„ȘOBOLANIADA“ SAU LUMEA PARALELĂ

„ȘOBOLANIADA“ SAU LUMEA PARALELĂ

 O carte bună și după două decenii de la apariția ei se poate bucura de cea mai frumoasă recenzie. Iată și dovada: cronica literatului bucureștean Mihai Floarea la romanul prozatorului basarabean, Nicolae Rusu, „Șobolaniada“, tipărită în anul 1998. (V.Ș.)

Nicolae Rusu este una dintre victimele neosistemului mafiotic generat de așa-numita destrămare a fostului imperiu sovietic; biografia lui o confirmă[1].

Într-un interviu luat de publicista Roxana Iorgulescu Bandrabur scriitorul se destăinuie: Am editat pînă în prezent peste treizeci de volume: șase romane, cărți pentru copii, proză scurtă, eseuri, piese, publicistică…[2]

În același interviu, am citit următoarele: […] seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi“ din Iași. Ies în coridor, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?“ De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?“ Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflînd că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet“. Nu intenționam să deschid ușa, dar cînd am auzit de pachet și făcînd legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uninea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mîine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București“. Înțelegînd că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tînăr scund și îndesat, tuns chilug și [cu] sprîncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mîinile băgate adînc în buzunarele sacoului, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?“ Și el, știind ce are să facă peste cîteva secunde, răspunde calm și-mi surîde: „E în mașină, mergem să ți-l dau“. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezînd că ridicase o scîndură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mîinile deasupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicîndu-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gît și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Cînd am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfîrîia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute.      M-am speriat, crezînd că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost  să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întîmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejîndu-i. Sprîncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii. […]

Curemurat, am cerut detalii prietenului Vasile Șoimaru din Chișinău, care-mi trimisese linkul articolului său urmat de reproducerea interviului în cauză și nu mică mi-a fost bucuria să-mi răspundă că îmi va ogoi curiozitatea foarte curînd, avînd drum în București. Așa m-am „învrednicit“ (pun ghilimelele spre a face trimitere autoironică la cunoscutul proverb berzei chioare îi face Dumnezeu cuib!) să citesc cu mare întîrziere de la apariție Șobolaniada[3], purtînd pe coperta a patra o referință critică semnată Aura Christi: În romanul Șobolaniada fiecare tentativă, oricît de insinuantă, oricît de timidă, de literaturizare este amendată.     Într-adevăr, am regăsit aproape intact, la pagina 77 a cărții, rîndurile deja citate din interviu!

Proza debutează cu două pagini și jumătate intitulate În loc de prolog din care desprind rolul scrisului vindecător: Țineam în mîini cele 237 pagini [ale primei variante a manuscrisului] și nu-mi venea a crede că-s ale mele. De altfel, îmi dădeam totuși seama că datorită lor am și supraviețuit, căci de lăsam, în desperare, stiloul din mînă, aș fi ajuns în cel mai bun caz la balamuc (cf. p. 5).

Halucinanta suprapunere literatură-realitate, în acest caz depășind net autenticitatea gidiană / camilpetresciană din urmă cu aproape un secol, obligă cititorul și/sau criticul să recurgă la grile de lectură-interpretare decurgînd dintr-o perspectivă de receptare actuală, specifică romanului-jurnal cu rol auto-psiho-terapeutic.

În situația succint descrisă în această lungă introducere, sînt obligat să-mi cer scuze autorului și cititorilor pentru decalajul temporal dintre apariția romanului și demersul meu critic. Rîndurile următoare sînt concepute ca o încercare de sensibilizare a acelora cărora numele Nicolae Rusu nu le spune mai nimic. Mai ales lor le adresez afirmația că Șobolaniada e scrierea unui important prozator român realist contemporan, stăpîn ca puțini alții pe arta sa, el fiind totodată conștient că talentul hărăzit DE SUS trebuie să și-l pună oportun în slujba adevărului și a dreptății relative (pămîntene) ca prilej de identificare mai rapidă a căii spre mîntuire.

Încredințat că nimic nu-i întîmplător, totul e proniator[4], așa cum rezultă și din răvășitoarea scrisoare admirativă inserată de autor (v. În loc de epilog, pp. 188-189), am convingerea că și menirea paginilor de față se va dezvălui treptat, în mod tainic, fiecăruia dintre cititorii lor; în acest scop, trebuie subliniate enumerativ-pilduitor cîteva fapte: salvarea minunată a manuscrisului (cf. În loc de prolog, pp. 5-7[5]); rugăciunile Galinei Popovici, autoarea mesajului letric primit de autor într-o marți, pe 14 cuptor / iulie 1998; sponsorizarea salutară venită din partea cuiva generos, care voia să editeze două cărți, una fiind a lui Vasile Șoimaru, anume Căderea premierilor; gîndul rarisim al colegului de facultate de odinioară de a ceda suma în cauză în favoarea apariției romanului Șobolaniada; aportul redactorului Nicolae Marciuc, care l-a căutat telefonic insistent pe Nicolae Rusu, găsindu-l tocmai miercuri dimineața, pe 15 cuptor / iulie 1998, spre a-i comunica tot acest lanț benefic; contribuția editorului Anatol Vidrașcu, a tehnoredactorului Marcel Poiată și a corectoarei Fulga Poiată!… Iată cum a rînduit Pronia oamenii și faptele pentru a ajunge sub tipar cartea, spre lumina înțelegerii cititorilor de ieri, de astăzi și de mîine!

Romanul mărturisitor Șobolaniada poate fi citit, desigur, făcîndu-se abstracție de toate elementele reale înșirate pînă aici, anume în simplă cheie polițistă. Meritele naratorului obiectiv (omniscient, omniprezent, impunînd curgerii epice persoana a treia) rămîn însă intacte: acuratețea stilistică, tehnica suspansului, arta portretului, savoarea graiului moldovenesc. 

Cele treizeci și șapte de capitole sînt numerotate arab, fiecare fiind însoțite de cîte un moto desprins din presa vremii, aparent fără legături cu faptele narate, dar, la o relectură atentă, relevînd ancorarea temeinică a acestora în fluviul cel vîscos-policrom al istoriei contemporane parțiale a vitregitului ținut românesc de la răsărit spre a fi întrețesute ISTORIEI CELEI ETERNE.

Eroul narațiunii este un Ion reprezentativ, ca mulți alții din literatura românească[6], desigur, alteregoul autorului, așa cum a rezultat din cele scrise pînă aici. Acest oarecare Ion Josanu este, după cum îl caracterizează mafiotul Solovei, un pîrlit de literat care s-a dovedit a fi specialist în contabilitate (…) și care în echipa lui [Vasile] Bivol [președintele Societății Literaților] e responsabil de sectorul economic (cf. p. 27). El a reușit să detecteze capcana ce le-o pregătisem, dovedindu-se, după aprecierea ironică a maiorului Coțofan: al patru sute unulea literat în rolul buturugii mici care răstoarnă carul mare (...), unul care, îi explică Solovei mai departe șefului său încercînd a se scuza: de mai bine de zece ani nu activează în domeniul său, mai ales că nici n-a lucrat contabil după facultate, ci economist (idem). Ordinul cade sec: Va trebui să vă ocupați și de el (…) poate e cazul să-și schimbe locul de lucru (idem). Aceasta e intriga firului narativ principal.

Ion Josanu, uscățiv și retras, mai degrabă taciturn (cf. p. 29) apare ca o încarnare modern-donquijotescă, pe negîndite și dramatic angrenată în lupta de a scăpa cu viață din mrejele otrăvite ale mafioticului sistem la cîrma căruia se află colonelul Alexei Trofimovici Sidorciuk, mai marele Serviciului Securității – „planetariu“[7] în jargon –, rămas în funcție și după forfota „revoluționară“, cum numește el cu ironie căderea imperiului rusesc. Este avansat la gradul de general în urma serviciilor aduse „Patriei mame“ – fosta U.R.S.S. –  prin jafurile cu documente în regulă sau măsluite (așa-numitele spălări de bani[8]), prin omorurile săvîrșite cu profesionalism, prin comploturile ingenioase antiromânești. Execută zelos indicațiile de la centru ale „albinosului“ Maxim Maximîci care-l firitisește: bun sosit în familia noastră… a generalilor. Să știi că-ți înmînez din toată inima aceste stele de general și-ți doresc să ajungi timpul cînd ți se va înmîna și cea de mareșal… (…) Tot de la mine (cf. p. 157), dovedindu-se o unealtă satanic-perfecționată, secondat fiind de subordonații săi: maiorul Coțofan și căpitanul Solovei, formați după chipul și asemănarea lui. Ordinele lor sînt îndeplinite cu concursul altor brute experimentate, de asemenea perfect sincronizate în gînduri și fapte: Iuri Vissarionovici (Iurvis după numele conspirativ) și Nicolae Radu (zis Colorado). Mîinile lor nu sînt însă înmuiate în sîngele victimelor. Iurvis,  de pildă, e un fost avocat, ajuns judecător, iar dacă a făcut cumva bătături – cum ni-l portetizează naratorul cu ironie – și le cîștigase mai mult la număratul banilor ce i se aduceau în plicuri – mai mari și mai mici. Cu banii adunați ar fi putut obține chiar și portofoliul de ministru de interne, dar Iurvis înțelese că încă nu-i momentul (cf. p. 83). Are rang de căpetenie de gașcă (idem).

Ar fi momentul să facem cunoștință cu structura lumii paralele pe care o anunțam din titlul eseului de față. Mulți dintre dumneavoastră, stimați cititori, nu veți fi deloc surprinși, deja o bănuiți, căci ați citit, desigur, destule articole dedicate acestei teme actuale, ori ați vizionat suficiente filme americane sau italienești cu intrigi mafiotice spre a vi-o imagina. Să-i dăm însă cuvîntul lui Nicolae Rusu: În cealaltă lume, paralelă, (…) există alte legi, alte criterii de siguranță și bunăstare. (…) În genere, structura clanului e constituită din echipe – de la cinci pînă la zece inși; brigăzi – de la două pînă la cinci echipe; grupe – de la două pînă la cinci brigăzi; găști – de la două pînă la patru grupe; iar în componența clanului pot fi incluse de la cinci pînă la un număr nelimitat de găști (p. 83).

Să revenim la Iurvis, care, cum deja am precizat în această ierarhie de clan, a ajuns pînă la căpetenie de gașcă. El are în subordinea sa patru grupe – la Tiraspol, Comrat, Chișinău și Soroca. Cea mai numeroasă grupă e cea de la Tiraspol – cu cinci brigăzi, și fiecare brigadă are nu mai puțin de patru echipe. Kuman [„stăpînul“ – tartorul stabilit la New York] îl prețuiește la fel ca și pe capii de gașcă din Lvov, Baku, Odesa, Petersburg, Tașkent… (cf. idem). Internațional racordată, așadar, „gașca“ lui Iurvis primește instrucțiuni de la „stăpînul“ din America, fiind apreciată fiindcă, în această zonă a Europei menținută înadins în tensiuni politico-economice, a izbutit să „clătească“ sume fabuloase de dolari cîștigate din afacerile cu droguri, mai ales prin operațiile din fostul spațiu sovietic ce țin de achiziția, comercializarea și organizarea tranzitului pînă în Europa de Vest a cocainei și a heroinei. (Idem)

Relațiile amicale cu angajații de la „planetariu“ ale clanului menținute prin omul de bază Colorado, poreclit „Contele“, sînt, la un moment dat, amenințate de pretențiile de emancipare ale unui robot uman – chintesență a degradării – Naparca Gheorghe Vasilevici, după cum figurează în acte, cunoscut în satul de baștină Ghiță, numit de ruși Igor (căci acesta e echivalentul onomastic slav), buldozerist de meserie ajuns polițist. Numele real al ipochimenului era, înainte de 1940, Năpârcă, definitoriu pentru caracterul său de asasin plătit, dar el îl prefera pe cel transcris greșit de un funcționar, fără diacriticele românești, căci – gîndea el – Naparca sună mai frumos, are în el ceva enigmatic, adie a italian sau spaniol (cf. p. 20). Ce distanță astronomică literară este între acest polițist/polițai Ghiță și personajul caragialian! Cît de adîncă este prăpastia în care a căzut țara după epoca „marilor clasici“! Deși aparent bate și acest Ghiță pas rotund la comanda superiorilor, asemănător celor care dau viață jocului moldovenesc „pristanda“ care l-a inspirat onomastic pe genialul dramaturg, deși „renumerația“ lui de bugetar e rotunjită serios prin afacerile murdare, de regulă finalizate prin crime, lăcomia nemărginită și trufia îl împing la gîndul desprinderii de șeful pe care, îndeajuns de mult timp pentru a-i prinde meșteșugul drăcesc, îl cultivase și-l venerase. Inițial l-a servit ca un cîine credincios, intuind că prin acest Colorado există o posibilitate reală de a se face om cu avere, cu situație în societate, cu faimă. Făcea totul pentru el și omorurile săvîrșite – doar vreo cîteva în tovărășie cu Filea – au fost dirijate de Colorado (p. 44). Treptat, după cum îi declară amantei sale Serafima Butuc, socotește că nu are pe umeri cap doar pentru a purta chipiul de sergent (p. 121). Într-adevăr, își sporise simțitor veniturile atît în urma spargerilor regizate la Societatea Literaților, cît și ca urmare a afacerilor clandestine cu arme vîndute la preț de speculă în Transnistria. De aceea visează la independență, la o „victorie personală“, anume de a fi un om bogat, om de afaceri, om cu stare, draibăr, adică om cu bani mulți (p. 60). Această duplicitate nu e tolerată însă de superiorii săi omniscienți, deja supărați că, în loc să-l lichideze pe Ion Josanu (fără împușcături, fără țipete, fără vînzoleală – cf. p. 75), cedase la rugămințile Serafimei – o altă creatură damnată, cu nume antagonic-semnificativ, de slujitoare căzută, devotată satanic, ce poate trece drept o figură tragică a literaturii, căci, pe lîngă statutul procustian pe care-l dobîndise, de pildă, Emilia Răchitaru din romanul lui Camil Petrescu, aceasta sfîrșește alienată. Moartea  previzibilă a lui Năpârcă, în stil mafiotic, diabolic planificată de marii „șobolani“, e pigmentată de un element surpriză pentru cititor: polițistul-asasin plătit regește, atacatorul bietului Ion Josanu, îmbogățitul traficant de arme, regizorul spargerilor de la Societatea Literaților, căpătuitul în urma masivelor spălări de bani operate în cîrdășie cu pseudocontabila Serafima, cinicul tovarăș de fărădelegi al cruntului Filea Măcelarul era hematofob! (Cf. pp. 125-126). Este, după cunoștințele mele, un deznodămînt unic de înfruntare violentă în narațiunile și filmele de acțiune.

Galeria personajelor negative e completată prin Filimon Spânu, zis Filea Măcelarul, deja pomenit în fraza precedentă; e o brută uriașă cu nimic mai prejos decît Năpârcă, și el demult împietrit sufletește, dar și mărginit, cu mutră de casap (cf. p. 95) și cu pumnul cît o baniță (p. 100), creionat în tușe groase încă din capitolul 4 al romanului: ca un mînuitor de meserie freca alene lama ascuțită a unui șiș cu o petică de catifea, miorlăind cu gura închisă un fel de melodie ce aducea cu „Țărăncuță, țărăncuță“ (p. 19); era un tip morocănos, zile întregi era în stare să nu scoată barem un cuvînt (idem). Pentru Năpârcă e un asociat de asasinate necesar, fiindcă pe Măcelar vederea sîngelui nu-l face să leșine. Cititorul receptează moartea monstrului ca o izbăvire, ca o trezire – soluție indispensabilă reinstaurării echilibrului psihic după efectele produse de coșmarurile repetate…

Am lăsat la urmă, ca pe o gură de oxigen pentru înotătorii specializați să învingă marile adîncimi, două personaje luminoase, alcătuind un cuplu: Tudor Carp și Grecia.

El e un anchetator practicant, descris fizic de narator cu vădită simpatie, cucerindu-ne imediat și definitiv: tînăr de vreo douăzeci și cinci de ani, nu prea înalt, vînjos, cu privirea deschisă, cu păr castaniu și bogat, ce-i acoperea moale fruntea. Fața-i era calmă, cu trăsături regulate, buze bine conturate și bărbia, rotunjită ca la o fată mare, arăta proaspăt rasă, de altfel ca și locul unde tinerii de vîrsta lui preferă să-și prefacă tiuleiele (sic) în mustăți. După felul cum era îmbrăcat – costum simplu, dintr-o pînză ieftină, de culoare vineție, în dungi abia vizibile, cu pantalonii bine călcați, cămașă sinilie –, se vedea în el un om cu gusturi rigide, poate chiar un pedant  (p. 38). Superiorul său îl cheamă să-i repartizeze cazul spargerii aranjate de la Societatea Literaților și-i examinează dosarul, prilej pentru povestitor să ni-l deschidă larg și nouă. Astfel aflăm despre Tudor Carp: că e născut într-un sat din centrul republicii, că anul acesta termină la fără frecvență facultatea, că după școala medie a fost ostaș în armata sovietică, c-a apucat și cîteva luni de război în Afganistan, iar după cătănie a lucrat doi ani electrician la o direcție de construcție, apoi a reușit la Facultatea de Drept și pînă în prezent a avut o slujbă de grefier la o judecătorie raională. (Idem). Duelul gîndurilor personajelor înfățișat de naratorul omniscient nu deranjează fiindcă e înfățișat cu umor: (tînărul) „Oare chiar mă crede un papă-lapte?!“; (șeful) „Uite… încuiatul, e cu caș la gură, dar crede, probabil, că cele ce-i spun sînt baliverne… își închipuie cine știe ce… lup-de-mare… (…). Pare să fie înfumurat și cam încrezut… (p. 39). Nici experimentatului căpitan Bulicanu nu-i inspiră încredere: tînărul său coleg e un mare naiv, ticsit de romane polițiste cu final fericit și habar nu are că în jurul său toate subiectele de viață concretă a unor oameni concreți se desfășoară în altă lume, diferită de cea croită după bunul-plac al scenariștilor și povestitorilor (p. 39). Vinovații delapidărilor de la Societatea Literaților se simt în siguranță un timp, știind că de dosarul cazului plimbat înadins de la un anchetator la altul se ocupă un student aflat în preajma ultimei sesiuni de examene. Aflînd însă că Tudor Carp e pe cale de a-i descoperi, căci luase deja legătura și cu maiorul Chistovschi, anchetatorul cazului Josanu (p. 89), intuind că era vorba despre aceeași bandă de infractori versați, „șobolanii“ acționează precaut după vechile metode: determină pe șeful lui să-i ia dosarul transmițîndu-l altui anchetator. Același procedeu l-au folosit, de altfel, și în cazul Josanu, maiorul Chistovschi fiind numit, ca din întîmplare, într-o comisie specială prin dispoziția cuiva de la Procuratura Generală, iar cazul pe cale de a-l elucida fiind repartizat locotenentului Mârza! Cu îndreptățită ironie naratorul precizează, în treacăt: același cineva din procuratură a găsit că Mârza nu este original, repetă greșelile maiorului și iar, peste un timp, dosarul ajunge în sertarul altui anchetator (p. 120). În mintea lui Tudor Carp se conturează concluzia justă că mereu o forță, o umbră, un cineva nevăzut ce-i frîna apropierea de rezolvare, de luminiș (p. 87) îi va fi un obstacol redutabil. Cineva din Societatea Literaților îi confirmă bănuielile: În prezent, Societatea noastră este bîntuită de un sindrom care poate fi numit al demonizării. Pe lîngă o trezire a conștiinței naționale, iau amploare și niște elemente de care nici nu bănuiam că ar exista și la noi: desfrîul, omuciderea, interesul pervers pentru tot ce este interzis, toate criteriile morale, întoarse pe dos – hoțul este venerat, ucigașul – admirat, fățarnicul și mincinosul – aleși deputați și așa mai departe. Omul simplu, mediocru citind această gazetuță, ascultînd radioul și privind filme este obișnuit cu gîndul că totul este permis, că nu există nimic sfînt, iar viața și moartea nu mai sînt o taină (sic) divină. Orice descreierat, după ce vede pe ecran cum unul alde dînsul, de dragul banilor, femeilor, ambiției de superman, cosește cu cele mai sofisticate arme sute și sute de oameni, își bagă în tigvă ideea că oricînd și oriunde poate lua viața aproapelui său, la fel cum ai sacrifica un cocoș pentru răcituri. Dar și mai periculoși devin acești descreierați cînd sînt dirijați, cînd acțiunile lor au și un scop anumit, cînd servesc anumitor interese. Nu știu de ce, dar am impresia că o forță, chiar dacă exagerez, am să-i zic demonică, cu o coloratură politică bine accentuată, are un interes aparte față de Societatea Literaților (…) (p. 119).

Desigur, cuvintele personajului au valoare generală, căci nu numai gruparea numită a literaților și nici, prin extrapolare, întreaga Moldovă ori restul României suferă de sindromul demonizării; acest asalt al forțelor întunericului denumite metaforic în roman șobolaniadă, este îndreptat asupra lumii contemporane care încă se mai ghidează după principiile biblice, tradiționale.

Revin la Tudor Carp (numele său e dublu simbolic, evocîndu-l pe al unui viteaz oltean revoluționar – din păcate cu un sfîrșit tragic – și referitor, totodată, la un topos definitoriu al verticalității, al continuității, al românității inteligent-răzbătătoare): fiind obstrucționat în aflarea adevărului, ca om care, deși tînăr, nu era deprins a face vreun lucru doar pe jumătate (cf. p.87), el a început să adune în taină, de unul singur, probe pentru a-și confirma bănuielile (p. 119). Inevitabil, Tudor Carp și Ion Josanu fac cunoștință, au o conversație-interviu de aproape o oră (p. 137). Mediul viciat, corupt în care evoluează cele două personaje ale cărții își pune greaua amprentă a neîncrederii, a regretului retroactiv: După plecarea tînărului necunoscut, Josanu rămase timp îndelungat pe aceeași bancă, analizînd pe toate părțile fiece întrebare la care răspunsese ca un naiv și încercînd să se dumerească (sic) dacă nu avusese această vizită alt scop, dacă tînărul n-ar putea să fie și un om de-al grupării mafiote, special trimis pentru a pescui cele mai tăinuite gînduri ale sale, și de la această bănuială simți cum îl găsesc regretele pentru nechibzuința sa (p. 137). Pasajul acesta analitic constituie un avertisment indirect al romanului: sindromul demonizării tinde a otrăvi, a submina relațiile interumane, conducînd la teamă, la însingurare și finalmente la alienare…

Un puternic suport moral devine pentru tînărul lucrător al Ministerului de Interne frumoasa Grecia (cu accent pe i, ca la Maria, Panaghia – cum i se recomandă ea (cf. p. 91). Este soră medicală (…) la Centrul Republican al Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului (idem). Începutul capitolului 29 al romanului este dedicat relației armonioase dintre acești doi tineri, prozatorul reușind cele mai luminoase pagini ale cărții (pp. 138-140). Motoul capitolului este decupat dintr-un număr neprecizat din „France Presse“, octombrie 1992: Majoritatea americanilor cred că, în secolul al XXI-lea, Iisus Christos se (sic) va întoarce pe Pămînt, iar Statele Unite ale Americii vor fi conduse de o femeie[9] (p. 138). Jocul pur al iubirii redat cu limpezime, înțelegere și delicatețe merită preluat de cît mai multe dintre viitoarele variante de manuale de literatură ale României și, mai ales, avut în vedere de cei numiți să alcătuiască subiectele examenelor școlare, pînă acum sufocate 80-85 % de texte „nonliterare“ și, vai!, grav încîlcite gramatical-stilistic!… Grecia se dovedește un ajutor prețios nu numai în plan sentimental pentru căutătorul pe cont propriu al adevărului – care este într-adevăr un Don Quijote, nu cum în zeflemea îl caracterizează un lungan-fără-de-nume trimis spre amenințare-racolare de la vîrful Ministerului Afacerilor Interne (cf. p 172). Fata îi confirmă supozițiile asupra înșelăciunilor puse la cale de principala escroacă a bandei Serafima Butuc (între altele, aceasta obținuse un fals concediu de maternitate): în documentele oficiale nu figura vreo naștere înregistrată sub numele fostei contabile de la Societatea Literaților. Cuplul e pus la încercare, ca în oricare roman polițist ce se respectă, ieșind victorios (cam pe ușa din spate, după cum o cer rețetele verosimilității: Te iubesc, Grecia… scumpa mea, Grecia… viața continuă, Grecia… pentru că te iubesc, Grecia… / Apoi părăsiră încăperea, îmbrățișați și deciși să-și petreacă împreună prima lor noapte conjugală, căci pînă la nuntă mai aveau de așteptat tocmai o lună.  – Cf. p. 179).

Ultimul capitol al romanului, 37, are două texte drept moto, dintre care îl redau pe cel general-semnificativ (aviz naivilor adepți ai reunirii Patriei, între care se numără și autorul acestor însemnări critice!): „Să le-o luăm altora înainte și să împărțim noi înșine statul român în cele trei principate istorice. Aceste provincii devenite țări independente, Basarabiei i-ar reveni misiunea să-și recapete teritoriile pierdute, după care facem o confederație a tuturor țărilor române“. / „Patria Tânără“, 27 iulie 1994, Chișinău. (Cf. p. 180). Simetric debutului narațiunii, cititorului i se înfățișează o convorbire de taină dintre marii „șobolani“. Dacă însă la început Coțofan e convocat de Sidorciuk la discuția cu pricina, de această dată lui Iurvis îi e e cerută participarea. La rîndu-i, acesta din urmă îl convoacă ulterior pe Colorado. Se conturează naratologic un final deschis ori, dacă preferați jargonul, un șah etern: Tudor Carp și Ion Josanu au fost pentru un timp anihilați; posibilitatea șantajului prin proaspăta soție a tînărului polițist „desconsiderat“ ori resemnarea presupusă de tăcerea scriitorului vitriolat (care ar fi trebuit, de fapt „finisat“ – este de părere Iurvis) vor asigura continuarea liniștită a lucrării „șobolănești“.

Simetria cărții e continuată și structural, dovadă În loc de epilog (pp. 188-190), despre care am amintit deja, avînd acum de adăugat cuvîntul de încheiere al autorului cu atingere mîngîioasă spre noi, cei de față, și spre viitor:

Vă mulțumesc, dragii mei cititori, că existați, recunosc cu toată sinceritatea că sunt fericit că sunteți și ai mei. Ce alta își mai poate dori un scriitor?

În speranța altor întîlniri, prin alte cărți, Vi se închină cu toată dragostea,

Autorul.

Chișinău,

august 1998.

 

Surprinzătoare este „parabola“ inserată în finalul volumului intitulată Fericire de cobai (pp. 191-199). Ineditul procedeu narativ propune un text sapiențial divizat în șapte subcapitole cu valoare de excelentă lectură suplimentară (iarăși mi se îndreaptă irepresibil gîndul spre a noastră vitregită cu bună știință școală!), care necesită o revenire ulterioară și un spațiu tehnoredacțional pe măsură!

Nu pot încheia rîndurile de față (care-mi depășesc intențiile inițiale, tinzînd a se extinde la dimensiunile unui studiu critico-eseistic!) fără a mă referi la titlul narațiunii lui Nicolae Rusu, Șobolaniada. E înșelător epopeic (cf. Iliada, Țiganiada etc.). Derivatul trimite la animăluțul foarte adaptabil, cunoscut pe mai toate meridianele globului. Modul de viață al șobolanilor, studiat de numeroși specialiști este, cu adevărat, fascinant: prolificitatea, traiul în colonii organizate ierarhic, habitatul preferabil constituit din hrube, subsoluri, canale, unde domină întunericul, umezeala, miasmele etc. generatoare pentru oameni nu numai de spaime, de greață ș.a.m.d., ci și de boli grave ori chiar mortale, precum ciuma.

Simbolismul vietății este bogat: făptură chtoniană, asociată șarpelui și cîrtiței, prolifică asemenea iepurelui, creatură infernală, a distrugerii, avînd însă și valoare ambivalentă: evocat în scrieri străvechi precum Iliada sub numele Smintheus (în grecește „sminthos“ înseamnă șobolan), el apare și ca simbol benefic. Apollo-Smintheus e zeu-șobolan, ca și fiul lui Rudra al indienilor: aducător dar și vindecător de ciumă, distrugător dar și apărător al recoltelor[10].

Literaturii nu-i putea scăpa simbolismul șobolanului. Pe lîngă deja amintita operă a lui Homer, există fabulele lui Esop. Ajungînd mai aproape de zilele noastre, celebru este romanul Ciuma al existențialistului Albert Camus. La noi, Marin Preda, în teribilul roman Cel mai iubit dintre pămînteni, are pasaje narativ-descriptive memorabile dezvoltînd acest motiv atît denotativ cît și conotativ (amintesc: eroul Victor Petrini lucrează la un moment dat la un serviciu de deratizare). Dintre contemporani, scriitoarea-mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu în Doamne, strigat-am!, asociază demonic șobolanii cu închisoarea comunistă. Singular, textul umoristic publicat recent de scriitorul-filosof Mihai Șora, care a împlinit o sută unu ani, pare a-i contura o imagine favorabilă animalului[11].

Motivul literar apare dezvoltat în romanul Șobolaniada mai întîi denotativ: Trecuse vreo  jumătate de an de cînd șobolanii apăruseră în subsolul clădirii. Se făcuseră mai multe încercări pentru a scăpa de ei, dar ele îi înrăiră și mai mult, șobolanii deveniră și mai înverșunați, chiar agresivi. Ciulică – intendentul – era disperat (…) (p. 28).  Experimentul făcut de paznicul-scriitor Chiril Adam, care cunoscuse în adolescență pe Kadîr, un turc bătrîn, pescar în Delta Dunării, de la care învață procedeul, reușește: clădirea Societății Literaților scapă de invazia animalelor! Însă gustul reușitei nu-l mai poate avea și experimentatorul, căzut victimă între timp mafioților deranjați de perspicacitatea bătrînului care pregătise un denunț scris pe baza observațiilor făcute și era gata să depună o mărturie hotărîtoare pentru finalizarea cu succes a cel puțin unuia dintre cazuri (Filea Măcelarul îi înscenează sinuciderea. Capitolul 21, care înfățișează ca moto un fragment dintr-o declarație oficială referitoare la crimele din noaptea de 1 spre 2 mărțișor 1992 ale separatiștilor transnistreni în orașul Dubăsari, are paginile de început premonitorii: pe ecranul de argint al geamului [lui Chiril Adam] începuseră a i se perinda, unul după altul, chipuri de oameni care-l însoțiseră în viață și la bine, și la rău… Era nedumerit mai mult de faptul că toți dintre cei ce i se perindară prin memorie, sînt praf și pulbere. „Ce Dumnezeu să mai însemne și asta?… Că n-o fi cea cu coasa…“ – Cf. pp. 97-98).

În sens conotativ, „șobolanii“ sînt mafioții din Ministerul Afacerilor Interne care acționează mînă-n mînă cu aceia din „planetariu“. Pînă și Năpârcă, situat la cel mai de jos nivel ierarhic, acela al execuției, înțelege „hora“ în care s-a băgat: unde cel mai slab este sacrificat și în turul următor al acestei lupte de gladiatori iese cel mai rezistent, cel mai feroce, cel mai crud. Înțelegea că în această concurență nu există victorie absolută, orice izbîndă este relativă, pentru că ieșind învingător dintr-o confruntare, te implici în alta, iar ele, ciocnirile, nu mai au capăt, cu legi drastice (pp. 93-94).

Citind cartea cu creionul la-ndemînă, mi-am notat cîteva expresii și cuvinte savuroase, dintre care voi reda cîteva: o să tragem cu obrazul (p. 13), au buntuluit lumea (p. 20), să fii cu totul pălit de avion (p. 20), îl zăpsi pe roșu (p. 21), tîngă (p. 28, 77), chefniță (p. 34), carandașiști (p. 42, 59, 121 etc.), îl tipări pe spate / pe umăr (p. 58, 124, 128 etc.), a cogîlțit (p. 60), buhalteria (p. 73), să-i luăm cîful (p. 73), să zdohnească, a fi cocofic (p. 74), a fost lăut (p. 89), îl zătrești (p. 92), nu zăbavă (p. 100, 175 etc.), a plefturit-o, i s-a răsturnat cloșca, a descărcat ciocălaie (p. 94), o halbă de vreme (p. 95), avizouri, să contacteze cu (p. 111), vîrf la toate (p. 103), fata cu care prietenea (p. 127), o tășulcă de bani, lăsase cîlți (p. 129), chepcă (p. 130), salon (cu referire la automobile) (p. 131, 135 etc.), se cotilește (p. 162), țuruiacul (p. 175), se alungase cineva după ea (p. 176) ș.a. Cum se poate observa, destule dintre aceste cuvinte și expresii sînt argotice, folosindu-se pentru caracterizarea indirectă a personajelor grosolane, violente și inculte (Năpârcă, Serafima, Filea, Stiopa etc.), iar altele sînt împrumuturi din rusă.

Lumea moldavă degradată, zugrăvită realist, cu talent și remarcabil spirit de observație este una fără Dumnezeu. Rar apar o frază, două în care se strecoară și cîte un gînd creștin: (…) [Ion Josanu] hotărî că n-are niciun rost să caute dreptate, să fie găsit făptașul și judecat, avînd certitudinea că oricît ar bate pe la ușile procurorilor și anchetatorilor n-o să obțină nimic, dimpotrivă, își va crea alte probleme, alte necazuri. Cel-de-Sus îl va răzbuna (p. 136); În toate există o dreptate cerească, un echilibru universal (…) Încălcarea legii echilibrului este de neconceput, pentru că Spiritul Suprem nu poate permite un dezechilibru al lumii și, în consecință, un haos universal, la fel cum unii șerpi, chiar dacă într-un moment de eclipsă își devorează propria coadă, nu se pot sugruma pe ei înșiși (p. 146).

Criticul renunță, în finalul acestor pagini, la semnalarea erorilor de limbă, de punctuație și a celor tehnoredacționale; omul trebuie să încheie însă: ne aflăm dinaintea unui roman curajos, militant, necesar. E o izbîndă prin scris românesc a lucidității, a dragostei față de semeni, a speranței implicite că nu oamenilor, ci lui Dumnezeu Îi revine înfăptuirea dreptății, iar atitudinea cea mai înțeleaptă a celui năpăstuit este să-și cultive această credință, dacă nu prin rugăciuni, măcar prin alungarea gîndurilor-bumerang de răzbunare.

 

București, 10 – 27 florar 2018

 

Mihai Floarea

[1] O documentată sursă o constituie articolul recent al lui Vasile Șoimaru publicat pe blogul său intitlulat, ca și volumul de fotografii care l-a făcut renumit „Românii din jurul României“ (v. Nicolae Rusu, prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul, a devenit septuagenar… Nicolae Rusu la 70 de ani).

[2] Ibidem.

[3] Chișinău, Grupul editorial Litera, 1998, 202 p. Coperta aparține lui Vladimir Zmeev, iar fotografia e datorată lui Petru Tudoreanu. Pe pagina 4 se mai poate citi: Autorul este profund recunoscător Corporației CME-Moldova pentru contribuția ei la editarea acestei cărți. Pe pagina de gardă a cărții, Nicolae Rusu mi-a făcut onoarea de a-mi adresa cuvintele: Domnului / Mihai Floarea / această tentativă de a supraviețui a autorului / [semnătura] / 27 martie 2018 / Chișinău. Emoționate mulțumiri, domnule Nicolae Rusu! De asemenea, țin să mulțumesc și pe această cale admirabilului, răzbătătorului, neobositului Vasile Șoimaru, care mă răsfață cu dărnicia sa!

[4] Acest adevăr gnomic era adeseori reiterat de vrednicul de pomenire părinte Constantin Galeriu în inspiratele sale predici de la Biserica Sfîntul Silvestru din București.

[5] Textul poartă, aș scrie, imitînd pe autor: „în loc de moto“ o dedicație: Prietenilor și colegilor de facultate Vasile ȘOIMARU, Nicolae BIVOL, Ion COTORCEA.

[6] În piesa apărută în 2018 a aceluiași Nicolae Rusu, Acasă (Chișinău, Editura Serebia), am găsit nu mai puțin de șase personaje purtînd acest prenume!

[7] Explicația denumirii o aflăm dintr-o notă de subsol de la pagina 20 a cărții: Alături de clădirea KGB-ului de la Chișinău se află o biserică, transformată de regimul sovietic în „planetariu“, de unde și acest „supranume“ pentru KGB-ul „moldovean“. Actualmente biserica aparține din nou enoriașilor. Slavă Domnului!   

[8] Spre a-și face idee cititorul despre amploarea acestor matrapazlîcuri comune, după cum bine se știe, tuturor nelegiuiților planetei, voi reda aici doar enumerativ firmele fantomă menționate de Nicolae Rusu, fără a insista asupra imaginației onomastice a „întreprinzătorilor“, cu gîndul că fac astfel o completare – fie ea doar literară, căci mi-a fost lehamite de a confrunta lista cu realitatea economică! –  la articole ale mele mai vechi dedicate chestiunii (cf. http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Recuperari-de-pe-vechiul-blog-1-b1-p42.htm ori  https://limbaromana.org/revista/justi%c8%9bie/ ): „Cualecu“, „Poloboc“, „Arahis“,  „Calabrifin“, „Aist“, „Aist-inter“, „Tira SRL“, „Conversia“, „Maincom“.

[9] Era cît pe ce să fie!! Dar nu se știe: secolul e încă abia la început!

[10] V. p. 318.

[11] Pentru concizia, erudiția și eleganța sa, îmi permit să-l redau aici integral, preluat fiind de pe pagina de facebook a lui Mihai Șora:

Dragi copii, dacă e marți, studiem biologia.

Astăzi, lecția despre șobolan.

Nu pare să fie cel mai drăgălaș dintre viețuitoare, nici cel mai iubit. De la astrologia chineză, fabulele lui Esop, epidemiile de ciumă și imaginarul lor înspăimântător, până la Rattenkönig din legenda germană sau la simpaticul șobolan din desenul animat „Ratatouille“, s-au scurs câteva milenii și zeci de forme, viziuni, povești au populat mințile oamenilor.

Există, printre toate variațiunile speciei, una cu totul deosebită: șobolanul-cârtiță. Heterocephalus glaber, pentru prieteni. Golaș și cam boțit, greu de studiat în libertate, căci trăiește în subteranele unor țări aride și sărace precum Somalia sau Etiopia, unde nici oamenii nu o duc prea bine, acest animăluț are o longevitate extraordinară: trăiește peste 30 de ani.

Și nu oricum, ci sănătos-tun!

Raportat la dimensiunile dumnealui (între 8 și 33 de centimetri) și la condițiile nu tocmai prielnice pentru un mamifer, metabolismul acestuia este cu atât mai surprinzător: imaginați-vă cum ar fi ca, fără să dezvolte, în tot acest timp, vreo formă de cancer, demență senilă, boli cardio-vasculare sau alte patologii, oamenii să poată trăi nu mai puțin de 600 de ani.

Ei bine, șobolanul nostru poate!

În loc de glucoză (cheltuitoare de oxigen), el folosește fructoza, putând astfel să supraviețuiască fără oxigen minute întregi (peste 20). Nu dezvoltă nicio boală anume, este rezistent la cancer, chiar și atunci când, în laborator, îi sunt inoculate celule tumorale: organismul lui știe, printr-un secret încă nedeslușit de cercetători, să le anihileze. Mic și neajutorat cum este, șobolanul rezistă oricărei invazii cancerigene.

Probabil că, odată descoperit misterul acestei viețuitoare, omenirea întreagă va avea ceva de învățat de la ea.

P.S. Nu știu cine a făcut fotografia alăturată, dar – cum îl văd așa, mititel, cuminte și chel în pumnul unui om, cu privirea îngândurată și lăbuța dreaptă gata să salute fotograful – mă gândesc că s-ar putea întâmpla să fie mai înzestrat genetic decât oamenii care îl cercetează la microscop.

#jesuisșobolan

 

Despre Eminescu în structura de rezistenţă a neamului nostru

Despre Eminescu în structura de rezistenţă a neamului nostru

De Doina CERNICA

Nu ţin minte o altă ploaie la o altă ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – fondate şi, cu multe sacrificii şi multă zbatere, ajutate să trăiască de Elena Condrei, directoarea Editurii Geea Botoşani -, precum aceasta, care ne-a întâmpinat în oraşul Poetului, liniştită şi puternică, intensificând verdele frunzelor de tei şi mireasma florilor lor. În Centrul Istoric, la „Curtea Veche”, lumea coborâse într-o încăpere, mare de obicei, acum miniaturizată de aglomeraţia la fel de compactă şi pe hol, dar cum microfonul îşi făcea datoria, nu era nimeni care să nu se simtă implicat în slujba de pomenire ţinută de preotul Teodor Candrea, paroh la Uspenia, şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în Râşca, închinată celor căzuţi pentru Neam şi Ţară şi laureaţilor stinşi din viaţă. Inima mi s-a oprit la numele sorellei, Dany-Madlen Zărnescu, laureată a „Teiului de Aur” în 2012, şi s-a întors cu drag, când i-am auzit chemaţi, spre eminescologul George Muntean, naş şi fost preşedinte de onoare al juriului acestor Premii, şi, desigur, spre Maestrul Ion Irimescu, spre Grigore Vieru, PS Gherasim Putneanul, Nikos Blithikiotis, pe care i-am cunoscut şi respectat. Cristelniţa de la biserica botezului lui Eminescu, chiar dacă piesa originală se află la muzeu, avea ceva magic, scânteia în lumina lumânărilor, a ramurilor de tei înflorit şi a panglicilor tricolor care o împodobeau, mărind emoţia momentului. De altfel, cu Tricolor erau şi colăceii aduşi pentru toţi, de sufletul lui Eminescu, de Elena Aboaice din Iaşi, fostă colegă de liceu a Elenei Condrei şi sprijin de toată lauda al „Teilor”.

Şi cu steguleţe tricolore în mână, tot darul inimoasei Elena Aboaice, şi pe piept cu insigne cu Tricolorul şi Eminescu pe harta României după Marea Unire, însemnul ediţiei, ne-am îndreptat după aceea prin ploaia de-acum rărită –, trecând prin faţa clădirii Primăriei şi Consiliului Municipal Botoşani, instituţii cu o susţinere parţială a „Teilor” –, spre Monumentul Eminescu din faţa Teatrului care îi poartă numele, lucrare a sculptorului Ovidiu Maitec, dezvelită cu jumătate de veac în urmă. Şi drumul, şi popasul de cinstire la Monument au fost însemnate de vocile membrilor Corului Regional Popular „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, însoţiţi nu numai de dirijor, Dumitru Caulea, ci şi de preşedintele Societăţii, Vasile Bâcu, ale membrilor Corului „George Enescu” din Dorohoi, în frunte cu dirijoarea sa, Gheorghina Guşulei, ale altor participanţi şi ale unora din trecători. Cântece care i-au însufleţit pe ostaşii şi militanţii Unirii, cântece care îi însufleţesc şi azi pe românii de pretutindeni, cântece pe versuri de Eminescu. Dar şi un tânguitor „Spune, măiculiţă, spune, /de ce n-am noroc pe lume!” ieşind din pieptul cernăuţenilor ca dintr-o rană. La Monumentul proiectat melancolic pe fundalul clădirii Teatrului în restaurare, cu varuri şi tencuieli smulse, arătând ca un om cu pielea jupuită la milimetru, în noua rafală de ploi provocată de unduirea ramurilor şi în paşii şi vocile căutând aranjarea corurilor, s-a petrecut ceva incredibil. Surdă la larma alaiului, o fetiţă în cămaşa şi catrinţa portului naţional, cu o coroniţă de flori roşii pe cap, aproape lipită de piatra soclului, cu capul dat pe spate şi ochii aţintiţi spre chipul Poetului, a început să-şi recite poezia scrisă anume pentru el. Mai era freamăt de oameni şi copaci, nimeni nu o auzea, în afara lui Eminescu. Dar pentru fetiţă, cu siguranţă, numai asta conta! Se numeşte, aveam să aflu mai târziu, când Elena Condrei i-a înmânat o Diplomă de Excelenţă, Magdalina Adăscăliţei. Din Dorohoi, Dorohoiul tatălui meu, încă elev la Liceul Teoretic „Gr. Ghica V.V.”, când a participat la ultimele zile ale celui de al Doilea Război Mondial – simt nevoia să-mi exprim complet complicata emoţie iscată de fetiţa adresându-i-se atât de firesc Poetului, poate fiindcă drumul amintirilor este surprinzător, poate fiindcă şi tata, de mult trecut la cele veşnice, era iubitor de Eminescu.

Unii cu umbrelă, alţii fără, dar toţi cu Tricolor, ajungem la Hotelul Rapsodia din Botoşani şi urcăm în cunoscuta şi eleganta sală albastră, „Eminescu”. Aici, ceremonia decernării Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint”, ediţia a XVII-a, 2018, este deschisă de Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani. Începe abrupt, răscolitor, ca şi cum l-ar auzi nu numai sala plină, ci toţi românii din această lume: Luaţi seama, vă rog, la Botoşani, la ceasul teilor în floare, îl comemorăm pe Eminescu! Vremurile ne propun să ne întărim prin Eminescu, să ne întoarcem la o sursă de putere a neamului! A fluturat Tricolorul, s-a văzut costumul naţional în oraşul sfinţit de Eminescu! Să ne întoarcem acasă, mai întăriţi prin Eminescu! Cuvintele nu sunt poate exacte, dar ideea, îndemnul, da! Tot Traian Apetrei face o comparaţie care numai la o primă vedere poate părea disproporţionată, dar la nivelul iniţiativei, al tenacităţii promovării, al nobleţei idealului slujit şi al jertfei personale, în esenţa sa, cu siguranţă, nu este, atunci când îi apropie pe Constantin Chiriac, mintea şi inima Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu – o iniţiativă privată, asupra căruia un întreg mapamond al artei îşi îndreaptă privirile, şi pe Elena Condrei, inima şi mintea Premiilor Eminescu pentru Literatură, Arte vizuale, Colecţii şi Colecţionari ale Editurii Geea Botoşani „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” – tot o iniţiativă privată şi tot nescutită de adversităţi, „Tei” aşteptaţi de românii de pretutindeni pentru recunoaşterea valorilor lor şi pentru un reînnoit prilej de întâlnire şi de afirmare a idealului lor de unitate sub arcada cinstirii lui Eminescu. Încheind cu un înflăcărat: Să ne tragem sevă, putere din Eminescu, pentru a gândi următoarea sută de ani a României! Şi cu un cald: Să o aplaudăm pe Elena Condrei, care îi preţuieşte pe toţi cei care îl preţuiesc pe Eminescu, pe toţi cei care se întorc la Eminescu şi într-un fel sau altul fac ceva pentru Eminescu! Şi să-i mulţumim pentru această sărbătoare!

Festivitatea decernării începe cu Premiul Eminescu, Diploma în Rang de Excelenţă şi medalia „Teiul de Aur” acordate la Literatură acad. Nicolae Dabija, cunoscutul, iubitul scriitor şi militant pentru Unire, preşedinte, între atâtea alte demnităţi şi responsabilităţi, al mişcării „Sfatul Ţării 2”. Violonist de excepţie pe strunele sufletului său, şi al nostru, Nicolae Dabija povesteşte că vine, că vin românii de peste Prut din Ţara lui Eminescu în Ţara lui Eminescu, din Ţara lui George Enescu în Ţara lui George Enescu, din Patria Limbii Române în Patria Limbii Române, că întotdeauna „Eminescu în orele astrale ale neamului nostru a fost cu noi”, că mai are un Tei de Aur primit acum cinci ani în Macedonia, că „Ţara lui Eminescu nu are graniţă de Prut” şi că, aşa cum s-a afirmat, un popor care îşi respectă valorile este un popor salvat. Şi pentru că în Laudatio susţinută de Elena Condrei a fost amintit Ion Inculeţ, personalitate marcantă a Unirii Basarabiei cu România, Nicolae Dabija mai povesteşte că sunt născuţi în acelaşi sat şi spune că românii de peste Prut luptă nu pentru unirea cu o ţară, ci cu neamul: „Noi trebuie să fim cu neamul nostru!”

Următorul Premiu Eminescu „Teiul de Aur” al cărui anunţ ne-a făcut plăcere a fost cel decernat pentru promovare culturală Primăriei comunei sucevene Dumbrăveni, primar Ioan Pavăl, secretar Mihai Chiriac, premiu adus în primele momente ale ceremoniei, fiindcă şi acad. Nicolae Dabija, şi Mihai Chiriac erau aşteptaţi la de-acum aşteptatul Festival Eminescu de la Dumbrăveni, manifestarea din România cu cel mai mare număr de participanţi academicieni, universitari şi eminescologi, dar nu singura care a îndreptăţit „Teiul” menţionat, acesteia alăturându-i-se Simpozionul literar „Poeţi ai nemuririi noastre” şi parteneriatul cu festivalurile din R. Moldova dedicate lui Grigore Vieru, în Pererita, lui Adrian Păunescu, în Copăceni, şi cu reputatul Congres al Eminescologilor din Chişinău.

De cum am ajuns la Botoşani, eu venind împreună cu tinerii artişti plastici fălticeneni-suceveni Raluca Schipor şi Călin Gabriel Baban, ne-am întâlnit cu o echipă alcătuită din nume asociate de multe ediţii sărbătorii Teilor de Aur şi Argint din Botoşani, scriitorii Ion Filipciuc, din Câmpulung Moldovenesc, şi Ioan Ţicalo, din Râşca, amândoi autori de cărţi despre Eminescu, şi din fiica şi ginerele lui Ioan Ţicalo, poeta Mihaela Grădinariu şi preotul Stelian Grădinaru, paroh în comuna Râşca. Dacă părintele a slujit la pomenire, dacă Mihaela Grădinariu a tăcut şi observat totul, cu siguranţă pentru relatarea pe care o va trimite la „Cronica Veche” Iaşi, unde este redactor, pe lângă munca sa de profesor doctor la catedră şi de dirijoare a corului bărbătesc „Flori de Măr” din Râşca, în schimb Ion Filipciuc şi Ioan Ţicalo au urcat pe scena manifestării, pentru ca să vorbească despre Eminescu şi despre cartea lansată la această ediţie, de convorbiri Elena Condrei-Ioan Ţicalo despre „Trei destine astrale: Eminescu, Creangă, Veronica”. Cu întrebări, „unele clonţoase”, cartea are în opinia dr. Ion Filipciuc şi meritul unei priviri insistente şi documentate asupra prenumelui poetului, Mihail, Mihai, chemat şi Mişu, concluzia pledând pentru „Mihail” – cine este ca Dumnezeu -, altminteri, îndepărtându-l pe „l”, „stâlcim particula sacralităţii”. Ascultându-l, m-am gândit la cristelniţa de la Biserica Uspenia şi la îndepărtatul ceas de-acum 168 de ani, cu „pruncul Eminescu” (cum avea să zică Mihai Chiriac, referindu-se la încă nenăscutul prunc în drum de la Dumbrăveni la Botoşani) de trei ori afundat în apa ei până când am auzit parcă dintr-o memorie mai veche decât a ultimelor generaţii: Se botează robul lui Dumnezeu Mihail, în numele Tatălui, Amin! Şi al Fiului, Amin! Şi al Sfântului Duh, Amin! Dar să trec peste acest moment de explicabilă visare generat de apariţia la slujba de pomenire a vasului pentru săvârşirea sfintei taine, ca să notez accentul pus la rându-i de Ioan Ţicalo pe „definirea lui Eminescu”, cu invocarea sintagmelor „poet în toată puterea cuvântului” (Maiorescu), „poet naţional” (G. Călinescu) şi „românul absolut” – „suma lirică a voievozilor români” (Petre Ţuţea), intervenţii fireşte mai bogate, amândouă cerând găsirea cărţii şi citirea ei

Înmânarea Premiilor Eminescu de către membrii juriului – Augustin Eden, Constantin Tofan, Vasilian Doboş, Mihai C. V. Cornaci şi Elena Condrei – a prilejuit o frumoasă întâlnire, la bucuria „Teiului de Argint” la Arte vizuale, tânărul şi originalul pictor Călin Gabriel Baban din Fălticeni, profesor la Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, adăugând emoţia mănunchiului de aprecieri exprimate public de cunoscutul artist plastic Constantin Tofan, profesor doctor la Universitatea de Arte Vizuale Iaşi, instituţia de învăţământ superior absolvită de laureat. Dacă peste artistul cuceritor al Marelui Premiu al „Voroneţienei” (cu un neuitat portret al Maestrului Ion Irimescu) în anul 2004, timpul nu pare să fi trecut, chipul său emanând acum ca şi atunci o invincibilă tinereţe, în schimb simeze ale unor galerii de artă din Suceava, Iaşi, Bacău, Piatra Neamţ, Sibiu, Bucureşti, colecţii de pictură din Olanda, Belgia, SUA, Italia, Franţa vorbesc de un timp lung şi plin petrecut în atelier, în faţa schiţelor adunate din lumea cea mare şi a şevaletului, de trudă, de căutări îndărătnice şi visătoare comparabile cu ale alchimiştilor de odinioară.

Cu autoritatea muzeografului şi a organizatorului puternic legat de începuturile Muzeului Memorial Eminescu şi al Zilelor Eminescu la Ipoteşti şi Botoşani, scriitoarea şi eminescologul Lucia Olaru Nenati a salutat evoluţia manifestării fondate de Elena Condrei şi şi-a mărturisit respectul pentru preocupările, pentru activitatea de scoatere la lumină a valorilor trecutului desfăşurată de dr. Sergiu Balanovici, şeful secţiei Memorialistică la Muzeul Judeţean Botoşani, distins cu „Teiul de Aur” pentru „Restituirea Istoriei”.

Amintindu-i doar pe Bogdan Maximovici, Iaşi, „Teiul de Aur” la Arte Vizuale, Haha Dumitru-Voicăuţi, Darabani, „Teiul de Aur”, şi Ştefan Dina, Bucureşti, „Teiul de Argint” la Colecţii şi Colecţionari, şi pe botoşănenii Gabriel Bălaşa (născut în Fălticeni), „Teiul de Argint” la Publicistică, şi Dorel Mihai Gaftoneanu, „Teiul de Argint” la Literatură, simt nevoia, în consens cu toţi participanţii, unui ropot sporit de aplauze pentru Gheorghina Guşulei şi Dumitru Caulea, amândoi răsplătiţi cu „Teiul de Aur” pentru activitatea lor dirijorală, de entuziaşti şi devotaţi animatori culturali, Tei care îşi răsfrâng lumina şi asupra coriştilor lor, ale căror talent şi dăruire îi motivează şi îi susţin. Cu un plus de admiraţie, nu doar în ce mă priveşte, pentru rezistenţa eroică a membrilor Corului „Dragoş Vodă” al Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi în vremurile atât de grele de azi, de prigonire a Limbii Române, vremuri care, de fapt, nu au mai fost niciodată cu adevărat uşoare după 28 iunie 1940 pentru românii rămaşi în Bucovina înstrăinată.

Şi de asemenea trăiesc ca pe o mare bucurie personală Premiul Eminescu pentru ziaristul român care a ajuns la Cotul Donului, însemnând cu o cruce, cu Tricolorul şi cu o carte locul bătăliei în care şi-au pierdut viaţa 150 000 de români, universitarul Vasile Şoimaru, ambasador al românilor de pretutindeni prin arta sa fotografică, prin publicistica şi construcţiile sale culturale, între care, în operă, admirabilul proiect „Românii din jurul României”. Refuzând trei distincţii de stat fără teama că o să-i jignească pe cei trei preşedinţi care au semnat acordarea acestora, iată-l pe Vasile Şoimaru din Chişinău acceptând, onorat, „Teiul de Aur”, ca să nu-l supere pe Eminescu, însă numai drept „avans”, având încă atâtea de făcut pentru apropiata comemorare a celor 130 de ani de la trecerea lui Eminescu la cele veşnice.

Şi colonelul (r) Doru Pogoreanu din Dorohoi a adus un dar frumos sărbătorii, o sumă de diplome care certifică participarea la a XVII-a ediţie a Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” şi „Teiul de Argint” în anul împlinirii unui veac de la Marea Unire. Cu una din acestea aşezată peste cele două prime volume ale antologiei „Basarabia – pământ românesc” pe care le-am primit de la Vasile Şoimaru, antologie din colecţia „100 de cărţi despre Basarabia la 100 de ani de la Unire” care apare în proiectul său „Românii din jurul României”, văd o clipă cu ochii moşilor şi strămoşilor noştri întotdeauna deschişi în florile şi frunzele Teilor Eminescu imaginea Ţării pe care vocile puternice ale coriştilor o înalţă până la cer: Aveam o ţară scumpă şi mândră, /Aveam şi iarăşi vom avea! / Duşmanul care astăzi râde /Va tremura privind la ea…”

CRAI NOU, 23 IUNIE 2018

 

https://www.crainou.ro/2018/06/23/despre-eminescu-in-structura-de-rezistenta-a-neamului-nostru/

 

IN MEMORIAM: Din nou despre CRUCEA de la Cotul Donului

Din nou despre CRUCEA de la Cotul DonuluiAm amintit într-un articol precedent (http://www.justitiarul.ro/despre-patriotismul-asa-zisei-case-regale/) despre prima cruce, improvizată în vara anului 2012 din două crăci uscate, de patriotul basarabean Vasile Șoimaru (ar fi bine să rețineți acest nume, nu avem prea mulți astfel de patrioți).

De Ziua Înălțării și Ziua Eroilor, am văzut această cruce zăcînd într-un ungher din Mausoleul din curtea Mănăstirii Comana.

Un alt patriot (unul dintre cei care nu au nevoie și nici nu-și doresc să le fie făcut public numele) a luat inițiativa și a făcut o casetă din lemn lăcuit, cu geamuri, în care să fie adăpostită crucea. În jurul acesteia, ar urma să fie împrăștiată țărînă adusă de le Cotul Donului tot de Vasile Șoimaru (țărînă care, cum spune acesta, conține molecule de sînge românesc, din milionul de litri de sînge pe care ostașii români l-au vărsat pe acele locuri). Caseta va fi instalată pe un soclu constituit dintr-o buturugă. În sfîrșit, inițiatorul a dorit  să existe și un scurt istoric al crucii care să fie plastifiat și anexat.

Astăzi, fratele Vasile mi-a trimis acest scurt istoric (deși vorbește despre el la persoana a treia, textul îi aparține). Cred că merită citit.

                                                                                                           Dan Cristian IONESCU

 

PRIMA CRUCE INSTALATĂ LA COTUL DONULUI ÎN MEMORIA CELOR 156 MII DE OSTAȘI ROMÂNI CARE S-AU PRĂPĂDIT ACOLO ÎN NOIEMBRIE 1942-FEBRUARIE 1943 ÎN TIMPUL TRAGICEI BĂTĂLII A STALINGRADULUI…

În vara anului 2012 odată cu venirea vacanței mari basarabeanul Vasile Șoimaru a plecat pentru a doua oară la Cotul Donului, primul pelerinaj având loc în iulie 2009.

„…Ajungând acolo pe 17 august, unde toată vara n-a căzut un strop de ploaie, dar când am  ajuns în central orășelului Kletskaia s-a pornit o ploaie de parcă s-a spart cerul deasupra mea; nu puteam deschide ușa la mașină să intru în curtea casei autorului monografiei staniței Kletskaia pentru a procura un exemplar de carte. A ținut ploaia 45 de minute încontinuu. Când s-a terminat și am vrut să deschid ușa, intra apa în mașină. Acesta a fost un moment de mare mirare pentru mine, pentru că după o secetăcumplită, de trei luni, când ajung eu acolo se pornește o ploaie torențială de pomină!…Probabil, a plans și Dumnezeu de bucurie că, în sfârșit, după șapte decenii de la tragicul eveniment, a venit, posibil, primul roman să-i “viziteze” pe cei 150 de mii de frați care zac acolo pe vecie…

Dar nu numai ploaia m-a surprins. Când ea s-a terminat, și s-au scurs apele de pe dealurile de cretă ale staniței Kletskaia, m-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostașii români în 1942, am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenței  (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independența față de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac ”ȘtefanVodă” (Călărași), am turnat în dopul sticluței câteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr “Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!”, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul Prometeudin Chișinău, cu emoționantul lor “Îndemn la Unire” și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta că, în sfârșit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului.

Dacă mă auzea și mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni. Eram atunci cel mai fericit român din lume de parcă am aterizat primul astronaut pe Marte… Nu cred că până în acel moment am simțit o victorie mai mare în viața mea, în cei peste 60 de ani…” (Fragment din cartea lui Vasile Șoimaru, „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, 2012, p.6-7)

La a treia venire a lui V. Șoimaru la Cotul Donului, pe 26-27 septembrie 2013, împreună cu preotul de la Mitropolia Basarabiei, Viorel Cojocaru, a fost adusă o nouă Cruce fabricată și sfințită la Chișinău. Ea a fost înfiptă pe un vărf de deal mai aproape de rămășițele pământești ale celor 800 de ostași români căzuți și înmormântați în cătunul căzăcesc, Gromki, distrus până la temelie în zilele de 19-24 noiembrie 1942… Vechea Cruce a fost adusă atunci la Chișinău și păstrată în locuința ctitorului ei până la transmiterea pentru păstrare Sfintei Mănăstiri Comana, pe 29 octombrie 2017, împreună cu o cutie de țărână adusă de la Gromki, de către V. Șoimaru la rugămintea Generalului Radu Theodoru, în cel de-al patrulea pelerinaj al său la Cotul Donului (20-27 august 2017).

 http://www.justitiarul.ro/din-nou-despre-crucea-de-la-cotul-donului/

A DEVENIT OARE ILAN ȘOR PRIETEN AL STATELOR UNITE?  DAR VLAD PLAHOTNIUC?…

 

 

Ex-premierul Ion STURZA despre hoțul de miliarde Ilan ȘOR, apărând-o pe Maia SANDU: „Prea din cale-afară… când un parvenit, hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi și multe altele de la concetățenii mei, pe care le vom achita noi și urmașii noștri zeci de ani (!!!), ne dă lecții și umilește o doamnă care a devenit simbol al rezistenței și al onoarei naționale, nu pot să tac! Bă nemernicule, neam al nimănui, vei răspunde! Vei întoarce până la ultimul bănuț! Vei fi pus la pușcărie. Nu azi-mâine, dar neîndoielnic vei fi pus. Crimele împotriva omenirii nu se prescriu! Tu și toți complicii tăi veți răspunde! Te bucuri de J(or)a? Rușine celor din J(or)a! Ne dai pâine?! Ești salvator? Nu! Îți spun eu cine ești – un ciorditor și un „pisateli” necărturar!”…

Îi mulțumesc lui Ion Sturza pentru curajul de a-i spune pe nume SOR-icelului de la Tel-Aviv: „hoț de miliarde, bănci, sindicate, palate, aeroporturi”… I-a spus-o știind prea bine că poate fi învinuit de antisemitism de către tovarășii de la Institutul de tristă faimă „Elie Wiesel”.
În 1990 am fost martor la revenirea „acasă”, de la Tel-Aviv la Chișinău, a tatălui micuțului ȘOR, Miron… Am scris despre acest episod din viața mea acum 5 ani după ce am fost umilit în Piața Marii Adunări Naționale, eu și mulți alți moldoveni, inclusiv alegătorii din Orhei și cei din Jora de Mijloc, care volens nolens, au nimerit în capcana parveniților…

http://adevarul.ro/…/9-mai-2013-ziua-victoriei-c…/index.html

A spus-o tare premierul dar n-a spus totul: ori nu știe totul ori știe și nu spune totul. Încerc eu să completez această informație formulând câteva gânduri pe care le port în mine de luni de zile ca pe o grea povară. 
Toată lumea știe că Șor a furat și este principalul HOȚ DE MILIARDE împreună cu alți câțiva complici de la noi, dar nu doar de la noi… Și mai știe lumea că primul care ar trebui să stea la DUBĂ este tot Șor. A trecut însă o perioadă prea îndelungată iar procesul judiciar cu Șor nu se mișcă din loc. A încetinit acest proces mai ales după vizita lui Plahotniuc de acum un an la Washington după care nici Raportul Kroll-2 nu este publicat și nu se știe dacă va fi publicat vreo dată.
Presa de acum un an a scris despre vizita lui Plahotniuc în capitala americană, cu un avion de lux, care l-a costat pe pasager circa un milion de dolari SUA. Nu știe însă nimeni câte milioane de dolari din miliardul furat de Șor au mai zburat cu pasagerul iscusit și câte au mai rămas pentru alte zboruri… Ceea ce se vede bine însă este că după acea vizită enigmatică Șor este păzit bine de bodyguarzii săi sau cei ai lui Plahotniuc, se plimbă unde dorește, participă la alegeri și alte activități politice, se pregătește intens de viitoarele alegeri parlamentare, după care, devenind deputat, ar scăpa de orice răspundere în fața legii acestui stat neisprăvit, furat și umilit, de cui nu-i este lene. Stat pentru nașterea căruia am votat și eu acum 27 de ani, pe 27 august 1991, ca să le fac unor astfel de parveniți un „rai” de îmbogățire rapidă, fără muncă și fără lege, în defavoarea moldovenilor suprasărăciți de ei!
La două luni după revenirea acasă de la Washington Coordonatorul a pus la cale o așa zisă „reformă a administraţiei publice centrale”, cu un scop măreț și nobil de a băga sub „gestiunea” directă a celui mai docil ministru a unui uriaș potențial care a mai rămas de furat în domeniul educației, culturii și, atenție (!!!), al cercetărilor. Se vede de la o poștă că și alți tovarăși hoți au prins la curaj după ce a scăpat neatins Dumitru Diacov care a pus mânuța sa de înger pe importante obiective din potențialul cultural al R. Moldova și după ce Gheorghe Duca a fost „ușurel ” constrâns să accepte împrăștierea potențialului Academiei noastre pentru viitoarele hoții de noi miliarde…
A dat de bănuit și graba cu care Ambasadorul Statelor Unite a lăudat „reforma administrației centrale” de trei parale inițiată și coordonată de către Vlad Plahotniuc după vizita sa istorică în SUA…

Ar mai fi ceva de zis aici: umilinţa la care am fost supuşi noi, în ziua de 9 mai a fost mare… Dar batjocura la care zilnic este supus poporul rus este astronomică……
 
ADEVARUL.RO|DE VASILE SOIMARU
 

Vlad POHILĂ: „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

 Centenarul Unirii

 „Sper să vedem în acest an şi făclia mult aşteptatei schimbări…”

Interviu cu Vlad Pohilă,  publicist, lingvist, scriitor

Domnule Vlad Pohilă, ca publicist, ca lingvist, ca om de cultură, toată viața ați consacrat-o promovării ideii naţionale, al cărei scop este – și despre aceasta se vorbește azi cu voce tare – revenirea la țara noastră de glorii și de dor. În martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România,  iar în decembrie vom marca un secol de la desăvârşirea Marii Uniri din 1918. Cum apreciați evenimentele desfășurate cu simbolul tricolor acum 100 de ani și cum ar trebui să folosim acest eveniment istoric pentru ca la 1 Decembrie, la Alba Iulia, să dansăm entuziasmați Hora Unirii?  

Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez şi să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii şi a unei indiferenţe crase, ba chiar a unei atitudini duşmănoase faţă de ideea românească… Gândul de a lămuri importanţa şi splenoadrea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoştinţe şi argumente greu de respins; când am observat că “pledoariile” mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum nici un fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care şi le puneau şi alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion şi Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru, în satul Cubolta al lui Pan Halippa) – nişte ţărani cu patru clase româneşti, care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se ataşa exclusiv şi definitiv de ţara în care şi-au trait copilăria, adolescenţa, tinereţea şi în care au pus temelia casei şi marii noastre familii, cu cinci fiice şi patru fii, eu fiind al şaptelea şi mezinul. În plus, ambianţa, atomosfera din şcoala generală din Putineşti – Floreşti, care avea numeroşi profesori de excepţie, unii cu studii la Iaşi, la Bucureşti şi chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Nu pot să nu menţionez şi meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) şi doi fraţi (unchii Anton şi Leonid) de-ai lui tata care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar şi cărţi, discuri cu muzică populară şi uşoară, însă esenţial – unchii, mătuşa, verişorii de la Bucureşti: Virgil, Doina, Gigi, Cătălin – ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria şi din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii fireşti, nepretenţioase despre limba română,  despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege nişte lucruri findamentale, pentru a ne forma ca români.  

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, şi aş numi aici declaraţiile a circa 160 de primării din R. Moldova de a se uni cu România. Da, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: şi revoluţia de la 1848, şi “Mica Unire” din 1859, şi activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar şi anii de renaştere a demnităţii naţionale a basarabenilor şi nord-bucovinenilor, din 1988-1991. Efectele acestor şi altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente şi benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aş aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele “Basarabia, pământ românesc”!), multe conferinţe, emisiuni radio şi TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noştri.

Cunosc oameni, şi de la Chişinău, şi de la Bucureşti sau Iaşi care consideră că în acest an centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot aşteptând acest miracol de prin 1990-1991 – tocmai atunci mi se părea oportună, reală, şansa Reunirii! – astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aş dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază şi pe adevărul incontestabiul că în aceste aproape trei decenii de aşteptare, prin faţa ochilor noştri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu şi mai puţini profitori de acestea, care într-o ultimă instanţă au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind adversari deschişi ai românismului. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii e în continua creştere, deşi, după cum se vede, nu e în descreştere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe “mici reuniri”: căsătorii, alte forme de înrudire, înfrăţiri de localităţi şi instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale şi economice, ba chiar şi impuneri, ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte spirituale, economice şi politice lansate de la Bucureşti sau din alte mari centre din Ţară.

După absolvirea în 1975 a studiilor de ziaristică la Universitatea de Stat din Moldova, ați lucrat, timp de vreo şase ani, în calitate de ghid şi interpret în turism, specializat pentru marile muzee de artă din Moscova şi Sankt Petersburg. Deci, ați avut ocazia să comunicaţi cu grupuri de turiști români care vizitau Uniunea Sovietică. Pe atunci, pentru noi era o adevărată minune, dar și un mare risc, să întâlnești și să vorbești cu un român din dreapta Prutului. Cu care dintre oamenii de cultură din România ați făcut cunoștință în timpuri sovietice, ca să continuați contactele cu ei și după destrămarea URSS?  

Am lucrat atunci ghid şi translator, ca să zic aşa, „pe două paliere”, primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova şi Petersburg, când, după absolvirea unor temeinice studii de specialitate, prezentam turiştilor din România, dar şi din Bulgaria splendori muzeistice precum Tezaurul Rusiei (numit „Orujeinaia palata”, adică Sala armelor) şi cele trei catedrale din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov”, Muzeul de arte occidentale „Puşkin”,  faimosul Ermitaj… A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier” activam mai ales iarna, la Chişinău, aici având ocazia unică să le „suflu” anumite adevăruri despre noi turiştilor din ţări ale căror limbi le cunoşteam (bulgari, iugoslavi, polonezi, francezi), dar şi multor excursionişti din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci URSS. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroşi turişti baltici, oameni extrem de inteligenţi şi curioşi, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial.

Deşi mi-au fost dragi toţi turiştii pe care-i însoţeam, fireşte, cu românii am avut o relaţie mai strânsă şi    

o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chişinău, respectiv, şi comunicarea cu românii din Ţară era practic nestingherită – acolo, „marele pericol” îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, RFG-iştii… În anii cât am lucrat ghid şi translator am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor – şi române, şi universale. Am beneficiat din plin şi de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi din turiştii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane cu totul deosebite din acea galerie imensă de foşti turişti ai mei, aş aminti, în primul rând, de Raoul Şorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti; apoi de  inginera bucureşteană Lia Sandu, devenită ulterior, prin căsătorie Lia Roberts şi… multimilionară, la Las Vegas, SUA, apoi şi candidată la postul de preşedinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceauşescu… – da, fiul mai mic al conducătorului de atunci al României.

Sunteți unul dintre intelectualii basarabeni care au luptat și au riscat cel mai mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituționalizat oficial acest alfabet, în RSS Moldovenească, Dvs.,  împreună cu alţi câțiva neînfricaţi de la Chișinău, ați mers la Riga, în Letonia, și ați editat clandestin prima publicație cu grafie latină din Basarabia sub ocupaţie sovietică – Glasul. La ce riscuri v-ați expus atunci? Ce soartă a avut Glasul, dar și acei care au lansat și realizat această idee?    

Şi datorită revistei Glasul am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aş zice. Şi cum lucrurile – poate mai ales cele bune – se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării Glasului a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari şi de Viorel Mihail, fiecare din aceştia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios.    

În Letonia, la Riga, am fost în februarie – martie 1989, cu ziaristul Virgil Zagaievschi şi cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), ziarist şi pictor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme şi prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr şi tot una era să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, şi din cauza prudenţei excesive sau poate indiferenţei letonilor, dar şi din nişte motive ce ţin de orgoliile moldovenilor – acele orgolii atât de fin surprinse şi atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, şi dacă eu am zis „Vom vedea…”, Zava, om cu un suflet ca pâinea cea caldă, dar şi cu un caracter foarte puternic  a spus categoric: „Nu schimbăm nimic…” Şi tot Zava a purces la căutarea unor şanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar şi fiecare literă românească! (am în vedere literele cu semne diacritice). În fond, datorită lui Zava a şi fost tipărit primul număr al revistei Glasul la Jelgava, un oraş la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia”, fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet şi faimos traducător din literatura română, şi poeta şi traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie 1989, din nou cu Zava, şi cu Dan Borş-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat şi extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Žalakevičienė şi al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Žalakevičius – generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară”, despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor.

În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai impresionant decât la noi. La Statuia Libertăţii din centrul Rigăi, am semnat şi noi, trei basarabeni, pe o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiaşi (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins şi pe noi acolo, era deja „la spartul târgului”, adică atunci când cantina se golise – şi de bucate, şi de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, şi cam câţi să fi fost ruşi, şi câţi letoni. Ne-a răspuns că în trei ore au luat masa vreo 400 de persoane dar, a adăugat şefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor, asupritorilor… Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom ruşina de sărăcia noastră, deşi, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu ştie niciodată de sărăcie, de comunism, rusificare, represiuni, deportări şi alte umilinţe…”.

La Vilnius, schimbările, mai exact, spasmele prăbuşirii imperiului sovietic le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica şi Vytautas ne-au dus la editura… Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania (sic!), unde a şi fost tipărit nr. 2 al Glasul-ui. Acolo, la CC-ul comuniştilor lituanieni, am trăit un episod memorabil: regizorul V. Žalakevičius ne-a introdus în biroul secretarului al treilea al CC, adică la funcţionarul de partid responsabil cu munca ideologică. „Frate, i s-a adresat regizorul, tinerii aceştia sunt din Moldova şi au nevoie de ajutorul nostru…” „Cu ce-i putem noi ajuta, maestre?”, întrebă liderul de partid. „Vezi, tu, frate, lor, moldovenilor, ruşii le-au luat mai mult decât nouă…”, făcu nu ştiu cum ambiguu Vytautas. „Dar ce puteau să le ia ruşii mai mult decât nouă?!”, întrebă derutat ideologul comuniştilor din Lituania. „A-be-ce-le…”, spuse pe silabe maestrul. „Abecele” înseamnă în lituaniană alfabet… „Ah, da, mi-am amintit, citisem undeva despre această nebunie, despre această crimă…”, a rostit brusc întristat secretarul CC-ului lituanian. „Fireşte, îi vom ajuta cu tot ce putem, le punem la dispoziţie imediat strictul necesar: garnituri de litere, un linotip, meşteri tipografi, hârtie…”  Voiam să-i spun acelui străin o vorbă, dacă nu un răcnet de mulţumire, de recunoştinţă, de admiraţie, însă mă copleşiseră nişte emoţii atât de puternice încât nu-mi venea atunci în cap nici o frază în română, nici în rusă ori în franceză, nu că în lituaniană, chit că o vorbeam în genere binişor. Peste câteva zile, când nr. 2 al Glasului a fost tipărit, am căutat un prilej să-i mulţumesc, totuşi, în frumoasa lui limbă maternă, pentru înţelegere, solidaritate şi inteligenţă, spunându-i şi despre drama lui Lucreţiu Pătrăşcanu, despre osânda la care a fost supus, în fond, doar pentru că se considera mai întâi român, apoi şi comunist. „A suferit, probabil, şi pentru că era singur, acest român. La noi, în republicile baltice, cred că fiecare al doilea membru de partid comunist ştie că trebuie să fie mai întâi fiu al poporului său, apoi – posibil – şi ostaş al partidului…”, a zis la despărţire acel tânăr lituanian care peste un an era să fie în rândurile fruntaşilor mişcării de eliberare naţională din patria sa.    

Fireşte, ştiam că ne expunem unor riscuri făcând aceste „escapade”, dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţin la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au şters din suflete şi din memorie la vederea, în seara sosirii la Chişinău, cu nr. 1 al Glasul-ui, în special, cum sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o lumânare aprinsă în noaptea Învierii… Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor zeci de basarabeni: tineri, femei şi bărbaţi mai în vârstă, cu lacrimi în ochi, ducând revista Glasul  în braţe ca pe un prunc…

 De altfel, în același an, 1989, ați pregătit și editat îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”. Cine v-a susținut atunci și cu care dintre lingviștii redutabili ai acelor vremuri ați colaborat?

Acest „abecedar pentru adulţi” l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat” de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-şef la editura didactică „Lumina”. Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chişinău care deţinea legal maşină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina”, Natalia Suruc, care, citind manuscrisul îndrumarului meu, a declarat că astfel, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc”. În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM, a îndreptarului Norme ortografice ale limbii române, o lucrare ce nu şi-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingvişti de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaş ş.a. După cum menţionează într-un articol recent, dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu ştiinţific sau grad didactic, cum am şi rămas, de altfel, până acum, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.  

  În 2010 vi s-a înmânat cea mai înaltă distincție de stat – „Ordinul Republicii”, iar în 2014 Președintele României v-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofiţer. De fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut să spun că Vlad Pohilă este ofițerul limbii române în Basarabia… Care, totuși, dintre aprecierile pentru ceea ce faceți vă este mai aproape de inimă?

Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu nişte formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române şi a altor valori naţionale –  redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept neglijate ori date uitării, talente aflate în germinaţie, profesionişti şi pur şi simplu oameni de omenie ale căror fapte nobile merită a fi cunoscute şi preţuite de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind şi scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, şi nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuşi.

Toți acei care vă cunosc, menționează modestia, cumsecădenia și generozitatea Dumneavoastră, pe care le manifestați mereu și în orice împrejurări. Știu că nu numai grație cunoștințelor și talentului de care dați dovadă, dar și datorită acestor calități umane mulți oameni de cultură, dar și din alte domenii se bucură de prietenia Dumneavoastră. Cu care dintre ei v-ați porni oricând prin focul și para propagandei antiromânești?  

Am mulţi oameni dragi, şi nu numai în spaţiul românesc, ci şi în lumea largă, oameni de diferite etnii şi religii, purtători ai celor mai diferite culturi şi mentalităţi. Am fost întrebat cândva, într-un interviu radiofonic, de către o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului şi i-am răspuns exact ceea ce cred şi acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu.

Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de către echipe bine consolidate, care au în frunte lideri oneşti, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici şi rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, carierişti, profitori.  Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, şi etapa de după 1989, şi nu numai în Basarabia, ci şi în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe s-ar cere, într-un final am putea ajunge şi la izbânda noastră românească…

Ca om de cultură, v-ați manifestat pe multiple planuri – literatură, publicistică, lingvistică, traduceri, bibliologie etc. – și asta a făcut, consider eu, să pierdem un scriitor de piscuri carpatine. Pe când o surpriză de operă literară semnată de Vlad Pohilă?

Am scris, în ultimele trei-patru decenii câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înşirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat şi în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor… Cred că voi reveni la această preocupare, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez şi la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică, literară – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 şi maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă de breaslă, cercetătoare şi publicistă, nici nu numeşte eseuri, ci povestiri sau nuvele, unele scrieri de ale mele cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriş-Cudla, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Constantin Brâncuşi, Nichita Stănescu, Raoul Şorban, Nicu Ceauşescu; Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel  García Márquez, Edith Piaf, Vladimir Vîsoţki, Salvatore Adamo…

Urmăriți viața politică? În anul curent ea este marcată de două mari evenimente – alegerile locale în capitală și alegerile parlamentare. Pot fi ele de cotitură în soarta Republicii Moldova? O altă cotitură de labirint în care ne buimăcim de aproape 30 de ani…

Nu pot să nu urmăresc şi viaţa politică de la noi, oricât de ticăloşită ar fi ea – şi în Basarabia, şi în România, şi în Rusia, şi în lumea întreagă, am impresia. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii. Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă şi o rază de speranţă, şi o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi aminteşte, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918: acelaşi haos, aceeaşi derută, deznădejde, sărăcie, încrâncenare, divizarea comunităţii în adepţi ai Unirii cu România şi aprigi adversari ai acesteia… Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa şi patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate şi la înţelepciunea ţăranilor noştri, foarte posibil – şi la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostaşi şi intelectuali ardeleni, fie lideri de la Bucureşti. Aş vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu ştiu cum, a doi fruntaşi ai mişcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu şi Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt şi de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar şi oameni foarte înstăriţi, şi, ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană – şi generoşi, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca şi la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu şi N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina şi Vechiul Regat, şi-au ocupat nişte locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului XX. Acum suntem la începutul altui secol, ba şi al altui mileniu, şi istoria are toate şansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii democratice, general-umane dar şi naţionale şi să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate şi steaguri ba roşii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Consemnare: Gheorghe BUDEANU

Chișinău, Revista NATURA, mai 2018

Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze

Misterul morții lui Alexei Mateevici.
Certitudini și ipoteze

(Comunicare susținută în cadrul Sesiunii de comunicări științifice, organizate de Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu” din Chișinău cu prilejul împlinirii a 130 ani de la nașterea autorului Imnului de Stat al Republicii Moldova, 15 martie 2018)

*

În momentul când mi s-a propus participarea la sesiunea de comunicări științifice consacrată împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Alexei Mateevici (16 martie 1888), nu am ezitat nici pe o clipă, atunci când mi-am ales tema „Misterul morții lui Alexei Mateevici. Certitudini și ipoteze”, deoarece în memoria mea mai persista polemica din săptămânalul „Literatura și Arta” de acum 23 de ani (numărul din 30 martie 1995, pp.6-7) privitoare la boala și moartea strălucitului nostru înaintaș, polemică provocată de articolul medicului Ovidiu Vuia, intitulat „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!” și publicat în revista clujeană Renașterea, nr.5, martie 1994, retipărit peste o lună în „Literatura și Arta”. În 1995 eu lucram la secția publicistică a săptămânalului și țin minte bine dezbaterile aprinse din redacție pe marginea acestei teme delicate și controversate. Mi s-a părut că este de ajuns să recitesc acele pagini din „LA”, să mai caut cel puțin câteva izvoare adiacente și să pot formula niște concluzii certe, axiomatice privitoare la tema dată. Or, nu a fost așa și mi-am dat seama de acest lucru pe măsura adâncirii în noianul de materiale care, fie apropiate temei, fie doar tangențiale, dezvăluie o mulțime de semne de întrebare care, din nefericire, rămân fără răspuns până în prezent. De aceea, am hotărât să nu cuprind necuprinsul, ci să-mi sprijin alocuțiunea pe ipotezele a doi medici de o reputație profesională strălucită. Vorba e de menționatul deja medic neuropatolog Ovidiu Vuia, român transilvănean, născut la Arad în 1929, decedat subit, în septembrie 2002 (morțile acestea subite ale personalităților provoacă întotdeauna fiori), în Germania, în orașul Giessen, unde era stabilit din 1970, cauza morții nefiind elucidată până în prezent.
Nu voi stărui asupra biografiei lui Ovidiu Vuia, o poate afla oricine accesează internetul. Voi aminti aici doar că printre numeroasele cărți de specialitate și nu numai este și cea care a declanșat în România o adevărată efervescență literară, care, pe parcursul ultimelor două decenii, a demistificat prejudecățile privitoare la anii de boală și moartea lui Mihai Eminescu și anume cartea „Misterul morții lui Eminescu” (Editura Paco, București, 1996). Or, astăzi știe toată lumea că marele nostru poet n-a avut lues transmis prin ereditate, că n-a înnebunit, ci a fost înnebunit în mod deliberat, iar organismul i-a fost slăbit până la epuizare totală prin fricțiunile cu mercur, substanță extrem de toxică, tratament ce i s-a aplicat împotriva unei boli de care nu suferea. S-a vorbit și s-a scris mult despre asta, dar Ovidiu Vuia a fost primul care a abordat științific acest subiect de un dramatism ieșit din comun.
Cel de-al doilea medic, pe ipotezele căruia se sprijină comunicarea mea este medicul legist basarabean Gheorghe Baciu, născut la Bălți în 1936, unicul dintre polemiștii temei abordate de mine care mai este în viață. Cei doi aprigi negativiști ai ipotezelor lui Ovidiu Vuia – filologii Efim Levit și Sava Pânzaru, – au trecut și ei la cele veșnice.
Și acum voi aminti de semnele de întrebare pe care și le-au pus Ovidiu Vuia și Gheorghe Baciu și la care au încercat să răspundă sub formă de ipoteze, nicidecum certitudini, privitoare la boala și moartea lui Alexei Mateevici.
Un semn de întrebare este: de ce Alexei Mateevici a fost înmormântat în mare grabă, în nici 24 de ore de la deces, fără să i se facă autopsie, nici medico-legală, nici prosecturală? Răspunsul, precum că graba a fost determinată de boală – tifos, fie el exantematic sau abdominal, ca să nu se răspândească! – nu-i satisface pe cei doi medici, pentru că acest răspuns duce la o altă întrebare: dacă este adevărat diagnosticul bolii, cum s-a putut întâmpla să aibă acces la bolnav rudele acestuia, mama Nadejda, soția Teodosia și fratele Victor? Doar se știe, că accesul, în acest caz, fie și al rudelor de gradul I, este strict interzis.
O altă întrebare: de ce diagnosticul bolii – tifos (iarăși, exantematic sau abdominal, nu contează) – s-a pus abia după deces? Ovidiu Vuia susține că în vara anului 1917, pe linia frontului Mărășești-Tecuci, nu s-a depistat vreun focar de epidemie de tifos și mai adaugă: fiindcă focarul epidemic de pe front nu poate fi demonstrat, poetului i s-a pus diagnosticul de gripă, boală de care au murit în primul război mondial mai mulți oameni decât pe front. (LA, 30 martie 1995, p.6). Vine în discuție științifică și originea eterogenă a îmbolnăvirii, susține medicul transilvănean, adică boala i-a putut fi și provocată prin contaminare de către medici. Nu se cunoaște, în acest sens, nici un document, care să vorbească dacă poetul se afla singur în camera de spital, lucru greu de crezut, când așa ceva nu prea exista în spitalele vechi. Vom menționa aici că Spitalul Orășenesc Gubernial din Chișinău, (nu cel de boli infecțioase, precum au crezut majoritatea cercetătorilor și biografilor lui Alexei Mateevici – n.a.), în care a fost internat poetul, avea o vechime de 100 de ani, fiind deschis încă în anul 1817. Medicul legist Gheorghe Baciu afirmă că spitalul dispunea de suficiente posibilități de diagnostic și tratament al multor boli, iar medicina legală și anatomia patologică dispuneau de multe metode de cercetări specifice: macro și microscopice, bacteriologice, biochimice etc., pentru a determina cauza morții, a raportului de cauzalitate dintre traumă și deces ș.a. Cu regret, în cazul morții lui Mateevici, aceste oportunități n-au fost exploatate. De ce?, se întreabă medicul, iar răspunsul precum că era vreme de război iarăși nu rezistă, pentru că în luna august 1917, deși era război, în Chișinău funcționau toate instituțiile, toată infrastructura, nu era declarată stare excepțională, nu existau spitale militare, iar în cele existente nu erau aduși bolnavi de pe front, așa încât medicii lucrau în regim normal. Despre starea de normalitate din oraș ne vorbesc și alegerile municipale, în Duma orășenească, desfășurate fără nici un fel de impedimente, pe data de 15 august, bolșevicii pierzându-le lamentabil, ceea ce i-a înrăit într-atât, încât au hotărât să se răzbune, omorându-i, pe 20 august, pe doi dintre cei mai remarcabili fruntași ai mișcării de eliberare națională Simion Murafa și Andrei Hodorogea, prieteni buni cu Alexei Mateevici. Așadar, cu atât mai mult se cereau investigații medicale serioase, cu cât era vorba de o personalitate marcantă a Basarabiei, care a fost înmormântată, așa cum se și cuvenea, la nivel arhieresc.
O altă întrebare la care nu se găsește răspuns: de ce data morții de 13 august a fost fixată în cartea de acte a Bisericii Sf. Nicolae din Chișinău tardiv, cu nr.641, abia la 18.08.1917? Cifrele indicate de mine aici ar putea fi incorecte, Gheorghe Baciu afirmând că data morții este indicată în actul susmenționat abia pe 21 august. Am studiat atent, cu lupa, facsimilul acestui document, dar n-am înțeles aproape nimic din el, fiind scris neglijent, cu multe ștersături, cu multe cuvinte suprapuse, majoritatea ilizibile, cu o caligrafie deșănțată. Între actul de naștere și cel de deces încape viața unui om și alcătuirea unor astfel de documente întotdeauna a solicitat o precizie și o acuratețe deosebite. De ce în cazul lui Alexei Mateevici nu s-au respectat aceste norme?
Alte nedumeriri ale celor doi medici:
– Nu se concretizează în nici o sursă starea sănătății lui A. Mateevici la momentul reîntoarcerii lui de pe front.
– Tratamentul bolnavului cu pulverizări de diverse mirodenii medicamentoase înseamnă un tratament simptomatic de revulsie, întru a-i scădea febra, nicidecum îndreptat contra bolii de bază (în cazul în care aceasta ar fi fost tifos), deci cu efect terapeutic nul.
– Moartea subită, anticipată de o stare satisfăcătoare, care nu prezenta pericol pentru viață.
Multe alte nedumeriri și semne de întrebare, rămase fără răspuns, le găsim în articolul lui Ovidiu Vuia, despre care am vorbit, „Cine l-a ucis pe poetul Alexei Mateevici?!”, precum și în cartea lui Gheorghe Baciu „Viziuni asupra vieții și morții poeților martiri Eminescu, Mateevici, Vieru” (Chișinău, Tipografia „Balacron”, 2014).
Iată ce își nota în Jurnalul ei intim, pe data de 14 august 1917, adică în chiar ziua înmormântării poetului, soția acestuia Teodosia Novițki-Mateevici (versiunea română – Zinovie Buruiană, 1983): „Nenorocirea s-a produs. Oricât ar părea de stupid, de incredibil, dar faptul s-a consumat. Ieri Alioșa a murit, iar astăzi l-am înmormântat și noi am devenit orfani pentru toată viața. Eu nu înțeleg aproape nimic, nu-mi dau seama de situația nenorocită, de ce-o să fac mai departe? Trebuie să trăiesc, trebuie să ocup un serviciu, dar unde și cum – nici nu știu, nici nu înțeleg!…
De la 2 august lui Alioșa i s-a făcut mai rău, și tot timpul inima îi era întreținută (ajutată) prin pulverizare cu diverse mirodenii medicamentoase. La 12 august am convocat un consult medical, în urma căruia medicii nu mi-au spus nimic spre consolare; au afirmat că inima într-adevăr e foarte slăbită, dar că se iau diverse măsuri și – e posibil – să se mai întărească. Astfel că mai pâlpâia o mică speranță de îndreptare, mai cu seamă că în ultima noapte, înainte de a muri, a dormit foarte bine (eu am stat de veghe la spital), (lucru imposibil, în cazul diagnosticului de tifos! – n.a.), iar dimineața au început frisoanele convulsive și la ora 15 – scumpul meu Alioșa a închis ochii… În clipa aceea eu eram acasă, iar mama la spital. A ieșit, pentru o clipă, pe sală și, în clipa aceea, Alioșa, fără nici o zvârcolire, liniștit și-a dat duhul… A fost lucid până în ultima clipă… A mâncat, a băut un strop de vin și… a murit… În aceeași zi, spre seară, noi l-am îmbrăcat și l-am transportat în capela spitalului, unde a rămas peste noapte. Astăzi l-am înmormântat. Mai întâi s-a slujit liturghia pentru răposați în capela spitalului, iar apoi – prohodul, slujit de Preasfințitul Gavriil, cu corul Episcopiei”…
În pofida convingerilor unor cercetători, precum că Jurnalul Teodosiei Novițchi-Mateevici este apocrif sau, în cel mai bun caz, scris mai târziu decât datarea indicată în el, (până în prezent nu se știe unde se află originalul!), putem presupune că cercetătorul Vlad Chiriac a avut dreptate atunci când a afirmat că soția lui Alexei Mateevici a fost pe parcursul întregii sale vieți nu doar o „aprigă rusofonă”, ci și o „doamnă de fier”! Altfel, cum să ne explicăm faptul că ea a avut puteri pentru „literatură” în chiar ziua înmormântării soțului?
Destinul marelui cântăreț al limbii române Alexei Mateevici a fost unul eminamente tragic nu doar în timpul scurtei sale vieți, ci și după trecerea lui la cele veșnice. La procesiunea de înmormântare nu a participat nici un fruntaș al mișcării de eliberare națională din acele vremuri zbuciumate, prieteni buni și vechi ai poetului și preotului-martir. Majoritatea lor în luna august 1917 erau în Chișinău, fiind în febra alegerilor municipale, dar nimeni nu i-a înștiințat nici privitor la deces, nici privitor la înmormântare. În afară de o zgârcită înștiințare și aceea plină de inexactități și anonimă, din 15 august 1917, publicată în gazeta de limbă rusă „Бессарабская жизнь”, referitoare la decesul și înmormântarea lui Alexei Mateevici, nici un alt ziar nu a publicat un necrolog. Abia pe 20 august „Cuvânt moldovenesc” publică o înștiințare nesemnată despre dispariția prematură a poetului. Apropo, redactorul „Cuvântului moldovenesc”, Pan Halippa, când a auzit de tragicul sfârșit al lui Alexei Mateevici, a fost într-atât de șocat, încât și-a pierdut cunoștința. Iar pe 27 august 1917, aflăm din Jurnalul Teodosiei Novițki-Mateevici, precum că ea ar fi fost vizitată de „prietenul lui Alioșa, Ștefan Ciobanu”, care i-a cerut informații în vederea întocmirii unui necrolog, care așa și n-a mai apărut, nu se știe din ce motive.
Ovidiu Vuia susține că, pentru a limpezi situația creată în jurul bolii și a morții lui Mateevici, ar fi binevenită deshumarea cadavrului poetului și efectuarea investigațiilor medico-legale, care la ora actuală merg până mai departe de ADN. El aduce mai multe exemple de deshumări ale personalităților, printre care și pe cel al compozitorului Beethoven, în jurul căruia se crease o polemică privind urechea lui interioară. Cadavrul a fost deshumat de două ori. Au mai fost deshumați și Mozart, și Verdi și lista poate continua. Pentru noi propunerea medicului pare, poate, hazardată. Dar, consider că atunci când e vorba de crime, ele trebuie descoperite și dezavuate, indiferent când au fost săvârșite: acum o zi, acum un an, acum un deceniu, acum un veac… În caz contrar, acest gen de „taine” devin un stimulent întru săvârșirea altor crime odioase.
Nu știm până în prezent: moartea lui Alexei Mateevici a fost naturală sau e vorba de o crimă. Atâta timp cât nu știm, vom spune și noi, precum a spus și poetul în „Pietre vechi”, poezie dedicată bunicului său: Numai piatra de mormân / Vrednică-i de crezământ…

Veronica BOLDIȘOR,
Chișinău

NICOLAE RUSU, PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL, A DEVENIT SEPTUAGENAR…

Nicolae Rusu la 70 de ani

Dumnezeu ne-a relevat că basarabeanul Valeriu Rață e mai demn de măreția cerescului decât de nimicnicia pământescului. Și l-a chemat la El.

Dumnezeu ne-a relevat că basarabeanul Valeriu Rață e mai demn de măreția cerescului decât de nimicnicia pământescului. Și l-a chemat la El.

A plecat subit la Domnul, la vârsta de 67 de ani, un frate basarabean, frate întru românism pe care l-am prețuit și care, în generozitatea sa înnăscută, mi-a răspuns la rându-i cu mult peste puterea mea de a oferi.

În contextul unei fericite întâmplări, uneltite de „cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu”, am cunoscut direct și indirect oameni aleși de pe cel mai nedreptățit meleag românesc: Basarabia.

Pe un asemenea flux al întâmplării am ajuns, pentru o perioadă, colaborator al revistei “BiblioPolis” din Chişinău şi co-participant la o serie de evenimente culturale din capitala R. Moldova, majoritatea fiind la Biblioteca Municipală „B P. Haşdeu”, editorul numitei reviste. Acolo am cunoscut persoane deosebite, fraţi adânc trăitori în românism. Între aceşti basarabeni frumoşi, cu puterea de a rezista la erodarea fiinţei lor originare, în condiţiile de a se fi aflat sub o brutală influenţă străină, l-am întâlnit şi pe alesul om de carte Valeriu Raţă.

În cazul lui Valeriu Raţă, starea de bun român în care mi s-a arătat avea o particularitate care mi-a accentuat interesul de a mă apleca asupra acestui Om frumos. Valeriu Raţă e, ca în multe nuclee familiale din Basarabia, fiul unei familii mixte, mama dânsului fiind ucraineancă. Fiul acestei familii româno-ucrainene avea libertatea să îmbrăţişeze cultura mamei, care, fireşte i-a transmis limba maternă. Nu ar fi fost deloc nefirească această traiectorie cultural-spirituală a fiului, evident, în măsura în care ar fi lucrat în structura sa fiinţială şi zestrea românească a tatălui, în vatra căruia fiul urma să-şi împlinească viaţa.

Nu ştiu cât de ucrainean a fost, prin mamă, Valeriu Rată. Ştiu însă aproape cu precizie, urmare a câtorva luminoase întâlniri directe şi indirecte (indirecte, prin intermedierea condeiului său), cât de bun român a fost basarabeanul Valeriu Raţă.

Convingerea mea asupra românismului celui asupra căruia mă refer aici, neverosimil, la timpul trecut, ar putea fi întărită de un argument prioritar, acela că dânsul a fost, prin studii, licențiat în limba şi literatura română. Şi că, ca o curgere firească în albia profesională dată, a fost lector, corector şi redactor de carte şi revistă româneşti, el însuşi fiind autorul a şase volume demne de osârdia cititorului român, fie cititorul (cel în confuzie aflat) şi… moldovean.

Trei dintre aceste cărţi ale dumnealui mi-au fost dăruite atunci când m-am aflat la Chişinău, desigur, cu prilejul unor evenimente culturale, cele mai multe având loc în Cetatea cuvântului nemuritor unde Valeriu Raţă îşi exercita activitatea curentă, de lector şi redactor de carte în cadrul Serviciului editorial al Bibliotecii, secretar de redacţie al revistei “BiblioPolis” (inclusiv, publicist). Uneia dintre ele („Frământul sufletului meu”) am îndrăznit să-i dedic și o recenzie, în care mi-am exprimat receptarea emotivă, nicidecum exegetică, asupra frumoaselor sale versuri. Versurile sale sunt stări si forme rezultate din atingerea târzie a aripei îngerului care tutelează acest har, lirismul, mugure aflat de la început în ființa lui Valeriu, dar silit la o germinare latentă, până ce primăvara basarabeană, cea încătușată de iarna siberiană, urma a-și rupte cătușele.

Și urma numaidecât să-mi arăt acest gen de bucurie și după lectura celui mai recent volum al său, „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, în posesia căruia trebuia să intru pe 17 noiembrie, întâlnire prilejuită de prezența mea la Chișinău, la Conferinta de comemorare a 75 de ani de la tragica bătălie de la Cotul Donului, Stalingrad și Câmpia Calmucă, eveniment intermediat mie, ca si in cazul tuturor celorlalte „întâmplări” basarabene, de dl. dr. Vasile Soimaru. Atunci, aflat în sala cu coloane a Bibliotecii, o umbră desprinsă de după un pilastru ce proptea cerul Edificiului chișinăuian al Cărtii mă cuprinde într-o îmbrățișare caldă, șoptindu-mi la ureche, ca să nu deranjeze atmosfera Conferinței, câteva cuvinte grăbite: „Iartă-mă că nu pot rămâne! Ți-am lăsat ultimul meu volum la dl. Vasile Șoimaru. Să nu uiți să i-l ceri!”

Așa m-am despărțit fizic, pentru veșnicie, de Valeriu Rață. O despărțire premonitorie, căci „ultima carte”, cea referitoare la „Cu Dumnezeu în fiecare zi”, a fost rostirea lui voluntară – și parcă într-o notă prea decisivă -, iar graba despărțirii de mine spunea parcă și ea ceva. În plus, deși marea mea grijă, la întoarcerea de peste Prut, a fost mereu să țin strâns la piept cărțile oferite de frații basarabeni, de data aceasta ultima carte a alesului meu prieten Valeriu Rață mi-a scăpat din brațe: am uitat să o recuperez de la dl. Vasile Șoimaru. O amnezie care și ea va fi fost un semn prevestitor.

Iertare și bună răsplată la Cer, mult regretat al nostru Valeriu Rață!

http://negrupealb.ning.com/forum/topics/dumnezeu-ne-a-revelat-ieri-c-basarabeanul-valeriu-ra-e-mai-demn

PRIETENUL NOSTRU, VALERIU RAȚĂ, A PLECAT ÎN GRIJA DOMNULUI

Cu tristețe și îndurerare am aflat vestea, că pe data de 10 februarie 2018 ne-a părăsit colegul nostrum drag, scriitorul, poetul, publicistul Valeriu Rață.

Valeriu Rață s-a născut pe 4 decembrie 1951, în s. Ciuciulea, r-nul Glodeni (atunci r-nul Balatina). Copilăria și-a petrecut-o în satele Haraba și Butuceni din r-nul Râbnița, Transnistria.
În perioada anilor 1959-1967 a urmat școala de opt ani din s. Butuceni, r-nul Râbnița, 1967-1969 – Școala medie din satul Jura, același raion, 1969-1974 – studii superioare la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, specialitatea: filolog, profesor de limba și literatura română.
Începe activitatea ca profesor de limba și literatura română la școlile din raionul Râbnița și la Chișinău, între anii 1974-1978, apoi șef-adjunct și șef de secție la Colectura Republicană a Bibliotecilor (1978-1983 și 1985-1990), redactor inferior și corector la Editura „Cartea Moldovenească” (1983-1985). Activează ca traducător și inspector principal în cadrul Secției secretariat la Banca de Economii SA (1990-2008).
Din anul 2008 activează în cadrul Secției editoriale la Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” mai întâi ca reporter, lector și redactor de carte.
Pasiunea de a scrie a avut-o de mic, de la 11-12 ani, pe când era elev în clasa a patra a școlii medii incomplete din satul Butuceni, raionul Râbnița. Până la absolvirea școlii medii de cultură generală avea deja adunate, într-un caiet voluminos, versuri „despre ce e şi ce nu e pe lume”.
Scria despre toate câte îi veneau în gând unui adolescent.
În viaţă a avut mai multe pasiuni, doar patosul scrisului l-a însoţit permanent. A rămas fidel poeziei, datorită dragostei de limba română şi de Ţară; dorinţei de a spune oamenilor gândurile, faptele și sentimentele; credinței în adevăr și dreptate prin cuvinte simple, dar, în acelaşi timp, pline de emoții, de pasiune, de profunzime.
Valeriu Rață a publicat mai multe scrieri literare și publicistice (unele semnate cu pseudonime), dintre care: Florilegiu bibliofil aniversar (2012), Biblioteca Municipală: portret din profil cultural ( 2013), culegerea de poezie civico-patriotice și social-militante Înălțarea Neamului (2014), culegerea de poezii lirice Frămîntul sufletului meu (2015), Cu Dumnezeu în fiecare zi (2016), Alt portret din profil cultural al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” (2016).
Ultima apariție editorial a lui Valeriu Rață a fost volumul de poezii pe tema ocrotirii și salvării mediului cu titlul Vibrații ecologice, apărută în 2017.
Pe parcursul activității publicistice și editoriale sale publică articole, consemnări și recenzii în: Literatura și arta, BiblioPolis, Capitala, Jurnal de Chișinău, Univers pedagogic pro, Gazeta bibliotecarului, Ecoul Eminescu, Gând românesc, Valahia ș.a. Are publicații în volume ale altor autori sau în culegeri colective.
A fost un activ publicist și în mass-media on-line: hasdeu.md, bibliocity.blogspot.com, romaniidinjurulromaniei.ro, radmila-popovici-paraschiv.com, ioncoja.ro, art-emis.ro, rgn¬press.ro, basarabia-bucovina.info, negrupealb.ning.com ș.a., pe blogul personal valeriurata.wordpress.com.
Asociația Bibliotecarilor din Republica Moldova în cadrul Concursul Cele mai reușite lucrări în domeniul biblioteconomiei și științelor informării i-a decernat în 2014 Premiul II pentru lucrarea Biblioteca Municipală: portret din profil cultural la categoria Biblioteconomie și știința informării și în 2016 Premiul I pentru volumul Alt portret din profil cultural al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” la categoria Alte domenii.
Colectivul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” aduce sincere condoleanțe și compasiune familiei, rudelor, colegilor apropiați regretatului Valeriu Rață, Om de omenie, Om al Cuvântului, Om al BiblioPolis-lui.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace și liniște.

Biblioteca Municipală,
Prietenii, Autrorii și Cititorii ei.

* * *

Poezii şi vechi, şi noi…
de Valeriu Raţă

Dor

Dor de stele luminoase,
Dor de iarba de mătase,
Dor de ramul plin de rod,
Dor de smoala de pe ciot,
Dor de zîne din poveste,
Dor de aer de pe creste,
Dor de fluturi, dor de ploi,
Dor de ciute din zăvoi,
Dor de zbor de rîndunele,
Dor de mări de viorele,
Dor de codrul cel tăcut,
Dor de visul meu plăcut,
Dor de bobul din cîmpie,
Dor de-a scrie poezie,
Dor de joacă, de alai,
Dor de cîntec, zis la nai,
Dor de marea idolatră,
Dor de plopii de la poartă,
Dor de magicul izvor,
Dor de graiul ce-l ador,
Dor de păsări călătoare,
Dor de cer mereu cu soare,
Dor de vatra ce-o iubesc,
Dor de dor – cu dor trăiesc!

Confidenţă

De vin la tine, mare,
În zbor ca un lăstun,
În valul tău albastru
Ca peştii mă cufund.

De vin la tine, codru,
Sub ramuri de alun,
Mă ştiu de veci cu Neamul
Şi-n toate-ţi mă supun.

De vin la tine, brazdă,
Bătînd acelaşi drum,
Îţi port în piept iubirea
Şi-n bulgări mă adun.

Pornit spre tine, steauă,
Cu toate că n-ajung,
Mă mîngîi doar cu raza-ţi,
În care şi apun.

Doina

Doina noastră-i suflul gliei,
Murmur dulce de izvor,
Cîntec ce duios răsună
Dintr-un fluier de păstor.

Doina ni-i şi veselie,
Tîngă, jale, bocet lung,
Pe hîrtie n-ai descrie-o,
Căci cuvinte nu ajung.

Doina ni-i mîndria noastră –
Patrimoniu secular…
Ea în suflet ne străbate
Şi ni-l spală de amar.

Eu ascult iubita-mi doină
În sătucul meu cel drag,
Melodia ei curată
Mă alină ca un mag.

Nu mai am de ce mă teme
Neamul meu că va pieri,
Nu, căci dăinuie în vreme
Cultul doinei de aci.

Noi cu doina ne mai ţinem,
Doar cu doina din străbuni,
Doina cea dintotdeauna,
Făcătoare de minuni.

Ce e limba mea română?

Ce e limba mea română?
Soarele ce luminează
Zi şi noapte ca-n amiază,
Floarea vieţii, floarea-zînă.

Ce e limba mea română?
Strugurii de poamă rară,
Cocostîrcii ce-ntr-o doară
Stau pe creasta de fîntînă.

Ce e limba mea română?
Rîu cu valuri jucăuşe,
Dealuri roşii de scoruşe,
Miei buclaţi zburdînd la stînă.

Ce e limba mea română?
Este vatra cu ogoare,
Un covor, un păretare
Cu motiv lucrat de mînă.

Ce e limba mea română?
Cîntecul voios de fată,
Un sărut de prima dată,
Chiar şi plînsul fără frînă.

Ce e limba mea română?
Legămîntul meu cu Ţara,
Roua dulce şi amara
Frunză de pelin, păgînă.

Ce e limba mea română?
Dar lăsat pe veşnicie,
Înţelegeri, armonie,
Pacea-n curs de săptămînă.

Ce e limba mea română?
Zîmbet de copil în faşă,
Stea, putere uriaşă –
Peste noi ca o stăpînă.

 

Cartea

În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei
Şi îmi găsesc smerit alinul
Oricînd mă aflu-n faţa ei.

Îmi iese-n cale doar cu plinul
Şi sînt ferit de oameni răi –
În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei.

De parcă ar gusta din vinul
Ce mă îmbată vrei, nu vrei
De dor, de jale, de scîntei
Şi îmi determină destinul.

În orice filă-i văd sublimul,
Un dar ce vine de la zei…

 

Pomul dragostei

Ion
şi Ioana:
el – tulpina,
ea – coroana,
fructele – copiii,
fiicele şi fiii,
mulţi
şi
dulci.

 

 

Referinţe

 

„Poezia lui [Valeriu Raţă – n.n.] are suficiente note originale şi denotă o avansată cultură poetică.”
Iurie COLESNIC,
scriitor, istoric, cercetător

* * *

„Poezia lui Valeriu Raţă din recentul volum [Frămîntul sufletului meu – n.n.] e pătrunsă de un frumos grad de sensibilitate și de gust, exprimă o anumită experienţă artistică, e delicată, fină, ruptă din sufletu-i sensibil; sub aspectul căutărilor tematice şi artistice se situează pe cele mai diverse paliere. Virtuozi¬tatea metrică (în stil clasic) e respectată aproape în fiecare vers. Autorul nostru n-a mers pe urmele unor poeţi care fug de rime și de metafore, ci consecvent în versurile sale le-a utilizat.”
Dr. Claudia SLUTU-GRAMA,
poetă, bibliolog

* * *

„Valeriu Raţă, poetul, nu pozează într-un filozof încifrat în metaforă, în deţinător al cheii absolutului, nu pretinde (intuiesc eu) că melosul versului său e deplin consonant cu „simfonia spiritului universal” sau că e acel Făt-Frumos purces să „elibereze cuvintele din posesia fermă a definiţiei” lor (Eli Khamarov, despre poetul universal). El e alt gen de soldat al stihurilor, opus celui care hră¬neşte iluzia că poartă în raniţă bastonul de mareşal. Nici n-ar avea timp pentru ispite măreţe, căci generaţia de poeţi căreia i-ar fi putut aparţine a luat startul de mult, în anii ’80 ai secolului trecut. Poetul Valeriu Raţă e excepţia, el este nonconformistul care, iată, nu şi-a conectat fluxul biografic la contingentul literar consacrat de istoria literară. El este în contratimp nu doar legat de peri¬oada în care ar fi trebuit să-şi semnaleze debutul poetic, dar şi legat de mersul stilurilor literare.”

Gheorghe PÂRLEA,
poet, publicist

110 ani de la nașterea etnologului român Ștefania CRISTESCU-GOLOPENȚIA (1908-1978)

Astăzi, 12 februarie 2018, se împlinesc 110 ani de la nașterea etnologului
român Ștefania CRISTESCU-GOLOPENȚIA (1908-1978), participant activ la Monografia satului basarabean, Cornova, în vara anului 1931.

S-a născut la 12 februarie 1908, la Craiova. Se stinge din viață la 29 martie 1978, la București.
A fost soţia sociologului Anton Golopenţia (1904-1950).

A urmat Liceul la Craiova (1927). A studiat la Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti (1927-1930). Între 1930 şi 1932 urmează cursuri de doctorat în sociologie şi filologie cu Dimitrie Gusti şi Ovid Densușianu, şi activează la Institutul de Statistică. În 1932 pleacă la Paris, cu o bursă de studii a statului
francez. Audiază cursuri de lingvistică, etnografie şi sociologie la Sorbona, la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi la College de France. În 1934 obţine diploma Institutului de Etnologie de la Sorbona. Revenită în ţară, îşi continuă studiile de doctorat şi funcţionează ca bibliotecară la Seminarul de Sociologie (1934-1936).
Profesoară de limba şi literatura română la Caransebeş (1936-1938), la licee din Bucureşti (1940-1952) şi la şcoli elementare (1952-1963).
Începând din anul 1929 a participat la toate campaniile organizate de Institutul Social Român. A deţinut un loc distinct între participanţii la campaniile monografice iniţiate şi conduse de Dimitrie Guşti. A colaborat la Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, Sociologie românească şi Revista de folclor.
În 1940 publică volumul Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), care conţinea, în germene, substanţa tezei ei de doctorat. Volumul este distins cu premiul Vernescu al Academiei Române în anul 1941, pe baza raportului înaintat de Dimitrie Gusti, care scria: “Lucrarea […], întocmită pentru Congresul Internaţional de Sociologie, ce trebuia să aibă loc la Bucureşti în august 1939, are meritul [de] a cerceta pentru întâia dată o serie de credinţe şi practici magice, culese de autoare la femeile şi în gospodăriile lor dintr-un sat, şi anume din satul Drăguș”. Cartea va fi republicată în 1944 sub titlul Credinţe şi rituri magice. (Modificarea, care marca, în fapt, inserarea volumului, alături de multe altele, în 30 cadrul seriei monografice Drăguş, nu s-a făcut din iniţiativa autoarei). Ediţia a 3-a va apărea în anul 2002, cu un Cuvânt înainte şi Note, semnate de fiica autoarei, prof. dr. Sanda Golopenţia.
A participat în 1931, la campania monografică de la Cornova, jud. Orhei (astăzi r-nul Ungheni). Cercetările sale, parte a dosarului “spiritual” al expediţiei monografice de la Cornova, sunt incluse în volumul postum, intitulat Descântece din Cornova – Basarabia, îngrijit de asemenea de Sanda Golopenţia, şi a apărut în 1984, la Providence (SUA). Cartea conţine corpusul de descântece cornovene cules de autoare, fişele de teren, precum şi alte studii. Ediţia a 2-a a apărut în anul 2003 cu titlul modificat Descântatul în Cornova – Basarabia.
Doi membri ai acestei familii au fost distinși cu titlul de cetățean de onoare al comunei Cornova, Sanda Golopenția-Eretescu, 2011, și Anton Golopenția, 2017.
(Alcătuit în baza Calendarului Național al BNRM)