A DEVENIT OARE ILAN ȘOR PRIETEN AL STATELOR UNITE?  DAR VLAD PLAHOTNIUC?…

 

 

Ex-premierul Ion STURZA despre hoțul de miliarde Ilan ȘOR, apărând-o pe Maia SANDU: „Prea din cale-afară… când un parvenit, hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi și multe altele de la concetățenii mei, pe care le vom achita noi și urmașii noștri zeci de ani (!!!), ne dă lecții și umilește o doamnă care a devenit simbol al rezistenței și al onoarei naționale, nu pot să tac! Bă nemernicule, neam al nimănui, vei răspunde! Vei întoarce până la ultimul bănuț! Vei fi pus la pușcărie. Nu azi-mâine, dar neîndoielnic vei fi pus. Crimele împotriva omenirii nu se prescriu! Tu și toți complicii tăi veți răspunde! Te bucuri de J(or)a? Rușine celor din J(or)a! Ne dai pâine?! Ești salvator? Nu! Îți spun eu cine ești – un ciorditor și un „pisateli” necărturar!”…

Îi mulțumesc lui Ion Sturza pentru curajul de a-i spune pe nume SOR-icelului de la Tel-Aviv: „hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi”… I-a spus-o știind prea bine că poate fi învinuit de antisemitism de către tovarășii de la Institutul de tristă faimă „Elie Wiesel”.
În 1990 am fost martor la revenirea „acasă”, de la Tel-Aviv la Chișinău, a tatălui micuțului ȘOR, Miron… Am scris despre acest episod din viața mea acum 5 ani după ce am fost umilit în Piața Marii Adunări Naționale, eu și mulți alți moldoveni, inclusiv alegătorii din Orhei și cei din Jora de Mijloc, care volens nolens, au nimerit în capcana parveniților…

http://adevarul.ro/…/9-mai-2013-ziua-victoriei-c…/index.html

A spus-o tare premierul dar n-a spus totul: ori nu știe totul ori știe și nu spune totul. Încerc eu să completez această informație formulând câteva gânduri pe care le port în mine de luni de zile ca pe o grea povară. 
Toată lumea știe că Șor a furat și este principalul HOȚ DE MILIARDE împreună cu alți câțiva complici de la noi, dar nu doar de la noi… Și mai știe lumea că primul care ar trebui să stea la DUBĂ este tot Șor. A trecut însă o perioadă prea îndelungată iar procesul judiciar cu Șor nu se mișcă din loc. A încetinit acest proces mai ales după vizita lui Plahotniuc de acum un an la Washington după care nici Raportul Kroll-2 nu este publicat și nu se știe dacă va fi publicat vreo dată.
Presa de acum un an a scris despre vizita lui Plahotniuc în capitala americană, cu un avion de lux, care l-a costat pe pasager circa un milion de dolari SUA. Nu știe însă nimeni câte milioane de dolari din miliardul furat de Șor au mai zburat cu pasagerul iscusit și câte au mai rămas pentru alte zboruri… Ceea ce se vede bine însă este că după acea vizită enigmatică Șor este păzit bine de bodyguarzii săi sau cei ai lui Plahotniuc, se plimbă unde dorește, participă la alegeri și alte activități politice, se pregătește intens de viitoarele alegeri parlamentare, după care, devenind deputat, ar scăpa de orice răspundere în fața legii acestui stat neisprăvit, furat și umilit, de cui nu-i este lene. Stat pentru nașterea căruia am votat și eu acum 27 de ani, pe 27 august 1991, ca să le fac unor astfel de parveniți un „rai” de îmbogățire rapidă, fără muncă și fără lege, în defavoarea moldovenilor suprasărăciți de ei!
La două luni după revenirea acasă de la Washington Coordonatorul a pus la cale o așa zisă „reformă a administraţiei publice centrale”, cu un scop măreț și nobil de a băga sub „gestiunea” directă a celui mai docil ministru a unui uriaș potențial care a mai rămas de furat în domeniul educației, culturii și, atenție (!!!), al cercetărilor. Se vede de la o poștă că și alți tovarăși hoți au prins la curaj după ce a scăpat neatins Dumitru Diacov care a pus mânuța sa de înger pe importante obiective din potențialul cultural al R. Moldova și după ce Gheorghe Duca a fost „ușurel ” constrâns să accepte împrăștierea potențialului Academiei noastre pentru viitoarele hoții de noi miliarde…
A dat de bănuit și graba cu care Ambasadorul Statelor Unite a lăudat „reforma administrației centrale” de trei parale inițiată și coordonată de către Vlad Plahotniuc după vizita sa istorică în SUA…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilinţa la care am fost supuşi noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică……
 
ADEVARUL.RO|DE VASILE SOIMARU
 

Vlad POHILĂ: „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

 Centenarul Unirii

 „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

Interviu cu Vlad Pohilă,  publicist, lingvist, scriitor

Domnule Vlad Pohilă, ca publicist, ca lingvist, ca om de cultură, toată viața ați consacrat-o promovării ideii naţionale, al cărei scop este – și despre aceasta se vorbește azi cu voce tare – revenirea la țara noastră de glorii și de dor. În martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România,  iar în decembrie vom marca un secol de la desăvârşirea Marii Uniri din 1918. Cum apreciați evenimentele desfășurate cu simbolul tricolor acum 100 de ani și cum ar trebui să folosim acest eveniment istoric pentru ca la 1 Decembrie, la Alba Iulia, să dansăm entuziasmați Hora Unirii?  

Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez şi să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii şi a unei indiferenţe crase, ba chiar a unei atitudini duşmănoase faţă de ideea românească… Gândul de a lămuri importanţa şi splenoadrea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoştinţe şi argumente greu de respins; când am observat că “pledoariile” mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum nici un fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care şi le puneau şi alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion şi Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru, în satul Cubolta al lui Pan Halippa) – nişte ţărani cu patru clase româneşti, care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se ataşa exclusiv şi definitiv de ţara în care şi-au trait copilăria, adolescenţa, tinereţea şi în care au pus temelia casei şi marii noastre familii, cu cinci fiice şi patru fii, eu fiind al şaptelea şi mezinul. În plus, ambianţa, atomosfera din şcoala generală din Putineşti – Floreşti, care avea numeroşi profesori de excepţie, unii cu studii la Iaşi, la Bucureşti şi chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Nu pot să nu menţionez şi meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) şi doi fraţi (unchii Anton şi Leonid) de-ai lui tata care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar şi cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, însă esenţial – unchii, mătuşa, verişorii de la Bucureşti: Virgil, Doina, Gigi, Cătălin – ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria şi din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii fireşti, nepretenţioase despre limba română,  despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege nişte lucruri findamentale, pentru a ne forma ca români.  

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, şi aş numi aici declaraţiile a circa 160 de primării din R. Moldova de a se uni cu România. Da, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: şi revoluţia de la 1848, şi “Mica Unire” din 1859, şi activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar şi anii de renaştere a demnităţii naţionale a basarabenilor şi nord-bucovinenilor, din 1988-1991. Efectele acestor şi altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente şi benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aş aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele “Basarabia, pământ românesc”!), multe conferinţe, emisiuni radio şi TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noştri.

Cunosc oameni, şi de la Chişinău, şi de la Bucureşti sau Iaşi care consideră că în acest an centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot aşteptând acest miracol de prin 1990-1991 – tocmai atunci mi se părea oportună, reală, şansa Reunirii! – astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aş dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază şi pe adevărul incontestabiul că în aceste aproape trei decenii de aşteptare, prin faţa ochilor noştri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu şi mai puţini profitori de acestea, care într-o ultimă instanţă au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind adversari deschişi ai românismului. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii e în continua creştere, deşi, după cum se vede, nu e în descreştere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe “mici reuniri”: căsătorii, alte forme de înrudire, înfrăţiri de localităţi şi instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale şi economice, ba chiar şi impuneri, ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte spirituale, economice şi politice lansate de la Bucureşti sau din alte mari centre din Ţară.

După absolvirea în 1975 a studiilor de ziaristică la Universitatea de Stat din Moldova, ați lucrat, timp de vreo şase ani, în calitate de ghid şi interpret în turism, specializat pentru marile muzee de artă din Moscova şi Sankt Petersburg. Deci, ați avut ocazia să comunicaţi cu grupuri de turiști români care vizitau Uniunea Sovietică. Pe atunci, pentru noi era o adevărată minune, dar și un mare risc, să întâlnești și să vorbești cu un român din dreapta Prutului. Cu care dintre oamenii de cultură din România ați făcut cunoștință în timpuri sovietice, ca să continuați contactele cu ei și după destrămarea URSS?  

Am lucrat atunci ghid şi translator, ca să zic aşa, „pe două paliere”, primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova şi Petersburg, când, după absolvirea unor temeinice studii de specialitate, prezentam turiştilor din România, dar şi din Bulgaria splendori muzeistice precum Tezaurul Rusiei (numit „Orujeinaia palata”, adică Sala armelor) şi cele trei catedrale din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov”, Muzeul de arte occidentale „Puşkin”,  faimosul Ermitaj… A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier” activam mai ales iarna, la Chişinău, aici având ocazia unică să le „suflu” anumite adevăruri despre noi turiştilor din ţări ale căror limbi le cunoşteam (bulgari, iugoslavi, polonezi, francezi), dar şi multor excursionişti din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci URSS. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroşi turişti baltici, oameni extrem de inteligenţi şi curioşi, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial.

Deşi mi-au fost dragi toţi turiştii pe care-i însoţeam, fireşte, cu românii am avut o relaţie mai strânsă şi    

o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chişinău, respectiv, şi comunicarea cu românii din Ţară era practic nestingherită – acolo, „marele pericol” îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, RFG-iştii… În anii cât am lucrat ghid şi translator am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor – şi române, şi universale. Am beneficiat din plin şi de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi din turiştii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane cu totul deosebite din acea galerie imensă de foşti turişti ai mei, aş aminti, în primul rând, de Raoul Şorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti; apoi de  inginera bucureşteană Lia Sandu, devenită ulterior, prin căsătorie Lia Roberts şi… multimilionară, la Las Vegas, SUA, apoi şi candidată la postul de preşedinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceauşescu… – da, fiul mai mic al conducătorului de atunci al României.

Sunteți unul dintre intelectualii basarabeni care au luptat și au riscat cel mai mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituționalizat oficial acest alfabet, în RSS Moldovenească, Dvs.,  împreună cu alţi câțiva neînfricaţi de la Chișinău, ați mers la Riga, în Letonia, și ați editat clandestin prima publicație cu grafie latină din Basarabia sub ocupaţie sovietică – Glasul. La ce riscuri v-ați expus atunci? Ce soartă a avut Glasul, dar și acei care au lansat și realizat această idee?    

Şi datorită revistei Glasul am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aş zice. Şi cum lucrurile – poate mai ales cele bune – se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării Glasului a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari şi de Viorel Mihail, fiecare din aceştia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios.    

În Letonia, la Riga, am fost în februarie – martie 1989, cu ziaristul Virgil Zagaievschi şi cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), ziarist şi pictor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme şi prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr şi tot una era să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, şi din cauza prudenţei excesive sau poate indiferenţei letonilor, dar şi din nişte motive ce ţin de orgoliile moldovenilor – acele orgolii atât de fin surprinse şi atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, şi dacă eu am zis „Vom vedea…”, Zava, om cu un suflet ca pâinea cea caldă, dar şi cu un caracter foarte puternic  a spus categoric: „Nu schimbăm nimic…” Şi tot Zava a purces la căutarea unor şanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar şi fiecare literă românească! (am în vedere literele cu semne diacritice). În fond, datorită lui Zava a şi fost tipărit primul număr al revistei Glasul la Jelgava, un oraş la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia”, fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet şi faimos traducător din literatura română, şi poeta şi traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie 1989, din nou cu Zava, şi cu Dan Borş-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat şi extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Žalakevičienė şi al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Žalakevičius – generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară”, despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor.

În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai impresionant decât la noi. La Statuia Libertăţii din centrul Rigăi, am semnat şi noi, trei basarabeni, pe o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiaşi (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins şi pe noi acolo, era deja „la spartul târgului”, adică atunci când cantina se golise – şi de bucate, şi de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, şi cam câţi să fi fost ruşi, şi câţi letoni. Ne-a răspuns că în trei ore au luat masa vreo 400 de persoane dar, a adăugat şefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor, asupritorilor… Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom ruşina de sărăcia noastră, deşi, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu ştie niciodată de sărăcie, de comunism, rusificare, represiuni, deportări şi alte umilinţe…”.

La Vilnius, schimbările, mai exact, spasmele prăbuşirii imperiului sovietic le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica şi Vytautas ne-au dus la editura… Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania (sic!), unde a şi fost tipărit nr. 2 al Glasul-ui. Acolo, la CC-ul comuniştilor lituanieni, am trăit un episod memorabil: regizorul V. Žalakevičius ne-a introdus în biroul secretarului al treilea al CC, adică la funcţionarul de partid responsabil cu munca ideologică. „Frate, i s-a adresat regizorul, tinerii aceştia sunt din Moldova şi au nevoie de ajutorul nostru…” „Cu ce-i putem noi ajuta, maestre?”, întrebă liderul de partid. „Vezi, tu, frate, lor, moldovenilor, ruşii le-au luat mai mult decât nouă…”, făcu nu ştiu cum ambiguu Vytautas. „Dar ce puteau să le ia ruşii mai mult decât nouă?!”, întrebă derutat ideologul comuniştilor din Lituania. „A-be-ce-le…”, spuse pe silabe maestrul. „Abecele” înseamnă în lituaniană alfabet… „Ah, da, mi-am amintit, citisem undeva despre această nebunie, despre această crimă…”, a rostit brusc întristat secretarul CC-ului lituanian. „Fireşte, îi vom ajuta cu tot ce putem, le punem la dispoziţie imediat strictul necesar: garnituri de litere, un linotip, meşteri tipografi, hârtie…”  Voiam să-i spun acelui străin o vorbă, dacă nu un răcnet de mulţumire, de recunoştinţă, de admiraţie, însă mă copleşiseră nişte emoţii atât de puternice încât nu-mi venea atunci în cap nici o frază în română, nici în rusă ori în franceză, nu că în lituaniană, chit că o vorbeam în genere binişor. Peste câteva zile, când nr. 2 al Glasului a fost tipărit, am căutat un prilej să-i mulţumesc, totuşi, în frumoasa lui limbă maternă, pentru înţelegere, solidaritate şi inteligenţă, spunându-i şi despre drama lui Lucreţiu Pătrăşcanu, despre osânda la care a fost supus, în fond, doar pentru că se considera mai întâi român, apoi şi comunist. „A suferit, probabil, şi pentru că era singur, acest român. La noi, în republicile baltice, cred că fiecare al doilea membru de partid comunist ştie că trebuie să fie mai întâi fiu al poporului său, apoi – posibil – şi ostaş al partidului…”, a zis la despărţire acel tânăr lituanian care peste un an era să fie în rândurile fruntaşilor mişcării de eliberare naţională din patria sa.    

Fireşte, ştiam că ne expunem unor riscuri făcând aceste „escapade”, dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţin la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au şters din suflete şi din memorie la vederea, în seara sosirii la Chişinău, cu nr. 1 al Glasul-ui, în special, cum sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o lumânare aprinsă în noaptea Învierii… Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zeci de basarabeni: tineri, femei şi bărbaţi mai în vârstă, cu lacrimi în ochi, ducând revista Glasul  în braţe ca pe un prunc…

 De altfel, în același an, 1989, ați pregătit și editat îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”. Cine v-a susținut atunci și cu care dintre lingviștii redutabili ai acelor vremuri ați colaborat?

Acest „abecedar pentru adulţi” l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat” de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-şef la editura didactică „Lumina”. Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chişinău care deţinea legal maşină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina”, Natalia Suruc, care, citind manuscrisul îndrumarului meu, a declarat că astfel, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc”. În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM, a îndreptarului Norme ortografice ale limbii române, o lucrare ce nu şi-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingvişti de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaş ş.a. După cum menţionează într-un articol recent, dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu ştiinţific sau grad didactic, cum am şi rămas, de altfel, până acum, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.  

  În 2010 vi s-a înmânat cea mai înaltă distincție de stat – „Ordinul Republicii”, iar în 2014 Președintele României v-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer. De fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut să spun că Vlad Pohilă este ofițerul limbii române în Basarabia… Care, totuși, dintre aprecierile pentru ceea ce faceți vă este mai aproape de inimă?

Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu nişte formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române şi a altor valori naţionale –  redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept neglijate ori date uitării, talente aflate în germinaţie, profesionişti şi pur şi simplu oameni de omenie ale căror fapte nobile merită a fi cunoscute şi preţuite de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind şi scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, şi nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuşi.

Toți acei care vă cunosc, menționează modestia, cumsecădenia și generozitatea Dumneavoastră, pe care le manifestați mereu și în orice împrejurări. Știu că nu numai grație cunoștințelor și talentului de care dați dovadă, dar și datorită acestor calități umane mulți oameni de cultură, dar și din alte domenii se bucură de prietenia Dumneavoastră. Cu care dintre ei v-ați porni oricând prin focul și para propagandei antiromânești?  

Am mulţi oameni dragi, şi nu numai în spaţiul românesc, ci şi în lumea largă, oameni de diferite etnii şi religii, purtători ai celor mai diferite culturi şi mentalităţi. Am fost întrebat cândva, într-un interviu radiofonic, de către o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului şi i-am răspuns exact ceea ce cred şi acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu.

Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de către echipe bine consolidate, care au în frunte lideri oneşti, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici şi rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, carierişti, profitori.  Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, şi etapa de după 1989, şi nu numai în Basarabia, ci şi în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe s-ar cere, într-un final am putea ajunge şi la izbânda noastră românească…

Ca om de cultură, v-ați manifestat pe multiple planuri – literatură, publicistică, lingvistică, traduceri, bibliologie etc. – și asta a făcut, consider eu, să pierdem un scriitor de piscuri carpatine. Pe când o surpriză de operă literară semnată de Vlad Pohilă?

Am scris, în ultimele trei-patru decenii câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înşirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat şi în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor… Cred că voi reveni la această preocupare, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez şi la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică, literară – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 şi maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă de breaslă, cercetătoare şi publicistă, nici nu numeşte eseuri, ci povestiri sau nuvele, unele scrieri de ale mele cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriş-Cudla, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Constantin Brâncuşi, Nichita Stănescu, Raoul Şorban, Nicu Ceauşescu; Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel  García Márquez, Edith Piaf, Vladimir Vîsoţki, Salvatore Adamo…

Urmăriți viața politică? În anul curent ea este marcată de două mari evenimente – alegerile locale în capitală și alegerile parlamentare. Pot fi ele de cotitură în soarta Republicii Moldova? O altă cotitură de labirint în care ne buimăcim de aproape 30 de ani…

Nu pot să nu urmăresc şi viaţa politică de la noi, oricât de ticăloşită ar fi ea – şi în Basarabia, şi în România, şi în Rusia, şi în lumea întreagă, am impresia. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii. Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă şi o rază de speranţă, şi o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi aminteşte, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918: acelaşi haos, aceeaşi derută, deznădejde, sărăcie, încrâncenare, divizarea comunităţii în adepţi ai Unirii cu România şi aprigi adversari ai acesteia… Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa şi patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate şi la înţelepciunea ţăranilor noştri, foarte posibil – şi la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostaşi şi intelectuali ardeleni, fie lideri de la Bucureşti. Aş vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu ştiu cum, a doi fruntaşi ai mişcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu şi Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt şi de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar şi oameni foarte înstăriţi, şi, ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană – şi generoşi, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca şi la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu şi N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina şi Vechiul Regat, şi-au ocupat nişte locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului XX. Acum suntem la începutul altui secol, ba şi al altui mileniu, şi istoria are toate şansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii democratice, general-umane dar şi naţionale şi să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate şi steaguri ba roşii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Consemnare: Gheorghe BUDEANU

Chișinău, Revista NATURA, mai 2018

Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze

Misterul morții lui Alexei Mateevici.
Certitudini și ipoteze

(Comunicare susținută în cadrul Sesiunii de comunicări științifice, organizate de Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu” din Chișinău cu prilejul împlinirii a 130 ani de la nașterea autorului Imnului de Stat al Republicii Moldova, 15 martie 2018)

*

În momentul când mi s-a propus participarea la sesiunea de comunicări științifice consacrată împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici (16 martie 1888), nu am ezitat nici pe o clipă, atunci când mi-am ales tema „Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze”, deoarece în memoria mea mai persista polemica din săptămânalul „Literatura și Arta” de acum 23 de ani (numărul din 30 martie 1995, pp.6-7) privitoare la boala și moartea strălucitului nostru înaintaș, polemică provocată de articolul medicului Ovidiu Vuia, intitulat „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!” și publicat în revista clujeană Renașterea, nr.5, martie 1994, retipărit peste o lună în „Literatura și Arta”. În 1995 eu lucram la secția publicistică a săptămânalului și țin minte bine dezbaterile aprinse din redacție pe marginea acestei teme delicate și controversate. Mi s-a părut că este de ajuns să recitesc acele pagini din „LA”, să mai caut cel puțin câteva izvoare adiacente și să pot formula niște concluzii certe, axiomatice privitoare la tema dată. Or, nu a fost așa și mi-am dat seama de acest lucru pe măsura adâncirii în noianul de materiale care, fie apropiate temei, fie doar tangențiale, dezvăluie o mulțime de semne de întrebare care, din nefericire, rămân fără răspuns până în prezent. De aceea, am hotărât să nu cuprind necuprinsul, ci să-mi sprijin alocuțiunea pe ipotezele a doi medici de o reputație profesională strălucită. Vorba e de menționatul deja medic neuropatolog Ovidiu Vuia, român transilvănean, născut la Arad în 1929, decedat subit, în septembrie 2002 (morțile acestea subite ale personalităților provoacă întotdeauna fiori), în Germania, în orașul Giessen, unde era stabilit din 1970, cauza morții nefiind elucidată până în prezent.
Nu voi stărui asupra biografiei lui Ovidiu Vuia, o poate afla oricine accesează internetul. Voi aminti aici doar că printre numeroasele cărți de specialitate și nu numai este și cea care a declanșat în România o adevărată efervescență literară, care, pe parcursul ultimelor două decenii, a demistificat prejudecățile privitoare la anii de boală și moartea lui Mihai Eminescu și anume cartea „Misterul morții lui Eminescu” (Editura Paco, București, 1996). Or, astăzi știe toată lumea că marele nostru poet n-a avut lues transmis prin ereditate, că n-a înnebunit, ci a fost înnebunit în mod deliberat, iar organismul i-a fost slăbit până la epuizare totală prin fricțiunile cu mercur, substanță extrem de toxică, tratament ce i s-a aplicat împotriva unei boli de care nu suferea. S-a vorbit și s-a scris mult despre asta, dar Ovidiu Vuia a fost primul care a abordat științific acest subiect de un dramatism ieșit din comun.
Cel de-al doilea medic, pe ipotezele căruia se sprijină comunicarea mea este medicul legist basarabean Gheorghe Baciu, născut la Bălți în 1936, unicul dintre polemiștii temei abordate de mine care mai este în viață. Cei doi aprigi negativiști ai ipotezelor lui Ovidiu Vuia – filologii Efim Levit și Sava Pânzaru, – au trecut și ei la cele veșnice.
Și acum voi aminti de semnele de întrebare pe care și le-au pus Ovidiu Vuia și Gheorghe Baciu și la care au încercat să răspundă sub formă de ipoteze, nicidecum certitudini, privitoare la boala și moartea lui Alexei Mateevici.
Un semn de întrebare este: de ce Alexei Mateevici a fost înmormântat în mare grabă, în nici 24 de ore de la deces, fără să i se facă autopsie, nici medico-legală, nici prosecturală? Răspunsul, precum că graba a fost determinată de boală – tifos, fie el exantematic sau abdominal, ca să nu se răspândească! – nu-i satisface pe cei doi medici, pentru că acest răspuns duce la o altă întrebare: dacă este adevărat diagnosticul bolii, cum s-a putut întâmpla să aibă acces la bolnav rudele acestuia, mama Nadejda, soția Teodosia și fratele Victor? Doar se știe, că accesul, în acest caz, fie și al rudelor de gradul I, este strict interzis.
O altă întrebare: de ce diagnosticul bolii – tifos (iarăși, exantematic sau abdominal, nu contează) – s-a pus abia după deces? Ovidiu Vuia susține că în vara anului 1917, pe linia frontului Mărășești-Tecuci, nu s-a depistat vreun focar de epidemie de tifos și mai adaugă: fiindcă focarul epidemic de pe front nu poate fi demonstrat, poetului i s-a pus diagnosticul de gripă, boală de care au murit în primul război mondial mai mulți oameni decât pe front. (LA, 30 martie 1995, p.6). Vine în discuție științifică și originea eterogenă a îmbolnăvirii, susține medicul transilvănean, adică boala i-a putut fi și provocată prin contaminare de către medici. Nu se cunoaște, în acest sens, nici un document, care să vorbească dacă poetul se afla singur în camera de spital, lucru greu de crezut, când așa ceva nu prea exista în spitalele vechi. Vom menționa aici că Spitalul Orășenesc Gubernial din Chișinău, (nu cel de boli infecțioase, precum au crezut majoritatea cercetătorilor și biografilor lui Alexei Mateevici – n.a.), în care a fost internat poetul, avea o vechime de 100 de ani, fiind deschis încă în anul 1817. Medicul legist Gheorghe Baciu afirmă că spitalul dispunea de suficiente posibilități de diagnostic și tratament al multor boli, iar medicina legală și anatomia patologică dispuneau de multe metode de cercetări specifice: macro și microscopice, bacteriologice, biochimice etc., pentru a determina cauza morții, a raportului de cauzalitate dintre traumă și deces ș.a. Cu regret, în cazul morții lui Mateevici, aceste oportunități n-au fost exploatate. De ce?, se întreabă medicul, iar răspunsul precum că era vreme de război iarăși nu rezistă, pentru că în luna august 1917, deși era război, în Chișinău funcționau toate instituțiile, toată infrastructura, nu era declarată stare excepțională, nu existau spitale militare, iar în cele existente nu erau aduși bolnavi de pe front, așa încât medicii lucrau în regim normal. Despre starea de normalitate din oraș ne vorbesc și alegerile municipale, în Duma orășenească, desfășurate fără nici un fel de impedimente, pe data de 15 august, bolșevicii pierzându-le lamentabil, ceea ce i-a înrăit într-atât, încât au hotărât să se răzbune, omorându-i, pe 20 august, pe doi dintre cei mai remarcabili fruntași ai mișcării de eliberare națională Simion Murafa și Andrei Hodorogea, prieteni buni cu Alexei Mateevici. Așadar, cu atât mai mult se cereau investigații medicale serioase, cu cât era vorba de o personalitate marcantă a Basarabiei, care a fost înmormântată, așa cum se și cuvenea, la nivel arhieresc.
O altă întrebare la care nu se găsește răspuns: de ce data morții de 13 august a fost fixată în cartea de acte a Bisericii Sf. Nicolae din Chișinău tardiv, cu nr.641, abia la 18.08.1917? Cifrele indicate de mine aici ar putea fi incorecte, Gheorghe Baciu afirmând că data morții este indicată în actul susmenționat abia pe 21 august. Am studiat atent, cu lupa, facsimilul acestui document, dar n-am înțeles aproape nimic din el, fiind scris neglijent, cu multe ștersături, cu multe cuvinte suprapuse, majoritatea ilizibile, cu o caligrafie deșănțată. Între actul de naștere și cel de deces încape viața unui om și alcătuirea unor astfel de documente întotdeauna a solicitat o precizie și o acuratețe deosebite. De ce în cazul lui Alexei Mateevici nu s-au respectat aceste norme?
Alte nedumeriri ale celor doi medici:
– Nu se concretizează în nici o sursă starea sănătății lui A. Mateevici la momentul reîntoarcerii lui de pe front.
– Tratamentul bolnavului cu pulverizări de diverse mirodenii medicamentoase înseamnă un tratament simptomatic de revulsie, întru a-i scădea febra, nicidecum îndreptat contra bolii de bază (în cazul în care aceasta ar fi fost tifos), deci cu efect terapeutic nul.
– Moartea subită, anticipată de o stare satisfăcătoare, care nu prezenta pericol pentru viață.
Multe alte nedumeriri și semne de întrebare, rămase fără răspuns, le găsim în articolul lui Ovidiu Vuia, despre care am vorbit, „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!”, precum și în cartea lui Gheorghe Baciu „Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru” (Chișinău, Tipografia „Balacron”, 2014).
Iată ce își nota în Jurnalul ei intim, pe data de 14 august 1917, adică în chiar ziua înmormântării poetului, soția acestuia Teodosia Novițki-Mateevici (versiunea română – Zinovie Buruiană, 1983): „Nenorocirea s-a produs. Oricât ar părea de stupid, de incredibil, dar faptul s-a consumat. Ieri Alioșa a murit, iar astăzi l-am înmormântat și noi am devenit orfani pentru toată viața. Eu nu înțeleg aproape nimic, nu-mi dau seama de situația nenorocită, de ce-o să fac mai departe? Trebuie să trăiesc, trebuie să ocup un serviciu, dar unde și cum – nici nu știu, nici nu înțeleg!…
De la 2 august lui Alioșa i s-a făcut mai rău, și tot timpul inima îi era întreținută (ajutată) prin pulverizare cu diverse mirodenii medicamentoase. La 12 august am convocat un consult medical, în urma căruia medicii nu mi-au spus nimic spre consolare; au afirmat că inima într-adevăr e foarte slăbită, dar că se iau diverse măsuri și – e posibil – să se mai întărească. Astfel că mai pâlpâia o mică speranță de îndreptare, mai cu seamă că în ultima noapte, înainte de a muri, a dormit foarte bine (eu am stat de veghe la spital), (lucru imposibil, în cazul diagnosticului de tifos! – n.a.), iar dimineața au început frisoanele convulsive și la ora 15 – scumpul meu Alioșa a închis ochii… În clipa aceea eu eram acasă, iar mama la spital. A ieșit, pentru o clipă, pe sală și, în clipa aceea, Alioșa, fără nici o zvârcolire, liniștit și-a dat duhul… A fost lucid până în ultima clipă… A mâncat, a băut un strop de vin și… a murit… În aceeași zi, spre seară, noi l-am îmbrăcat și l-am transportat în capela spitalului, unde a rămas peste noapte. Astăzi l-am înmormântat. Mai întâi s-a slujit liturghia pentru răposați în capela spitalului, iar apoi – prohodul, slujit de Preasfințitul Gavriil, cu corul Episcopiei”…
În pofida convingerilor unor cercetători, precum că Jurnalul Teodosiei Novițchi-Mateevici este apocrif sau, în cel mai bun caz, scris mai târziu decât datarea indicată în el, (până în prezent nu se știe unde se află originalul!), putem presupune că cercetătorul Vlad Chiriac a avut dreptate atunci când a afirmat că soția lui Alexei Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieți nu doar o „aprigă rusofonă”, ci și o „doamnă de fier”! Altfel, cum să ne explicăm faptul că ea a avut puteri pentru „literatură” în chiar ziua înmormântării soțului?
Destinul marelui cântăreț al limbii române Alexei Mateevici a fost unul eminamente tragic nu doar în timpul scurtei sale vieți, ci și după trecerea lui la cele veșnice. La procesiunea de înmormântare nu a participat nici un fruntaș al mișcării de eliberare națională din acele vremuri zbuciumate, prieteni buni și vechi ai poetului și preotului-martir. Majoritatea lor în luna august 1917 erau în Chișinău, fiind în febra alegerilor municipale, dar nimeni nu i-a înștiințat nici privitor la deces, nici privitor la înmormântare. În afară de o zgârcită înștiințare și aceea plină de inexactități și anonimă, din 15 august 1917, publicată în gazeta de limbă rusă „Бессарабская жизнь”, referitoare la decesul și înmormântarea lui Alexei Mateevici, nici un alt ziar nu a publicat un necrolog. Abia pe 20 august „Cuvânt moldovenesc” publică o înștiințare nesemnată despre dispariția prematură a poetului. Apropo, redactorul „Cuvântului moldovenesc”, Pan Halippa, când a auzit de tragicul sfârșit al lui Alexei Mateevici, a fost într-atât de șocat, încât și-a pierdut cunoștința. Iar pe 27 august 1917, aflăm din Jurnalul Teodosiei Novițki-Mateevici, precum că ea ar fi fost vizitată de „prietenul lui Alioșa, Ștefan Ciobanu”, care i-a cerut informații în vederea întocmirii unui necrolog, care așa și n-a mai apărut, nu se știe din ce motive.
Ovidiu Vuia susține că, pentru a limpezi situația creată în jurul bolii și a morții lui Mateevici, ar fi binevenită deshumarea cadavrului poetului și efectuarea investigațiilor medico-legale, care la ora actuală merg până mai departe de ADN. El aduce mai multe exemple de deshumări ale personalităților, printre care și pe cel al compozitorului Beethoven, în jurul căruia se crease o polemică privind urechea lui interioară. Cadavrul a fost deshumat de două ori. Au mai fost deshumați și Mozart, și Verdi și lista poate continua. Pentru noi propunerea medicului pare, poate, hazardată. Dar, consider că atunci când e vorba de crime, ele trebuie descoperite și dezavuate, indiferent când au fost săvârșite: acum o zi, acum un an, acum un deceniu, acum un veac… În caz contrar, acest gen de „taine” devin un stimulent întru săvârșirea altor crime odioase.
Nu știm până în prezent: moartea lui Alexei Mateevici a fost naturală sau e vorba de o crimă. Atâta timp cât nu știm, vom spune și noi, precum a spus și poetul în „Pietre vechi”, poezie dedicată bunicului său: Numai piatra de mormân / Vrednică-i de crezământ…

Veronica BOLDIȘOR,
Chișinău

NICOLAE RUSU, PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL, A DEVENIT SEPTUAGENAR…

Nicolae Rusu la 70 de ani

Dumnezeu ne-a relevat că basarabeanul Valeriu Rață e mai demn de măreția cerescului decât de nimicnicia pământescului. Și l-a chemat la El.

Dumnezeu ne-a relevat că basarabeanul Valeriu Rață e mai demn de măreția cerescului decât de nimicnicia pământescului. Și l-a chemat la El.

A plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.

În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu”, am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.

Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare, în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.

În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat avea o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui Om frumos. Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.

Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Versurile sale sunt stări si forme rezultate din atingerea târzie a aripei îngerului care tutelează acest har, lirismul, mugure aflat de la început în ființa lui Valeriu, dar silit la o germinare latentă, până ce primăvara basarabeană, cea încătușată de iarna siberiană, urma a-și rupte cătușele.

Și urma numaidecât să-mi arăt acest gen de bucurie și după lectura celui mai recent volum al său, „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, în posesia căruia trebuia să intru pe 17 noiembrie, întâlnire prilejuită de prezența mea la Chișinău, la Conferinta de comemorare a 75 de ani de la tragica bătălie de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, eveniment intermediat mie, ca si in cazul tuturor celorlalte „întâmplări” basarabene, de dl. dr. Vasile Soimaru. Atunci, aflat în sala cu coloane a Bibliotecii, o umbră desprinsă de după un pilastru ce proptea cerul Edificiului chișinăuian al Cărtii mă cuprinde într-o îmbrățișare caldă, șoptindu-mi la ureche, ca să nu deranjeze atmosfera Conferinței, câteva cuvinte grăbite: „Iartă-mă că nu pot rămâne! Ți-am lăsat ultimul meu volum la dl. Vasile Șoimaru. Să nu uiți să i-l ceri!”

Așa m-am despărțit fizic, pentru veșnicie, de Valeriu Rață. O despărțire premonitorie, căci „ultima carte”, cea referitoare la „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, a fost rostirea lui voluntară – și parcă într-o notă prea decisivă -, iar graba despărțirii de mine spunea parcă și ea ceva. În plus, deși marea mea grijă, la întoarcerea de peste Prut, a fost mereu să țin strâns la piept cărțile oferite de frații basarabeni, de data aceasta ultima carte a alesului meu prieten Valeriu Rață mi-a scăpat din brațe: am uitat să o recuperez de la dl. Vasile Șoimaru. O amnezie care și ea va fi fost un semn prevestitor.

Iertare și bună răsplată la Cer, mult regretat al nostru Valeriu Rață!

http://negrupealb.ning.com/forum/topics/dumnezeu-ne-a-revelat-ieri-c-basarabeanul-valeriu-ra-e-mai-demn

PRIETENUL NOSTRU, VALERIU RAȚĂ, A PLECAT ÎN GRIJA DOMNULUI

Cu tristețe și îndurerare am aflat vestea, că pe data de 10 februarie 2018 ne-a părăsit colegul nostrum drag, scriitorul, poetul, publicistul Valeriu Rață.

Valeriu Rață s-a născut pe 4 decembrie 1951, în s. Ciuciulea, r-nul Glodeni (atunci r-nul Balatina). Copilăria și-a petrecut-o în satele Haraba și Butuceni din r-nul Râbnița, Transnistria.
În perioada anilor 1959-1967 a urmat școala de opt ani din s. Butuceni, r-nul Râbnița, 1967-1969 – Școala medie din satul Jura, același raion, 1969-1974 – studii superioare la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, specialitatea: filolog, profesor de limba și literatura română.
Începe activitatea ca profesor de limba și literatura română la școlile din raionul Râbnița și la Chișinău, între anii 1974-1978, apoi șef-adjunct și șef de secție la Colectura Republicană a Bibliotecilor (1978-1983 și 1985-1990), redactor inferior și corector la Editura „Cartea Moldovenească” (1983-1985). Activează ca traducător și inspector principal în cadrul Secției secretariat la Banca de Economii SA (1990-2008).
Din anul 2008 activează în cadrul Secției editoriale la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” mai întâi ca reporter, lector și redactor de carte.
Pasiunea de a scrie a avut-o de mic, de la 11-12 ani, pe când era elev în clasa a patra a școlii medii incomplete din satul Butuceni, raionul Râbnița. Până la absolvirea școlii medii de cultură generală avea deja adunate, într-un caiet voluminos, versuri „despre ce e şi ce nu e pe lume”.
Scria despre toate câte îi veneau în gând unui adolescent.
În viaţă a avut mai multe pasiuni, doar patosul scrisului l-a însoţit permanent. A rămas fidel poeziei, datorită dragostei de limba română şi de Ţară; dorinţei de a spune oamenilor gândurile, faptele și sentimentele; credinței în adevăr și dreptate prin cuvinte simple, dar, în acelaşi timp, pline de emoții, de pasiune, de profunzime.
Valeriu Rață a publicat mai multe scrieri literare și publicistice (unele semnate cu pseudonime), dintre care: Florilegiu bibliofil aniversar (2012), Biblioteca Municipală: portret din profil cultural ( 2013), culegerea de poezie civico-patriotice și social-militante Înălțarea Neamului (2014), culegerea de poezii lirice Frămîntul sufletului meu (2015), Cu Dumnezeu în fiecare zi (2016), Alt portret din profil cultural al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” (2016).
Ultima apariție editorial a lui Valeriu Rață a fost volumul de poezii pe tema ocrotirii și salvării mediului cu titlul Vibrații ecologice, apărută în 2017.
Pe parcursul activității publicistice și editoriale sale publică articole, consemnări și recenzii în: Literatura și arta, BiblioPolis, Capitala, Jurnal de Chișinău, Univers pedagogic pro, Gazeta bibliotecarului, Ecoul Eminescu, Gând românesc, Valahia ș.a. Are publicații în volume ale altor autori sau în culegeri colective.
A fost un activ publicist și în mass-media on-line: hasdeu.md, bibliocity.blogspot.com, romaniidinjurulromaniei.ro, radmila-popovici-paraschiv.com, ioncoja.ro, art-emis.ro, rgn¬press.ro, basarabia-bucovina.info, negrupealb.ning.com ș.a., pe blogul personal valeriurata.wordpress.com.
Asociația Bibliotecarilor din Republica Moldova în cadrul Concursul Cele mai reușite lucrări în domeniul biblioteconomiei și științelor informării i-a decernat în 2014 Premiul II pentru lucrarea Biblioteca Municipală: portret din profil cultural la categoria Biblioteconomie și știința informării și în 2016 Premiul I pentru volumul Alt portret din profil cultural al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” la categoria Alte domenii.
Colectivul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” aduce sincere condoleanțe și compasiune familiei, rudelor, colegilor apropiați regretatului Valeriu Rață, Om de omenie, Om al Cuvântului, Om al BiblioPolis-lui.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace și liniște.

Biblioteca Municipală,
Prietenii, Autrorii și Cititorii ei.

* * *

Poezii şi vechi, şi noi…
de Valeriu Raţă

Dor

Dor de stele luminoase,
Dor de iarba de mătase,
Dor de ramul plin de rod,
Dor de smoala de pe ciot,
Dor de zîne din poveste,
Dor de aer de pe creste,
Dor de fluturi, dor de ploi,
Dor de ciute din zăvoi,
Dor de zbor de rîndunele,
Dor de mări de viorele,
Dor de codrul cel tăcut,
Dor de visul meu plăcut,
Dor de bobul din cîmpie,
Dor de-a scrie poezie,
Dor de joacă, de alai,
Dor de cîntec, zis la nai,
Dor de marea idolatră,
Dor de plopii de la poartă,
Dor de magicul izvor,
Dor de graiul ce-l ador,
Dor de păsări călătoare,
Dor de cer mereu cu soare,
Dor de vatra ce-o iubesc,
Dor de dor – cu dor trăiesc!

Confidenţă

De vin la tine, mare,
În zbor ca un lăstun,
În valul tău albastru
Ca peştii mă cufund.

De vin la tine, codru,
Sub ramuri de alun,
Mă ştiu de veci cu Neamul
Şi-n toate-ţi mă supun.

De vin la tine, brazdă,
Bătînd acelaşi drum,
Îţi port în piept iubirea
Şi-n bulgări mă adun.

Pornit spre tine, steauă,
Cu toate că n-ajung,
Mă mîngîi doar cu raza-ţi,
În care şi apun.

Doina

Doina noastră-i suflul gliei,
Murmur dulce de izvor,
Cîntec ce duios răsună
Dintr-un fluier de păstor.

Doina ni-i şi veselie,
Tîngă, jale, bocet lung,
Pe hîrtie n-ai descrie-o,
Căci cuvinte nu ajung.

Doina ni-i mîndria noastră –
Patrimoniu secular…
Ea în suflet ne străbate
Şi ni-l spală de amar.

Eu ascult iubita-mi doină
În sătucul meu cel drag,
Melodia ei curată
Mă alină ca un mag.

Nu mai am de ce mă teme
Neamul meu că va pieri,
Nu, căci dăinuie în vreme
Cultul doinei de aci.

Noi cu doina ne mai ţinem,
Doar cu doina din străbuni,
Doina cea dintotdeauna,
Făcătoare de minuni.

Ce e limba mea română?

Ce e limba mea română?
Soarele ce luminează
Zi şi noapte ca-n amiază,
Floarea vieţii, floarea-zînă.

Ce e limba mea română?
Strugurii de poamă rară,
Cocostîrcii ce-ntr-o doară
Stau pe creasta de fîntînă.

Ce e limba mea română?
Rîu cu valuri jucăuşe,
Dealuri roşii de scoruşe,
Miei buclaţi zburdînd la stînă.

Ce e limba mea română?
Este vatra cu ogoare,
Un covor, un păretare
Cu motiv lucrat de mînă.

Ce e limba mea română?
Cîntecul voios de fată,
Un sărut de prima dată,
Chiar şi plînsul fără frînă.

Ce e limba mea română?
Legămîntul meu cu Ţara,
Roua dulce şi amara
Frunză de pelin, păgînă.

Ce e limba mea română?
Dar lăsat pe veşnicie,
Înţelegeri, armonie,
Pacea-n curs de săptămînă.

Ce e limba mea română?
Zîmbet de copil în faşă,
Stea, putere uriaşă –
Peste noi ca o stăpînă.

 

Cartea

În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei
Şi îmi găsesc smerit alinul
Oricînd mă aflu-n faţa ei.

Îmi iese-n cale doar cu plinul
Şi sînt ferit de oameni răi –
În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei.

De parcă ar gusta din vinul
Ce mă îmbată vrei, nu vrei
De dor, de jale, de scîntei
Şi îmi determină destinul.

În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei…

 

Pomul dragostei

Ion
şi Ioana:
el – tulpina,
ea – coroana,
fructele – copiii,
fiicele şi fiii,
mulţi
şi
dulci.

 

 

Referinţe

 

„Poezia lui [Valeriu Raţă – n.n.] are suficiente note originale şi denotă o avansată cultură poetică.”
Iurie COLESNIC,
scriitor, istoric, cercetător

* * *

„Poezia lui Valeriu Raţă din recentul volum [Frămîntul sufletului meu – n.n.] e pătrunsă de un frumos grad de sensibilitate și de gust, exprimă o anumită experienţă artistică, e delicată, fină, ruptă din sufletu-i sensibil; sub aspectul căutărilor tematice şi artistice se situează pe cele mai diverse paliere. Virtuozi¬tatea metrică (în stil clasic) e respectată aproape în fiecare vers. Autorul nostru n-a mers pe urmele unor poeţi care fug de rime și de metafore, ci consecvent în versurile sale le-a utilizat.”
Dr. Claudia SLUTU-GRAMA,
poetă, bibliolog

* * *

„Valeriu Raţă, poetul, nu pozează într-un filozof încifrat în metaforă, în deţinător al cheii absolutului, nu pretinde (intuiesc eu) că melosul versului său e deplin consonant cu „simfonia spiritului universal” sau că e acel Făt-Frumos purces să „elibereze cuvintele din posesia fermă a definiţiei” lor (Eli Khamarov, despre poetul universal). El e alt gen de soldat al stihurilor, opus celui care hră¬neşte iluzia că poartă în raniţă bastonul de mareşal. Nici n-ar avea timp pentru ispite măreţe, căci generaţia de poeţi căreia i-ar fi putut aparţine a luat startul de mult, în anii ’80 ai secolului trecut. Poetul Valeriu Raţă e excepţia, el este nonconformistul care, iată, nu şi-a conectat fluxul biografic la contingentul literar consacrat de istoria literară. El este în contratimp nu doar legat de peri¬oada în care ar fi trebuit să-şi semnaleze debutul poetic, dar şi legat de mersul stilurilor literare.”

Gheorghe PÂRLEA,
poet, publicist

110 ani de la nașterea etnologului român Ștefania CRISTESCU-GOLOPENȚIA (1908-1978)

Astăzi, 12 februarie 2018, se împlinesc 110 ani de la nașterea etnologului
român Ștefania CRISTESCU-GOLOPENȚIA (1908-1978), participant activ la Monografia satului basarabean, Cornova, în vara anului 1931.

S-a născut la 12 februarie 1908, la Craiova. Se stinge din viață la 29 martie 1978, la București.
A fost soţia sociologului Anton Golopenţia (1904-1950).

A urmat Liceul la Craiova (1927). A studiat la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1927-1930). Între 1930 şi 1932 urmează cursuri de doctorat în sociologie şi filologie cu Dimitrie Gusti şi Ovid Densușianu, şi activează la Institutul de Statistică. În 1932 pleacă la Paris, cu o bursă de studii a statului
francez. Audiază cursuri de lingvistică, etnografie şi sociologie la Sorbona, la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi la College de France. În 1934 obţine diploma Institutului de Etnologie de la Sorbona. Revenită în ţară, îşi continuă studiile de doctorat şi funcţionează ca bibliotecară la Seminarul de Sociologie (1934-1936).
Profesoară de limba şi literatura română la Caransebeş (1936-1938), la licee din Bucureşti (1940-1952) şi la şcoli elementare (1952-1963).
Începând din anul 1929 a participat la toate campaniile organizate de Institutul Social Român. A deţinut un loc distinct între participanţii la campaniile monografice iniţiate şi conduse de Dimitrie Guşti. A colaborat la Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, Sociologie românească şi Revista de folclor.
În 1940 publică volumul Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), care conţinea, în germene, substanţa tezei ei de doctorat. Volumul este distins cu premiul Vernescu al Academiei Române în anul 1941, pe baza raportului înaintat de Dimitrie Gusti, care scria: “Lucrarea […], întocmită pentru Congresul Internaţional de Sociologie, ce trebuia să aibă loc la Bucureşti în august 1939, are meritul [de] a cerceta pentru întâia dată o serie de credinţe şi practici magice, culese de autoare la femeile şi în gospodăriile lor dintr-un sat, şi anume din satul Drăguș”. Cartea va fi republicată în 1944 sub titlul Credinţe şi rituri magice. (Modificarea, care marca, în fapt, inserarea volumului, alături de multe altele, în 30 cadrul seriei monografice Drăguş, nu s-a făcut din iniţiativa autoarei). Ediţia a 3-a va apărea în anul 2002, cu un Cuvânt înainte şi Note, semnate de fiica autoarei, prof. dr. Sanda Golopenţia.
A participat în 1931, la campania monografică de la Cornova, jud. Orhei (astăzi r-nul Ungheni). Cercetările sale, parte a dosarului “spiritual” al expediţiei monografice de la Cornova, sunt incluse în volumul postum, intitulat Descântece din Cornova – Basarabia, îngrijit de asemenea de Sanda Golopenţia, şi a apărut în 1984, la Providence (SUA). Cartea conţine corpusul de descântece cornovene cules de autoare, fişele de teren, precum şi alte studii. Ediţia a 2-a a apărut în anul 2003 cu titlul modificat Descântatul în Cornova – Basarabia.
Doi membri ai acestei familii au fost distinși cu titlul de cetățean de onoare al comunei Cornova, Sanda Golopenția-Eretescu, 2011, și Anton Golopenția, 2017.
(Alcătuit în baza Calendarului Național al BNRM)

 

ACUM 25 DE ANI, PE 2 FEBRUARIE 1993, la Chișinău…

ACUM 25 DE ANI, PE 2 FEBRUARIE 1993,

La Chișinău, patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, toți patru, membri ai Prezidiului Parlamentului, care a proclamat la 27.08.1991, Independența Republicii Moldova, și-au dat demisia (mai corect, Parlamentul le-a acceptat demisia anunțată cu cinci zile mai devreme), lăsând posturile ocupate de ei libere pentru a le ocupa Lucinschi cu oamenii săi (Atenție! Demisia a avut loc în ziua când rușii din Federația Rusă jubilau de fericire la 50 de ani de la Victoria în Bătălia de la Stalingrad, iar rușii “noștri” jubilau de fericire că omul lor de la fostul CC moskovit, Lucinschi, (a se citi komitetul central și nu Cimitirul Central!) a fost reparașutat cu succes în fruntea Parlamentului moldav care a îndrăznit să voteze Independența acestui teritoriu românesc, astfel răzbunându-se pe noi pentru cele 277 de voturi proindependență, de la 27 august 1991, voturi dintre care lipsesc cu desăvârșire două voturi importante, cel al lui Lucinschi și cel al …primului unionist basarabean de astăzi Tolea Șalaru).

Toți 25 de ani tema data a fost, practic, de neatins. Personal, am încercat în repetate rânduri să provoc o discuție, dificilă dar sinceră și necesară, despre această, ENIGMATICĂ DEMISIE DIN FEBRUARIE 1993. Ultima dată am atins-o acum exact un an într-o investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic, veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia, publicată acum exact un an pe mai multe saituri de la Chișinău și București, cu un titlu sugestiv: „ Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate”. Iată link-ul unuia din saturile menționate mai sus, titlul materialului aparținând saitului bucureștean care l-a preluat:

Umbra KGB-ului asupra ICR-ului. Bombă de la Chişinău: Directorul ICR, fals doctor şi “dublu academician”. Dr. Vasile Şoimaru: Valeriu Matei este un impostor de carieră. UPDATE: Răspuns la o scrisoare colectivă


Investigația este despre unul din cei patru demisionați, cel mai “românofil” și mai “unionist” dintre toți patru, cel care gestionează de cinci ani de zile, cu multă “dibăcie”, bugetul de milioane de lei al ICR-ului de la Chișinău, Valeriu Maticiuk-Matei
Și pentru că vorbeam despre demisie vă prezint mai jos doar compartimentul VII al investigației menționate, sperând tot odată că și Institutul nostru de Istorie, după 25 de ani de așteptări, va prinde la curaj și va cerceta pentru știința istorică de la noi măcar stenogramele din 1993 ale Parlamentului care și astăzi votează bugetul acestui institut din cadrul AȘM.
Personal, toți acești 25 de ani am așteptat o carte de memorii a primului Președinte al Parlamentului, profesorul Alexandru Moșanu, participant la acea demisie, în care ne va lăsa după moartea sa secretele de după culisele acelei enigmatice demisii.
Cu mare durere și regret amintesc aici că pe data de 7 decembrie 2017 profesorul Moșanu s-a ridicat la Ceruri (Dumnezeu să-L ierte!), și nu cunosc dacă în urma sa a rămas măcar manuscrisul unei viitoare cărți de memorii. Mai așteptăm, cu răbdare! Dar mai așteptăm, poate se trezește curajul, dacă a existat vreo data, în mintea vreunui “autodemis” din cei trei care mai sunt în viață, și o duc bine mersi! Numai, să nu le fie de deochi!…

* * *

…VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima.
Jurnaliștii „independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea… Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică”, de la Vocea Basarabiei, că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului FPM, Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate…
În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular.
Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră – Republica Moldova”, aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.
Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor” anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii” au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare… În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica” lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe… Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu (și azi, 03.02.2018, la două luni după moartea sa pun mâna în dreptul inimii și repet: DUMNEZEU SĂ-L IERTE CĂ A FOST CEL MAI ONEST DINTRE TOȚI DEPUTAȚII PRIMULUI PARLAMENT!!!), n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru.
Cât îl privește pe V.Matei, acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.
Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare” de la 23 Iulie ’99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat” (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face!
Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță”, cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-1 оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău…” (Citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat. Editura Nistru, Bruxelles; Editura Semne București, 2001, p.212-213). (V.Ș., 29.01.2017)

* * *

Acestea fiind spuse la trista aniversare de 25 de ani de la ENIGMATICA DEMISIE a celor patru membri ai Prezidiului Parlamentului Independenței R. Moldova, închei aici sperând că populația acestui stat românesc va afla vreodată secretele acelei enigmatice demisii, care le-a deschis drumul spre vârful puterii agrokomuniștilor, în februarie 1994, apoi, și neokominterniștilor lui Voronin, în februarie 2001. Nici cei de azi, “democrații” lui Diacov-Lupu-Plahotniuc-Dodon, crescuți și educați ani în șir de către Voronin, nu-s cu nimic mai buni pentru Basarabia. Din contra, de când au venit ei în fruntea statului nu se fură cu milioanele ci, deja, cu miliardele de dolari, în cel mai sărac stat al continentului European, iar răzbunarea și pedeapsa Lui Dumnezeu întârzie să vină…
V.Ș.,
02.02.2018

ACUM 75 DE ANI, PE 2 FEBRUARIE 1943, S-A ÎNCHEIAT BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD, COTUL DONULUI ȘI CÂMPIA CALMUCĂ, CEA MAI TRAGICĂ DIN TOATĂ ISTORIA ARMATEI ROMÂNE

ACUM 75 DE ANI, PE 2 FEBRUARIE 1943, S-A ÎNCHEIAT BĂTĂLIA DE LA STALINGRAD,

COTUL DONULUI ȘI CÂMPIA CALMUCĂ, CEA MAI TRAGICĂ DIN TOATĂ ISTORIA ARMATEI ROMÂNE,


Bătălia în care s-au prăpădit 156 de mii de oșteni români: morți, răniți, prizonieri, pierduți fără urmă, pentru reînhumarea rămășițelor pământești ale cărora, după 73 de ani, la 25 octombrie 2015, la Rossoșka-Volgograd (Stalingrad) Statul Român, postdecembrist, a inaugurat primul Cimitir de Onoare al ostașilor români, morți în acele tragice locuri, după ce au dezrobit Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Noi, basarabenii, nu avem dreptul să-i uităm!!!
Dumnezeu să-i odihnească!!!
* * *
Al șaselea an la rând mă tot uit, uneori mai scap și câte o lacrimă pe obraz, privind o poză, posibil, a celui mai frumos oștean din Armata a 3-a Română, care, cel mai probabil, a căzut cu moarte de erou, la Cotul Donului. Privesc și de fiecare dată îmi aduc aminte de cuvintele pline de sens ale medicului veteran de la Cotul Donului, Iosif Niculescu, cu care am stat de vorbă împreună cu jurnalista de la Radio România Internațional, Roxana Iorgulescu Bandrabur, pe data de 27 septembrie 2012, în ziua când veteranul își serba cea de a 98-a aniversare de la nașterea sa. Iată acele cuvinte de neuitat, un citat dintr-un interviu cu veteranul, publicat în cartea îngrijită de subsemnatul și tipărită în două ediții, „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”. Chișinău, 2012 și 2013:
„Eu cred, domnule Șoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români…”
Mai jos postez întregul interviu cu veteranul Niculescu, interviu după care, a doua zi veteranul a nimerit în reanimare, iar în noaptea de revelion, 2013, a plecat la Domnul. Eu și Roxana i-am mulțumit Domnului că i-a lungit zilele veteranului până l-am descoperit noi pe el ca să-l ascultăm și să înregistrăm acest interviu-document.
Acum să vă spun la ce mă gândesc eu atunci când privesc imaginea ostașului din toamna tragicului an 1942: la încrederea medicului veteran precum că într-unul din mormintele comune de la Cotul Donului zace UN SFÂNT ROMÂN, pe care putem să-L numim SFÂNTUL ROMÂN DE LA COTUL DONULUI, unul din cei 156 de mii de oșteni care s-au prăpădit în acele locuri… Iar eu, personal, nu mă îndoiesc nicio clipă că acolo există un Sfânt pentru că de patru ori am fost chemat și n-am avut nicio putetre să refuz și am plecat, apoi am revenit cu bine. Iar Sfântul, deja eu bănuiesc, poate fi chiar acel Făt-Frumos … din Fotografie.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
V.Ș., 02.02.2018.

“MĂCAR UNUL DINTRE CEI MORȚI, ACOLO, LA COTUL DONULUI, ÎȘI ARE MOAȘTELE DE SFÂNT…” (Interviu cu Iosif NICULESCU, medic, veteran de război)

“MĂCAR UNUL DINTRE CEI MORȚI, ACOLO, LA COTUL DONULUI,

ÎȘI ARE MOAȘTELE DE SFÂNT…”
(Interviu cu Iosif NICULESCU, medic, veteran de război)

S-a născut la 27 septembrie 1914, la București. Între 1921 și 1924 învață la Școala ”Dora D ’Istria” de pe lângă Biserica Silvestru, la fel ca tatăl și bunicul său. În 1932 a absolvit Liceul “Cantemir Vodă”. Între 1932 și 1938 studiază la Facultatea de Medicină din București.
În 1941 este mobilizat și trimis pe front în Basarabia. Servește la Spitalul 4 de Campanie din Odesa și ca medic de batalion la Regimentul 22 Infanterie – Târgoviște. În perioada mai-septembrie 1942 parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului. Participă la toate luptele purtate de Armata Română pe Frontul de Est până la ruperea frontului în 19 noiembrie 1942. Se întoarce în țară în 1943. Dă concurs de secundariat în București și lucrează la Spitalul Brâncovenesc. În iulie 1943 este mobilizat din nou și trimis ca medic de batalion în Moldova, lângă Târgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august 1944 este concentrat la Mizil și apoi demobilizat, considerându-se că și-a făcut datoria față de Patrie.
Lucrează o vreme ca medic secundar în București, la Spitalul Brâncovenesc, la clinica chirurgicală a prof. Iacubovici. Nu primește post în București deoarece refuză să devină membru al Partidului Comunist dar şi pentru că luptase pe frontul de Est .
În 1949 este nevoit să plece din București și va lucra 30 de ani la Spitalul Racoviță din Mioveni, lângă Pitești. Vreme de 30 de ani va fi permanent persecutat pentru că nu abdică de la principiile sale: credința în Dumnezeu și voința de a nu deveni niciodată membru de partid. I se refuză până și materialele medicale strict necesare: catgut, pansamente și instrumente sterile. Din lipsă de catgut, începe să crească viermi de mătase pentru a folosi firele de mătase la coaserea pacienților după operație.
În 1979, împotriva voinței sale, este obligat de regimul comunist să se pensioneze. După 1980, dl dr Iosif Niculescu se întoarce la București și devine discipol al preotului Constantin Galeriu.
Face cercetări la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei și al religiei.

Roxana Iorgulescu (R.I.) – Întâi de toate, domnule doctor Iosif Niculescu, să ne trăiţi cu sănătate. 98 de ani împliniţi azi, 27 septembrie 2012, v-aţi născut în 1914.

Iosif Niculescu (I.N.) – Vă mulțumesc foarte mult și vreau să fac o precizare. Eu sunt născut înainte de schimbarea calendarului. Adică la noi calendarul s-a schimbat în 1921, iar eu sunt născut în 1914, era pe vremea aia stilul vechi. Diferenţa dintre stilul nou și stilul vechi este de 13 zile. Nu se poate să nu existe o legătura între mişcarea astrelor şi soarta omului pe pământ. Acum, când suntem în epoca radiaţiilor, ne dăm seama că fiecare astru emite nişte radiaţii, care nu se poate să nu impresioneze fiinţa umană, nu se poate să nu fie lucrul acesta. Biologia spune lucrul acesta. Atunci, la 14 septembrie 1914, cu 13 zile înainte de 27 septembrie…

R.I. – La 14 septembrie 1914 s-a născut Iosif Niculescu, omul care a făcut prima operaţie pe cord deschis în România.

I.N. – Da, am scos un glonţ din ventriculul drept. Individul a fost împuşcat, la o beție cumplită, în partea dreaptă a lui, și glonţul a intrat pe la baza toracelui, a trecut prin ficat, a trecut prin unghiul colic al intestinului gros, a trecut prin polul superior al rinichiului, a trecut prin stomac și a ajuns în inimă; şi s-a oprit în ventriculul drept. Şi patru luni de zile, după ce i-am cusut ficatul şi intestinul, nu găseam glonțul. L-am dus la radiologie şi hai să ne uităm pe toată burta. Când vedem, era înfipt în inimă. Cum pulsa inima, glonţul se mişca în ritm cu ea, era băgat în muşchiul inimii.

R.I. – Unde l-ați operat, dle doctor?

I.N. – La Spitalul Brâncovenesc. La Clinica a treia Chirurgicală a profesorului Iacubovici. După ce am făcut fotografii, am precizat exact locul, am studiat literatura respectivă şi l-am operat. Am deschis cordul şi se vedea vârful glonţului; dacă ar fi intrat complet glonţul în cavitatea cardiacă s-ar fi mişcat cu totul altfel, dar el se mişca în ritm cu inima. Vârful glonţului era în cavitatea cardiacă şi capătul era chiar la suprafaţa muşchiului. L-am scos, a fost un val de sânge uriaş, că era ventriculul, apoi am cusut. A făcut nişte complicaţii, pericardită, după operaţie, dar s-a făcut bine. Şi ca un indiciu că a fost complet refăcut, să-mi fie iertat ce am să spun acuma, când a plecat, zice: ”Domnule doctor, mă simt foarte bine”. Îl întreb: ”De unde știi?”. Zice: ”Mă scuzaţi, m-am culcat cu toate surorile…”. Era un băiat drăguţ şi nostim. L-am reîntâlnit, întâmplător, în Piaţa Unirii din București, el era din Jilava, vindea zarzavaturi şi m-a recunoscut. L-am întrebat cum se simte și zice: “Foarte bine”. Avea aprope 70 de ani, deci supravieţuirea a fost de mai bine de 30 de ani.

R. I. – Dle doctor Iosif Niculescu, eu o să mai vin în casa dumneavoastră, dacă mă primiţi, să povestim mai multe despre viaţa dumneavoastră de medic, dar astăzi, la ceas aniversar, domnul profesor Vasile Şoimaru de la Academia de Studii Economice din Chişinău, prietenul nostru pe care-l ştim din multele sale călătorii în multe locuri unde mai există măcar un român, v-a adus nişte fotografii dintr-un loc în care Dvs. aţi luptat, un loc care, în istoria României, este considerat a fi legat de un mare dezastru suferit de trupele româneşti. Dvs. aţi supravieţuit acestei lupte de la Cotul Donului. Iată acum, domnul profesor Vasile Șoimaru, care a ajuns la Cotul Donului în anul de graţie 2012…

I.N. – Asta-i extraordinar să ajungă acolo… Mi-a rămas întipărită în memorie geografia locului și numele câtorva localități dimprejur cu pozitia strategică. Într-un concediu al meu din timpul războiului am locuit în casa unui ofițer de Stat-Major. El avea cărți de strategie militară și le-am citit pe toate. Și stiam strategia lui Napoleon, strategia lui Hanibal, le știam pe toate. Și zic, să vedem ce strategie au aplicat rușii pentru că în locul unde ne-am dus noi, la Kletskaia, era strategic, era sus pe o înălțime și acolo se închidea un cap de pod pe care rușii l-au păstrat peste Don. Și la acest cap de pod, la poalele lui, jos, au făcut un pod de fier subacvatic, care de la suprafața apei nu se vedea, că ai noștri cu aviația, cu lunete nu vedeau pe unde treceau noaptea tancurile, se auzea vorbindu-se rusește, și zgomote de tancuri, și ziua nu vedeam peste apă niciun pod. (Această informație despre „podul invizibil” dar şi altele din povestirea medicului Iosif Niculescu mi le-a confirmat mai târziu și bucureșteanca S.C., care a dorit să rămână anonimă. Tatăl ei, Vasile C., căpitan-cercetaș de Cavalerie pe frontul de la Cotul Donului, născut în 1906, a scăpat cu zile după acel dezastru dar a revenit acasă după şase ani de prizonierat, și cînd a crescut fiica mai mare i-a povestit amănunte din acea bătălie –V.Ş.). Și au strâns în capul ăsta de pod o armată extraordinară. În momentul în care ne-au atacat, proporția de trupe era unu la șapte, erau șapte ruși împotriva unui român, ceea ce era un lucru grav de tot. Noi am făcut acolo niște pregătiri. Pe linia de apărare a rușilor, de 20 de km, o divizie germană de infanterie a fost complet decimată și n-au reușit să cucerească capătul ăla de pod. Și ne-au dus pe noi. Eu eram medic la un batalion de sacrificiu, batalion de infanterie ușoară. Și ne-au pus pe noi pe linia întâi, să atacăm această Kletskaia, care era sus, pe deal. La 22 septembrie 1942, de dimineață, s-a început pregătirea cum e obiceiul de artilerie și au intrat băieții noștri în oraș, dar dacă erau unu la șapte, i-au dovedit rușii și au început să se retragă. Și eu eram alături de telefonistul batalionului, care ținea legătura între linia întâi și spate, și a venit un glonț și l-a omorât, iar eu am rămas cu telefonul. Și atuncea am dat telefon la divizie, la comandament, să ne trimeată repede ajutor pentru că pierdem lupta. Și mi-a răspuns, tot ce spun acuma voi da socoteală la Dumnezeu, mi-a răspuns un căpitan care era șeful biroului 2, biroul de informaţii şi contrainformaţii, care era francmason. A spus că nu avem trupe ca să vă ajutăm și atunci a trebuit să ne retragem. În 2-3 ore, din 930 am mai rămas 32, restul – morți și prizonieri. Și atuncea, retrăgându-ne, eu am văzut cămășile de la proiectilele de brand 120 mm, adică cel mai mare calibru, care au fost o grozăvie pentru că făceau explozie și fragmentele de metal nu săreau în sus, ci lateral, și cine era pe alături culcat îl lovea; mai bine era să fii în picioare decât culcat. Și cămășile de la proiectilele de brand, de culoare galbenă prezente acolo nu explodau. Asta este constatarea mea. Am început să cercetez, s-a scris și în presa comunistă dupa aceea. La arsenalul Armatei, unde-i acum Casa Poporului, erau agenți secreți comuniști care nu băgau exploziv în proiectile și proiectilul nu avea decât capsa de pornire și atât. Atuncea noi am făcut pregătire de artilerie fără niciun efect. Efectul ar fi fost colosal, linia întâi a rușilor ar fi fost distrusă că a fost un bombardament colosal, aveam patru țevi și repede se băgau proiectilele; era un ritm extraordinar. Am cucerit obiectivul dar n-am reușit să-l menținem. Batalionul meu a fost nimicit și de la divizia 13, de care aparțineam, căpitanul era din Cluj, nu a vrut să ne dea ajutor. Și atunci mi s-a trezit o bănuială, pentru că atacul din 19 noiembrie de la Cotul Donului nu a ținut seama, că sunt niște reguli la armată, și anume, că întâi începe pregătirea de artilerie grea, după aceea începe artileria mai ușoară și după aceea pornesc tancurile însoțite de infanterie la atac. La 19 noiembrie s-a început pregătirea de artilerie grea, cu proiectile de 150 mm, care făceau o gaură în pământ cât casa asta.

R.I. – Erați colonel atunci?

I.N. – Nu, eram sublocotinent, am ajuns colonel cu timpul.
Și au pornit atacul odată cu pregătirea de artilerie și înaintarea tancurilor. Încât, timpul de 2-3 ore, în care, de obicei, se pregăteau cei atacați, nu a mai existat. Tunurile rusești trăgeau și ne-am trezit cu tancurile lor pe linia noastră. Şi spre mirarea și spaima mea, au trecut de linia pe care erau plasate mine anticar; sunt ca niște ligheane cu capac, înăuntru se pune exploziv, trotil, deasupra au o capsa mică și, când trece ceva deasupra, explodează. Are trotilul acesta o forță extraordinară.

R.I. – Ce simțiți, domnule doctor, ce trezesc în Dumneavoastră aceste fotografii făcute de domnul Șoimaru, acum, după 70 de ani de la momentul despre care Dvs. ne povestiți?

Vasile Șoimaru (V.Ș.) – Iată aici, în această poză, este Kletskaia și aici este dealul unde stăteau românii, iar în vale erau rușii. Aici era o cazemată, unde stăteau doi ostași români și controlau valea. Aici acum este ridicat un monument al rușilor. Ei spun că doi ruși s-au aruncat peste cazemată dar nu au putut să spargă atunci frontul, l-au spart mai târziu. Aici mai este un tanc din filmul Dvs., distrus de către români, era tancul cel mai modern, de atunci, al rușilor, a cărui fabricare era sprijinită de către americani.

I.N. – Specialiştii noştri şi cei germani au demontat motorul și au găsit lagărele de la tancurile T-34, care erau dintr-un aliaj american. Acest aliaj permitea motorului să ducă benzină, bombe etc. la distanța de 300 km dus și 300 km întors. Unul dintre ofițerii nemți, care era un sas din Codlea, îl chema Raimar, mi-a zis: ”Domnule doctor, am pierdut războiul. Uite le-au dat americanii ceea ce noi de trei ani căutam să furăm de la americani, secretul aliajului ăsta care rezistă la tot, și uite le-a dat rușilor secretul, am pierdut războiul”. Și rușii au fabricat aceste tancuri care au depășit cu 100 km pe cele nemțesti. Cu aceste tancuri au rupt ruşii frontul la Gromki, așa se numea satul din preajma localității Kletskaia…

V.Ș. – Gromki era un cătun care acum nu mai există, a fost șters de pe fața pământului, nici pe hartă nu mai există punctul dat. Cu altă ocazie am să merg acolo și am să verific cu ajutorul unui localnic. Nici biserică nu există pe aproape, au distrus-o bolşevicii.

I.N. – Acolo, unde era biserica, în dreapta erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormânt mai mare decât blocul ăsta în care locuiesc, un mormânt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Şi i-am spus: ”Hai, părinte, că se văd rușii!” Și el zice: ”Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile”. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani.

R.I. – Cum ați mai reușit să țineți legătura cu acești oameni, domnule doctor? Cum ați aflat că a murit preotul acum doi-trei ani?

I.N. – Eu am fost medic, dacă a-ți auzit, la Racoviță, unde-s Colibașii. Lângă Colibași e un spital rural, că eu dacă am fost pe front în Răsărit, rușilor, comuniștilor, după ocupație nu le-am convenit, mai ales că am refuzat să devin membru de partid comunist, m-au alungat din București. Am avut concurs de medic primar, am fost asistent universitar și nu puteam să fac nimic, și atunci mi-am dat seama că, dacă sercretarul de organizație te punea pe listă, era condamnare la moarte. Așa se făcea; te împușca, te punea pe drum cu pancardul ăla la cap, c-ai furat de la cooperativă. Și mi-am dat seama și am fugit din București. Şi m-am dus la un spital rural, unde am înființat secția de chirurgie, și am lucrat acolo. În felul ăsta am scăpat cu viață, că altfel mă omorau aicea. Batalionul din care făceam eu parte, ca medic, era din Târgoviște. Și mulți veneau la mine la Racoviță, la consultație; veneau de la Pitești, de la Târgoviște, și am putut să mai iau informație despre ei. De exemplu, căpitanul nostru, comandant, a avut șansă. Când a strigat: ”Înainte, băieți!”, i-a intrat un glonț pe gură și i-a ieșit prin spate. Şi n-a avut nimica, domnule, cu mila lui Dumnezeu… Acest Popescu era preot la Ștefănești. A scăpat din prizonierat după câțiva ani, m-am dus la el, mi-a povestit ce a îndurat el în prizonierat și cum a scăpat cu viață. Și acum câțiva ani a murit; era nițel mai în vârstă ca mine.

R.I. – Dar, să revenim la domnul Șoimaru și vreau să vă spun că a venit la București, de la Chișinău, special pentru ziua Dumneavoastră, în această minunată zi de 27 septembrie. Domnule profesor, de ce ați făcut drumul acesta? De ce v-ați dus la Cotul Donului și de ce ați venit la domnul doctor Iosif Niculescu?

V.Ș. – În vara trecută am mers la aromânii din Albania și Grecia, apoi, trecând prin Chișinău, m-am odihnit câteva zile, după care am plecat spre Stalingrad, azi Volgograd. Scopul principal era să ajung la Cotul Donului a doua oară. Prima dată am fost cu trei ani în urmă, în 2009. Atunci am fost la Kalaci pe Don, în sudul Cotului, dar, după aceea, la începutul anului curent (2012) am privit filmul cu dumneavoastră, Eroism și jertfă pe Frontul de Est, și ascultând povestea Dumneavoastră despre Cotul Donului, mi-am zis că vara aceasta mai merg o dată acolo. Nu știam cum să vă găsesc, nu știam nici telefonul Dumneavoastră ca să precizez niște detalii, și am plecat. Am ajuns acolo pe data de 17 august. Toată vara n-a plouat, adica trei luni de zile n-a căzut un strop de apă, și când am intrat în Kletskaia s-a pornit o ploaie, am crezut că s-a spart cerul, nu puteam deschide ușa la mașină. A ținut 45 de minute încontinuu. Când s-a terminat ploaia și am vrut să deschid ușa a intrat apa în mașină. Acesta a fost un moment de neînțeles pentru mine, pentru că toată vara n-a plouat și, când ajung acolo, adică un român ajunge după 70 de ani acolo, s-a pornit așa o ploaie torențială. Dar nu s-a întâmplat numai acest lucru. Când s-a terminat ploaia și s-au scurs apele de pe dealuri m-am urcat pe dealul unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut o cruce dintr-un copac uscat, am legat-o cu scotch și i-am pus un tricolor (o poză cu Tricolorul din albumul meu), și am pus-o acolo, pe un vârf de deal. Mi-a venit ideea aceasta târziu, trebuia să fac această cruce la Chișinău. Când mi-a venit ideea cu copacul mă gândem la tricolor, port un tricolor în masină permanent, dar de data aceasta nu-l aveam cu mine, și atunci mi-am amintit că am o poză cu ”Tricolorul Independenței” în primul meu album, “Poeme în imagini”, am rupt foaia din album și am prins-o de cruce cu scotch. Am făcut o poză, am deschis un coniac și am băut un pic în memoria celor 150 de mii de români care s-au prăpădit în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad, am lăsat sticla de coniac acolo, lângă cruce, și am început să strig de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că am pus o cruce acolo. Dacă mă auzea sau mă vedea cineva credea că-s un nebun. Eram cel mai fericit om din lume. Iar Roxana de la Radio România Internațional tocmai în ziua aceea s-a măritat. I-am trimis un mesaj-SMS de felicitare, prin telefon, de la Cotul Donului: “Felicitări și casă de piatră, de la Cotul Donului!!! Detalii, când revin în Patrie”. Și iată că i-am vorbit astăzi aici în București, despre acele detalii promise la Cotul Donului…

R.I. – Și s-a mai întâmplat o minune atunci cu domnul Șoimaru. S-a uitat pe kilometrajul mașinii…

V.Ș. – Când ieșeam din Kletskaia, întâmplător mă uit la kilometraj: și acolo se vedea numărul… 1942!!! Deci, în anul tristei aniversări a 70 de ani de la marea tragedie românească din anul 1942 de la Cotul Donului, făcusem exact 1942 km de la Chișinău, ocolind prin Poltava şi Harkov, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, ale lui Alexandru Hâjdeu, tatăl, şi ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, fiul, până la locul acelei mari tragedii… Am fotografiat aceste cifre/acest număr, pentru că mi-am zis că n-o să mă creadă nimeni… Pe urmă mă uit în zare să văd întinsurile proaspăt arate ale stepei Donului, în speranța să văd printre brazdele întoarse de plugurile rusești vreo grămadă de oase românești… N-am văzut așa ceva în acel loc. În schimb am observat culoarea acelor brazde: era roșie ca drapelul neokominterniștilor de la Chișinău sau ca solul vulcanic pe care l-am văzut la aromâni, la frații noștri din Balcani. Aveam impresia că acea culoare a rămas de la sângele vărsat din venele celor 150 de mii de ostași români, căzuți la Don, în septembrie 1942 -februarie 1943. Desigur, n-am uitat să fotografiez, ca mărturie, și acele brazde roșii…

I.N. – În 1942, acest drum eu l-am făcut pe jos, vreo 2000 de km de la Tighina până la Cotul Donului… Dar la Morozovskaia ați fost, domnule Șoimaru? La Morozovskaia a fost comandamentul Armatei a 3-a, comandant era generalul Petre Dumitrescu. Eu pe vremea aia mă numeam Dumitrescu, pe urmă, după război, în 1962, mi-am schimbat numele în Niculescu…

V.Ș. – Da, am poze de la Morozovskaia și de la Surovikino pe râul Cir. Toate locurile despre care vorbiți Dumneavoastră în film le-am fixat fototografic.

R.I. – Despre care film este vorba, ca să le spunem ascultătorilor?

V.Ș. – “Eroism și jertfă pe Frontul de Est”, făcut în 2010, de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca. O minune de film, realizată de această Fundație cu participarea eroului nostru, Iosif Niculescu…

R.I. –Dar de ce v-ați schimbat numele, dle Niculescu?

I.N. – Vă spun, că e de glumă. Într-o zi de vară, în 1962, la Pitești, aflându-mă la volanul FIAT-ului meu, am încălcat regulile de circulație și miliția mi-a luat carnetul de șofer și, mai târziu, am mers la București, să-mi iau carnetul. Mă duc la șeful miliției, îi spun cine (și de la cine) sunt…, dar persoana respectivă zice: ”Luați loc, tovarășe”, și cheamă un locotenent și-i zice: ”Mă, du-te și vezi carnetul tovarășului Iosif Dumitrescu!”, așa mă chema, Dumitrescu. Ăla s-a dus și nu mai venea, dar comandantului nu-i convenea să stau eu acolo că auzeam diferite lucruri interzise mie… Trece aproape o oră, și ăsta enervat că nu mai venea, l-a chemat și-i zice: ”De ce n-ai venit?”. Acela răspunde: ”Să trăiți, tovarășe colonel, dar nu există tovarășul Dumitrescu Iosif”. Ăsta nici nu l-a căutat, și atunci mi-am dat seama de inteligența comuniștilor… Atunci mi-am dat seama că dacă-mi schimb numele de familie și documentele, poate scap de urmărirea lor și scap cu viață. Mai târziu am și reușit acest lucru și iată-mă la 98 de ani. Că cine știe cât o mai lungeam.

…Eu cred, domnule Șoimaru, că această râvnă a Dvs., încununată cu succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți, acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfânt în acel pământ și, Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul, și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfânt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sunt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români…

V.Ș. – Vă promit! Nu mor până nu mai merg o dată acolo, poate mă ajută Dumnezeu să fac ceva în acest sens…

I.N. – Să vă ajute Dumnezeu și Maica Domnului!

V.Ș. – Dar, poate-i luminează Dumnezeu pe actualii guvernanți ai României să se lase de bătăliile intestine, politice și financiare, și să convină cu rușii pentru niște săpături acolo, pentru inaugurarea de cimitire ale eroilor români căzuți acolo, trimiși la moarte sigură de statul român, pentru dezrobirea Basarabiei și a Bucovinei… Pentru că România, întreaga Europă de Est, este plină de cimitire ale soldaților ruși, pe când în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lângă Odesa etc. nu veți găsi niciun cimitir în memoria ostașilor români, căzuți pe Frontul de Est… Se știe că pe Frontul de Est, România a pierdut circa 400 mii de români, morți… Cei din prizonierat, cei schilodiți, circa 250 de mii, nu-i pun la socoteală… Când mai ajung o dată acolo, am să plătesc un localnic, să meargă cu mine prin toate cătunele acelea, să-mi spună unde a fost cătunul Gromki și Biserica din cătun. Astă vară n-am putut ajunge prea departe acolo pentru că nu este drum, nici măcar de pietriș, și era o ploaie torențială, care m-a împiedicat să pătrund mai departe pe malul Donului. Dar să știți că am înțeles unde să mai caut, chiar dacă pe harta modernă a acestor locuri Gromki nu există. Poate-l găsesc data viitoare…

I.N. – Eu, acolo, la Gromki, am explorat terenul bine și am găsit pe malul Donului niște viloage, adică niște săpături pe malul apei unde se strecura apa și curgea la vale și pe o viloagă din alea am găsit o cazemată din lemn, în ea erau biscuiți, gloanțe ș.a., și pe grinda principală de sprijin a cazematei era incrustat 1938 g.(od), adică era făcută cazemata în anul 1938. Nu avea patru vizoare, ci numai trei – sud, vest și nord. Curios lucru, spre est nu avea vizor, dar la est, la 14 km de acolo, peste Don, cu luneta se vedea linia ferată strategică… Noi aveam obiectivul principal să trecem Donul și să cucerim acea linie ferată, că dacă reușeam asta, rușii pierdeau războiul… Și aici, cred eu, a fost o mare trădare de Stat-Major, pentru că acea linie ferată mergea de la Astrahan la Moscova, pe unde veneau ajutoarele americane și, dacă acest Stat-Major punea artileria noastră de 75 mm, nu era nevoie de cea de 120 mm, pentru că dacă bătea acea de 75 mm, care ajungea la 14 km, se termina cu acea cale ferată blestemată… Dar n-a fost să fie acea minune…

R.I. – Eu am aici istoria trăită de Dumneavoastră Iosif Niculescu sau Iosif Dumitrescu, e același om, și pe domnul Șoimaru, care iată a văzut după 70 de ani Cotul Donului și vreau să-l întreb, ce a simțit el când a călcat acolo, pe pamântul în care zac martiri români?

V.Ș. – Da, acolo, la Cotul Donului, în Stepa Calmucă şi la Stalingrad s-au prăpădit circa 150 de mii de ostași români și, 70 de ani, cred eu, n-a fost nimeni acolo (dacă nu luăm în considerare vizita din anul 1949 în URSS, inclusiv cu escală pe bulevardul Stalin din oraşul Stalingrad, a lui Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al USR, care n-a ajuns şi n-a călcat şi pe la Cotul Donului, care se află la 100 km spre Est de oraşul lui Stalin). Am căutat în presă, în cărți, monografii despre războiul de acolo și multe alte izvoare, în 70 de ani se pare că n-a călcat picior de român la Cotul Donului. Probabil că n-au fost acolo nici diplomaţii și nici măcar vreun spion român de azi… Aș fi foarte bucuros dacă măcar după această emisiune se va găsi cineva să spună: ”Domnule, am fost și uite ce am văzut”. Dar eu am ajuns acolo a doua oară: prima dată am fost în sudul Cotului Donului, la Kalaci pe Don, și am crezut că e suficient, dar când am privit filmul Dumneavoastră mi-am zis: Nu, eu n-am văzut încă totul. Și cu prima ocazie, peste câteva luni am și plecat. Pe 17 august 2012, am ajuns la Kletskaia. Când am trecut râul Cir, la vreo sută de kilometri de punctul final, Kletskaia, în stepă era încă soare, n-a plouat toată vara, era lumină, temperatură de 40 de grade. Dar când am ajuns acolo, pe dealul de deasupra orășelului, se întunecase de nu puteam filma panorama văii Donului și orășelul. Se părea că a căzut cerul peste Kletskaia. Ajungând în central orăşelului s-a pornit o ploaie torenţială mai rar întâlnită în aceste locuri. A plâns Dumnezeu de bucurie, probabil că, în sfârșit, a venit un român să-și ”viziteze” frații după șapte decenii… Și când am ieșit din Kletskaia, vă spun sincer, nu am mai avut/simțit o victorie mai mare în viața mea, în cei peste 60 de ani trăiți până acum…
Dar în sud, la Kalaci pe Don, tot români erau, dle Niculescu? Și, dacă aveţi informaţii unde luptau italienii şi ungurii?

I.N. – Tot Cotul Donului era ținut doar de români. Pe când italienii şi ungurii erau mai la nord de noi…

V.Ș. – La Raoul Șorban, în capitala sa lucrare, Invazie de stafii (Editura Meridiane, 2003), pe care mi-a înmânat-o la conacul său din Stoiana, Cluj, am citit precum că: “Ungaria a participat la războiul antisovietic cu o armată – a II-a – compusă din 256 000 combatanţi, dintre care cca 150 000 erau români, iar ceilalţi proveneau din rându¬rile altor „naţionalităţi” (slovaci, şvabi, ruteni etc.) Dacă la Cotul Donului armata ungară a suferit cea mai dezas¬truoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pieirea a 100 000 de români, morţi şi dispăruţi, a reprezen¬tat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor un¬gare de maghiarizare a ţării”. (p. 179)
Așa, deci, la cei 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în cadrul Armatei Române, se mai adaugă încă 100 de mii de români transilvăneni, maramureşeni, bănăţeni etc. din cadrul forțelor maghiare… Eu am căutat locurile unde au fost înmormântați și ei, ungurii, pentru că am citit în presa periodică că statul maghiar a ajuns acolo, la Don, și a inaugurat cimitire ale ostaşilor Armatei a II-a, pe când românii au treburi mai arzătoare acasă și n-au fost, n-au instalat acolo măcar o troiţă. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi-e și rușine, mă uit cum se bat la București politicienii între ei, nu știu pentru ce se bat, ei cred că o să trăiască două vieți și a treia, dar nu-și dau seama că o să vină vremea când o să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce fac ei astăzi, pentru batjocura față de memoria celor 150 de mii de ostași români căzuți la datorie în acele locuri de pe Frontul de Est. Zilnic se ciorovăiesc ca ultimii… în loc să caute și ei posibilitatea să se înțeleagă cu rușii, că toate cimitirele rusești sunt întregi şi îngrijite aici, în România, dar românii n-au nici unul acolo, nici măcar la Dalnik sau Vigoda, lângă Odesa, nu există un cimitir românesc. Numai în orașul Odesa există unul, dar și acela este ”mascat” sub denumirea de Cimitir german… În Cehia, Slovacia, în Basarabia, au fost inaugurate cimitire de onoare pentru ostașii români, sigur, acolo este altă situație, dar cum s-a putut să nu se întreprindă nimic în Rusia și Ucraina?

I.N. – Domnule Șoimaru, dar la Cernicevskaia ați fost? Acolo, la Cernicevskaia, a fost un aerodrom german pe care l-a apărat un batalion românesc în frunte cu un maior, Duțoiu, și nu au plecat de acolo până n-a căzut la datorie și ultimul ostaș român, inclusiv maiorul Duţoiu. Şi așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Gestul acestuia de mare vitejie, a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante. A fost atunci un bombardament îngrozitor, dar şi de această dată am scăpat cu viață.

V.Ș. – Am încercat să găsesc, această staniță Cernicesvskaia, știam despre ea, dar în direcția dată n-am găsit-o. Aerodromul era mai departe de front unde era mai liniște, dar după acel bombardament, probabil, staniţa dată a fost ştearsă de pe faţa pământului.

R.I. – Dar cum ați scăpat, domnule Niculescu, de ce credeți că ați scăpat ?

V.Ș. –Spun eu de ce! Dumnezeu a vrut ca informația domnului Niculescu să ajungă la noi, asta este, iar de la noi mai departe la lume…

I.N. – Cum a vrut Dumnezeu, doamnă, m-a protejat Dumnezeu, pentru că ce am spus eu aicea e numai o bucățică din tot ce am pătimit eu acolo, mai sunt și altele de spus. Și așa am descoperit, de exemplu, că mereu am fost sub apărarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, dacă aţi auzit de el, mare teolog și luptător pentru icoane, i s-a tăiat mâna dreaptă și limba ca să nu mai scrie și să nu mai vorbească. Și mi-am făcut o icoană a acestui sfânt, care m-a protejat acolo. De exemplu, într-o noapte mergeam, nu știam încotro, pentru că maiorul nostru, comandantul, am constatat, nu știa să citească busola, doamnă. Și, El, Sfântul, m-a inspirat, am schimbat direcția și am salvat 2000 de ostași la Kamensk, unde era podul peste Severski Doneț… Kamensk – înseamnă pe rusește piatră. La Kamensk era trecere peste Doneț și au făcut nemții un sistem sanitar de trenuri ca să evacueze răniții repede, pentru că rușii erau aproape, peste Doneț. Într-o zi mi-am luat răspunderea și, repet înaintea lui Dumnezeu, am dat 2000 de bilete de bolnavi, fără să fie bolnavi, și am evacuat 2000 de români și i-am scăpat (a fost o coincidenţă pentru că a existat şi un ordin secret în acest sens, venit din ţară, probabil cu întârziere – V.Ş.), pentru că a fost trădare și în armata germană. Au trimis nemții 14 divizii și în loc să le strângă și să atace odată cu 14 divizii, care reprezinta o forță mare, au băgat câte una. O băga, trecea Donețul și rușii pac, pac, o lichida, venea alta și așa au prăpădit aceste unități. Asta a fost o greșeală, mai curând trădare de Stat-Major. Cum bagi tu câte o divizie când ştii ce este dincolo, adică erau tancuri T-34?…

V.Ș. – Au avut și nemții acolo reprezentanți ai partidului comunist. La noi se numesc reprezentanți ai Kominternului, ai Internaționalei comuniste.

I.N. – Sigur că da, și nu puţini… Am mai avut un moment eroic, când un sublocotenent de infanterie, Ailenei Constantin îl chema, orfan din Primul Război Mondial, mama lui era văduvă, bărbatul ei a murit tot pe front cu rușii, în 1917, și el a cerut și a plecat pe front voluntar. Şi când ne-am retras noi de acolo de la Doneț, el ne-a acoperit, cu o mitralieră, retragerea a două mii și ceva de oameni. El a stat pe o potecă între două văi și a tras cu mitraliera până l-au reperat rușii și au tras un proiectil. Nu s-a ales absolut nimic din el. Dar ne-a asigurat retragerea la două mii și ceva de oameni. Îmi zisese: “Domnule doctor, a murit tata, voi muri și eu aici”. Şi a murit acolo. Pulbere l-au făcut. Și exemple de eroism românesc acolo nu sunt puține și ceea ce vă zic eu nu sunt citate din luările de cuvânt ale oficialităților…
E greu să vorbim despre lucrurile astea. Fără să vreau, și la vârsta asta, când îmi aduc aminte de unele momente de acolo mă trec fiorii și mă podidesc lacrimile. Repet, cred că acolo sunt moaștele unui sfânt. Dacă aveți entuziasm și forță, domnule Șoimaru, să vă duceți acolo să căutați, pentru că știți ce a cerut Sfânta Paraschiva de la Iași, ca și Sfântul Dimitrie Basarabov. Au îngropat peste ea în cimitir pe altul, un marinar bolnav de holeră, și s-a arătat unui călugăr din comuna respectivă și a spus: ”Luați-l pe ăla de deasupra mea”. S-a arătat de mai multe ori și s-a săpat acolo. Au găsit sfintele moaște ale Sfintei Paraschiva.

R.I. – Dar Dumneavoastră, domnule doctor, nu credeti ca sunteți și Dumneavoastră un sfânt?

I.N. – Nu, vai de capul meu, nu, asta e lucru greu, sfințenia e lucru greu.

V.Ș. – Dar putem să spunem că sunteți curat ca un sfânt. Dați-ne voie noi să spunem asta.

I.N. – S-ar putea. Îmi vine greu să fiu de acord…

V.Ș. – Pentru că Dumneavoastră, fără să ne vedem și să vorbim vreodată, m-ați convins să merg la Kletskaia, să instalez o cruce și un tricolor. Tot Dumneavoastră m-ați adus azi aici, la București, în ziua Dumneavoastră de naștere. Un om simplu nu poate face așa ceva. De ce nu ne dați voie să credem așa?

I.N. – Vreau să vă spun, am un nepot care lucrează în domeniul metalurgiei și mi-a promis că dacă am nevoie îmi face o cruce de fier. Puteți s-o duceți acolo?

V.Ș. – Trebuie s-o duc dezasamblată ca să nu am probleme cu ucrainenii și cu rușii la granițe, ca să pot s-o asamblez acolo. Ne mai gândim. Până la centenarul Dvs. mai avem de trăit doi ani și ne mai gândim până atunci cum să vă fac un cadou la frumoasa aniversare de 100 de ani.

I.N. – Să te audă Dumnezeu!

V.Ș. – Să mă audă Dumnezeu!

I.N. – Eu mai am și altele de spus, nu numai asta.

V.Ș. – Să ni le spuneți, că noi încetișor le vom rezolva pe toate.

I.N. – Ce este foarte important în momentul de față, din punct de vedere religios, este că în Grecia este un efort extraordinar de a se desființa Muntele Athos, sub motivul să-l facă zonă turistică, chipurile, ca să câștige țara bani. Cum să fie desființat Muntele Athos, doar acolo a fost Maica Domnului. Prima biserică creștină pe teritoriul Europei este acolo. Acolo a fost Maica Domnului, a naufragiat, ca să zic așa, cu Sfântul Ioan și au făcut o biserică și au întemeiat creștinismul pe pământul european la anul 39-40 al erei creștine și masoneria de azi vrea să desființeze acest Sfânt Munte.

V.Ș. – Criza de astăzi din Grecia nu cumva are și scopul acesta?

I.N. – Categoric, fără discuție. Eu am fost la cele două muzee de arheologie de la Salonic și de la Athena, păi ce au grecii acolo e 500 de miliarde de euro. Fel de fel de piese, statui, scoase de acolo, tezaur adevărat. Alea dacă s-ar vinde ar scoate toată datoria. Asta e numai planul ca să desființeze ortodoxia grecească. Pentru că majoritatea episcopilor greci sunt masoni. Dacă știți ce înseamnă masonerie…

V.Ș. – Noi cunoaștem pe viu ce înseamnă Komintern, sau chiar, Neokomintern…

I.N. – Asta și este… Se lucrează la izgonirea Maicii Domnului din biserică, pentru că dacă n-ar fi fost Maica Domnului, nu ar fi fost creștinismul, pentru că puritatea ei spirituală și trupească, fără discuții, a fost așa de mare, încât a făcut posibilă prezența Fiului lui Dumnezeu. Și Ea nu a putut să fie nici ispitită, nu să facă păcat, de aceea antihrist nu are putere asupra Ei. El are putere asupra sfinților, care au fost oameni, au păcătuit și ei, mă rog, s-au pocăit, dar Ea n-a fost nici măcar ispitită. De aceea singura armă, singura forță împotriva lui antihrist este Maica Domnului. Poporul român trebuie să stea zi și noapte în genunchi înaintea Icoanei Maicii Domnului să se roage să ne apere, pentru că antihrist a pătruns deja în fortăreața românească, în biserică, unde au fost și mai sunt preoți comuniști.

R.I. – Verigheta este simbolul iubirii, simbolul perfecțiunii, de când o aveti pe deget?

I.N. – De când m-am căsătorit, din 1938, și de atunci n-am scos-o de pe mână.

V.Ș. – Și soția Dumneavoastră?

I.N. – Nevastă-mea a murit acum 10 ani. A făcut şase copii și i-a crescut cum a putut și ea, în vremurile alea grele. Ca să cumperi un palton trebuia să strângi 110 puncte și colectai de la unu 5, de la altul 10 ca să poți să-ți cumperi un palton. Așa a fost cu îmbrăcămintea după intrarea rușilor în România.

V.Ș. – Cine mai locuiește aici cu Dvs?

I.N. – Acum nimeni, sunt singur.

V.Ș. – Aveți copii în București?

I.N. – Copiii mei: trei sunt plecați, unul e în Franța, unul în Germania și unul este tot pe undeva, iar trei sunt aici, în București.

V.Ș. – Ei vă vizitează? Când eu vă sun la telefon, răspunde cineva; este nora?

I.N. – Da, mai e o fată care mă ajută. Îi aștept pe copii să vină la ziua mea, aceștia trei care sunt aici, în București. Termină serviciul și vin.

R.I. – Dar pe Dumnezeu când l-ați descoperit, înainte de război sau după?

I.N. – Și înainte, și după, dar şi în timpul războiului, doamnă.

V.Ș. – Toată viața cu Dumnezeu.

I.N. – Iată cum a fost. Eu am făcut prima lucrare românească de meteopatologie. Am observat că la aceeași operație, să zicem, de apendicită, oameni comparabili ca vârstă, ca forță, făceau șoc operator deosebit, unii nu aveau nimic, alții mai rău. Și am făcut o cercetare să văd dacă factorii aceștia, presiunea atmosferică, umiditate, insolație, au vreo influență asupra șocului operator. Şi am făcut niște curbe; am fost la Institulul Meteorologic pentru asta. Am făcut comunicarea și am descoperit că grupa B3, care e specifică asiaticilor, face șocul cel mai mare la operații și atunci trebuie să-ți iei măsuri de precauție. Acolo am cunoscut pe un profesor de fizică, George Giurgea, era prin anii 1947-1948, și el zice: ”Domnule doctor, vreți să vă însoțesc până acasă?”. El era mult mai în vârstă decât mine, și trebuia eu să-i propun asta, și-mi spune: ”Domnule doctor, să nu vă speriați, dar eu văd și dincolo”. ”Și ce ați văzut?”, întreb eu. Zice: ”Dumneavoastră sunteți negru până aproape de inimă, dacă se ridică negrul mai sus, muriți pe loc”. Într-adevăr, eram foarte tulburat cu presiunea de înscriere în partid și cu pericolul concedierii de la serviciu… Și, zice el: ”Duceți-vă la biserică și cereți preotului să vină să vă citească molitva Sfântului Vasile”. Eu mă duc la biserică și vorbesc cu preotul respectiv, care a venit, mi-a citit și din acel moment m-am întors la Dumnezeu, m-am dus regulat la biserică și toate cele în legătură cu asta. În anul 1952 am depus cerere să fac cursurile fără frecvență ale Facultății de Teologie ca să mă fac preot, dar nu mi s-a aprobat.
La cererea mea în privința asta, mi s-a spus să mă duc la Școala de cântăreți. Și m-am gândit: eu, doctor în științe medicale, asistent universitar, medic primar, și să mă mai duc și la școala de cântăreți de biserică? M-am dezis de acest îndemn…

R.I. – În ce v-ați făcut specializarea în medicină?

I.N. – În chirurgie, sigur, în chirurgie generală.

R.I. – Dar ce rol are Dumnezeu în vindecarea cancerului? Că Dumneavoastră ați descoperit o metodă de tratare a cancerului ganglionar. E singura metodă?

I.N. – Are, Dumnezeu are acest rol, pentru că boala cancerului este o boală a hibridizării, a corcirii, când două linii genetice se întâlnesc dar nu se potrivesc și canceroșii sunt fiii unei astfel de uniri, sunt hibrizi, cum se zice, adică moștenesc și de la tată, și de la mamă, dar care nu se potrivesc. Am descoperit lucrul acesta din literatură, bineînțeles, de la tutun. Tutunul are 16 varietăți, orice varietate încrucișată prin polenizare cu tulpina fundamentală, cu mahorca asta, face cancer. După ce m-am întors în București, că și asta a fost o poveste mare, în 1979 mi-au dărâmat casa, prima casă a mea din Mioveni, și după aceea m-am întors de la Racovița în București. De atunci, zi de zi am fost la Academie, la bibliotecă, și am studiat. Am zeci de dosare. Și când să mă apuc să punem în practică ceea ce am descoperit teoretic, m-am îmbolnăvit, sau m-au îmbolnăvit, de niște paraziți de nu pot ședea…

R.I. – De ce v-ați îmbolnăvit?

I.N. – E de râs, doamnă, e de râs. Am început să am mâncărimi la șezut. Fac analize și găsesc… De atunci până astăzi, nu știu cum, am fost inoculat cu șapte feluri de paraziți. Am luat la medicamente, mi-au distrus rinichii și nu am putut să mă mai ocup. S-a îmbolnăvit și nevastă-mea și a murit. Am rămas singur și stau concluziile mele, pe care nu le pot scrie că nici nu mai văd bine acuma.

R.I. – Concluziile despre cancerul ganglionar?

I.N. – Da, după război au fost în București foarte multe cazuri de boală Hodgkin, adică cancer ganglionar, aproape că o epidemie.

R.I. – Și pe mulți i-ați vindecat?

I.N. – Da, pe mulți i-am vindecat cu metoda aceasta. Atunci am primit o scrisoare de la doi doctori englezi, care au citit comunicarea mea de la Facultatea de chirurgie, și m-au rugat să le dau niște amănunte despre tratamentul meu. Și când eu citeam scrisoarea, nu știam engleza decât cu dicționarul, sună soneria de la ușă. Au venit doi ofițeri de la Securitate la mine și m-au găsit cu scrisoarea englezilor în mână. Îmi zic: ”Bună ziua, tovarășe Iosif. Ați primit o scrisoare din Anglia?”. “Da, zic, iat-o”. ”Știți că nu-i voie să aveți corespondență cu străinătatea?”
S-a zis cu corespondența mea cu englezii și cu știința dată…

V.Ș. – Toate pozele de la Cotul Donului rămân la Dumneavoastră. Să aveți o amintire de la mine. Am să le public pe 19 noiembrie curent (2012) în presa de la Chișinău și București. Pe una din ele o s-o folosesc pe o copertă de carte, care deocamdată este un secret. Dar acest film al Dumneavoastră, care m-a impresionat foarte mult și care m-a făcut să plec pentru a doua oară la Cotul Donului, Eroism și jertfă pe Frontul de Est, o lucrare finanțată de “Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca”, îl voi promova cum pot mai bine… Consăteanca mea, acum stabilită la București, doamna prof. univ. dr. Zamfira Mihail, a fost în această vară la mormântul lui Arsenie Boca, la mănăstirea Prislop. Vara viitoare voi pleca și eu acolo ca, pe urmă, să pot merge și la Cotul Donului. Nu vreți să mergeți cu mine, domnule Niculescu?

I.N. – La Sfânta Mănăstire, dacă mai rezist până atunci, merg. Știți de ce? Pentru că l-am rugat pe domnul Filip să dea un telefon acolo și să vorbească cu una din călugărițele pe care le cunoaște, să facă rugăciuni pentru Basarabia. Pentru că Părintele Boca a spus așa: după ce voi muri, veniți la mormântul meu că am să vă ajut mai bine decât vă pot ajuta de aici, de pe pământ. Și merg cu orice risc o fi, să ne rugăm pentru Basarabia…

V.Ș. – Mergem să ne rugăm pentru reîntregirea României.

I.N. – Da, pentru că neamul getic a făcut între Marea Baltică și Marea Neagră, pe Vistula și Nistru, de-a lungul mileniilor, zăvorul care a oprit invazia asiatică asupra Europei. Când au fost geții, urmașii lor din nord, lituanienii, urmașii lor din sud, basarabenii, care se numeau tirageți, cei de acolo se numeau samogeți, ei au apărat de la răsărit, Europa, care a putut să stea să-și vadă de treabă și să dezvolte creștinismul, știința, arta, cultura europeană.

R.I. – Mai am trei întrebări, domnule doctor, să vă pun astăzi. Ce vă doriți în această zi în care împliniți 98 de ani?

I.N. – Să-mi ajute Dumnezeu să pot reuși o modificare a Crezului și a numelui Domnului Iisus Hristos, care este greșit folosit de biserică și să șteargă din rugăciunea către Maica Domnului unde îi zice “femeie” care este o insultă la adresa Maicii Domnului: “Binecuvântată ești, Tu, între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău”. Este o erezie și o insultă pentru că Maica Domnului nu a fost femeie. Maica Domnului a fost fecioară înainte, în timpul și după naștere. Ei nu i se poate aplica termenul de “femeie”.

R.I. – Mai e femeie și om, om și femeie, poate în sensul ăsta e femeie?

I.N. – Numele ei este Nemuritoarea Fecioară Maria.

R.I. – Și numele lui Iisus Hristos?

I.N. – Numele lui Iisus Hristos este o problemă teologică care mă depășește… Dar să se spună nu Domnul, Domnul nu este un nume, e un apelativ, ci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum evreii pronunțau IAHVE și se rugau, Dumnezeu le împlinea orice cerere, și noi, când spunem Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne rugăm de ce e nevoie și ne ajută. Dar la numele, Domnul, nu răspunde pentru că el este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

R.I. – Pe 19 noiembrie 2012, la 70 de ani de la momentul Cotul Donului, ce aveți de spus poporului român și în general oamenilor? Aveți un mesaj pentru ei?

 

I.N. – În legătură cu Cotul Donului pot să le spun oamenilor că niciodată Armata Română nu și-a închipuit că va putea cuceri Rusia. Nici nu avem noi nevoie de țara lor. Avem țara noastră, bogată și frumoasă. Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu şi de preoți, aceştia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost.

 

R.I. – Păi da, dar erați cu aliații germani. Dar scopul aliaților nu era ăsta.

I.N. – Noi nu ne-am înțeles cu nemții până la urmă, pentru că eu am asistat la scene oribile în retragere, se agățau și soldații români de camioanele lor să urce să se retragă și nemții cu picioarele, cu cizmele, le dădeau în cap românilor, să-i dea jos. Iar eu odată, într-o gazdă rusească, am găzduit în două camere, într-una am fost eu cu ordonanța și într-una au fost doi nemți. Şi stând la masă împreună, unul din nemți se juca cu niște gloanțe dum-dum. Eu zic: ”Domnule, ce faci cu astea? Nu e voie, este interzisă folosirea gloanțelor dum-dum”. Vârful lor nu este ascuțit, este tăiat, și atunci ele nu fac rană mare la intrare dar la ieșire, în orice parte a corpului pe care o lovește e mortală. Și zice unul, nemțește, că ele-s pentru câini. Eu îi răspund că n-am văzut câini în Rusia. Dar el zice că rușii nu sunt oameni, ci câini; și mai zice să-l las cu “Doamne miluiește, Doamne miluiește”… Adică gloanțele erau pentru ruși. Eu m-am supărat pe el și zic: ”Domnule, dacă îi luați rusului rugăciunea creștin-ortodoxă, vom pierde la sigur războiul și este absolut neumană folosirea acestor gloanțe dum-dum”. Desigur, n-au mai ținut cont de lecția mea de morală creștină până la pierderea războiului…

R.I. – Și în ziua în care nu veți mai fi, cum vreți să-și aducă lumea aminte de Dumneavoastră?

I.N. – Știu eu, ce pot să spun? Să-și aducă aminte de un pârlit de doctor ca mine, care a operat la țară cu ace de cusut nu cu ace chirurgicale, cu ațe de cusut cu fire de mătase din viermi pe care i-am crescut tot eu. Să-și aducă aminte de un doctor care și-a făcut treaba bine pentru că veneau de la mare distanță la mine la operații, nu se duceau la spitalul județean. Așa să rămân în memoria oamenilor…

Consemnare de Roxana IORGULESCU-BANDRABUR și Vasile ȘOIMARU

București,
27 septembrie 2012
(Din cartea COTUL DONULUI 1942: eroism, jertfă, trădare. Chișinău-2012)