în baza hărților pe care, posibil, le au în organizație, să-mi arate locul unde se află fostul cimitir de campanie de la Veliki Dalnik, am rămas perplex de răspunsul primit: „Dacă-l descoperiți anunțați-ne și pe noi și venim neîntârziat…”. Aceasta a fost prima și ultima mea consultare solicitată de la profesioniștii „Cultului Eroilor”…

Cu durere am constatat la cimitirul ostașilor noștri de la Rossoșka lipsa listelor celor reînhumați acolo. Ceilalţi participanții ai Axei căzuți în bătălia dată au fost reînhumați în memorialele lor. Nemții, maghiarii, italienii, au încrustat pe plăci, pe zidul sau pe cuburile de granit numele și prenumele ostașilor căzuți în lupte, anul nașterii și cel al morții, la nemți – data nașterii și a morții, primele informații preluate de pe plăcuțele sau jetoanele cu numele soldaților, prinse, legate, de hainele fiecărui ostaș, indiferent din ce armată făcea parte.

Am văzut exemple de astfel de plăcuțe românești în „Muzeul Memoriei” din centrul Volgogradului și nu pricep unde au nimerit ele după deshumarea rămășițelor ostașilor români. Au fost aduse în România ca să fie transmise familiilor de unde au plecat soldații pe front – de care mă cam îndoiesc -, sau rămășițele pământești ale eroilor români au fost descoperite de alții, în primul rând de către nemții, care au săpat stepa Donului câutând morții lor. Al doilea răspuns este mai probabil, pentru că primii 625 de ostaşi români, reînhumați la Rossoșka, au fost cei descoperiți în anii ’80-’90, în timpul săpăturilor de către partea germană, în extrema nordică a Cotului Donului, la Serafimovici, lângă fostele poziţii ale unităţilor Armatei a 8-a italiene.

În 2003, pe 22 iulie, a avut loc şi ceremonia de reînhumare a rămășițelor pământești ale eroilor români, şi de inaugurare a colţului memorial, tot atunci fiind instalată o placă comemorativă din marmură neagră, pe care este încrustat următorul text în limbile română şi rusă: „Aici odihnesc militari români căzuţi la Stalingrad în cel de al Doilea Război Mondial’. Scurt, clar şi cuprinzător, dar mai ales cuprinzător, fiindcă şi aici germanii au fost foarte generoşi, omenoşi şi „ospitalieri” ca şi în cazul Cimitirului german din Odesa, unde odihnesc de veci circa 900 de români, cu toate că la 23 august 1944 Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor germani, iar după victoria din 1945 România să ajungă în rândul ţărilor învinse cu toate consecinţele economice, politice și sociale, fiind bolșevizată și sărăcită, plătind sovieticilor ani în şir despăgubiri de război, după ce a pierdut întreaga Basarabie, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

Îndoielnică mi s-a părut și lista localităților indicate pe plăcile de marmură de pe mormintele comune, copiate de la nemții care au efectuat săpături în regiunile Volgograd și Rostov: dacă s-ar fi făcut săpături în toate localităție indicate pe plăci numărul reînhumaților ar fi fost infinit mai mare. Doar de la Gromki și Golovschi, dacă românii ar fi făcut acolo săpături, ar fi fost deshumați un număr mai mare de oseminte decât și-au găsit până acum locul de veci la Rossoșka, din totalul de 78 de localități încrustate pe plăci… Regretabil și faptul că mulți români din țară, care au avut rude ce s-au prăpădit în acele locuri, nu sunt informați privitor la existența acestui cimitir, un argument în plus pentru a ajunge la această cocluzie.

După vizita la Rossoșka am rugat taximetristul, să mă lase pe Colina Mamai la grandiosul memorial al ostașilor ruși, pe care îl mai vizitasem de două ori și, acolo din primele clipe am întâlnit o grupă de turiști, sportivi sau angajați ai unei companii din județul Prahova, toți îmbrăcați în același costum sportiv cu o denumire de firmă, inscripționată pe piept. Am reușit să-l întreb pe unul dintre ei de unde au venit, cu ce scop și de ce pe Colina Mamai, când la 27 de kilometri se află un cimitir al eroilor români căzuți în Bătălia de la Stalingrad? Tânărul a recunoscut că nimeni din întreaga echipă n-a auzit despre acest cimitir, că s-ar fi dus și într-acolo.

Pentru că în timpul vizitei mele la cimitirul din Rossoșka lipseau drapelele de stat ale Federației Ruse și României, am legat eu un Tricolor Românesc de ramurile salcâmul din stânga Crucii centrale a Cimitirului și cu asta mi-am luat rămas bun de la cei circa o mie de români care zac în cimitirul de-acolo. După o lună, însă, pe 29 septembrie privind știrea TVR de la o nouă reînhumare la Rossoșka, n-am văzut Tricolorul meu în salcâmul din cimitir și mă gândeam că poate a intrat pe acolo vreun cazac de pe Don și crezând că tricolorul dat fiind atât de asemănător cu al lor l-o fi luat acasă ca să-l pună la icoană… Poate în timpul curățeniei generale din cimitir din ajunul reînhumării din 29 septembrie 2017, Tricolorul lăsat de mine a fost aruncat împreună cu buruienile uscate de la intrarea în cimitir…

(3)

Memorialul celor 100 mii de români ardeleni căzuți la Voronej.

Vara trecută, la Voronej, m-am convins încă odată că dacă dorești să te documentezi mai bine fă tot posibilul să rămâi măcar pentru câteva zile pe teren. Informația pe care am adunată în trecut despre participarea ungurilor și a italienilor în campania din Est cel puțin s-a dublat. Adevărat că am avut și niște ghizi locali mai buni și timp am avut suficient… Chiar dacă am găsit porțile „Memorialului de la Rudkino”, închise mi-am zis fie ce o fi, dar sar gardul șă-mi fac treaba până la capăt, că nu se știe dacă mai ajung în aceste locuri. Mai ales că peste gard, unde au fost reînhumați circa 20 de mii de ostași ai Armatei a 2-a ungare, mulți erau de origine română, înregimentaţi de unguri din satele și orașele ardelene după ocuparea Ardealului, în septembrie 1940.

În aceste locuri în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în cadrul operației „Ostrogojsk-Rossoșani”, conform datelor enciclopediei maghiare, s-au prăpădit 140.000 de ostaşi: 80.000 de morţi şi 60.000 de răniţi, numărul dispăruţilor nefiind indicat în acele statistici. Alte date am găsit la Raoul Șorban, în lucrarea sa „Invazie de stafii” (Editura Meridiane, 2003) precum că: „Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a 2-a – compusă din 256.000 combatanţi, dintre care cca 150.000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rândurile altor « naţionalităţi » (slovaci, şvabi, ruteni etc.). Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100.000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a ţării”.

În a doua zi de aflare la Voronej am pupat porțile și ușa de la muzeul memorialului căutând o gaură în gardul lung cât un stadion de mare, cu vergi ascuțite ca sulițele vechilor slavi de pe Don și, negăsind niciuna, am încercat să pătrund sărind gardul cu… M-am lăsat de aventura dată imediat cum am auzit, de la vreo sută de metri, un glas electronic care mă avertiza să mă las de năstrușnica idee de a pătrunde și de a tulbura liniștea ostașilor care odihnesc pe veci acolo. Am filmat cu un obiectiv mai puternic plăcile din apropierea gardul care înconjoară Memorialul. Revenind la hotel am verificat în primul rând imaginile plăcilor de la Rudkino, dar fiind prea mici literile de pe plăci n-a fost reușită investigația mea de pe teren.

După o noapte de nesomn și de gânduri negre despre cheltuielile făcute fără rezultate bune, a doua zi, am pornit din nou la drum spre Rudkino. Ca să mă lase în pace roboțelul de pe deal am coborât în vale, mai aproape de râul Don, unde gardul este construit din piatră locală, pe care l-am sărit fără mari eforturi… Taximetristul care m-a adus și a doua oară din Voronej a înghițit în sec aproape toată ziua și la un moment dat m-a întrebat dacă nu-mi este foame sau sete că el nu mai poate răbda… Totuşi, pentru că plata pe care o negociasem era semnificativă, fără să ardă benzina, a rezistat până eu m-am săturat să filmez plăcile cu inscripția numelor morților. Am reușit să filmez cam un sfert din plăcile Memorialului. Am agăţat de gard un mic tricolor românesc împreună cu cel de-al doilea colăcel adus de la Chișinău, pe care l-am păstrat de la fostul hutor Gromki, apoi am mers la Voronej, la hotel, să cercetez materialul filmat şi să pot lua o decizie despre ce am de făcut departe, adică să mai merg odată la Rudkino sau de dimineață să pornesc spre Rossoși unde au luptat ostașii Armatei a 8-a italiene. Pentru că de această dată filmările au fost satisfăcătoare calitatev, am decis ca în următoarea zi să plec la sud, la fostele poziții ale italienilor, la 200 de kilometri de Voronej.

Despre Memorialul unguresc am scris acum cinci ani. Este uriaș și cel mai scump după memorialul german de la Rossoșka, și al treilea după Memorialul Mamaiev Kurgan din orașul Volgograd. Din fotografiile pe care le-am făcut la Memorialul din Rudkino am așternut liste întregi ale celor înmormântați acolo dar nu m-am grăbit să le public până nu mă voi consulta cu specialiști români în domeniul numelor de persoane. Cred că aceste liste vor fi utile transilvănenilor care și-au pierdut străbunii care au luptat în acele locuri, pentru visata de Horthy… „Ungaria Mare”.

Italienii, unicii care și-au dus morții acasă…

Pentru că doream să văd cimitirele și modul de reînhumare al ostașilor italieni căzuți la Don, în regiunea Voronej și Belgorod, am parcurs împrejurimile localităților principale, Rossoși (atenție, până la Rossoșka-Stalingrad, este de parcurs exact 600 de km!), Novopostoyalovka, Livenka (reg. Belgorod) ș.a. unde au luptat ostașii din Armata a 8-a italiană, în 1942-1943, cu Armata Roșie.

Cu regret n-am văzut prea multe în afară de terenurile fostelor bătălii, monumentele consacrate memoriei alpinilor italieni din orașul Rossoși și din suburbia lui, grădinița de nivel european și parcul municipal ambele finanțate de italieni care au convenit fără mari dezbateri cu administrația locală a municipiului Rossoși. Aceste lucruri le-au făcut, după cum am mai menționat și nemții la Rossoșka, ungurii la Rudkino, dar nu și românii, măcar în una din localitățile Kletskaya, Gromki, Golovski, Vodino, Abganerovo etc, la demolarea cărora au participat și ostașii noștri, dar mai ales Katiușele rușilor, dar n-am găsit niciun loc de înhumare, niciun cimitir italian. Abia la Novopostoyalovka, cel mai tragic loc al Alpinilor italieni, am aflat secretul lipsei cimitirilor italienilor. Din anul 1998 italienii și-au dus rămășițile pământești ale alpinilor acasă, în Italia, nu puțini în acele tragice locuri. Din totalul de 235.000 de ostași italieni din Armata a 8-a o jumătate s-au prăpădit la Voronej-Ostrogojsk-Rossoși, morți, răniți, prizonieri, pierduți fără urmă.

În vara lui 2014, la 14 august, aflându-mă în căutarea verilor noștri din munții Alpi am reușit să vizitez și comuna Don de vis-a-vis de orășelul Romeno, unde mă aștepta de câțiva ani o familie de italieni, care administrează un hotel cu restaurant și care poartă numele de… Cornova, acelaşi cu al satului meu natal din Basarabia, cercetat la 1931 de către monografiștii profesorului Gusti.

Don este un sătuc de 250 de locuitori dar face parte dintr-o comună mai mare care a luat din 2016 încoace numele prichindelului Don, doar pentru că de aici au făcut parte mai mulți ostași din uinitatea militară Alpinii din cadrul Armatei a 8-a italiană care au luptat în regiunea Voronej în cadrul Bătăliei Staligradului. Graba nu mi-a permis să caut dacă este în viață vreun Alpin din 1942-1943, dar am reușit să aflu despre manifestările organizate de către primărie în memoria alpinilor… Însăși schimbarea denumirii comunei spune despre multe… Aici nu se tem să-și amintească de trista aflare a Armatei Italiene pe Frontul de Est. Și cu asta am spus totul despre Italieni în Rusia….

(4)

Cele trei culori românești de până la 1918, devenite drapel național al cazacilor de pe Don, la 4 mai 1918…

Atunci când treci prima dată frontiera cu Rusia din cele trei regiuni ucrainene, Harkov, Lugansk și Donețk, spre regiunile ruse, Belgorod, Voronej, Rostov, apoi și Volgograd, îți faci impresia că ai ajuns în niște teritorii cândva românești. În primul rând, pe o parte și pe alta a frontierei, multe localități au denumiri aproape românești: Șerbani, Lozova, Popasnaya, Troițkoe (fost Purcari), Konstantinovka, Dmitrievka, Kantemirovka, Voroneț (a nu se confunda cu Voronej), Voevodovka, Cebotariovo, Dercul, Voloșino și multe altele. Unele din ele le-au fondat oamenii lui Dimitrie Cantemir după fuga lor de la Stănilești, din 1711, alte denumiri au fost aduse cu ei la mijlocul secolului al XVIII-lea de către migranții ortodocși, români și sârbi, din Voivodina și Câmpia Aradului, organizați de către generalul Horvath, originar din Imperiul Austro-Ungar, dar slujitor cu osârdie al Țarinei Rusiei, Elizaveta I. După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, la 1812, au apărut și basarabenii, și ei tot cu toponimia de acasă. Dar cel mai vizibil, la trecerea prin aceste regiuni de frontieră, este, totuși, tricolorul cazacilor de pe Don, cu fâșiile orizontale ale celor trei culori, care este identic cu cel al românilor începând cu anul 1848 și până la Marea Unire, când culorile au fost poziţionate pe verticală.

Am observat această asemănare încă din vara lui 2009 când am mers prima dată la Cotul Donului, prin regiunile Rostov și Volgograd. M-am gândit când, unde și dacă nu-i o întâmplare că Tricolorul nostru a devenit și drapel național al cazacilor de pe Don. Nu vreau să exagerez, dar nici nu pot trece cu vederea bănuielile și coincidențele observate de mine: acest Tricolor, pe data de 4 mai 1918, a devenit simbolul principal al statului independent Marea Oștire a Cazacilor de pe Don, care a fiinţat doar doi ani.

Să vezi și să nu crezi! Principalii mari conducători ai Oștirii cazace, ai Mișcării albgardiste, generalii Piotr Krasnov și Anton Denikin, au venit în Novocerkassk, în capitala Oștirii de pe Don, de pe Fronturile Primului Război Mondial: Krasnov de pe Frontul de Sud-Vest, de pe malurile Nistrului, din Galiția și nordul Moldovei Istorice (al Bucovinei, până la 28 noiembrie 1918, și al României Mari, după această dată), iar Denikin de pe Frontul Românesc, Focșani, Râmnicu Sărat și Buzău, care conducea, în septembrie 1916, Corpul 8 de armată rusă, alături de Corpul 2 al armatei române (în acea perioadă acolo se afla și preotul militar basarabean, Alexe Mateevici, autorul poemului „Limba noastră”. Pe 1 martie 1917, Denikin a fost arestat, iar în septembrie a aceluiaș an, după arest, a venit la Novocerkassk, la Marea Oștire a Cazacilor.

Să nu fi avut acești doi conducători ai Mișcării Albgardiste din Rusia Roșie Sovietică nicio întâlnire cu Tricolorul Românesc în teritoriile românești de unde au revenit la Novocerkassk? Mă îndoiesc. Odată cu lichidarea Republicii secesioniste a cazacilor de pe Don a fost dat uitării și tricolorul. Abia în 1990 cazacii și-au redobândit dreptul la drapelul lor.

În cel de Al Doilea Război Mondial, în anii 1942-1943, oștirea cazacă sub conducerea generalului Krasnov a luptat alături de nemți, adică alături şi de ostașii români, pe care îi unea nu doar dorul de răzbunare pentru jertfele comise de bolșevici înaintașilor lor (deportări, naționalizări, colectivizări etc), dar și aceste trei culori.

La începutul lunii iunie 1962, pe timpul când P.C.U.S. era condus de Nikita Hrușciov, în capitala cazacilor Novocerkassk au avut loc proteste vehemente cu participarea a mii de oameni împotriva anunțului puterii centrale privitor la creșterea prețurilor la produsele din carne și lapte, iar pe 2 iunie 1962, în timpul celui mai mare miting și marș de protest armata și miliția au tras în manifestanți, 22 de participanți la proteste au fost împușcați mortal, zeci de oameni răniți, cei mai mulți dintre ei având între 18 și 25 de ani, iar morții i-au îngropat peste rămășițele pământești ale ostașilor români dintr-un cimitir de campanie de lângă Novocerkassk, din perioada bătăliei Stalingradului, 1942-1943. A scris și presa rusă de după 1990 despre această nouă tragedie a cazacilor de pe Don.

Privitor la participarea cazacilor alături de nemți la războiul antibolșevic, întreb de partea cui puteau ei participa dacă odată cu venirea la putere a bolșevicilor în Rusia pe cazaci îi aștepta pericolul dispariției fizice, în condițiile când bolșevicul Lev Troțki-Bronștein sprijinit de Ulianov-Lenin și Stalin-Djugașvili, a programat lichidarea cazacilor prin Directiva de la 8 februarie 1918? În conţinutul acesteia, cu o ură animalică pentru cazacii de pe Don, se sublinia: „Vechea căzăcime trebuie arsă în focul revoluției sociale…”. Acele decizii bolșevice l-au făcut pe generalul Krasnov să stea în fruntea oștii cazace în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe care după război bolșevicii l-au judecat și spânzurat pe data de 17 ianuarie 1947.

Căzăcimea de pe Don, în toată perioada de după războiul civil, aștepta un izbăvitor al pericolului dispariției lor și când au apărut nemții pe Don cazacii primii (kalmâcii un pic mai târziu) i-au întâlnit nu ca ocupanți ci ca eliberatori, care le-au promis întoarcerea proprietățillor, a tradițiilor, credința și bisericile. Doar autoritatea marelui lor scriitor de limbă rusă, cazac de pe Don, din stanița Vioșenskaya, Mihail Șolohov, laureat al Premiului Nobel pentru romanul „Donul Liniștit, a mai stăvilit ura bolșevică îndreptată împotriva căzăcimii.

Despre toate aceste lucruri dar și despre bătălia de la Cotul Donului, mi-a vorbit un scriitor local, originar din stanița Kletskaya, care mi-a dăruit ediția a treia a cărții sale, una deosebit de curajoasă, care cuprinde toată istoria căzăcimii de pe Don până în zilele noastre. Scriitorul se numește Piotr Eliseev, iar cartea pe care mi-a dăruit-o pe data de 27 septembrie2013: „На земле тихoнo Дона, Волгоград, 2011″ – Na zemle tihono Dona (Pe pământul Donului liniștit). Volgograd, 2011″, care conține multe informații despre viața și tragica istorie a cazacilor de pe Don, despre răsculăcirea și răscăzăcirea bolșevică a cazacilor, despre participarea cazacilor în conflagrația mondială.

(Comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS).

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

Publicat în revista electronică Art-Emis, din 15, 18, 22 și 29 iulie 2018.

HOMO SOVIETICUS MODERNIZAT: PUȘLAMIELUL!

HOMO SOVIETICUS MODERNIZAT: PUȘLAMIELUL!

Ironica invenție lexicală a lui Nicolae Rusu, oricît de surprinzător-hazlie ar părea unora, indexează o dureroasă actualitate! Este vorba despre una vîrtos viabilă nu numai în Moldova de dincolo de Prut, la care trimite autorul romanului Pușlamielul[1] ori în România centenară, parțial întregită, ci și în lumea actuală globalizat-înglodată mărșăluind impetuos spre faliment! De aici urgența mesajului scriitoricesc vizionar al autorului romanului Șobolaniada[2], despre care am scris degrabă, aflînd despre Nicolae Rusu abia prin articolul emoționant al generosului Vasile Șoimaru care mă onorează cu prietenia sa. Din articolul postat pe blogul „Românii din jurul României“ (intitlulat Nicolae Rusu, prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul, a devenit septuagenar… Nicolae Rusu la 70 de ani) voi reproduce doar cîteva fraze edificatoare, pe marginea unui interviu al jurnalistei Roxana Iorgulescu Bandrabur, de la Radio România Internațional: Surpriza cea mare este însă destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum un sfert de secol, începînd cu 12 mai 1992, cînd suferindul a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri… Comentînd succint la timpul potrivit uimitorul text, așa cum am arătat în articolul critic deja citat am avut privilegiul de ziua Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos și, totodată, a Eroilor Neamului, să primesc din mîna autorului, trei dintre multele cărți publicate de Nicolae Rusu pînă în prezent[3]. Nu mică mi-a fost bucuria de a vedea că romancierul îmi așternuse pe două dintre ele cîte o dedicație – calde mulțumiri pe această cale, domnule Nicolae Rusu!

Structural, Pușlamielul are un Prolog, optsprezece capitole numerotate roman, conținînd fiecare mai multe subcapitole indicate prin cifre arabe și un Epilog. Originalitatea la acest prim nivel de receptare constă atît din jocul de perspective narative „dindărăt“ (narațiunea la persoana a treia) și „împreună cu“ (narațiunea la persoana întîi), cît și din două tipuri de inserții, anume unele tehnoredactate boldat cuprinzînd una-două pagini din așa-zise înregistrări de ședințe hipnotice și altele italic, ca succinte extrase dintr-un jurnal al protagonistului Ștefan Fânaru, alias Fane Fana Turmaru Escuianu, stilizat sau chiar încropit de Alina, proprietara unei edituri aproape falimentare. Cu siguranță, cunoscătorii și admiratorii inovațiilor în domeniul autenticității „dosareler de existență“ de odinioară ale lui Camil Petrescu vor gusta și aceste „trucuri“ de secol XXI vădind virtuozitate scriitoricească.

Ființa de hîrtie Fânaru este fascinantă în realismul ei care frizează răul absolut. Ar fi incomplet, prea puțin să scriu, într-o încercare preliminar-definitorie, despre egoismul, ori lichelismul, ori oportunismul, ori abjecția, ori ticăloșia acestui fascinant personaj, întrucît toate acestea – și încă altele! – constituie atribute indubitabile ale sale. Mai important este de a atenționa cititorii că el este, vai!, de o amețitoare actualitate, că faptele și cameleonismul de care dă dovadă sînt, dacă ne uităm cu atenție la cele ce se petrec în jurul nostru, vizibile, identificabile și, la rigoare, cuantificabil (adică statistic)-palpabile! În ceea ce mă privește, doar la romancierul contemporan Sergiu Ciocârlan am mai întîlnit personaje cu un cumul atît de impresionant de „abilități“ adaptatorii! Cu adevărat Fânaru este un prototip al „omului nou“ visat mai întîi de bolșevicii deveniți mai apoi comuniști. Pînă și slăbiciunile omenești ale caraghiosului Fane – hedonismul, setea de putere, curiozitatea, plăcerea zeflemelei etc. – ating cote monstruoase, după cum gîndește una dintre multele sale victime, profesoara Emilia Banu: nimeni și niciodată nu o va face să reia vreo relație cu acest monstru (p. 277). Naratorul-personaj numit Sergiu Leahu, alintat Seriojică de Fane (căci acesta îl voia amic!), încalcă pe bună dreptate convenția scriitoricească a imparțialității afirmînd, la un moment dat, despre personajul său în contextul unei proiectate întîlniri: Curiozitatea se dovedi a fi mai mare ca repulsia pentru acest specimen (cf. p. 207). Propria mamă, Nina – o țărancă autentică pe seama căreia scriitorul bate șaua să priceapă… orășenii leneviți și în curs de a se dezumaniza (cf. pp. 37-38) – îl fixează caracterologic năucitor pe fiul ei, Ștefanache, de pe patul de moarte: Mi-o dat Dumnezeu mai mulți copii, dar numai trei au avut zile. Numai că, fetelor, eu pe voi v-am născut, iar pe dînsul l-am fătat (cf. p. 236).

Verosimilitatea evoluției acestui personaj înspăimîntător rezultă din contextul istoric-social moldovenesc din stînga Prutului creat după desființarea URSS. Provincia răpită silnic și cinic României de colosul de la Răsărit în temeiul acordurilor secrete dintre reprezentanții „marilor puteri“ în 1944 a fost împinsă, cum scrie cu luciditate Nicolae Rusu, alias Sergiu Leahu, într-o interminabilă tranziție în nicăieri, favorizînd ajungerea la putere a unor inși puși pe căpătuială, care se complac în a neglija legea, a fura și a minți, ceea ce în concepția lor înseamnă a fi descurcăreț (cf. p. 209). E mentalitatea comunistă pe care o recunoaștem, vai, și-n restul fostului regat cîndva înfloritor al românilor, dar de-acum încăput în labele hrăpărețe ale „baronilor locali“ aflați în veselă cîrdășie cu spoliatorii pînditori dintotdeauna din Occident. În  ideologia aplicată politic a acestor oameni se află acum, amestecate, atît „efectul Dunning-Kruger“[4] și „principiul lui Peter“[5] cît și demagogia marxist-leninistă! E un talmeș-balmeș ideologic derutant, scopul ultim fiind exprimabil prin „nu contează: bani să iasă!“. De aici nocivitatea lor extremă și urgența cunoașterii mecanismelor psihice puse machiavelic în lucrare pentru a le putea, eventual, contracara eficient (eu nutresc încă idealul unei societăți curățate de… „pușlamiei“!).

Ștefan Fânaru – tip complexat, deopotrivă și un cinic, dar și un sentimental, un patetic, dar și un ipocrit, un intrigant fără pereche, dar și un mucalit pe care nu te poți supăra, cum ni-l prezintă naratorul-personaj Sergiu Leahu la începutul romanului (v. p. 33) – și-a găsit un caraghios pseudonim pentru publicarea unora dintre inepțiile sale umoristice botezate pamflete, anume Fane Fana Turmaru Escuianu. Cum îi explică el interlocutorului pe care-l „alintă“ cu apelative precum pușlama ticăloasă/simpaticăcanaliejigodie, Fane vine de la Ștefan, Fana de la Fanar, Turmaru semnifică stăpîn pe turmă, cu un „tu“ trimițînd la turci și un „ma“ vizînd pe maghiari, iar Escuianu este o combinție de nume moldo-valahe. Astfel, argumentează personajul,  pseudonimul lui vrea să ilustreze că noi, basarabenii, sîntem un fel de români mai deosebiți (sic). Ființa noastră e un conglomerat de gene moldovenești […] turcești, maghiare și slave (cf. p. 34), omițînd pe grecii rupți în coate pripășiți din Fanar și îmbogățiți ca-n basme pe seama românilor în epoca bine cunoscută numită fanariotă.

E vechi procedeul literar al inserării jurnalului unor personaje în narațiunea propriu-zisă pentru a-i asigura un supliment de verosimilitate și, totodată, pentru a capta atenția cititorului. Nouă ar fi însă la Nicolae Rusu tehnica realizării acestui fascinant material, inserat, cum anticipam, cu un corp de litere diferit. Este vorba despre scurte înregistrări ale destăinuirilor sub hipnoză aparținînd pacientului Ștefan Fânaru efectuate de Andrei, un psihoterapeut care a studiat și psihiatria, cunoscut de personajul-narator Sergiu Leahu încă din timpul studenției. Din aceste texte alcătuind o carte cu coperte (sic) moi și lucioase, de culoare violet-liliachie, de 160 de pagini, a căror primă dată e 1 ianuarie 1992 cititorul află un eșafodaj argumentativ uimitor, care cu greu aș admite că nu depășește granița normalității, căci e al unui megaloman pîndit cert de paranoia. Complexa ticăloșie a personajului (în celelalte pagini ale romanului conturată monstruos prin fapte, limbaj, gesturi etc.) apare în acest „altfel de jurnal“ ca într-o oglindă de bîlci. Sînt adunate în textele redate cu litere boldate viziuni ale lui Fânaru, pe care – explică Andrei – le-am cules în timpul ședințelor de hipnoză. E vorba de reflecțiile sale din acea lume paralelă în care voia atît de mult să rămînă (cf. p. 11). Criza prin care trece după năruirea URSS prin arestarea lui Gorbaciov („Vreau să mor, mormăi el cu voce stinsă, fă ceva să mor, dar să nu doară, te rog…“ – îi cere el doctorului Andrei, care adaugă: Nu l-am luat la întrebări, că era de nimic (sic), un ins anemic și totalmente terminat. Înțelesesem totul. Mai ales, după ce mi-a mai spus că doar cîteva zile mai devreme, pe 25 august, cînd făcuse 51 de ani a fost pe cale să-și ia zilele… – cf. p. 9) îmi amintește involuntar de un episod personal, pe care nu l-am dat publicității pînă acum[6].

Destăinuirile din jurnalul boldat al romanului abundă în paradoxuri, jocuri de cuvinte, ironii, dialog de surzi, hiperbole și nonsensuri, dovedind o indubitabilă măiestrie literară:

– Ai mai spus-o, că din punct de vedere al potențialului economic Uniunea Sovietică la etapa actuală este o supercivilizație, dar care-i situația în artă și cultură?

– Ce anume te interesează?

– Cum stați cu literatura, de exemplu?

– La noi un scriitor poate deveni oricine: e de dorit doar să aibă hîrtie, stilou și lipsa unei îndeletniciri mai serioase…

– Există și vreo performanță în acest domeniu? Vreun laureat al premiului Nobel, bunăoară?

– Uniunea Sovietică, atît cea veche, dar mai ales cea nouă are destui laureați, nici nu vreau să-i nominalizez, că-s prea mulți… Trebuie să știi, că orice minut din timpul meu costă foarte scump. Din păcate, însă, nu am cumpărători la prețul meu…

– Mi-e clar… dar sînt curios să aflu ce performanțe literare au acum scriitorii sovietici?

– Dacă vreo două secole în urmă cineva a scris și s-a proslăvit cu o jalnică povestire „Dama cu cățel“, în noua Uniune Sovietică un mare scriitor de-al nostru a intrat recent în istoria literaturii universale cu proaspăta sa capodoperă, o epopee de zile mari, „Dama cu torbă“… […] (Din înregistrarea de la 27 august 2006). (Cf. p. 223 și p. 224).

Încă o mostră:

– Sînt copleșit de performanțele dumneavoastră, tovarășe Foonariov, vecedemocratissimus…

– Prim-vicedemocratissimus… Și ia seama, nu confunda și denatura realitatea istorică și istoria realității…

– Scuzați, vă rog, dar mă interesează cum de ați reușit să extindeți hotarele Uniunii Sovietice tocmai pe trei continente?

– Peste puțin timp forței de nezdruncinat a teoriei noastre n-o să-i reziste nici continentul american…

– Sper să nu apelați la forță…

– Pe unde trec tancurile sovietice, care n-au nevoie de viză în pașaportul tehnic, neapărat vine din urmă și memorandumul de conciliere națională…

– Adică, oricum, rămîne în vigoare înțelepciunea polulară despre capră?

– Avem deja experiență în acest sens și, dacă e necesar, procedăm ca de obicei…

– Dar mai concret?

– Sub îndrumarea înțeleaptă a partidului, noua Uniune Sovietică nu recurge la forță, Doamne ferește… În țările eliberate de regimurile democrațiilor totalitare utilizăm, preponderent, doar mijloace pașnice, precum e, de exemplu, plebiscitul…

– Asta e bine… E stringent necesar să evitați acțiuni de genocid, în caz contrar…

– Exclus! Doar e știut, că genocid înseamnă exterminarea în masă a oamenilor, pe cînd plebiscitul e mințirea lor în masă, adică e cu totul altceva, cerul și pămîntul! Noi nu procedăm ca unii lideri democrați din țările ieșite din totalitarism, care se țin de principiul: „Oricine este împotriva democrației, trebuie să fie arestat și, imediat, împușcat!“ Apoi, în țările eliberate de totalitarismul democratic, noi promovăm  persoanele care se conduc de principiul medicului francez Guillotin: „Dacă faci un lucru util societății, el va fi util și pentru tine.“

– După care și el, inventatorul ghilotinei, a rămas fără cap…

– Dovadă că medicul francez și-a respectat principiile pînă la capăt!

– Presupun că evitați să colaborați cu renegații…

– Societatea umană are nevoie de renegați, căci fără ei nu-l poți prețui pe omul cinstit…

– Iar oamenii din aceste țări eliberate de noua Uniune Sovietică nu se revoltă?

– Pentru ca ei să uite de realitatea în care viețuiesc, cel mai bun remediu este axioma antică: „Pîine și distracții!“

– Cu pîinea e clar, dar ce distracții le propuneți?

– Preponderent, filme de groază…  […] (Din înregistrarea de la 27 august 2008). (Cf. pp. 259-260).

Dacă prin acest jurnal boldat se conturează ridicol-terifiant personalitatea abisală a lui Ștefan Fânaru – mult mai periculos decît toți nostalgicii la un loc, căci aceștia, deși bîrfind cît e ziua de lungă pe băncile din fața tuturor blocurilor ori caselor românești, rămîn măcar într-o pasivitate specifică neputincioșilor, pe cînd antieroul lui Nicolae Rusu e ditamai consilierul prezidențial! – un al doilea jurnal, cules tehnoredacțional cu italice, reflectă ipostaza de fațadă, cosmetizată literar a protagonistului. Dublu interesată, ca amantă și ca proprietară de editură semifalimentară, Alina trudește din greu la paginile însăilate de Fânaru care erau departe de a fi texte de jurnal, din care motiv ea le rescria și le ajusta limitelor admise ale genului (cf. p. 272). Astfel, rezultă un corpus de aproape două sute de pagini (cf. p. 268) gîndit ca, prin tipărire și lansare, să-i marcheze autorului împlinirea unei vîrste mai speciale(cf. p. 271) fie în 2010, fie în 2011, după cum vor decurge alegerile parlamentare! Falsul biografic – care o intrigă pe Alina și, desigur, pe cititorul care n-a priceput încă nici pînă către finalul cărții care e trăsătura fundamentală a unui „pușlamiel“! – e perfect explicabil după logica fluctuantă a acestui nou specimen subuman (aviz neinițiaților!):

– Dacă actuala putere cîștigă și următorul mandat, al treilea, atunci în carte anul meu de naștere va fi 1940.

– De ce?

– Atunci cînd am completat formele pentru angajare la Președinție, pentru a fi pe placul Generalului și a fi acceptat în funcție, am scris că sînt născut la 25 august 1940…

– De ce?! Taie-mă dacă înțeleg ceva!

– Vezi, dacă ai învățat prost la școală istoria Uniunii Sovietice! […] Dacă arătam anul 1939, trebuia să recunosc că țara în care m-am născut a fost România Mare și șansa de a fi angajat ar fi fost egală cu zero. Eu însă am scris ceea ce i-a plcut șefului – născut în august 1940 cînd Basarabia era iarăși în componența Uniunii Sovietice, adică de două ori eliberată…

– Eliberată sau ocupată? vru ea să precizeze pe o notă caustică.

– Ce-i cu tine, fato? Dacă-i spuneam că fusese ocupată, nu ajungeam niciodată unde sînt acum. (Cf. pp. 271-272).

Relațiile acestui Fane Fana Turmaru Escuianu semnatar de pamflete cu personaje normale și evoluate precum absolventa Universității de Sport și Educație Fizică, devenită profesoară de arte marțiale și de înot, Emilia Banu – inteligentă, frumoasă, talentată, căzută, din păcate, ca studentă, în mrejele masculului de serviciu al orașului involuează dramatic (tragic?). Veșnicul afemeiat e bătut zdravăn de femeie, dar rămîne atras de ea, robit de un complex sentimental înfățișat cu subtilitate de finul psiholog Nicolae Rusu: Uneori are impresia că de la acea bătaie, [cum] nu încasase în viața sa niciodată, ceva se învălmășise în firea sa, un sentiment ciudat și inexplicabil pusese stăpînire pe sufletul său. Era conștient de faptul că, după acea întîmplare dezonorantă pentru el, ar fi trebuit, la modul firesc, s-o evite, s-o uite ca pe un vis urît, să o considere o eroare a naturii. Și cu cît insista în această idee, cu atît se trezea urmărind-o de la distanță și simțind pentru ea un sentiment (sic) de care nu avusese niciodată în viața sa. O iubea. Acest amalgam de răbufniri contradictorii închegase în sufletul său un ghem de contradicții pe care încerca zadarnic să-l depene în mai multe gheme distincte, fiecare avînd culoarea sa concretă. Uneori manevra îi reușea și atunci, conducîndu-se [după] firul auriu al dragostei, dat fiind funcția și relațiile sale, reușise să pună umărul ca Emilia după absolvirea facultății să fie angajată la catedră. Nu putea admite faptul ca ea să ajungă în altă parte decît în Chișinău, astfel s-o poată vedea oricînd și-ar dori. Alteori sufletul său se încurca în firele ca de păcură ale urii și, mai ales cînd o vedea la braț cu cineva, se trezea clocind planuri de spulberare a minunatului ei trup rămas zidit în memoria sa, iar ea, memoria, în aceste clipe părea că toarnă gaz în pîrjolul care-i tăciunea inima. Avea și momente cînd cele două gheme i se desfăceau concomitent și atunci avea impresia că cele două fire – auriu și de catran – îi creează o stare de nebunie. (Cf. pp. 191-192). Planul romanțios-nebunesc de recucerire a inimii Emiliei eșuează. Distrugerea relației dintre ea și iubitul pe care-l dobîndise, urmînd să se căsătorească (Sorin primise în acest scop poze compromițătoare) și cursa întinsă Emiliei cu ajutorul unor derbedei plătiți demonstrează ingeniozitatea diabolică a lui Fânaru.

Gloria sa de mucava – aranjează să primească la împlinirea vîrstei de șaptezeci de ani „Ordinul Republicii“ –, cuvîntarea ținută la sindrofia corespunzătoare și proba evidentă de paranoia pe care cititorul o are prin redarea înregistrării din timpul ultimei sale ședințe de tratament ar putea fi un prilej de amuzament literar. Dar observînd cele ce se petrec sub ochii noștri în țară și citind frazele lucide ale prietenilor Andrei și Sergiu din Epilogul romanului eu unul nu pot rîde. Invit pe cititorul acestor rînduri să încerce s-o facă: […] am avut ocazia să-i văd de aproape, chiar să și ciocnesc pocale cu toți cei trei șefi de stat pe care i-am avut. Doar știi că i-a consiliat pe toți, iar aceștia îl prețuiesc… […] / Că Fânaru e în stare să colaboreze și cu Sarsailă nu era pentru mine un prilej de uimire, dar mă lăsase mut ceea ce auzeam. Cum să accepte un lider liberal peste măsură de intransigent, un adevărat liberalissimus, vorba lui Fânaru, să fie consiliat de o pușlama? E și asta o enigmă din culoarele puterii, pe care muritorii de rînd n-au cum s-o înțeleagă (cf. pp. 294-295).

Ștefan Fânaru este, în esență, un personaj tragic. Prin el, Nicole Rusu ilustrează dureros-veridic un faliment existențial, anume al „omului nou sovietic“ spălat riguros pe creier în cele peste opt decenii de regim bolșevic-comunist-socialist și clătit abundent (dar inutil!) după 1990 în timpul unei febrile „tranziții“ (de fapt, a fost și este vorba, metaforic scriind, despre o contorsionată, o jalnică zbatere de năpîrcă otrăvită, paradoxal, cu propriul venin). E un personaj-avertisment pentru care i se cuvin mulțumirile noastre înfiorate scriitorului de zboruri ample Nicolae Rusu[7].

(București, 20 răpciune-3 brumărel 2018)

 

[1] Nicolae Rusu, Pușlamielul, Iași, Editura Junimea, 2017, 301 p.

[2] V. „Revista de Lingvistică și Cultură Românească“  nr. 16 / 2018 https://limbaromana.org/revista/sobolaniada-sau-lumea-paralela/, articol preluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3166/sobolaniada-sau-lumea-paralela/.

[3] Menționez cîteva dintre ele preluînd lista lui Vasile Șoimaru din articolul deja menționat: Havuzul (1982), Pălărie pentru bunel (Moscova, 1986), Avem de trăit şi mâine (1992), Treacă alţii puntea (2001), Marginea lumii (2001), Oraţie de ursitoare (2004), Hai la mere! (2005, proză umoristică) ş.a., romanele Lia (1983), Totul se repetă (1988), Şobolaniada (1998), Naufragiul (2005), Al șaptelea simț (2013) și volumul de eseuri, cronici şi impresii de lectură Ieşirea din clişeu (2012).

[4] În viaţa politică, multe persoane incompetente îşi supraapreciază competențele, fiind incapabile, în acelaşi timp, să recunoască nivelul de competență al altora sau, parafrazînd maxima unui umorist francez despre cultură, şi politica este „ca gemul: cu cît ai mai puţin, cu atît îl întinzi mai mult“. (Cf. https://destepti.ro/efectul-dunning-kruger-de-ce-ignorantii-si-incompetentii-se-supraapreciaza ).

[5] The Peter Principle: În orice ierarhie, fiecare angajat este promovat pînă la nivelul lui maxim de incompetenţăpe termen lung, multe posturi vor fi ocupate de angajaţi incapabili să îşi asume responsabilităţi.

[6] Îmi permit sub această formă digresiunea fiindcă are un tîlc pe care-l supun înțelegerii cititorilor acestor pagini. Locuiam în 1989 într-un apartament situat la ultimul etaj dintr-un bloc din strada Camil Ressu, din cartierul bucureștean Titan. Eram un amărît profesor navetist, dar ca nemembru de partid comunist din principiu, potențial „dușman al poporului“. Sub mine, la etajul al IX-lea, locuia un locotenent-colonel de intendență, aflat în plină glorie, care mă spiona abitir, conform ordinelor de serviciu secrete primite, prin mijloacele specifice. Revoluția anticeaușistă și anticomunistă m-a entuziasmat enorm: din omul timid care fusesem, m-am trezit mărșăluind pe străzi, cu o bandă tricoloră la brațul stîng, fără simțul ridicolului, fără teama că aș fi putut fi împușcat și mi-aș fi putut lăsa fiica fără tată. După gerar (ianuarie) 1990, cînd zarurile fuseseră aruncate, locotenent-colonelul a făcut o neașteptată criză de nebunie: după un episod de urlete și bufnete, tot icnind și înjurînd, a început să arunce pe fereastră borcanele de murături ale nevestei. Aceasta, disperată, ieșise pe palier, alertînd vecinii. Cineva chemase, de la telefonul fix, cum erau pe vremea aceea, „Salvarea“, iar altcineva „Poliția“. Femeia frîngîndu-și mîinile, urcase și la mine: „Faceți ceva, că eu nu-l mai pot stăpîni!“. Mi s-a făcut milă de ea. Cît fusese în deplinătatea facultăților mentale, îi făcusem bărbatului ei vreo două vizite (intrau în strategia specifică!) și el mima un cuantum de respect sincer pentru mine. Am coborît, făcîndu-mi cruce, cu nădejdea în Arhanghelul al cărui nume îl port, care pînă atunci mă scosese nevătămat din toate năzbîtiile mele naiv-revoluționare. Intrînd în apartamentul cu pricina, l-am aflat desculț, îmbrăcat într-un cămeșoi de noapte, cu părul vîlvoi, exoftalmic și palid, pradă unei agitații de leu în cușcă. Dînd cu ochii de mine, a avut un șoc; s-a oprit din răcnit, m-a invitat gestual să iau loc în sufragerie și am început o discuție calmă, aproape amicală. Nu mai știu ce i-am spus, sub presiunea momentelor, dar tonul meu a fost benefic. Am răspuns tuturor întrebărilor care-l frămîntau, ajungînd la un moment dat într-un impas – acum mi se pare comic-teatral! – la provocarea pe care, în neorînduiala din creierul său, omul trecut de cincizeci de ani mi-o aruncase: „Ești Iisus Hristos?“ Trecînd peste negația mea rostită la fel de calm ca în tot dialogul pe care-l purtasem cu el, a continuat: „Dacă ești Iisus Hristos, pupă-mi picioarele!“ Ca să cîștig timp, căci autoritățile chemate să intervină calificat întîrziau, i-am amintit că Iisus nu săruta, ci spăla picioarele Apostolilor Săi. „A, dacă-i așa, atunci tu să-mi pupi mie picioarele!“ Surprins de ilogica replicii și lipsit de experiența psihiatrică necesară, am întîrziat răspunsul și am compromis ritmicitatea impusă într-o asemenea conversație terapeutică în care ascendentul asupra interlocutorului este esențial. În clipele de tăcere următoare ca prin minune nu s-a declanșat noua criză. Bolnavul și-a băgat cu oarecare încetineală înapoi în papuc laba piciorului drept învinețit de frig – eram doar în luna lui gerar – dar cu o voce ca din vis a revenit: „Atunci vreau să-ți pup eu ție picioarele, dacă tu ești Iisus! Așa e bine?“ Nu, nu era nici așa bine! Dau și acum slavă lui Dumnezeu că în secundele acelea de mare cumpănă în care, contrariat-înfuriat omul de peste o sută de kilograme din fața mea m-ar fi putut azvîrli la pămînt cu un singuur dos de palmă, doi zdrahoni infirmieri au intrat peste noi și, neținînd cont de protestele nebunului, l-au luat în primire…

[7] I-a fost dat de Pronie acestui român un nume biciuitor-ironic evocator al bietei nații blestemate să pună în practică satanica ideologie a secolului al XX-lea!

Homo sovieticus modernizat: Pușlamielul!

UN ROMAN DE TINEREȚE AL LUI NICOLAE RUSU: TOTUL SE REPETĂ

UN ROMAN DE TINEREȚE AL LUI NICOLAE RUSU: TOTUL SE REPETĂ

Ca dublă izbîndă, a literaturii și a grafiei românești, ediția a II-a revăzută de 353 de pagini a romanului Totul se repetă de Nicolae Rusu, conceput în perioada 1884-1985 și publicat în 1988 în așa-zisa „grafie chirilică“, e datorată editurii bucureștene Astralis, al cărei suflet poartă numele Camelia Pantazi Tudor – editoare, redactoare, tehnoredactoare și corectoare – cum aflăm de pe pagina dedicată datelor tehnice.

Lansarea cărții, vineri 9 brumar 2018, la Centrul cultural „Mihai Eminescu“ din București, mi-a prilejuit prima întîlnire emoționantă cu autorul Șobolaniadei – roman despre care am scris cîteva pagini critice[1]. Am adresat cu acea ocazie mulțumirile cuvenite organizatorilor, am ținut un scurt cuvînt de întîmpinare a cărții, iar ulterior am avut un semnificativ schimb de mesaje electronice cu Nicolae Rusu. Redau integral textele, păstrînd ortografia autorului:

Dragă prietene Mihai Floarea,

Mai sunt încă sub impresia celor întâmplate la Centrul Cultural „M. Eminescu“ și țin să menționez faptul că ați remarcat în scriitura „Totul se repetă“, printre altele, și limbajul. Într-adevăr, am ținut ca personajele să se caracterizeze și prin limbaj, mai ales se vede acest lucru la bunicii celor doi frați, personaje care au un vocabular mai arhaizat, poate chiar excesiv, dar am procedat conștient, cei doi bătrâni fiind din generația perioadei interbelice, când Basarabia făcea parte din România Mare. Și nu în zadar am ales ca Dragomir și Lucian să fie frați (eu îi văd ca gemeni, dacă nu chiar siamezi), deși se spune/se știe că frații, precum cele cinci degete de la o mână, sunt diferiți. Intenția mea a fost ca Lucian să fie ca o „parte nevăzută a Lunii“, adică a lui Dragomir. Deși acesta este un tip ordonat, pedant, corect, „partea sa nevăzută“ este fratele său, căci în sinea sa Dragomir ar vrea să fie ca Lucian, că [=să?] aibă caracterul acestuia. În final, Dragomir se dumerește că multe din cele povestite de Duță le auzise de la fratele său, cititorului sugerându-i-se că tot ce se întâmplase în tren a fost un vis.

            În genere, în prima ediție am fost nevoit să las și niște pagini de „realism socialist“, precum descrierea proceselor de muncă de pe șantier. Inițial, acestea erau mai multe, dar dacă le scoteam pe toate riscam să nu-mi văd cartea publicată. Am decis să le las și în ediția curentă, pentru a păstra aerul, culoarea, spiritul acelor timpuri. Am să intervin, poate, în arhitectura romanului doar în cazul altei reeditări.

            Îmi pare rău că nu am reușit să discutăm și alte subiecte, pe îndelete, dar cu voia Domnului sper să recuperăm cu o altă ocazie. Depinde și de posibilitățile prietenului nostru V. Șoimaru, cu care aș putea „trage o fugă“ până la București.

            Cu recunoștință și admirație,

            același N.R.

Am răspuns astfel:

„Apreciate și iubite prietene Nicolae Rusu,

Mesajul primit mă onorează și mă obligă: am promis că voi scrie un comentariu critic pe care cartea îl merită cu prisosință. Preambulul prezentat la Centrul cultural „Mihai Eminescu“, după cum ați auzit și, poate, ați citit (l-am postat pe facebook, pe pagina Cameliei Pantazi Tudor) și-a făcut datoria mondenă.

Timpul scurt avut la dispoziție în programul aranjat de organizatori nu m-a mulțumit nici pe mine; dar pentru această primă întrevedere așa a fost să fie și eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu cu gîndul la alte prilejuri.

Vă îmbrățișez virtual și vă trimit mulțumirile pentru autograf! Cu frățească prețuire“ etc.

A venit acum vremea comentariului promis și încep cu observația că Totul se repetă e un roman de tinerețe în care, ca-ntr-o sămînță, se află virtuțile maturității creatoare a lui Nicolae Rusu.

Tehnica narativă e de pe acum atractivă prin alternarea planurilor temporale prezent-trecut (amintiri)-prezent, cu treceri sugerînd deșteptarea / cufundarea din/într-un somn cu vise, sau reveria, cu indicii fizice și psihice realiste. Iată un exemplu obișnuit, în care e angrenat unul dintre personajele feminine, Lina; situația imaginată de autor se înscrie firesc în limitele verosimilității prozei obiective (cu narațiunea la persoana a III-a):

Nu mințise cînd îi spusese lui Dragomir că se gîndise la el. Simțea că trebuie să vină. Și era stăpînită de o senzație ciudată – îl aștepta, voia să-l vadă, dar în același timp se temea de întîlnirea cu el. Ceva similar i se întîmplase mai înainte, cînd era cu Valentin (…) Timpul își pierduse cursul său firesc și Lina și-l amintește acum ca pe un vis, ca pe o nesfîrșită stare de beatitudine. Se deșteptase, însă, brusc, în clipa cînd îl zărise pe Valentin, plimbîndu-se agale prin parc cu o fată (…)

Acum Lina era hotărîtă să-i povestească [lui Dragomir] totul, ca la spovedanie. Se desprinse de perete și vru să pornească spre ușă, dar tresări, descoperindu-l la doi pași de ea pe Dragomir:

– Vai ce m-ai speriat! (pp. 214-215).

Trecerea trecut-prezent-trecut, definitorie (căci e repetată de-a lungul romanului), îl are ca protagonist-narator pe Dragomir Pruteanu – pe care l-aș socoti un soi de căutător al timpului pierdut al literaturii neorealiste. Grafic, pasajele corespunzătoare planurilor narative se recunosc ușor, fiind redate prin alternanța italice-drepte-italice, demarcarea făcîndu-se adeseori și prin trei steluțe (***) urmate de blancuri. În acest caz se utilizează narațiunea de tip subiectiv. Atît în textul de bază, al prezentului narativ, cît și în textul consacrat amintirii persoana I îl indică pe Dragomir:

Într-adevăr trenul gonește vertiginos, iar eu voi fi nevoit să dădăcesc acest monstru. Unde-i femeia? Poate a rămas de tren? Asta-mi mai trebuie.[2]

***

Totul începuse de la apeduct. Depusesem toate eforturile să nu ajung în situația de a recurge la obiectul (i.e. obiectiv) de rezervă, și într-un fel, îmi reușise, căci la sfîrșit de lună aveam actele care-mi confirmau volumul de lucrări în sumă de optzeci și opt mii, deci aveam o depășire de plan. (Cf. pp. 114-115).  

Romanul are aspectul unei ample narațiuni în ramă. Călătoria cu trenul e temelia narativ-subiectivă în prezentul căreia se inseră salturile în trecut. Tema călătoriei e asociată chiar din incipit ideii repetabilității ciclice anunțate de titlul cărții:

Trenul înaintează vertiginos de parcă ar înțelege că întîrzii la serviciu, mai bine-zis, că am întîrziat deja. Sîntem niște modele clasice ale unui perpetuum-mobile: de cum ne naștem sîntem mereu în mișcare, mereu căutăm ceva. Și chiar dacă suferim eșec, o luăm de la capăt… (p. 7).

 

Autorul înfățișează realist o tematică etern umană, deci nicicînd demodată, în pofida noilor turnuri și provocări ideologice pe care le avem de înfruntat în zilele noastre. El ne pune dinainte, prin personajele sale, dragostea tinerească posibilă dar și imposibilă; elanurile creatoare caracteristice primei tinereți; nesațul enciclopedic de a ști avînd la origine neliniștile insuficientei cunoașteri (parafrazînd un cunoscut adagiu filosofic reiterez că a conștientiza că nu știi este începutul înțelepciunii). Pe lîngă echilibrul existențial exemplar al vîrstnicilor, romanul indexează și amorțirea inerțială, plafonarea, viclenia, ura, violența și duplicitatea.

Personajele principale sînt frații Pruteanu, Dragomir și Lucian (Lucea alintat în familie) – pagini ale aceleiași file aș îndrăzni să anticipez. Să facem cunoștință cu ei: Tînărul care intrase avea o față oacheșă, cătătură dîrză, era uscățiv și înalt, din care cauză părea cam deșirat. Cu toate că afară mai era încă zăpadă și încălzea un soare cu dinți, acesta nu purta căciulă. (Cf. p. 13). Adaug la acest portret fizic direct, oglindit în privirile iscoditoare dar blazat-neîncrezătoare ale lui Mihail Sergheevici Sarmaniuc, șeful de șantier, viitorul lui adversar, alte detalii: păr negru, aspru și scurt, sprîncene groase și bărbie grea, îndărătnică(idem). Ultimul amănunt, cu vagă trimitere spre însușirile morale (pe acestea cititorul le va descoperi pe parcurs indirect, adică din limbajul și din faptele protagonistului), constituie unica trăsătură comună a celor doi frați. Mai departe, naratorul îi dă cuvîntul lui Dragomir să-l portretizeze moral pe Lucian: la facultatea de construcții a Politehnicii (…) Lucian luase admiterea imediat după absolvirea școlii (…) Dar primăvara, înainte de sesiune, Lucian hotărî nitam-nisam să abandoneze studiile, motivînd că arhitectura îl plictisește. Considera că menirea lui pe pămînt e alta și în același an, toamna, era student la filologie, intenționînd să deprindă meseria de dascăl[3], cum îi plăcea lui să se exprime. (…) Avem, dragă Doamne, o mamă și un tată, dar parcă am fi plămădiți din aluat diferit. E puțin să spun că Lucian este iresponsabil, necumpătat, necalculat, neserios și repezit… Parcă un om cu scaun la cap poate arunca la mama cîinilor trei ani de studii pentru niște idei năstrușnice? În plus, mai e și un îndărătnic fără pereche. De altfel, e unica trăsătură care ne înrudește, în rest contrast absolut. (Cf. pp. 16-17).

La prima lectură mi s-a părut ciudat că Nicolae Rusu nu l-a portretizat fizic și pe Lucian (doar în trecere aflăm că Lucian este mai scund cu un cap decît Dragomir). Ulterior, am bănuit că „omisiunea“ are o semnificație: frații ar putea fi gemeni, iar detaliile anatomice n-ar mai fi contat (odată aflat chipul unuia dintre ei se poate deduce înfățișarea celuilalt). Ar fi posibilă, de asemenea, complementaritatea, așa cum deja am sugerat prin metafora filei tipărite. Scrisoarea autorului, pe care intenționat am dezvăluit-o cititorului acestor rînduri, luminează deplin „misterul“. Amnezia lui Lucian nu reprezintă decît abandonarea de către Dragomir a modelului său spiritual urmat pînă atunci; altfel formulat, Dragomir e la capătul călătoriei sale inițiatice gata de a-și asuma destinul – cum le place ateilor să afirme sau în stare de a se lăsa în voia lui Dumnezeu – cum știu creștinii că se cuvine trăită o viață împlinită.

O altă abordare posibilă a romanului este prin alternanța vis-realitate (psihanalizînd: pendularea conștient-subconștient). Ana, de pildă, e iubita din vis, Lina e cea din realitate. Corespunzător, Lucian e tînărul din vis – personajul virtual, Dragomir e cel real – eroul concret. Călătoria lui Dragomir cu trenul (lungită peste limitele verosimilului, de altfel!) se produce în vis, ca și prelungitele sale dispute cu monstruosul Duță (acesta poate fi considerat un fel de alter ego al lui Lucian). O relație misterioasă se desprinde, la un moment dat, din spusele acestui Michi-Duță din vis, cînd îl întreabă pe Dragomir ce i s-a întîmplat fratelui său, Lucian:

– A pierdut memoria.

– Ha! Să vezi! se bucură Duță. Înseamnă că mai trăiesc.

– De ce? Nu pricep ce are amnezia lui cu viața ta?

– După ce am ascultat tîmpenia scrisă de el, mi s-a năzărit că frate-tău ar fi în stare să-mi găsească pieirea… Slavă Domnului, lipsa lui de memorie este viața mea. Asta e! Chiar dacă și-a restabilit-o, dar nu definitiv, nu mă paște niciun pericol…

– Nu prea înțeleg…

– Nici n-ai cum înțelege…

– De ce?!

– Pentru că privești lucrurile simplist, la modul concret. Din acest motiv, niciodată n-ai să fii în stare să generalizezi… Trebuie să-ți spun că, deși ai facultate, ești inginer și cunoști ipoteza precum că toate așa-zisele invenții și descoperiri științifice au mai fost, nimic nou sub soare, tu nu realizezi că oamenii mai au și o altă calitate… Da, din punctul meu de vedere e o calitate și ea se numește uitare. Toate civilizațiile de pînă la noi au dispărut și toate după civilizația noastră vor dispărea din cauza sindromului amnezic al omenirii. Ăsta-i adevărul… Oamenii uită consecințele prostiei și ale răului, de unde repetă aceleași gafe, calcă mereu pe aceeași greblă, vorba unui autor clasic. Totul se repetă din lipsa de memorie a oamenilor… (Cf. pp. 246-247). Se află în aceste fraze o dimensiune filosofică explicînd titlul romanului și punînd în relație personajele-cheie; astfel, ideea complementarității trebuie extinsă la o treime – replică tulburătoare din perspectivă ateist-literară dată Sfintei Treimi, Care este ceea ce este: stăpînă absolută asupra Universului și asupra celor trei dimensiuni aparente pentru om ale timpului.

Oricum am vrea să interpretăm proza intitulată Totul se repetă (în definitiv, fiecare cititor are deplină libertate!), Nicolae Rusu se dovedește, ca în Șobolaniada, roman apărut în 1998, ori în recentul Pușlamielul, un romancier nu doar interesant, cu virtuți filosofice; cu bucuroasă hotărîre afirm că el este și un fascinant înnoitor al scrisului românesc de astăzi. Stilistic aș îndrăzni o asemănare: vocabularul prozatorului Nicolae Rusu are o prospețime pe care am descoperit-o, cîndva, la Ion Creangă. El menține vie savoarea limbii românești cu uimitoare regionalisme basarabene în circulație, după atîția ani de rusificare, surprinzătoare numai pentru cei școliți academic (dintre care unii, limitați fiind, bieții de ei, s-au trudit în chip caraghios să alcătuiască glosare ori – de-a dreptul stupid! – dicționare!… Am o lungă listă din care voi menționa doar cîteva cuvinte și expresii care merită să figureze de-acum în vocabularul național: porăindu-senăsădit (p. 8), mere țigance (p. 19), țoașcă (p. 20), îl tipării moale pe umăr (p. 23), salonul autobuzului (p. 24), cîte pahare ai răsturnat, bade Nică? (p. 33), n-aș vrea să mă zăpsească Mihail Sergheevici [Sarmaniuc] c-am chilit (p. 36), n-ai putea să-l arăți la vreun doctor (p. 38), ideea care mă găsește (p. 40), colțul pestelcii (p. 49), pricepe la treburile casei (p. 50), veni pe ospețe (p. 56), se porăia cu bucatele (p. 59), drum hopuros (p. 72), mă găsește gîndul (p. 73), nu zăbavă (pp. 76, 196 etc.), răzmuiat (p. 81), coromîsla / cobilițane ducem pe ospețe (p. 81), horopăie (p. 82), îl pătrățește (p. 85), lovelași (p. 93), mă rezemai pe cîteva clipe (p. 102), deregi (p. 116), dugleși (p. 136), bujda (p. 137), o tragi pe năpastă (p. 141), ai pus-o de măligă (p. 148), a rămas de tren (p. 148), se dă și el cu părerea (p. 157), răsărițăfățare (p. 168), săvîrșenie (p. 169), o fi zdohnitnu mai legăm vorba (p. 172), sapanari (p. 175), un hîndichi (p. 176), dinții mășcați și îngălbeniți de fum (p. 181), i se năsădea buricul degetului de atîta scrisnu face sacul cît prețuiește cîrpala (p. 182), se reținea la lucru (pp. 183-184), nu mă ia nimic (p. 186), era în dușii cei buni (p. 190), găzdașii (p. 198), burluie (p. 210), tartajele (p. 218), socotelnițanăsădește pardonul de scaun (p. 229), să stîrciți la telefon (p. 234), e prost de ragepoți să ascuți haragi pe capul luimama lui în paie (p. 234), obrazul pălălăi de necaz (p. 237), pleșul grasanului (p. 242), dănănaie puiganul de mînz (p. 258), se îngrelează (p. 261), mania borfismului (p. 283), țăndărit (p. 294), chirău (p. 302), cotelind între degete o stelbă de romaniță (316) ș.a.

O categorie de cuvinte specifică strădaniilor de rusificare a graiului românesc din Basarabia din partea administrației sovietice în timpul stăpînirii comuniste e scoasă în evidență încă din primul capitol al cărții. Ocazia se ivește cînd veșnicul învățăcel Lucian descoperă însemnătatea limbii materne și, spre dezaprobarea fratelui său, renunță la continuarea „facultății de construcție“ în favoarea celei de filologie. Luptă donquijotesc prin troleibuzul zece pentru dezmeticirea unor conaționali: (…) o domnișoară îl atinse pe Lucian de umăr: Peredați, vă rog… / Nu înțeleg, replică Lucian acru. /  Fata îl privi nedumerită, fără să-și retragă mîna în care ținea tichetul solicitat de un bărbat de pe bancheta din spate. / Da, izbucni Lucian, nu te înțeleg. Oare chiar ți-e greu să spui „Transmite, te rog“, ori în limba rusă, dacă vrei „peredaite, pojaluista“. /  Ce te legi, măi, de fată? interveni o femeie trupeșă (…), ia cătați, ce umnic s-a găsit! (pentru cuvîntul rusesc subliniat o notă de subsol salvatoare indică: de la rus. umnîi – deștept; cf. p. 22). De asemenea, îl corectează sistematic pe Dragomir exasperîndu-l: (…) într-o dimineață vine prorabul… / Nu „prorab“, ci șef de șantier, mă corectă Lucian, lungit pe patul din odaia mea și ascultîndu-mă plictisit (…) / mă voi ocupa de snabjenie… / Moldovenii nu zic „snabjenie“, ci aprovizionare (…) / De aceea avem și cea mai mare tecucesti… / Nu „tecucesti“, ci fluctuație. / Ce-mi tot cauți întruna nod în papură? îmi ieșii din fire. Trebuie să-ți iei spravcă de la doctor… / „Spravca“, printre altele, înseamnă certificat medical sau adeverință (cf. pp. 17-18). Treptat, cititorul înțelege că basarabenii au avut de înfruntat în perioada 1945-1989 nu numai aberațiile regimului totalitar, ca restul românității, ci și o cruntă deznaționalizare.

În privința credinței, tînărul intelectual Dragomir se manifestă dureros-semnificativ într-o convorbire cu fratele său:

– Vreau să dau și eu pe-acasă…

– Cînd?

– Nu știu… Poate duminica viitoare…

– Hai să mergem de Paști.

– Mă rog, fie și de Paști, acceptai, gîndindu-mă cît de greu îi va fi mamei la tutun, fără ajutorul nostru, dar în aceeași clipă mă dezmeticii. De fapt… n-am să merg.

– De ce?! se miră Lucian.

– Nici nu știu cum să-ți explic… De Paști bătrînii își dau binețe cu „Hristos a înviat“… și, dacă omul mă salută, trebuie să-i răspund la fel… Nu, n-am să plec…

– Iată de ce nu prea dai de Paști pe acasă! Ești ateu? ironiză ușor Lucian.

– Cam așa… (cf. pp. 19-20). Este o dovadă că sistematicile prelegeri ateiste lucraseră cu eficiență asupra unei părți a intelectualității…

Cum se poate observa, vorbirea directă constituie un punct forte al naratorului, sporind impresia de autenticitate. Iată cum vorbesc țăranii – părinții celor doi frați:

– Bre, Marie, măi băieți, să cinstim cu bucurie, să fim sănătoși, frumoși și groși!

Mama bău cîteva înghițituri și, motivînd că are de supravegheat aluatul, să nu fugă cumva, vru să plece.

– Marie-hăi, o opri tata, să văd că aduci chiar acum pe masă și niște răcituri, și niște friptură, vreo bucată de pastramă, vezi, că ai de unde.

– Acuși vă pun, de-ți dovedi să gustați din toate, răspunse ea și se opri în prag, amintindu-și de ceva. Răciturile nu s-au prins prea bine, dar o farfurie am să vă aduc…

– Trei, se ambiționă tata.

– Mîine ai să mănînci răcituri, pînă-i ajunge cu degetul, că au să vină și niște  neamuri, or veni și prietenii băieților. Îi hramul satului, dragă Doamne… (pp. 49-50).

Un schimb de cuvinte în mediul urban este la fel de vioi, bunăoară după ce fiecare dintre participanții la o clacă[4] află cu surprindere că vor primi, în schimb, cîte o mică sumă (planul inițial al descurcăreților Spiridon și Miron de a pune doar ei mîna pe bani fusese dejucat cu inteligență de Dragomir):

– Oameni buni!, ridică vocea Dragomir. O mică surpriză! Direcția transportului feroviar, luînd în considerație munca noastră patriotică, a hotărît să ne remunereze…

Preț de o clipă toți crezură că Dragomir le joacă o festă, dar cînd l-au văzut pe Miron cu un surîs strîmb pe buze scoțînd banii, începură care mai de care a face glume.

– Tocmai cît nu-mi ajungeau să-mi cumpăr un „Jiguli“…

– La acești bănuți îmi mai trebuie un fleac, niște milioane colea, și mă iau la trîntă cu primul miliardar…

– Aruncă, mă, cartofii din buzunare, că n-o să ai în ce pune banii…

Cu geanta în mînă, Paraschiv veni să-și ia banii. Miron i-o înșfăcă de torți și, fără să se uite în ea, își aruncă neglijent mîna în semn de salut și o luă pe lîngă vagoane spre o stradelă lăturalnică.

După ce se depărtă vreo zece pași, Luca îi strigă din urmă:

– Bade Miron, nu ieși la stradă, să nu dai peste vreun Țuruiac Ivanovici…

Băieții rîdeau în pumni, iar stăpînul genții răspunse fără să privească în urmă:

– Nu-l învăța pe tata a face copii…

Răsunară hohote de rîs și Miron își întoarse privirea, măgulit de hazul stîrnit de replica sa. (Cf. pp. 164-165).

Adaug că, pe lîngă ilustrarea fără cusur a stilului direct, pasajul înadins redat aici in extenso se caracterizează în plus prin comic de situație (în geanta cu pricina, în lipsa lui Miron, un șugubăț înlocuise cu bulgări de pămînt cartofii într-adins aleși grijuliu de lacomul proprietar!) și prin comic de caracter (Miron, mai puțintel ager la minte decît colegii săi, dar cu suficiență, îi invidia pe cei capabili de a ține treaz interesul celorlalți prin povestioare și vorbe de duh).

Realist evocate sînt vremurile strivitoare pentru oameni dinaintea căderii regimului comunist. De pildă, minciunile privind îndeplinirea planului, raportările false, chiulul, furturile – toate ilustrînd viața de pe șantier – mi-au răscolit propriile amintiri din activitatea de merceolog la un fost colos al industriei românești – Întreprinderea de Mașini Grele din București. Anii ᾽70-᾽80 ai secolului care va rămîne în istorie împovărat cumplit prin cele două  conflagrații mondiale (perioadă a formării mele intelectuale, întocmai ca a autorului cărții și totodată contemporană cu evoluția personajelor) mi-i amintesc bine: eram măcinat de întrebări la adresa celor angajați în așa-zisa edificare a „celei mai drepte orînduiri: cea socialistă multilateral dezvoltată“. Prăpastia dintre vorbe și fapte, dintre principii și practică se adîncise dramatic și nu erau semne că prăbușirea definitivă ar putea fi stopată; fără să ne așteptăm la minuni, însingurați, obosiți, dezamăgiți, destui dintre noi întrețineam în secret flacăra speranței, ca pe o lumînare asaltată din toate părțile de curenți puternici. Ne făceam datoria de serviciu inerțial, cu piedici și insatisfacții abia învinse grație elanului tineresc. Sarmaniuci precum personajul secundar al lui Nicolae Rusu am întîlnit și eu – adică șefi obtuzi, unși cu toate alifiile, stăpîni pe arta disimulării și demagogi iscusiți. E dureros, dar trebuie să afirm că majoritatea colegilor mei aleseseră calea comodă a conformismului, așa că n-am putut rezista mai mult de un an și jumătate în mediul care avea să producă, vai, pe acei muncitori mînați de la spate de sarmaniucii lor să strige pe străzile capitalei prin 1990: IMGB – face ordine! și Noi muncim, nu gîndim! În asemenea circumstanțe se poate produce orice, chiar o situație absurdă precum cea din romanul Totul se repetăCînd brigadierul Nică Prisăcaru, un zdrahon cu fața stacojie, de la care duhnea ca dintr-un butoi, îl informase cu un aer misterios că i-au fost furate nouă tuburi cu diametrul de un metru, Dragomir își pierduse liniștea pentru toată ziua.

– Cum au fost furate?! rămase el perplex.

– De unde să știu? Cînd venii azi la lucru, nu mai erau, strînse badea Nică din umeri, privind nevinovat la Dragomir.

– Și ce facem acum?

– Cum adică, ce facem?! îl privi senin brigadierul. Aduci alte tuburi. Și ar fi de dorit să le am pînă la sfîrșitul săptămînii, altfel nu reușesc să predau sectorul canalizare.

Tulburat, seara îi povesti despre furt șefului de șantier, dar acela îi aruncă plictisit:

– Știu. Am și vorbit cu secția de producție. Vom primi suplimentar încă nouă tuburi. Pe cele furate le vom trece la pierderi. Actul e la mine. Semnează și tu. (Cf. p. 29).

Mascarada dării în folosință a unui apeduct de operetă îmi aduce aminte de vizitele delucru ale fostului conducător al românilor de dincoace de Prut căruia i se prezentau mereu contrafăcute „realizărili mărețe“: După ce isprăvii cu darea de seamă, frămîntat de gînduri și chinuit de diferite bănuieli, nu rezistai și peste vreo jumătate de oră mă aflam la traseul apeductului. Oamenii plecaseră acasă și coborîi înfrigurat într-un cămin de vizitare. Hidranții nu erau instalați și băgai ușor mîna într-un capăt al țevii ce ieșea sub muchia ultimului tub. Pămînt! Și marginea zgrunțuroasă de fontă a unei bucăți de țeavă. Presimțirea mea se adeverise. De necrezut, dar sfătuiți de Sarmaniuc oamenii mei instalaseră numai căminele de vizitare, iar actul de confirmare a lucrărilor valorificate fusese întocmit pentru întreg apeductul. Ca să nu dea nimic de bănuit, pe o parte și pe alta a tubului de la fundul căminului instalaseră cîte un capăt de țeavă rebutată, niște bucăți de două-trei șchioape, și astupaseră cu pămînt întreaga tranșee. Babilonie curată! (p. 121). Furt în toată regula și cruntă bătaie de joc la adresa beneficiarului! – adaug. Cam așa „se îndeplineau“ și chiar „se depășeau“ planurile cincinale în comunism! Mirabil e că unii nostalgici regretă sincer vremurile acelea, sub pretextul că „era de muncă“, fără a observa că și acum e de muncă, numai că pentru aceasta nu mai există forța necesară…

Revenind la tema călătoriei corelată cu legea ciclicității, anunțată în titlu, autorul  recurge la expunerea ei repetată fie prin intermediul motivului literar al caietului de însemnări (Are dreptate Lucian. Cînd stai și chibzuiești, înțelegi că totul în lumea asta se repetă – zilele și anotimpurile, durerile și bucuriile, tristețile și plăcerile, nașterea și moartea… – p. 265), fie prin meditațiile din vis ale personajului narator (După cum vezi, aceleași lucruri se întîmplă și-n poveste, și în realitatea noastră. În esență, totul se repetă – pp. 201-211; Într-adevăr sîntem niște modele clasice ale unui perpetuum-mobile. De cum ne naștem și pînă închidem ochii ne aflăm mereu în mișcare, mereu căutăm ceva – p. 37), fie în schimbul de idei ale personajelor (Dacă ți s-ar oferi posibilitatea să trăiești totul de la început, ai accepta? / Nimic nu se repetă, suspină ea. / În plan general totul se repetă, o contrazise el, și binele și răul… / Mai ales răul, schiță ea un zîmbet trist, căci binele se uită repede. / Da, totul se repetă, pentru că oamenii au probleme cu memoria, o susținu el, amintindu-și imediat de Lucian ajuns în inexplicabila stare de amnezie – p. 315).

Firul epic se ramifică și în maniera detectivistică în roman, anticipînd izbînzile de mai tîrziu din Șobolaniada sau din Pușlamielul: pe lîngă demersurile lui Dragomir de a descoperi circumstanțele în care fratele său, Lucian, și-a pierdut memoria, e descoperit un consătean, comunist zelos, Dorel Botosu, dat dispărut de către rude, sub masca lui moș Sidor Batos, cel mai vîrstnic muncitor de pe șantierul condus de Sarmaniuc.

Pe alocuri, pasaje descriptive reușite colorează narațiunea: Era o zi posomorîtă de decembrie și afară picurau stropi reci și mărunți de ploaie. Sufla un vînt umed și nourii se buluceau, grăbindu-se undeva la capătul lumii și ferindu-se unul de altul ca să descopere cîte o zdreanță de cer spălăcit (p. 61) sau: La geana zării cerul avea nuanțe tot mai pronunțate, tot mai vii (sic!), de la auriu pal pînă la văpaia flăcărilor din vatră. Liniștea era atît de adîncă, încît pe marginea drumului uscat și prăfuit se auzea cum susură răsuflarea de rouă a zorilor peste frunzele pomilor și rogozul din pîrîul ce-și mîna sprințar, cu un clinchet dulce, apa la vale, spre iazul unde țineam calea. Apoi, pînă la ora cînd soarele începuse a ne frige moalele capului, am admirat viața plină de taine a iazului – foșnetul stins al stufului, fîlfîitul misterios și piuitul unor păsări nevăzute, plescăitul înverșunat al peștilor pe care-i trăgeam la mal într-un delir (p. 293).

Din păcate, sarcinile prea numeroase asumate din elan tineresc de tehnoredactoarea-redactoarea-editoarea-corectoarea cărții au permis strecurarea unor numeroase erori (unele impardonabile, ca în pasajul de la pp. 133-134: ai să-ți osîndești copilul la o vecinică atîrnare; să șadă într-o odaie cu pana în mînă, unde o să tînjască ca o floare scoasă din locul ce-o preia…, care ar trebui corectat: ai să-ți osîndești copilul la o vecinică atîrnare; să șadă într-o odaie cu pana în mînă, unde o să tînjască precum o floare scoasă din locul ce-i pria). Am numărat peste o sută de greșeli ortografice, de punctuație, sau ca la pagina 19 unde apare accepta-i în loc de acceptai ș.a.). La acestea se mai adaugă și cele peste douăzeci și cinci de greșeli de limbă (iată doar una, spre exemplificare, de la pagina 260: Pescăruș mai privi un timp la forfota lor, apoi dispăru nesimțit; de bună seamă, personajul nu e nesimțit, ci pleacă pe nesimțite!)[5].

Lăsînd deoparte tonul negativ, trebuie afirmat tot cu obiectivitate că Totul se repetăconține pagini memorabile, de autentic și înalt-estetic scris românesc: parabola cuvîntului (pp. 288-290), înfruntarea Dragomir-Sarmaniuc (pp. 126-130), „vecernia culturală“ ținută de Lucian la căminul muncitoresc, împletită cu meditațiile lui Paraschiv (pp. 131-138), basmul cu Uliu-împărat (un demers filologic impresionant descopăr la p. 209: uliu, erete, gaie, cobăț, găinar, coroi, păsărar, ulieș, bodiu! Doar o limbă ca strămoașa idiomurilor europene se poate dovedi capabilă de asemenea performanțe sinonimice!) etc.

Cum deja am afirmat, acest roman terminat și publicat în urmă cu peste trei decenii cuprinde germenii talentului scriitoricesc al lui Nicolae Rusu, talent dezvoltat plenar după eliberarea ideologică dobîndită cu jertfe omenești hotărîte de păpușarii lumii în care, din marea milă a lui Dumnezeu, mai trăim încă în această străveche parte de Europă.

București, 2-12 undrea 2018.

[1] V. „Revista de lingvistică și cultură românească“ nr. 16 / 2018 (https://limbaromana.org/revista/sobolaniada-sau-lumea-paralela/. Articolul a fost preluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3166/sobolaniada-sau-lumea-paralela/ ).

[2] Am folosit în reproducerea citatelor corpul de litere italic+bold pentru ceea ce în roman e redat cu italice, spre a putea rămîne la convenția generală din articolele mele critice de a cita doar cu italice, fără ghilimele, pasajele exemplificatoare.

[3] Mă văd obligat să glosez pe marginea acestei expresii, cerîndu-mi scuze celor care o folosesc inconștient. Deși circulă în limbajul comun „meseria de dascăl“ (sau de medic, de istoric, de preot, de pictor, de scriitor, de muzician ș.a.m.d.), ea ignoră esențialul: cei pregătiți pentru aceste îndeletniciri nu le pot exercita realmente fără vocație. Prin urmare, părerea mea e că profesie este cuvîntul adecvat acestor ocupații implicînd studii superioare și har. Meseriile sînt cele exercitate de oamenii pregătiți a-și ajuta semenii îndeosebi la nivel material: brutar, cofetar, zidar, electrician, tractorist, șofer, croitor, contabil etc. Desigur, meseriașii excepționali pot ridica la nivel de artă (culinară, de pildă) îndeletnicirea lor. Omul potrivit la locul potrivit ar trebui să clădească fundamentul oricărei societăți așezate firesc. Însă, într-o lume cu valorile înadins răsturnate ca a noastră, nu pierd ocazia de a reitera aceste banalități cu riscul de a cădea în didacticism și pedanterie.

[4] Munca așa-zis voluntară în agricultură a orășenilor – inclusiv a elevilor și a studenților – în timpul lor liber era una dintre găselnițele regimului care se lăuda că eliminase „exploatarea omului de către om“. Cei care-și permiteau să absenteze erau ulterior urmăriți („luați în colimator“ se spunea), admonestați și privați de sporuri salariale ori, după caz, de note bune. Din această cauză, se pusese în circulație sintagma batjocoritoare „munca voluntar-obligatorie“. Supapele psihice ale oamenilor de rînd erau, cum se știe, glumele, bancurile, hazul de necaz.

[5] Cum am spus în momentul lansării cărții și apoi am publicat pe pagina mea de facebook, păstrez la dispoziția celor intersați lista acestor greșeli cu speranța eliminării lor la o eventuală reeditare.

Un roman de tinerețe al lui Nicolae Rusu: Totul se repetă