Gheorghe VRABIE, 21.03.1939-31.03 2016

Gheorghe VRABIE (21.03.1939-31.03 2016), autorul Stemei de Stat a R. Moldova și a Leului MD, astăzi, ar fi împlinit 80 de ani, dar deja de trei ani ne urmărește din Ceruri ce facem…

În ceea ce mă privește este de neuitat călătoria noastră în septembrie 2004 pe Vârful Goru din Munții Vrancei, acolo unde atunci când cântă un cocoș de munte se aude în egală măsură în toate trei provincii istorice românești: Moldova, Ardealul și Țara Românească… În acel loc, Gheorghe Vrabie, visa să ridice o Sfântă Biserică a REÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC, reîntregire la care a visat Maestrul întotdeauna! Și locul a fost găsit, lângă Crucea lui Martac (vezi mai jos imaginea foto, dar și poemul său scris după acea călătorie de neuitat), numai că cei care decid soarta Țării și a Neamului încă nu s-au ridicat la nivelul de gândire al Maestrului… Oare va fi ridicată vreodată și oare neapărat doar după REÎNTREGIREA NOASTRĂ?… (V.Ș., 21.03.2019)

                    Vîrful cu DOR

                               Lui V.Ş.

Când te răvăşeşte dorul,

Dor de Ţară şi de fraţi,

Să te urci pe vârful Goru,-

Pisc al munţilor Carpaţi.

Printre pini, molizi şi brazi,-

Arbori legănaţi de vânt,

Către ceruri să te-nalţi

Cu gândul la Duhul Sfânt…

Am urcat şi eu pe Goru

Să-mi văd Ţara şi poporul

Să se mai aline dorul…

Sus ajuns, privesc şi tac,

Căci mă mistuie fiorul

Lângă crucea lui Martac!…

P.S. Pe vârful Goru înălţime cu altitudinea de 1785 m. din Munţii Întorsurii se ating, într-un singur punct, cele trei, Ţări româneşti; Moldova, Transilvania şi Valahia, acest loc fiind încărcat cu semnificaţii emoţionale, semantice şi simbolice deosebite…

Pe acest vârf de munte se înalţă către cer, tristă şi singuratică crucea lui Martac-un patriot român care în acest loc a fost împuşcat de comunişti.

În luna septembrie, anul 2004, împreună cu d-l Vasile Şoimaru am făcut o escală în Munţii Vrancei, urcându-ne şi pe vârful Goru…

                   Gh.Vrabie, septembrie 2004, Munţii Vrancei.

 

ECONOMIA, FOTOGRAFIA și FOTOTERAPIA…

219.tif

Acum exact un sfert de secol FOTOGRAFIA a început să-mi strâmtoreze ECONOMIA, ca ocupație profesională, să-mi împuțineze ECONOMIILE, ca sursă de existență, și să devină, FOTOTERAPIE, ca o metodă eficientă de terapie a sufletului…

Dar toate au început, în luna martie 1994, în orașul Omaha, statul, Nebrasca, la Universitatea din acest stat american, unde mă aflam pentru o documentare, în calitatea mea de vicerector al nou fondatei ASEM, împreună cu rectorul-fondator, Paul Bran, colegul ASEM-ist și director al revistei de Contabilitate și Audit, Pavel Tostogan, directoarea Centrului moldo-american MACIP, Elena Câșlaru, și omul de afaceri Ion Mardarovici(foto).

A trecut încet un sfert de secol dar a crescut vertiginos numărul fotografiilor din fototeca mea personală: acum cinci ani aveam 300 de mii, azi am circa o jumătate de milion, evoluând de la filmări cu limitări, pe filme, până la cele digitale, fără limitări; de la prima fotografie nereușită făcută la Omaha în ziua procurării aparatului de fotografiat pe 13 martie și primul film cu 24 de cadre început la Omaha și terminat la Washington în ziua de 21 martie; de la prima fotografie de succes, pe data de 18 iunie 1996 (un frumos răsărit de soare!) până la vernisarea primei expoziții de fotografii, aproape artistice, din 1 decembrie 2002, lansarea primului album de POEME ÎN IMAGINI, în aprilie 2004, decernarea, în noiembrie 2015 a Premiului Academiei Române pentru Monografia etnofotografică, ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI, tipărită în aprilie 2014.

Acum, nu-mi rămâne decât să recunosc cinstit: m-am îmbolnăvit rău de tot și nici măcar nu încerc să mă lecuiesc de această maladie periculoasă, mă tem să n-o agravez mai tare… Din contra, fotografia a devenit pentru mine terapia multor altor boli mai greu de lecuit…

Și ultima ce vreau să spun: eram în clasa a 6-a sau a 7-a, anul 1962 sau 1963, când am trimis la Chișinău, la revista Scânteia leninistă și ziarul Tânărul leninist, câteva încercări poetice de-ale mele, răspunsul mult așteptat, primit peste o perioadă de timp, a fost dezamăgitor… Apoi am încercat și cu desenele, dar nici cu ele n-am devenit fericitul zilei… N-au trecut testul la „Moldovenii au talent” nicio poezie și nici o pictură de a mea, nimic bun de tipar n-au găsit coordonatorii leninismului pentru tânăra generație de de atunci… Trebuia să treacă mai bine de trei decenii ca visul meu să se împlinească, în ambele domenii: poezia și arta plastică, dar cu ajutorul artei fotografice… Când am lansat albumul POEME ÎN IMAGINI, în aprilie 2004, am înercat disperat să găsesc și să invit pe cineva de la redacțiile menționate mai sus și să le mulțumesc public pentru refuzul de atunci care a trezit în mine o nestrămutată dorință de a ajunge acolo …unde am ajuns mult mai târziu…

Anexez mai jos 25 de imagini din cei 25 de ani de practiiică fotografică, neavând nici măcar 25 de secunde de pregătire teoretică în domenu (ca să nu-mi placă cumva și fotografia post-modernistă, pe care n-o prefer); Printre ele primele trei imagini din primul film consumat la Washington, colegii mei și capodoperile marelui Brâncuși, Pasărea în văzduh și Măiastra de la Muzeul artelor moderne din capitala SUA, martie 1994; primul meu succes, din iulie 1996, splendidul răsărit de soare plus câteva din fotografiile reușite de mai târziu, dorindu-vă, stimați prieteni, vizionare plăcută și nu vă temeți să încercați… FOTOTERAPIA ajută sufletul și ușurează substanțial buzunarele…

V.Ș., 18 Martie 2019

FACEBOOK

28 iunie 2000: o nouă Ialtă, o nouă Maltă sau o veche Baltă?

 Documentele de arhivă şi argumentele istoricilor obiectivi ne demonstrează că la 28 iunie 1940 a avut loc ocuparea, de către URSS, a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, ocupaţie rusească acceptată de către nazismul german. Această zi tragică a schimbat într-un mod catastrofal atât destinul Basarabiei înrobite de ruşi, cât şi pe cel al României ciopârţite. Dacă în acea zi kominternistul Iosif Stalin nu sfâşia România, ca, mai apoi, s-o şi comunizeze, astăzi Europa avea încă o ţară civilizată, în Balcani, cu aceleaşi standarde de viaţă şi cu acelaşi nivel de civilizaţie…

Dar, din punctul meu de vedere, pentru istoria noastră recentă contează ce s-a întâmplat la aceeaşi dată mult mai târziu, cu exact 60 de ani mai apoi: pe 28 iunie 2000…

„…Trecusem Rubiconul”: ne aflam în a doua jumătate a legislaturii a treia a parlamentului moldovean (din care făcea parte şi semnatarul acestor rânduri). Nu încăpusem în nici o „comisie de prietenie parlamentară moldo-…” cu vreo ţară mai mult sau mai puţin civilizată. În asemenea condiţii, pentru alde mine rămăsese doar prietenia cu statele din CSI. Şi iată că, la începutul anului 2000, la Sankt Petersburg (oraşul unde am făcut doctoratul la Institutul de Finanţe şi Economie) trebuia să aibă loc „Forul economic al CSI”, unde îmi vedeam şi eu nu numai participarea, dar şi rostul. Aflând că nu fac parte din delegaţie, la şedinţele parlamentului, am pus, în repetate rânduri, problema: de ce în delegaţia moldoveană au fost incluşi numai deputaţi comunişti, mai ales vorbitori doar de limbă rusă? Mi se părea importantă participarea mea la acel for şi, totodată, vroiam să revăd oraşul tinereţii mele. La un moment dat, preşedintele de atunci al legislativului, Dumitru Diacov, nemaiputând rezista insistenţelor mele, mi-a declarat public: „Las-o baltă, că nu ai loc la Parisul rusesc! Pentru că ai putea să pierzi şi şansa de a merge la Parisul adevărat! – vreau să te includ în delegaţia parlamentară ce va merge în Franţa, la sfârşitul lunii iunie”…

Şi iată că, la 26 iunie 2000, o delegaţie de la Chişinău, formată din cinci deputaţi – reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (Dumitru Diacov, Vladimir Voronin, Mihai Camerzan, Sergiu Mocanu şi umila mea persoană), a pornit cu avionul Companiei „Air Moldova” spre Paris, cu escală la Budapesta, de unde trebuia să luăm un alt avion, „Air France”. Nu am prea avut însă noroc: în acea zi, dispecerii francezi erau în grevă. După ore de aşteptare, ambasadorul nostru de la Budapesta, N. Cernomaz, ne-a mijlocit plecarea la Bruxelles, de unde am mers la Paris, cu un accelerat. Voi remarca faptul că, pe lângă cei cinci, amintiţi mai sus, din delegaţie mai făceau parte: consilierul, plus bodyguardul lui Diacov, doi reprezentanţi ai TVM şi un angajat al secţiei relaţii externe a parlamentului, Igor Klipii, actualmente deputat pe listele AMN, din partea Partidului Social-Liberal (al lui O. Serebrian).

Îmi amintesc de sutele de bancuri ale lui S. Mocanu, pe care le savura V. Voronin, inclusiv în ascensorul ce urca pe Turnul Eiffel. Se mai comenta mustos despre o „serată” la care eu nu fusesem invitat… Miercuri, pe 28 iunie 2000, în ziua când s-au împlinit exact 60 de ani de la ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa de către URSS, am vizitat faimosul muzeu Luvru, la ora 12 fix ajungând la Mona Lisa, pe care doream mult să o văd. Curios a fost că, după „Luvru”, dispăruse dintre noi, o jumătate de zi, actualul preşedinte Voronin. Lipsa lui a fost, desigur, comentată, cineva spunând – poate în glumă, poate în serios – că ar fi fost văzut intrând într-un edificiu somptuos din cartierul parizian unde se află Ambasada Rusiei…

în seara zilei de 28 iunie, delegaţia noastră a luat cina în timpul unei excursii cu vaporaşul pe Sena. După cina de pe vaporaş, la hotelul unde eram cazaţi a mai fost un banchet, dar la care eu nu am fost invitat. Nu am cum să ştiu ce s-a discutat la acea întrunire din 28 iunie 2000, am văzut însă ce a urmat…

Peste o săptămână, la 5 iulie 2000, a fost votată, cu o mare majoritate, inclusiv cu participarea comuniştilor, care, anterior, nu era clar ce vor face (sau nu aveau acceptul „Centrului”), Constituţia modificată, astfel R. Moldova fiind transformată în republică parlamentară. Conform acestei Constituţii, preşedintele urma să fie ales de către parlament. în toamna aceluiaşi an, au fost făcute trei încercări de a alege un preşedinte al RM, dar fără succes. Ca rezultat, parlamentul a fost dizolvat – cu doi ani înainte de termen, prin decretul preşedintelui P. Lucinschi. Au urmat alegeri parlamentare – desigur, anticipate, şi, desigur, câştigate de Par­tidul Comuniştilor – apoi alegerea, bineînţeles, a lui Voronin în funcţia de preşedinte al RM, a lui Mihai Camerzan – în funcţia de vicespeaker (din partea grupului de opoziţie condus de D. Braghiş, dar la insistenţele lui Voronin), apoi – numirea, în calitate de consilier prezidenţial cu misiuni speciale, a lui S. Mocanu. (Această neobişnuită ascensiune a lui S. M. a fost comentată cel mai mult de un ziar de limbă rusă de la noi – MOLDAVSKIE VEDOMOSTI.) După alegerile parlamentare din 6 martie 2005, acestor „aleşi” li s-a alăturat D. Diacov, cu toţi cei şapte democraţi ai săi, Igor Klipii cu cei doi liberali ai săi, plus – mare surpriză pentru unii! – cei 11 ex-colegi de partid ai dlui consilier cu misiuni speciale. Numai eu am rămas de acel „tren parizian” (şi, se pare, ambasadorul nostru de atunci în Franţa, Mihai Popov)… Totuşi, fiind cumva implicat într-o istorie recentă, acum stau şi mă întreb: ce s-a întâmplat, pe 28 iunie 2000, la Paris, în sânul delegaţiei parlamentare moldovene? O noua Ialtă, o nouă Maltă, sau… o veche Baltă?

V.Ș.

Chișinău, Timpul, 1 iulie 2005

ÎN PERIOADA SOVIETICĂ CIRCULA PRIN TOT URSS-ul UN BANC NUMIT CEL MAI SCURT ANECDOT: EVREU-KOLHOZNIK…

ÎN PERIOADA SOVIETICĂ CIRCULA PRIN TOT URSS-ul UN BANC NUMIT CEL MAI SCURT ANECDOT: EVREU-KOLHOZNIK…

În anul 1990, când am început a ne debarasa de criminalele kolhozuri, a venit la noi cu părinții un evreu micuț, de numai trei anișori, Ilancik ȘORnik, adică Ilan Croitor (așa se numea bunicul său, originar din Ținutul Orhei, când s-a născut tatăl său, Miron Șornik).
Au trecut de atunci mai bine de 28 de ani și iată că el ține morțiș să ne readucă pe pământul nostru mult pătimit, mult încercat, de naționalizarea, colectivizarea, deportarea, bolșevică, CIUMA SECOLULUI XX, kolhozurile, din bancul cu pricina… Cu o singură modificare/redactare: ȘORnik-kolhoznik… (Poate așa și va circula mai departe acel banc de neuitat din istoria noastră).
Și bănuiesc cine a fost capabil să-i bage în gură acest „nou proiect al secolului XXI”: dacă nu cumva viceprimarul de Orhei, de fapt primarul în funcțiune, că ȘORnik rar trece pe la primăria din Orhei, fostul sindicalist, bolșevik și condrumeț al liderului komunist, Vladimir Voronin, plus o doamnă blondă și bătrână cu căpățina cât mașina, toți trei, nopțile, sâmbetele și duminicile, fiind locuitori ai Chișinăului, iar cinci zile în săptămână, conducători ai Orheiului…

Acum, mă întreb: dacă evreul ȘORnik va fi ales și deputat al moldovenilor din Orhei, cine-i va urma „faptele bune” la Orhei, cine va întoarce sutele de milioane de datorii ale primăriei orheienilor băncilor comerciale?… Poate tată-l său, Miron, din ceea lume sau părintele său spiritual, Plahotniuk, din astă lume?…

UNIONISMUL LA ROMÂNI ÎN TREI CITATE 

UNIONISMUL LA ROMÂNI ÎN TREI CITATE 
sau Sergiu Mocanu, Horia Roman Patapievici și poporul ales de „patibulari cu fețe urâte”…

Mihai EMINESCU, Românul Asbsolut:
„De la Nistru pân-la Tissa/ Tot românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate…”

Sergiu MOCANU, românul relativ, care în ajunul alegerilor și-a modificat mesajul electoral, în unul unionist:
Printre cele trei lucruri mari pe care a reușit să le facă Președintele României Traian Băsescu a fost și …„numirea lui Horia Roman Patapievici la ICR, cel care a adus valoarea culturii românești la aceeași masă cu cultura țărilor din Occident” (Citat din emisiunea de la TVC 21, din 14 februarie 2018, în care SM l-a ridicat în slava cerului pe HRP, așa cum nu l-a ridicat cândva, la orele de marxism-leninism, la Facultatea de Geografie din Tiraspol, nici pe sifiliticul Ulianov-Lenin) http://www.tvc21.md/…/…/article/56-2013-09-26-10-52-18/11304

Horia Roman PATAPIEVICI, românul dublu relativ, fost Președinte ICR: „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană…
Româna este o limbă în care trebuie să incetăm să mai vorbim sau trebuie să o folosim numai pentru înjurături…
Oamenii valizi în Romania de azi sunt tâmpiţii, flecarii, estropiaţii şi gângavii. Ies pe stradă şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâlbâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii. Poporul român este un popor cu substanţă târâtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare. Românii nu pot alcătui un popor, pentru că valorează cât o turmă, după gramadă, la semnul fierului roşu…”
În final să ne întrebăm dacă Sergiu Mocanu, fostul consilier cu misiuni speciale al lui Voronin, azi, antimafist, naționalist și unionist autoproclamat peste noapte, face parte sau nu din acest popor de „patibulari cu fețe urâte” și dacă numele de PATapievici nu provine cumva de la cuvântul PATibular, care nu înseamnă nimic altceva decât „vrednic de spânzurătoare”, așa cum ne explică pe înțelesul tuturor DEX-ul nostru?

PE CORNOVENI CU CIUBUKUL NU-I POȚI LUA, CA SĂ NU-I SUPERE PE ÎNAINTAȘII LOR DIN CEEA LUME…

PE CORNOVENI CU CIUBUKUL NU-I POȚI LUA, CA SĂ NU-I SUPERE PE ÎNAINTAȘII LOR DIN CEEA LUME…

Candidatul „democrat” Ciubuk a onorat azi cornovenii cu vizita sa preelectorală însoțit de un grupuleț de funcționari în frunte cu vicepreședintele „democraților” ungheneni, originar din acest sat istoric, fost fin de cununie al subsemnatului… După adunare Ciubuk publicând pe pagina sa de FB o fotografie deochiată, fără orizontală, cu alegătorii înclinați spre stânga chiar dacă ei au fostîntotdeauna de dreapta și cu următorul text scurt ca și faptele “democraților”.

Nici mai mult nici mai puțin: “La Cornova, Ungheni, Oamenii Votează PDM, Votează continuarea Faptelor bune!”
uitând că deunăzi deja a încercat să manipuleze alegătorii ungheneni cu minciuni crase în stil „democrat” cu următoarea dezinformație postată de mine pe FB ACUM zece zile:

CORNOVA se pregătește să se întâlnească și cu caMdedatul/caMdeluatul PD-ist, CIUBUK N., care a împânzit Valea Culii cu informații printate despre succesele “democraților” la guvernare… Principalul “succes” semnalat de cel cu Ciubukul fiind următorul: 
“…Am finalizat construcția drumului Ungheni-Călărași-Chișinău”. Îi avertizez pe călători să nu se aventureze la drum spre Iași sau invers, spre Chișinău, pentru că și această “Faptă, nu vorbă” este o gogoșă PD-istă ca și altele din domeniul “drumuri bune pentru Moldova!”

Oare nu s-a găsit nimeni la Cornova să-l informeze pe „înaltul oaspete” PD-ist fost PLDM-ist, prins de Plaha cu ocaua mică și pus la treabă?…
Este bine cunoscut: Cornovenii după 1990 n-au votat komuniștii și nu-i vor vota nici pe 24.02, chiar dacă ei azi se ascund sub mască de democrați… Pe Cornoveni cu Ciubukul nu-i poți lua, ca să nu-i supere pe înaintașii lor DIN CEEA LUME, pe Preotul Paul Mihail, pe întreaga echipă de 55 de monografiști condusă de profesorul cu renume mondial Dimitrie Gusti, pe regretații cetățeni de onoare ai Cornovei, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman, Henri Stahl, actualii cetățeni de onoare, prof. dr Zamfira Mihail, prof, dr Sanda Golopenția, economistul Dumitru Sclifos, dar și subsemnatul…

http://www.ziaristionline.ro/…/cetateni-de-onoare-la-corno…/

„CINE NU ARE MEMORIA ISTORIEI, RISCĂ S-O REPETE”

Vă prezint unul din apelurile Frontului Popular din Moldova din ajunul Primei Mari Adunări Naționale din 27.08.1989 ca să vedeți cât de actuale sunt chemările de atunci, mai ales, azi, când ne crapă răbdarea sub povara hoțiilor de miliarde, azi când mulți frontiști din acele vremuri se află unde i-a trimis Gestionarul-șef al miliardului furat și nu unde le-o cere Cauza Sfântă a Națiunii Române. Diferența e că atunci ne aflam în fața unui uriaș Imperiu al Răului și am câștigat bătălia, iar azi ne aflăm în fața unui grupuleț de lași mărunți care prin trădarea unor ziși patrioți-unioniști a putut captura întreg statul pe care acum aproape 28 de ani l-am proclamat independent de Impertiul de la Răsărit…

P.S. -Cine nu are suficient timp pentru întreg textul rog să vă opriți la rândurile pe care le-am dat cu majuscule!

Și vă mai rog ca în textul atașat să înlocuiți pentru o clipă data de 27 august 1989 cu data de 24 februarie 2019 și vă veți convinge ce „salt măreț”, câți pași înainte și, mai ales, câți pași înapoi am făcut în treizeci de ani cu „ajutorul” celor patru patrioți-unioniști care și-au dat demisia pe 19 ianuarie 1993 și a altor zece patrioți-unioniști care au votat pe 4.04.2005 pentru realegerea comunistului Voronin la funcția de președinte al RM… V-o spun asta ca să ne gândim împreună ce avem de făcut pe data de 24 februarie și ca să vă convingeți că BĂTĂLIA DIN 24.02 VA FI ULTIMA NOASTRĂ BĂTĂLIE, cel puțin ultima pentru generația Deputaților semnatari ai Declarației de dependență a R. Moldova și a celor patrioți care au mai rămas fideli cauzei noastre naționale…

Așa să ne ajute Dumnezeu!

V.Ș., 19.02.2019

DINTR-UN APEL AL FPM DE ACUM TREI DECENII CĂTRE OAMENII DE BUNĂ CREDINŢĂ!

…La 29 august 1989- ziua Sesiunii Sovietului Suprem – se hotărăşte soarta noastră.

VOM FI SAU NU VOM FI – DE NOI DEPINDE ACUM.

NU MAI VREM SĂ FIM VITE DE MUNCĂ, SUPUSE ŞI RĂBDĂTOARE!

NU MAI VREM SĂ NE SUGĂ SÂNGELE CĂPUŞELE DE VENETICI, DE VÂNDUŢI ŞI MANCURŢI! LOR LE CRAPĂ OBRAZUL DE GRĂSIME, NOUĂ DE RUŞINE. GÂNDIŢI-VĂ LA STAREA ÎN CARE NE AFLĂM.

Alfabetul ni s-a luat. Pământul, înjumătăţit, e scos la mezat, aerul şi apa ni s-au otrăvit. A rămas doar sufletul nostru, sărmanul, în care intră ciubotele cui nu îi lene ca să-şi bată joc de noi, de limba noastră, de istoria noastră, de viaţa noastră, de copiii noştri.

CÂT VOM MAI PUTEA RĂBDA? DESTUL!!!

La 27 august toţi la Chişinău, la Marea Adunare Naţională!!!

Vrem limba noastră!!! Vrem alfabetul nostru!!! Vrem pământul nostru!!!

Vrem biserica noastră!!! Vrem sufletul nostru!!! Al nostru şi numai al nostru!!!

NU VĂ FIE FRICĂ, NU-I ASCULTAŢI PE CEI VÂNDUŢI PENTRU 30 DE ARGINŢI. EI L-AU TRĂDAT ŞI PE HRISTOS. EI VÂND ACUMA MOLDOVA! Lăsaţi lucrul şi veniţi la Chişinău! Să ne unim într-o vrere şi într-o credinţă în Piaţa Victoriei!

ŢINEŢI MINTE: PENTRU CEEA CE VOM FACE (SAU NU VOM FACE) la 27 august URMAŞII NE VOR MULŢUMI (SAU NE VOR AFURISI) VEACURI DE-A RÂNDUL!

Dumnezeu e cu noi!

FPM

CINE NE CORUPE TINERII UNIONIȘTI?…

CINE NE CORUPE TINERII UNIONIȘTI?

 Un minieditorial de la miezul nopții

(Variantă completată)

 

Îmi aduc bine aminte de o întâmplare aproape amuzantă de la Banca Victoria a lui Plahotniuc unde sunt angajate și câteva rude de-ale lui Ghimpu. S-a întâmplat aceasta într-o zi de luni mai bine de un an în urmă, după un Marș al unioniștilor. Completam la Victoria Bank niște hârtii bancare pentru plata unei amenzi poliției rutiere. În acea clipă intra în bancă unul din tinerii organizatori ai marșului din ajun. Primul gând a fost unul glumeț precum că a venit unionistul să-și ridice solda de la Banca lui Plaha, privirile noastre s-au întâlnit doar pentru o clipă, ca, în următoarele clipe, pe neobservate, să se facă nevăzut, tânărul. Gândul meu glumeț a dispărut momentan din …gând: oare nu cumva tânărul chiar pentru asta a și venit la bancă? Dar am continuat să sper cu nu-i posibil așa ceva și am continuat să-mi trăiesc zilele cenușii și nopțile albe de care avem cu toții parte sub coordonarea infinită, de nouă ani, a lui Plaha.

După aceea m-a contactat reprezentantul unui grup din străinătate să fac o caracterizare unor tineri unioniști care au solicitat ajutoare pentru noi manifestări unioniste. Răspunsul meu a fost unul favorabil pentru că nu toți tinerii sunt stricați și nici n-am dorit să le stric viitoarele manifestări mai ales pentru că la ele am făcut, începând cu ziua de 27 martie 1995, zeci de mii de frumoase imagini și nu doream să mă lipsesc nici pe viitor de această posibilitate.

Cu altă ocazie l-am observat pe tânărul respectiv la volanul unui automobil bunicel. Ce norocos băiat, zic! Deja la volan…

Dar când l-am văzut printre primii (ne)chemați să candideze fără vreo șansă, împotriva candidatului Blocului ACUM, astfel, favorizându-l pe candidatul lui Plaha, nu mai am întrebări, am doar răspunsuri… Ele vor urma…

*    *    *

După o lună de zile de la publicarea pe FB a rândurilor de mai sus, pe 5.01.2019, a sosit momentul să vin și cu unele „răspunsuri” ale mele, promise atunci…

În ultimile zile CEC-ul lui Plaha i-a salvat de posibila rușine, din 24 februarie, pe unioniștii BUNi care n-au putut fi înregimentați pe lista unionistă comună, PL-CEU-Sfatul Țării-2. (Cu acest prilej mi-am amintit și de epizodul din Vama Sculeni, din 27.08.2018, de la Marșul Unionist, descris cu lux de amănunte de Vitalie Călugăreanu pe pagina sa FB; atunci am publicat și eu o părere). Nu le-a fost de folos nici retragerea din cursa electorală a candidatului BUN de la Ungheni în favoarea camaradului său de suferință unionistă, ungheneanul nefiind capabil să adune pentru sine nici măcar 500 de semnături false…

Numai că în ultimile zile de înregistrare la CEC a candidaților, în loc să ningă, că-i iarnă afară, a plouat cu partiduțe (ne)unioniste și candidați „independenți” înregistrați cu viteză cosmică, mai ales acolo unde este în pericol candidatul „democrat”, acolo fiind bine băgat candidatul doar cu șanse de a rupe de la ACUM-iști voturi necesare pierdanților PD-iști…

ACUM, stând strâmb și gândind drept mă întreb: care mai sunt șansele acelui tânăr unionist întâlnit de mine la Banca Victoria de a-și salva viitoarea carieră de unionist și, în genere, de politician începător, sau o va termina la fel de rușinos ca și nepotul Dorin, fiind coordonat zece ani la rând de moșu Mihai, acesta la rândul său fiind coordonat de coordonatorul-șef al celor trei conducători ai R. Moldova? Are el vreo șansă să revină la demnitatea pe care (poate) a avut-o înainte de a nimeri în capcana marilor corupți ai unionismului din Basarabia?…

V.Ș.,

În prima zi a Anului PORCILOR, 5.02.2019.

Ştefan Petrache: savoarea vocii sau insolitul firii

Ştefan Petrache: savoarea vocii sau insolitul firii

(Un articol de Rodica Iuncu)

Nu am cunoscut un artist mai contrariat, diferit, răzvrătit şi pasionat ca Ştefan Petrache. Un ghem de nervi şi discreţia se întâlnesc în aceeaşi voce ce tună şi fulgeră, ori îşi invocă extaziat sentimentele, ori ia tenta catifelei baritonale, una atât de elegantă şi plină de o nobilă strălucire cu care îşi învăluie cântecele sale. Cântece de un mare succes acum 30 – 40 de ani şi care, în pofida trecerii timpului, şi-au păstrat prospeţimea şi ineditul care-l definesc fără greş pe interpretul lor inconfundabil: cântă Ştefan Petrache. “De-aş avea…”, “Ce-aş fi fost”, “Şi daca..” , “Ce te legeni, codrule”, “Eu vin” – în melodiile sale  atât de diferite, pulsează acelaşi temperament, aceeaşi sensibilitate acută, aceeaşi fervoare ce iau foc din lava fierbinte a talentului său exploziv. Un flux vulcanic şi copleşitor de muzică vie, romantică, patetică şi sentimentală, în variantele ei cele mai frumoase scrisă de Anatol Chiriac, ori de Valentin Dânga, ori de Mihai Dolgan, ori de Liviu Ştirbu, sau de un autor mai puţin cunoscut, C. Fugaru, al acelui bluz senzual pe versuri eminesciene – o muzică pe care vocea sa o încarcă emoţional, o împinge în zonele visării, o face fierbinte şi adevărată. E, de fapt, acea valoare care nu se stinge niciodată.

Ştefan Petrache s-a lansat pe valul succesului şi a popularităţii imense de care s-a bucurat formaţia “Noroc” la sfârşitul anilor ’60. Tipare strivite, bariere desfiinţate, ritmuri şi sonuri altele decât până la ei erau apanajul unei trupe nonconformiste – dacă nu chiar rebele! – apărute într-o micuţă republică periferică, RSSM, care însă a cucerit întreg spaţiul imperiului sovietic: 2,5 mln. de discuri vândute doar în anul 1969 şi turnee, cu un public în delir, de la Marea Baltică până la Komsomolsk-pe Amur şi Iujno-Sahalinsk. “Noi eram asemeni unui prunc care se naşte, se pişă sub el, încă nu înţelege ce i se întâplă, dar trăieşte totul ca pe o necesitate” – amintirile şi limbajul sunt ale “norocosului” ce debuta, la 17 ani, în piesa “Am 20 de ani”, având el însuşi revelaţia de a proba – ca o necesitate! – punerea în aplicare a vocii sale neobişnuit de puternice şi viguroase. Foamea de libertate şi schimbare îşi crea idolii săi, “Norocul” lui Mihai Dolgan devenise un gen de “Beatles” din cuşca URSS-ului, solistul său având curajul să cânte hituri englezeşti, franţuzeşti, italiene, care fac furori alături de acel “Crede-mă, amore, crede-mă” al lui Ion Aldea Teodorovici. Extaz, beatitudine aduse până la psihoză, cu scaune rupte într-o sală de spectacole incendiată de ovaţii şi ropote de aplauze. Ştefan Petrache triumfă împreună cu “Norocul” său, desfiinţat însă de autorităţile vigilente tocmai pe creasta succesului şi tocmai pentru acest triumf calificat a fi “periculos pentru tânăra generaţie” ce nu avea voie decât să fie “cuminte” (nu şi cu-minte?).

Ce poate fi mai provocator pentru un tânăr ce pifteşte de talent şi de propriul «eu» de abia ţinut în frâu decât să se pună de-a curmezişul rigorilor puterii? El rupe demonstrativ în public biletul comsomolist, se echipează în blugi (primii purtaţi de cineva la Chişinău) şi, cu o podoabă capilară coborând în bucle pe umeri, pe care agaţă o traistă cusută din lăicerul mamei, defilează desculţ pe străzile capitalei, un loc potrivit şi acesta pentru a se da în spectacol. De data aceasta în rol de “stileaga”. Doar că… Ochiul regimului neadormit al micului dictator şi prigonitor al artiştilor acelei epoci, Ivan Bodiul, tresare, se revoltă şi acuză: ce tupeu, ce nonşalanţă, ce lipsă de respect să te comporţi într-o asemenea manieră! În replică, tânărul solist, plictisit, nu speriat, îi întoarce spatele şi pleacă în marele ocean al show-businessului rus, care îl menţine pe linia de plutire în “Poiuşcie ghitarî”, la “Lenkonţert”, în faimoasa orchestră de jazz a lui Anatoli Kroll, în “Sovremennik” de la Leningrad şi “Sovremennik” de la Doneţk, dar şi în grupuri vocal-instrumentale mai puţin cunoscute cum e cel din Magadan – peste tot având un câştig de vis, la acea oră, de 2000 de ruble. Dar nu, traseul său profitabil e atât de atrăgător pentru a fi urmărit de un veghetor de politici komsomoliste de la Chişinău (ah, şi ce viraje va face acesta în timpul tranziţiei noastre “democratice”, ocupând postul de director al Operei Naţionale, apoi de viceministru al Culturii…), delictul de a fi rupt biletul e atât de grav şi decisiv, mai ales pentru o voce cu un repertoriu subversiv din “Rolling Stones”, încât lanţul concedierilor, în urma intervenţiilor telefonice ale acestuia, îl readuc, în ultimă instanţă, acasă. În componenţe diferite, Ştefan Petrache prezintă, la acea oră, varianta cea mai sfâşietoare a şlagărului Margaretei Pâslaru: “Nu mai plânge baby/Uită tot ce-a fost/ Nu mai plânge baby/ Plânsul n-are rost…”

 Pe acest spirit etern de “baby”, respirând liber propria voinţă şi propriul destin, rău de gură, incomod şi necruţător în judecăţi condimentate pitoresc cu “bijuteriile” internatului copiilor supradotaţi ai Liceului de Muzică al Conservatorului şi argoul mediului artistic în care s-a format, pe acest Ştefan Petrache mai bine decât el însuşi, se pare, nu l-a definit nimeni: “Un artist trebuie să fie un pic smintit, altminteri e ca toţi ceilalţi”. Nu a fost niciodată ca toţi ceilalţi: exmatriculat de 14 ori (!) de la şcoală (şi admis de 15 ori înapoi), pasionat de fizică, matematică şi mecanică, este şeful radioului  şi al proiectorului de filme şcolar care scrie versuri, improvizeaza la pian muzică şi inventează dispozitive artizanale, care scurtează orarul soneriilor şi iluminarea claselor, şocând profesorii şi administraţia şcolii. Un copil al mamei sale sentimentale, despre care atunci când îşi aminteşte, la orice vârstă, plânge, şi al unui părinte rebel, care nu vrea să se înroleze în kolhoz şi “e plecat” în Donbas, unde se prăpădeşte înghiţit de o mină. Două emisfere diametral opuse care funcţionează concomitent şi îi alimentează ideile, şotiile, deciziile imprevizibile (el le numeşte “prostiile”), acestea proiectându-l la Tehnicumul Electromecanic, părăsit instantaneu pentru o muncă de mecanic al aparatajului electronic al Filarmonicii, unde Mihai Dolgan îi descoperă vocea de aur şi talentul scenic pentru “Noroc”. Nu se putea întâmpla altfel cu acel “mecanic” care, atunci când era copil, se urca într-o salcie şi cânta, ameţit de plăcere, cât îl ţinea beregata.  

Un plus şi un minus energetic în această fire, baterie care îi încarcă, pendulând, combustia şi stilul vieţii. Stimulat de plusul de capacităţi şi talente, de la demontări şi montări utile de aparate de uz curent şi până la creaţie, fie muzică, versuri sau interpretare, se avântă cu ardoare să descopere, să savureze, să împlinească fructul dorit, pentru ca plictiseala (măria sa plictiseala, de care a mai fost bolnav cineva…) de a se concentra pe aceeaşi preocupare, pe acelaşi model sau idee îl împinge – de data aceasta un “minus” de neînvins! – îndărăt, spre un alt punct de interes, pentru care îşi adună, din nou, energia sa pozitivă. Orchestra de jazz simfonic a Radioteleviziunii moldoveneşti (ce alcătuire ciudata de sensuri, calchiată din rusă, această titulatură de “jazz simfonic”), formaţia “Orizont” a lui Oleg Milştein şi “Contemporanul”, alias “Norocul” rebotezat al lui Mihai Dolgan nu sunt, în anii ’70, locurile de popas provizoriu al lui Ştefan Petrache. De la o trupă la alta, una după alta, acestea sunt, mai degrabă, nişte modalităţi de a se exprima pe sine însuşi, mereu altfel, mereu în altă parte, ale unui artist care îşi vede împlinită frumuseţea vocii, ambitusul ei generos, la fel şi fervoarea pasională, de data aceasta doar în ambianţa unei orchestre simfonice. Şi astfel apare “De-aş avea”, topind, într-o inspiraţie unicat, versul eminescian, muzica lui Anatol Chiriac şi zbuciumul pasional, reverberând în orchestră şi în grupul vocal, al vocii lui Ştefan Petrache. (Tot atunci, un membru al Consiliului artistic al Radioteleviziunii şi autor de opulente oratorii comuniste constata, în discuţii private, surprins şi încântat deopotrivă, că “Dacă Ştefan Petrache s-ar fi născut în altă parte şi nu în provincia noastră mediocră, el ar fi devenit, cu siguranţă, vedetă de talie internaţională.) Sau, apelând la matricea folclorică, ori scriindu-şi versurile pentru un “Monolog”, ori întrebându-se patetic, pe muzica regretatului Valentin Dânga, “Ce-aş fi fost?” (Ştefan Petrache: “Fără leagănul tău cel sfânt/ Rădăcina mea din pământ /Ce-aş fi fost?/Fără gândul tău doinit, /Fără graiul tău şoptit /Ce-aş fi fost?/Fără aripa ce mi-ai dat,/ Fără crezul ce m-a înălţat / Ce-aş fi fost, ce-aş fi fost?/ Ţara mea!”), solistul formaţiei “Orizont” al lui Oleg Milştein a făcut din ea mai mult decât un grup vocal-instrumental călător pe scenele sovietice. Basarabeanul Ştefan Petrache îi împrumută propria viziune şi propria personalitate, pentru că uneori e suficient doar de un cântec ca să schimbi o lume dominată de acel amalgam sonor, superficial şi distractiv, destinat doar “pentru picioare şi şira spinării” (Şt. P.). Schimbarea însă nu poate veni decât odată cu declanşarea unei sensibilitaţi vii şi profunde, din instinctul nativ al frumuseţii şi al adevărului ce zboară însetat către orizontul generos al valorii.

Viaţa sinusoidală a lui Ştefan Petrache, destinul său artistic, într-o traiectorie mulată perfect pe expresia talentului, dar şi a caracterului său (iată şi confirmarea vechiului dicton: stilul este omul) nu putea să nu cuprindă şi un proiect de o emanaţie proprie, în care directorul artistic, prezentatorul şi interpretul propriilor cântece – “un balaur” cu trei capete! – adună, orientează şi stăpâneşte o trupă vocal-instrumentală lansată la Filarmonica Naţională în anii ’80: “Plai”. Acest grup prin excelenţă al ideilor sale, al efortului său, al energiei şi al fanteziei sale “nu mai sare în sus şi nu mai ţopăie pe scenă” (Şt. P.) în stilul tradiţional al ansamblurilor vocal-instrumentale. Nici chiar pauze, între piese, nu mai face pentru a culege multrâvnitrele apluze ale spectatorilor săi. “Plai” dă lovitura de graţie cu un spectacol muzical-poetic, “Pledoarie pentru om”, care are o compoziţie complexă, riguros structurată şi regizată, are cultul poeziei de calitate (Pavel Boţu, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Gheorghe Vodă, Nicolae Dabija) şi muzica unor autori dornici, pentru moment, să se exprime într-o altă formulă decât şlagărul uzual în vogă. Surpriză pentru unii şi nedumerire pentru alţii! Succes şi entuziasm într-o sală de concerte (inclusiv Premiul uneia dintre ediţiile “Concursului artiştilor de estradă” de la Moscova, singurul câştigat de o formaţie vocal-instrumentală de la Chişinău) şi reticenţe în alta, în care spectatorul aşteaptă altceva decât o avalanşă năucitoare de “Blesteme” ori invocări incendiare provocate de “Focul lui Prometeu”. Vestimentaţie, repertoriu, stil şi manieră – toate sunt decise de acest caracter voluntar, caustic şi liber de convenienţe, pe care nu-l modelează decât propria vointă, propria viziune şi propriul gust. Solistul formaţiei “Plai” vrea să fie mai puţin liric, mai puţin cald şi intim ca altădată. Pătimaş, vehement şi incisiv, el oferă adevărate cântece-apel, cântece-avertisment, cântece-blestm, cântece-jurământ. Dacă iubeşte – numaidecât aprig, dacă înfierează – neapărat violent, dacă mărturiseşte – numai franc, deschis şi adevărat. O “pledoarie pentru om” pe care şi-o doreşte într-o altă dimensiune decât cea oferită de rutina muzicii “uşoare”. Fără a fi emfatic, deşi întins pe coarda expresiei extreme, spectacolul său, care a fost şi unul de adio, identifică, poate, ca niciunul altul glasul său interior – glasul artistului, căruia demnitatea înnăscută şi neastâmpărul talentului său creativ îi alimentează, într-o permanentă antiteză, instinctul modului său de a exista şi a înţelege lumea. El vrea cu tot dinadinsul să caute şi să găsească în această lume tărâmul misterios, acel “plai”, în care a vrut să fie  – dar nu a fost cu adevărat – fericit.

 

La nici 40 de ani împliniţi, Ştefan Petrache părăseşte scena, izgonind din preocupările sale (nu şi din sufletul său) muzica, poezia, ansamblurile şi orchestrele, care au fost aproape un sfert de secol parte din viaţa sa. El nu admite să fie plafonat, ramolit, epuizat şi reluat în scheme artistice epuizate, el vrea să fie complet altcineva: Ştefan Petrache-antreprenor în construcţii imobiliare. “Emisfera” fizicii şi a mecanicii declanşând fanteziile şi şotiile copilăriei sale revine în forţă pentru afaceri pragmatice , în chiar centrul capitalei ridicându-se, unul după altul, edificii impozante, cu o arhitectură stilată după proiecte originale plătite de clienţi înstăriţi. Un calcul de supravieţuire intuit exact în condiţiile unui “capitalism sălbatic”, în tranziţie interminabilă, în care se zbate recent formata R. Moldova. El nu vrea să sucombe în sărăcie, nu vrea să fie artistul în căutarea umilitoare a sponsorilor, pe care să-i convingă că este Artist al Poporului şi deţinător al Ordinului Republicii. “Optimistul este văr drept cu prostul”, consideră el, şi astfel negativ-pozitiv fortificat, încearcă să navigheze, împreună cu echipele sale de constructori, în spaţiul minat de interese şi afaceri ale faunei oligarhice moldovene. Pentru moment, iese victorios: blocurile de elită á la Ştefan Petrache, vila decentă de pe strada Eminescu, în care locuieşte împreuna cu familia sa, îi încununează efortul şi priceperea de a gestiona banii, de a dirija o afacere din care să existe. Pentru o fire pasională însă, pentru această reţea nevralgică, ce captează şi intă în alertă la orice modulaţie de atmosferă, la orice semnal de pericol, povara e prea dificilă. Un diabet avansat şi agresiv îl scoate pe linie moartă, în trei ani suportă şase intervenţii chirurgicale, inclusiv într-un spital din Moscova, ceea ce îl face să renunţe la afacerea sa scurtcircuitată de suferinţă. Apoi de foştii săi parteneri, cu care ajunge să se judece, asistat, cum mărturiseşte el într-o emisiune TV, “de o haită de hiene”, nu de justiţie…

Omul necruţător cu sine şi cu alţii, aplicând biciul cuvântului fierbinte, poate trezi din amorţeală atunci când spune despre moldoveni că “sunt un pic colerici, un pic beţivani, un pic leneşi, un pic mofturoşi, un pic iresponsabili”, despre Europa că “e putredă, lenoasă şi tolerantă peste măsură”, iar ruşii “sunt duşmanii, care nu trebuie nici urâţi, nici iubiţi, ci respectaţi”. “Nu sunt mulţumit de mine, cu atât mai mult de alţii” sau şi mai rău: „Sunt sătul de mine şi de lume”. Şi dezamăgit, fără să fie disperat: „Când va sosi ceasul, vreau să fiu cremat – oare nu e mai frumos să dispari odată cu focul decât să te mănânce viermii?” Dar intervine un alter ego: “Scena e locul unde se întâlnesc sufletele”. Lumini şi umbre. E destul să asculţi ultimul său CD, “Eu vin”, nişte “flori galbene de dor”, cum  numeşte el cântecele sale în cuvântul său însoţitor, să priveşti imaginea sa de pe copertă, cu o pipă “churchill” în mână, şi privirea sa şi aici, şi întotdeauna ironică, e destul să te laşi în voia zborului liber, sublimat de înălţimi, de frumuseţea vocii şi a cântecelor sale, ca să înţelegi nu doar că “eu vin”, că el, artistul re-vine. Ştefan Petrache, pur şi simplu,  nu a plecat niciodată.

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, 2016, nr.2

„Ea era cântec și cântecul era ea“, Maria Drăgan

„Ea era cântec și cântecul era ea“, Maria Drăgan

(Un articol de Rodica Iuncu)

Marele spectacol al muzicii populare de la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 îl va da nimeni alta decât o „țărăncuță frumoasă la chip și la suflet, fără coafură, fără manichiură”* și, tot ea, o “Edith Piaf a Moldovei”, pe numele ei autohton Maria Drăgan. Încrezătoare, ea venea în viteză de pe contrasens, aducând pe scena de concert, împreună cu Orchestra „Mugurel” a Filarmonicii, cântecul autentic românesc, până atunci auzit doar la posturi de radio ascultate pe ascuns sau de pe discuri cumpărate în altă parte decât la Chișinău. În timp ce se practica, într-o veselie, folclor stilizat, cu intervenții „de sus” de ideologizare a repertoriului interpreților, cu epurări halicinante ale stilului de elementul românesc pentru a fi cât mai „pur” moldovenesc, în acest balamuc, Maria Drăgan cântă, în contralto ei grav, o Doină ardelenească, ori cântecele de viață ale „lelițelor” Ioanei Radu, ori cele ale Mariei Tănase transpuse pe voioșia și elanul altui glas, dar venind din, vorba cântecului, „obiceiul strămoșesc, obiceiul bătrânesc”; sau evocând din patrimoniul satului ei natal (o) Vai, sărman(ă)a turturică, într-un registru dramatic dezlănțuit și nuanțat în stihia melismelor, a simțirii și a electricii sentimentale a unei artiste ce nu face decât să extragă din propria ei ființă și sensibilitate presentimentul durerii, al dramei propriului ei destin. Impactul a fost atât de puternic, încât acele săli ridicate în picioare, ovațiile și marea de flori ce însoțeau de fiecare dată aparițiile ei în toată splendoarea vocii și a magnetismului ei scenic („Fantastică, extraordinară, extraordinară interpretă”, comenta Emil Loteanu, ochiul său exact care nu a dat greș niciodată, o primă filmare a sa la Bălți a unei tinere până atunci mai puțin cunoscută: „Eu la joc, mama la joc”, jubilează, fără sfială, Maria Drăgan în fața camerei de luat vederi a romanticului regizor, eternul vânător de frumos) au surprins și au pus în gardă autoritățile atente să capteze și să lichideze orice deviere, orice „of” ce părea a fi „naționalist”. Adică românesc. Aici e miezul succesului imens și al reculului ei forțat și grăbit, al talentului intuitiv al Mariei răsărit pe un sol indentitar arid și al dramei ei de a-l fi însuflețit cu o licărire instantanee în vremuri în care curenți potrivnici au spulberat-o violent și fără milă. Odată cu desființarea Orchestrei „Mugurel”, la numai șapte ani de existență, dispare, treptat, de pe scenă și Maria Drăgan, dispar și cele 500 de cântece, pe care, notifică etnologul Tudor Colac, le-ar fi avut în repertoriu, este dată uitării, pentru un timp, și faima ei de cântăreață de excepție a cântecului popular românesc. Însă cele 10 înregistrări, atâtea câte au rămas din cântecele ei, din gloria ei, din valul de bucurie ridicat de ea în marea de admiratori fascinați de spectacolele ei, reconstituie, son cu son, cuvânt cu cuvânt, țesătura unicat a patimilor Mariei Drăgan, a focului, a bucuriilor, a freneziei, sau a solitudinii ei fără leac, melancolică și dezolantă, ca și viața ei privată sfârșită într-un mister dramatic desăvârșit.

 

Maria Drăgan se naște la 23 iulie (în alte surse, la 23 august) 1947, în satul Bălăureși – Nisporeni, și, tot acolo, moare la numai 39 de ani, după ce se retrage însingurată și bolnavă de tuberculoză alături de mama sa, în casa copilariei, „o casă mică, acoperită cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ, pe malul unei râpe”, descrie ziaristul Gheorghe Budeanu locația refugiului ei decupată parcă dintr-un basm mistic îmblânzit cu imaginea unui imaș din preajmă, „de unde răzbăteau glasurile ciobanilor și sunet de talangă”. Dacă mai adăugăm la acest peisaj dealurile străjuind satul, verdele pădurii și șerpuirea Prutului, unde, pe timpul URSS-ului, se afla linia de vest a hotarului imperiului, dar și o grădină de zarzavat în prajmă îngrijită, cu permis de frontieră, de câteva fete din sat împreună cu Maria (“Aici cântam noi toată ziua cântecele de-acasa, iar la amiază, ne scăldam în apele limpezi ale Prutului”, mărtirisește ea în interviu), avem imaginea unui spațiu ingenuu, de unde își are originea cântecul ei, urechea, instinctul, harul ei muzical – toate contaminate de melosul românesc călătorind liber, în circuit invizibil, pe ambele maluri ale râului. Ingenitatea acestui spațiu (bineînțeles, fără postul de grăniceri) pare să se reflecte și în caracterul, în felul ei de a fi: „foarte credulă și de o bunătate rară”, își amintește Nicolae Sulac, solist și el la Filarmonică, în comentariul său, regretând faptul că ea „nici nu și-a dat seama cum lunecă în mizeria vieții de la oraș”; Nicolae Botgros, care a însoțit-o un timp  în „Mugurel”, apoi  cu Orchestra „Lăutarii”, atinge și el o coardă sensibilă în corelația dintre caracterul și viața Mariei: „Avea o inimă nemaipomenit de bună”, dar (nota bene!) „îi plăcea viața și a jucat fără frică pe marginile ei primejdioase.” Surprinzătoare, frenetică, uneori hazardată și stimulată de o libertate interioară aproape fără frâne, ea a fost, într-adevăr, mereu alta și mereu altfel decât tiparele existente. Se poate spune că Maria a jucat în afara regulilor de joc. Încă elevă fiind, pentru participarea la un concurs al artiștilor amatori, ea face o alegere neobișnuită: Pocnind din bici peste urechile speriate ale membrilor juriului cu cântecul auzit pâna atunci doar la Radio România. Sau dacă e admisă la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde primul cântec studiat e Oi, tî Volga-matușka, russkaia reka, nu-și face probleme să părăsească, după numai un an, și clasa lui Petru Stroiu, și școala cu un asemenea material didactic (are însă norocul de cursul de solfegiu și teoria muzicii cu viitoarea celebritate, la acea oră, profesorul Eugen Doga). Abandonează studiile pentru că alege (și, de presupus, e fericită) să plece cu taraful lui Isidor Burdin într-un turneu în Italia, apoi să fie angajată, la 19 ani, pe post de solistă a Orchestrei de muzică populară „Mugurel” cu toate cântecele ei de-acasă, dar și pentru că nu vroia să scape niciun concert, niciun turneu, fie în URSS, până în Siberia, sau în Ungaria,  sau pe scena unui „club” sătesc din provincia basarabeană, oricât de mizerabil, neîncălzit și neadecvat ar fi fost pentru un artist echipat în costum scenic. („De acolo, din acele case de cultură neîncălzite i se trage Mariei cumplita ei boala de plămâni. E, de fapt, vina noastră că am admis să programăm concerte în asemenea condiții”, își face mea culpa Mihail Murzac, directorul de atunci al Filarmonicii.)

 

De fapt, ea nu vroia decât să cânte, cântecul devenind într-un fel o reflecție  asupra propriei ei ființe. În presa timpului și în amintirile muzicienilor, colegi de scenă și nu numai, adunate de Ion Duminică, cercetător științific al Academiei de Științe, în cartea “Maria Dragan, cântăreață de muzică populară”, ea apare veselă și tristă, glumeață și sensibilă, dar mai ales generoasă și de o sinceritate copilărească, acum culegând brațe de flori de la admiratorii săi, “care umblau roi în jurul ei, aducându-i prăjituri și bomboane la cămin”, acum retrasă în solitudine, fără vreo preocupare că ar putea și ea să-și întemeieze o familie ori, cel puțin, că ar pretinde și ea la o locuință în Chișinău. Acest melanj pestriț, împins în extreme, de stări și sentimente se regăsește în tensiunea trărilor ei scenice care îi alimentează, îi inspiră, îi energizează marele ei spectacol artistic; la fel cum îi devastează, în egală măsură, și propria ei viață, în care pierde bătălia în confruntarea cu realitatea. Exigentul Nicolae Botgros, necruțător, de temut, perfecționist de legendă al „Lăutarilor” săi din care va face o bijuterie, descoperă, la acea vreme, (o) „Mari(e)a Drăgan (care) ne plăcea tuturor la nebunie. Ascultându-i vocea, părul ți se ridica maciucă, sala înlemnea. Noi, muzicanții, ne cutremuram pe scenă când ea începea De la moară pân ‘la gară, pierdeam controlul asupra instrumentelor, ascultând acea voce inexplicabil de profundă. Deseori se întâmpla că înmărmuream și n-o mai acompaniam, cânta de una singură. Mă cuprindeau fiorii la audiția La fereastra casei mele, o romanță care trece ca sângele prin vene. Ea era cântec și cântecul era ea.” Și Vasile Marin, chiar dacă concura cu Maria, pe aceeași scenă, în Orchestra „Mugurel”, are un ochi prietenos și un cuvânt cald pentru ea: „Maria nu încerca să impresioneze, ea era firească, trăia odată cu cântecul și aceasta fascina. Era înaltă, frumoasă, imposibil să nu te îndrăgostești de ea. Deși era săracă, a luat o rochie de velur negru și, când apărea pe scenă, parcă era o regină.” Sau „un fel de idol pentru spectatorii flămânzi de muzica populară românească”, recunoaște și Zinaida Julea, pe atunci și ea vedetă în ascensiune. În paralel cu viața scenică, existența Mariei împrumută ceva din lumea pasională a cântecului ei, din dezmățul simțirii, al exploziilor ei sentimentale, configurând un personaj boemic, liber și imprevizibil, și tocmai de aceea deranjant și neobișnuit, ieșind din cadrul rutinei. Fumătoare înveterată, chiar dacă avea tbc (de care, se spune, nici nu vroia să se trateze), amețită și de succes, și de consumul alcoolului la banchetele ce flancau, de regulă, finalul concertelor, ea vrea să se vadă, șocând, și la petreceri în centrul atenției. În toate sursele publicate, apare o Marie insolită, care vizibil nu simte frontiera dintre spectacolul scenei și realitate, dintre vraja ficțiunii și eventuala banalitate a momentului mediocru; pentru ea, și recepția e un prilej să mai cânte o romanță, să se abandoneze transelor ei, simțirilor ei, iar dacă își mai condimentează episodul „așezându-se în brațele primului secretar de partid” (ce lipsă de pietate față de sacralitatea funcționărească a unei asemenea persoane!), „ea e cea care, până la urmă, încheie balul”. În colecția

de legende țesute în jurul ei din șușoteli, din posibile intrigi și invidii, din false (cine știe?) zvonuri și mituri că „i s-ar fi făcut farmece”, sau din întâmplări adevărate, în care, se zice, „paharul și țigara nu lipseau niciodată”, există o componentă, la fel de comentată, a inocenței, a naivității firii ei, care, fără să simtă pericolele ori neglijându-le chiar, se grăbește să trăiască, să-și consume existența într-un refugiu continuu de maximă intensitate dramatică. Un refugiu al imaginației – în cântec; al desprinderii de realitate – în drogul alcoolic; un refugiu al tăcerii ei absolute – în retragerea definitivă din scenă, ca eșec predestinat, acceptat fără luptă. Exact ca în Doina ei funestă, de o tristețe tulburătoare (înregistrare păstrată, din fericire, pe singura casetă editată cu 13 ani mai târziu după decesul ei):  „De s-ar afla cineva/Să-mi citească inima/Ar citi cât ar citi/Și tot n-ar mai isprăvi.//Inimă de-amărăciune/Neagră ești ca un cărbune./Inimă de putregai/La multe rele mă dai…”

 

În scurta ei biografie artistică, impresionându-l mai întâi pe Isidor Burdin, evreul îndrăgostit de folclorul românesc, care e primul ce o adoptă pentru formația lui de muzică populară, Maria Drăgan are cele peste 500 de cântece împrăștiate în concertele Orchestrei „Mugurel”(și Valeriu Negruzzi, conducătorul orchestrei, insistă asupra cifrei de sute de cântece în repertoriul ei), atâta timp cât „organele” încă nu intră în alertă și îi dau voie să cânte; apoi, după dispariția „Mugurel”-ului,  ele reapar, sincopat și episodic, împreună cu „Lăutarii” anilor ’75 -’76, apoi în subsolul restaurantului „Beciul Vechi”, unde Maria coboară („înaltă ca o statuie, subțire, dreaptă…”, o admiră jurnalista Veta Ghimpu-Munteanu), constrânsă de situația de a fi concediată de la Filarmonică să accepte orice ofertă, inclusiv formații de amatori (un ziarist, nedumerit, o surprinde cu una dintre ele pe litoral, la Sergheevka), care devin, de la un punct, singura ei sursă de existență. Cântă, un timp, alături de Ion Suruceanu, în Orchestra de estradă „Bucuria”, dar, mărturisește ea, „să cânt muzică ușoară am învățat plângând, zgomotul instrumentelor mă dezbătea din cântec”. Periplul ei haotic se întâmplă după ce firul magic ce leagă cântecele de-acasă ale Mariei de scenă și spectatorul ei este rupt brutal odată cu desființarea Orchestrei “Mugurel”, în lista acuzațiilor Ministerului Culturii figurând “comportamentul neadecvat și încălcarea disciplinei membrilor ei”, iar în versiunea neoficială și apropiată cel mai mult de adevăr – pentru “delictul” Mariei, al “Mugurel”-ului, în general, de a reînvia muzica românească în toată splendoarea ei. Sau, cum spune, simplu, Nicolae Sulac, în acele cântece “aflai ceva ce era interzis, ceva de dincolo de Prut”. Câteva titluri din repertoriul Mariei rămân consemnate în presa timpului (printre ele, bănățeanul Vino, bade, sau Leliță Ioană și Foaie verde bob năut preluate de pe înregistrările Ioanei Radu, sau cele auzite de la maică-sa, în satul natal, unde, zice ea, „toată lumea-i tobă de snoave, de povești, de cântece” – Cine nu-i de veselie, Bine îi la șezătoare, Cioca-boca la fereastră), împreună cu emoția și exaltările admiratorilor săi: ”Doamne, ce voce mai avea moldovăncuța ceea!”, exclamă ziaristul Mihai Morăraș, iar la Dumitru Blajinu, întemeietorul Orchestrei „Folclor”, găsim detalii: „Avea o voce cu diapazon larg, timbru plin, colorit frumos și, pe lângă toate acestea, o formidabilă ținută scenică”; sau, cum scrie S. Mircea, „… o voce melodioasă, puternică și simțul organic al stilului norodnic” (așa e stilul ziarului „Chișinău. Gazeta de seară”: că e mai convingător termenul provenind de la  cuvântul “norod”). Sunt anii în care Maria atinge vârful gloriei sale, o confirmă și scriitorul Serafim Belicov, amintindu-și  că „la insistența publicului, (ea) apărea cu trei-patru cântece peste prevederile programului, și o făcea cu drag, nu fără acea ardere interioară,  nu fără acea risipă de suflet.” Aprecieri pe care Maria, cu siguranță, le merită, deși în corul lor armonios și solidar se strecoară, totuși, o voce disonantă (e a acordionistului orchestrei, Alexandru Vacarciuc), care, pe lângă „țigară și băutură”, îi mai găsește un cusur: „…așa și n-a terminat studiile, ea a rămas o amatoare cu voce specifică care nu și-a promovat din plin talentul. Maria Drăgan nu poate fi comparată cu Maria Tănase, pentru că a fost, totuși, o amatoare.” (De altfel, nici Maria Tănase nu a avut studii, dar, fără să fie comparate, fiecare a avut strălucirea sa.) Se zice că Maria era îndrăgostită de acel bărbat, bărbatul care i-a provocat o traumă de inimă albastră (avea și un cântec: „Iubirea noastră-ncet s-a stins, precum s-ar stinge o țigară…”), dar… nu din trăirile ei frenetice, din frustrările, din lacrimile, din feminitatea ei rănită prind o viață atât de frumoasă și cântecele ei? În  ropotele de aplauze ale spectatorilor săi, în strălucirea scenei și a fericirii acelei clipe par să se consume și dramele ei care nu au decât o singură soluție – cântecul. Exact cum a văzut-o și a definit-o Nicolae Botgros: ”Ea era cântec și cântecul era ea.”

 

De scurtă durată, însă, perioada de grație a Mariei Drăgan. Mereu se amintește de talentul ei în combinație cu modestia, cu lipsa totală de precauție (sau, poate, de caracter?), de sacrificiul ei devotat scenei, fără însă nicio preocupare, interes, ambiție de a-și înregistra cântecele de mare succes; de sensibilitatea ei complet dezgolită, dar fără nicio centură de siguranță, fără vreo încercare de a se pune la adăpost  – un fel de a fi al ei complet lipsit de pragmatism care îi împinge viața în derivă. Mai flutură și o trenă de mister în jurul ei, nu se știe, de exemplu, cine erau acei „tineri suspecți, cu ochelari, îmbrăcați frumos, care se învârteau în jurul ei și o îmbătau la recepție sau înainte de concert” (rămâne și o mărturie a Mariei: „niște idioți care se țineau scai de mine și nu știu cum să scap de ei”), cert însă e că ea cedează, se lasă dusă în voia vântului și a valurilor, cu tot cu dezamăgirile și slăbiciunile ei pe care le îneacă în paharul uitării, al evadării dintr-o realitate devenită pentru ea insuportabilă. Un naufragiu sfârșind în solitudine, în satul ei dintre două dealuri, unde se retrage după ce este dată afară din cămăruța ei de la cămin și rămâne, practic, pe drumuri. E ca un text al dramei vieții ei din cântec: „Foiae verde bob năut/Tot am zis mă duc, mă duc/Dar nimeni nu m-a crezut/Dar acum o să mă creadă/ Fiindcă n-o să mă mai vadă”, un cântec-premoniție înregistrat, din întâmplare, încă la începutul carierei ei, în 1967. Un naufragiu și, totodată, un refugiu în spațiul sunetelor de tălăngi, pe malul liniștit al iazului, cu  priveliștea înălțătoare a dealului în apus de soare, unde nu te mai pot încolți nici intrigi, nici invidii, nici trădări, nici eventuali agenți secreți sub acoperire. Și unde se poate auzi, într-o tăcere absolută, ecoul tragic al strigătului ei de peste ani: „Lume, lume, soro lume…”  

 

Nu vom mai putea, din păcate, niciodată reasculta majoritatea cântecelor și romanțelor Mariei Drăgan, la auzul cărora, spun cei care au cunoscut-o, se oprea respirația orchestrei și a sălii, cuprinse de fluidul magic al vocii, al exploziilor ei pasionale. Pentru că nimeni, cu mici excepții comise de Radioteleviziune, nu a avut grijă și nici interes, și nici libertate să le înregistreze. Marginalizată de autorități și pierdută în propriile ei rătăciri, Maria a fost revelația momentului rămasă, în miezul secolului XX și al tehnologiilor avansate, mai mult în amintirile celora care au auzit-o și admirat-o. Mai există, oricum, acea casetă cu 10 cântece reproduse de pe fonogramele înregistrate, în anii ’67 – ’72, de Compania Teleradio Moldova, un proiect al Fundației „Nordul Moldovei” și al producătorului Licu Goncear. (Câteva dintre ele se regăsesc acum și pe YouTube, cu imagini filmate pentru emisini sau din concerte, în care apare o Marie în elementul ei, o „Leliță Ioană” cu gâtul lung, părul bogat, bine făcută, bucurându-se de viață, ori evocând cu seninătate acea poveste despre „foaie verde bob năut/tot am zis mă duc, mă duc”, deși ochii ei mari, ușor întredeschiși par să ascundă un mister ce depășește cuvântul din cântec.) Sunt cântece-oglindă care reflectă mimica sensibilității ei, dar și viața însăși, cu toate condimentele ei, pe care îi face plăcere să le presoare generos în voce și în melodie, dorind parcă să zmulgă această viață dintr-o existență ternă. Aci e pusă pe jăratecul patimilor în registrul grav, dramatic al vocii, în zborul expresiv al culminațiilor ei ce-ți dau frisoane în Doină; aci e plină de haz și de umor (Cioca-boca la fereastră); aci e în centrul veseliei, bate ritmul de simțire românească, liberă, descătușată, abandonată plăcerii de a cânta și a provoca un adevărat dezmăț petrecăreț (Foaie verde de cicoare, Cine nu-i de veselie, Eu la joc, mama la joc); aci e „sărmana turturică” purtată de nesațul contralt-ului ei în zona tragică a umbrelor – în aceste inepuizabile dimensiuni semantice, în cea mai mică întâmplare sau episod, în toate și peste tot se revarsă sinceritatea ei profundă și o foarte specifică generozitate confesivă. Cum a fost oare lumea sensibilității Mariei Drăgan transpusă în mitologica Lume, lume, soro lume, în acest cântec al ei rămas neînregistrat? Putem doar să ne imaginăm, citindu-i mărturiile din ultimul interviu, consemnat de jurnalistul Gheorghe Budeanu doar cu câteva zile înainte de decesul ei: „Când interpretam Lume…, să fi fost milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. Puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam mânoaicele acestea ale mele și cântam: „C-așa-i viața trecătoare/ Unul naște, altul moare/Lume, lume, soro lume/ Cel de naște necăjește/Cel de moare putrezește/ Lume, lume soro lume…” Terminam cântecul și, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-și poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată, începea să bată zgomotos din palme: „Bravo! Bravo! Bravo!”

 

O străfulgerare de lumină înghițită de întuneric. Bolnavă (la moartea ei, expertiza a constatat o distrucție pulmonară extinsă), neajutorată și uitată de prieteni și neprieteni, privită cu nedumerire de oamenii din Bălăureștii ei unde își găsește ultimul popas (ce s-o fi întrebat ei: „S-ajungi de la Chiș’nău din nou la sapă?”), Maria, încă în floarea tinereții, își deapănă firul ultimilor ei ani lucrând ce pică: educatoare la grădiniță, „la deal”, împreună cu alte femei, socotitoare la fermă. „Mai trage și câte un păhărel, de tristețe”, nu se înduplecă să n-o critice aceeași martori. Da, e Maria Drăgan, glasul cântecului românesc când alții au tăcut, cea care făcuse din vocea ei și din simțirea ei un izvor de încântare pentru toți cine a avut fericirea s-o audă. Acum, „o vedeau croșetând, de una singură, pe dealul satului. Spre seară începea să cânte și vocea ei răspândea o mare jale peste toată valea, spre apele Prutului” (din mărturiile nepoatei Mariei, Elena Fondor, după mărturiile consătenilor). Iată că acum și dealul, și valea, și apele Prutului, și ea în mijlocul bunătății naturii – toate sunt în plin spectacol al nostalgiei, al frumuseții niciodată pierdute. Destin cu bucurii și traume, clipe de beatitudine, reverii, extaze în cântec și o viață plină de suspansuri și necazuri previzibile (pentru ea, imprevizibile). „Talentul e un tovarăș pretențios și primejdios, iar pentru o femeie, un oaspete și mai de temut” (e concluzia lui André Maurois, admirând-o pe Lelia, puternica femeie George Sand). „Oaspetele de temut” al Mariei nu a găsit în firea ei decât prea multă naivă bunătate, suflet sincer și deschis, slăbiciunea ființei geamănă cu resemnarea care sucombă, până la urmă, în tăcere. O tăcere a solitudinii care i-a fost reper și suferință, dar care se desprinde tainic și miraculos deasupra existenței ei și cuprinde în haloul său enigmatic și vorbitor toate legendele, toate cântecele, cele auzite și neauzite, ale Mariei Drăgan.

 

La Muzeul Național de Istorie a Moldovei, în unul din dulapurile din sala de arhivă, se păstrează câteva lucruri care i-au aparținut Mariei: o bluză tricotată și alta de mătase artificială, o fustă maro, un set de piese de domino (oare cu cine și-o fi consumat înflăcărarea de jucătoare?), adeverința ei de naștere eliberată, în ’47, de „Ministerul treburilor dinnutru a RSSM”, dantele croșetate și o splendidă broderie cusută de mâna ei (și inspirată, cu siguranță, de intuiția ei), având o floare mare, roșie, într-un buchet de flori mai mici, pe un fundal negru. Atât. Muzeografa mi le-a arătat punându-și cu precauție mănuși de protecție, mi-a dat și mie o pereche și, consternată de interesul meu, m-a întrebat îngrețoșată: „Vî znaete, cito u neio bîla otkrîtaia forma tuberculioza?” Lume, lume, vitregă lume.

                                                                                          Ianuarie 2018

 

P.S. Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea Mariei Drăgan, Banca Națională a Moldovei a emis, în martie 2018, o moneda comemorativă  de argint din seria “Femei celebre”.

 

*Citatele din text sunt extrase din materialele publicate în ziarele și revistele ce au apărut la Chișinău în anii ’60 – ’90 ai secolului trecut: “Femeia Moldovei”, „Viața Satului”, „Chișinău. Gazeta de seară”, „Tinerimea Moldovei”, „Literatura si Arta”, „Vocea Poporului”, “Noi”, “Mesagerul”, “Flux”, “Dialog”, “Moldova Suverana”. 

 

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, nr.1, 2018