Scuze, scuze şi iar scuze, pentru întreruperea, din vara curentă, a lucrărilor la site web-ul nostru.

S-a întâmplat aşa, pentru că echipa mea, a hotărât să parcurgă zeci de mii de kilometri cu automobilul şi cu avionul, să-şi viziteze prietenii vechi, români de pretutindeni, să cunoască noi fraţi de ai noştri din jurul României. Şi, deoarece echipa la care mă refer constă doar din… propria-mi persoană, mi-am luat, în această vara, o pauză de creaţie pe teren… Iată itinerarul acestor călătorii: Kazahstan, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia istorică, Bulgaria, Serbia, Macedonia istorică şi cea ex-iugoslavă, Albania, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Slovenia, friulanii din Nordul Italiei. Am participat la două Festivaluri folclorice ale aromânilor din Balcani: la Muntele Ponikva (Macedonia) şi la Moskopoli (Albania).

Am revenit cu bine acasă după mai bine de două luni de „vacanţă” universitară, în timpul căreia am adunat peste zece mii de imagini şi alte documente pe tema care mă preocupă. Unele impresii şi imagini din aceste drumeţii au fost deja publicate în presa periodică (vor fi inserate şi în portalul nostru), altele îşi aşteaptă rândul, dar cele mai multe vor fi incluse în ediţia a 2-a a albumului-monografie ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI.

În zilele următoare voi… vernisa în paginile date cel puţin cinci expoziţii foto din aceste drumuri obositoare, dar foarte utile şi foarte frumoase…

V. Ș.

1 Septembrie 2010

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.
Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

VȘ

Timpul, 27 august 2010

Primele informaţii despre aromâni le-am cules din cărţile despre ei, care nu-s puţine. Dar abia la 15 august 2007, de ziua Sfintei Maria, la Hramul oraşului albanez Corcea, actuala capitală a aromânilor albanezi, am reuşit să-i văd şi să-i aud pe viu. De atunci am avut multe ocazii să mă întâlnesc cu mulţi dintre ei, la diverse manifestări cu participarea oamenilor de cultură aromâni în diferite localităţi aromâneşti din Albania, Macedonia ex-iugoslavă, Grecia, Bulgaria, Serbia şi chiar din capitala României, Bucureşti. În zilele de 10-13 iulie curent, mi s-a oferit posibilitatea să mă întâlnesc cu ei la un frumos Festival folcloric al aromânilor din Balcani, la muntele Ponikva din apropierea oraşului macedonean Kociani. La mijlocul lunii august, voi participa la un alt festival folcloric în faimosul şi istoricul orăşel aromânesc Moskopole din Albania. Cu toate acestea, risc să spun că nu mă mai satur de ei vreodată, pentru că istoria şi cultura lor sunt atât de incitante, încât nu am această şansă.

Oamenii de ştiinţă din domeniu n-au ajuns la o concluzie unică privind corelaţia români-aromâni.

Cei din Bucureşti, în majoritatea lor, îi consideră români care vorbesc dialectul aromânesc al limbii dacoromâne, autorităţile punându-le condiţia neafişată că le vor acorda sprijin, inclusiv financiar, în aspiraţiile lor culturale şi naţionale, dacă recunosc că sunt români şi că vorbesc un dialect al limbii române.
Aici ar fi cazul să le amintesc cititorilor, dar şi autorităţilor de la Bucureşti, de anul 1948, când conducerea kominternistă a României, ocupată de ruşi, a oprit finanţarea şcolilor româneşti din Balcani, deschise cu mari greutăţi de Cuza Vodă, idee sprijinită şi de regele Carol I al României. Pretextul invocat de komintern era aşa-zisul pericol din partea aromânilor din Balcani asupra securităţii statului socialist român. În realitate, riscul era altul: kominterniştii bucureşteni se temeau ca dracul de tămâie de aromâni, care deţineau turme de zeci şi sute de mii de oi şi păşune de mii şi zeci de mii de hectare în Balcani, dar care nu acceptau ideile idioate marxist-leninist-kominterniste despre proprietatea socialistă şi despre dictatura proletariatului. Nu în zadar se spune în Balcani despre lumea afacerilor că acolo unde activează un aromân, nu au ce face zece evrei… Ca rezultat al acestei politici criminale, aromânii nici până astăzi nu au instituţii de învăţământ şi nici măcar nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională în ţările lor istorice – Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, excepţie făcând doar Republica Macedonia. Şi asta se întâmplă în pofida rolului aromânilor în eliberarea şi cucerirea independenţei de către aceste state balcanice, în pofida ponderii considerabile a aromânilor în dezvoltarea economiei şi a culturii statelor balcanice, unde ei locuiesc.

Iată doar câteva personalităţi marcante de origine aromână, spicuite din diverse izvoare: Alexandru Macedon, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Maica Tereza (Agnesa Boiangiu), Nicolae Milescu Spătarul, Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga, Emanuil Gojdu, Gala Galaction, Petre Ţuţea, Lucian Blaga, Toma Caragiu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Caramitru, Gigi Becali, Gheorghe Hagi, Vanga Mihanj-Sterju, fraţii Manakia şi mulţi-mulţi alţii. Era aromân şi baronul Barbu Bellu, latifundiarul şi mecenatul, al cărui nume îl poartă cimitirul-necropolă din Bucureşti, înfiinţat pe locul donat de el oraşului în anul 1853. Nu exclud că sunt şi nişte inexactităţi în această scurtă listă, dar aceasta nu înseamnă ca e o ruşine să te numeşti sau să-l numeşti pe cineva aromân. Pentru că aromânul este frate cu românul, cu adevăratul român, şi nu cu cel ce doar se acoperă cu acest sfânt nume!

La rândul lor, specialiştii din statele unde locuiesc aromânii, încă dinainte de Burebista, Decebal şi Traian, în marea lor majoritate o ţin morţiş că aromânii reprezintă o etnie aparte şi vorbesc o limbă diferită de cea română. Am avut şi eu cel puţin un caz grăitor în acest sens: în cea de-a doua expediţie la aromânii din Macedonia (august 2008), la prezentarea albumului Românii din jurul României în imagini la Bitola, intrând în sala de şedinţe a Societăţii culturale a aromânilor din oraş, la salutul meu – Bună sera, fraţilor!, răspunsul a fost categoric, dar nu m-a supărat deloc, aşa cum nu mă supără nişte neiniţiaţi de-ai noştri când spun că-s moldoveni, nu români: „Ei, da, nu mai suntem noi chiar fraţi…”. „Dar dacă vă zic veri, acceptaţi?”. Şi răspunsul lor a fost unul pozitiv, care mi-a permis să stau de vorbă cu aceşti fraţi de sânge până după miezul nopţii, mai continuând şi a doua zi…

Neavând pregătire specială, nu voi intra în aceste discuţii care, după părerea mea, până acum n-au adus niciun folos pentru înlăturarea pericolului asimilării definitive a aromânilor de către populaţiile majoritare din ţările lor de baştină.

Ca să se convingă de aceste adevăruri, le recomand specialiştilor de la Bucureşti să trăiască un an-doi într-un orăşel din munţii Pind sau Rodopi şi să se declare acolo români sau, cel puţin, aromâni, ca să se convingă în ce condiţii grele, infernale chiar, trăiesc fraţii sau verii noştri de un sânge. Va accepta acest curajos o viaţă de şomer, fără vreo sursă de venituri, nemaivorbind de vreo participare la viaţa publică? Acest bucureştean curajos ar putea supravieţui acolo doar zicând că este grec sau, cel mult, că este grec latinofon şi nimic mai mult! Iar pe aromânii din Balcani i-aş sfătui mai întâi să-şi capete drepturile de minoritate naţională de la statele în care locuiesc, bineînţeles cu sprijinul UE, şi apoi să ceară de la oficialităţile bucureştene recunoaşterea statutului de minoritate naţională pentru aromânii din România. Mult mai utilă îmi pare consolidarea acţiunilor ambelor părţi implicate în discuţii pentru rezolvarea problemelor culturale stringente ale acestei populaţii pedepsite pe nedrept de şovinismul care persistă în unele state balcanice, unele chiar făcând parte din Uniunea Europeană.
Trebuie să recunoaştem că cel mai mult sunt asupriţi aromânii în Grecia… La acest capitol chiar şi ruşii, şi ucrainenii, şi sârbii par a fi nişte îngeri păzitori ai naţiunii române/aromâne în comparaţie cu grecii… Uneori, mă bate gândul dacă nu cumva cei ce conduc lumea au pedepsit Grecia cu dezastrul politico-economic de azi pentru naţionalismul lor, combinat cu şovinismul deocheat faţă de minorităţile conlocuitoare. Îi înţeleg pe cei cu banii: ei vor să intre mai adânc în inima economică a grecului, dar de ce să sufere atât de mult bietul cioban aromân, care nu poartă nicio vină pentru naţional-şovinismul grecilor, care nici măcar nu recunosc minoritatea aromână… Sau de ce naţional-şoviniştii greci n-ar recunoaşte minoritatea aromână şi i-ar acorda o uşoară autonomie culturală, câştigând încrederea aromânilor, care le-ar fi mult prea de folos în lupta grecilor cu companiile internaţionale, companii ce vor să pună mâna pe tot ce mişcă economic acolo…
Despre patriotismul şi eroismul aromânilor în păstrarea lor ca neam elocvent ne vorbeşte şi cutremurătorul lor Imn Naţional, „Părinteasca Dimândare (Blestemare)”, compus de marele luptător pentru drepturile aromânilor din Balcani, Constantin Belimace. Iată doar patru rânduri din acest Imn (traducere liberă):

„…Blestem mare să aibă-n casă
Cel de limba lui se lasă,
Care-şi uită limba lui -
Arză-l para focului…”.

E cazul să amintim aici că şi pe noi, românii basarabeni, ne-a trezit „din somnul cel de moarte” o poezie despre limba maternă – Limba noastră a lui Alexie Mateevici, care mai târziu a devenit Imnul celui de-al doilea stat românesc, R. Moldova.

Poetul Constantin Belimace s-a dovedit a fi un mare vizionar, pentru că, după mai bine de 120 de ani, „Părinteasca Dimândare” vorbeşte mai tare şi mai actual ca niciodată, melodia imnului fiind foarte mobilizatoare şi foarte frumoasă…

Dar mai e ceva de zis despre aromâni: la ei, din vremuri străvechi, există un obicei: flăcăul aromân se însoară doar cu o fată de aceeaşi origine. Şi aceasta – în condiţiile în care aromânii încă nu au niciun fel de autonomie teritorială sau măcar culturală, fiind permanent ameninţaţi de pericolul asimilării totale şi al pierderii averilor din cauza neascultării lor de naţiunea majoritară…

VȘ

Timpul, 30 iulie 2010

Am întâlnit la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 2008, la festivităţile prilejuite de aniversarea a 90-a de la Marea Unire, pe Nicu Pluşchis, liderul actual al românilor din Kazahstan. Acolo, după vernisarea expoziţiei jubiliare „90 de imagini a 90 de urme româneşti din jurul României, la 90 de ani de la Marea Unire” şi după lansarea albumului „Românii din jurul României în imagini”, acesta mi-a reproşat că nu i-am vizitat şi pe ei, românii din Kazahstan, că poate adunam suficiente materiale pentru un compartiment despre viaţa românilor din această ţară asiatică. De la acea manifestare a trecut mai bine de un an şi jumătate, ca să pot onora, în sfârşit, invitaţia Societăţii culturale a românilor din Kazahstan „Dacia”, aflându-mă acolo în perioada dintre 26 mai şi 3 iunie curent.

Din primele zile, m-am convins că majoritatea românilor cu care am contactat acolo nu şi-au pierdut nici firea, nici limba românească, nici chiar multe din obiceiurile deprinse de la părinţii lor… Totuşi, cu anii, dorul de Patria lor istorică a devenit mai puternic, pentru alinarea căruia nu există alt leac în lume decât revenirea acasă. Dacă nu pentru totdeauna, măcar atunci când nu mai poţi de dor… Nu întâmplător românii kazahi şi-au numit Ansamblul lor folcloric „Dorul”…

Pe 31 mai, de Ziua comemorării victimelor staliniste în Kazahstan, am depus cu toţii, în frunte cu ambasadorul României la Astana, Emil Rapcea, coroane de flori la Monumentul din Spassk (40 km de la Karaganda), ridicat în memoria prizonierilor români de război şi civili care au murit în detenţie în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului între 1941 şi 1953.
Acolo am reuşit să întâlnesc mai mulţi români de înaltă probă, precum este liderul lor Nicu Pluşchis, născut de un tată lituanian şi o mamă româncă, basarabeancă din neamul Muntenilor călărăşeni.

Dar mare mi-a fost mirarea să întâlnesc în această imensă ţară (de circa 3 mln. km pătraţi şi doar 15 mln. populaţie) un adevărat poet român, ajuns la vârsta de 75 de ani, pre nume Simion Plămădeală, să-i trec pragul locuinţei sale modeste de la periferia oraşului-minier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă – circa 3000 de cărţi, majoritatea româneşti -, el fiind cel mai reprezentativ român din Kazahstan.
Dar iată ce zice chiar el despre el: „M-am născut în 1935, la Grinăuţi, localitate aflată la o distanţă de 12 km de oraşul Bălţi. Cât ai să trăieşti, oriunde ai să fii, să rămâi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei, îmi spunea mama. Am urmat cinci ani Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. În 1958 sau 1959, a apărut în vânzare la Chişinău o ediţie bucureşteană a operei lui Eminescu. Ca s-o cumpăr de la o librară cunoscută de a mea, Haia -, mi-am vândut haina nou-nouţă de pe mine. În 1959, ultimul an de studii la filologia română a Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, pe lângă alte păcate ale mele, am refuzat să predau limba rusă într-un sat de pe malul Prutului. Eu le-am zis că m-am pregătit să predau copiilor limba poporului nostru. Am fost nevoit să plec la Karaganda, căci în altă parte nu mă mai primea nimeni. Acolo am rămas, în centrul Kazahstanului. Am lucrat mai mult de 30 de ani sub pământ, în mina de cărbuni. Minerii primeau binişor… Lucram lăcătuş-electromecanic pe combinele subterane – nişte utilaje deosebit de mari. Mureau mulţi oameni. Se întâmplau explozii grozave. Le spuneam mereu că sunt român, nu moldovean. Ţin o rusoaica (o belaruscă) din moldovenii cei plecaţi din Basarabia după 1700. Am o fată foarte frumoasă, Aurica, şi un băiat de treabă, Sergiu. Ei încearcă să vorbească şi româneşte. Eu ştiu că suntem aici 33.000 de români. Statul român ne-a ajutat să ne organizăm, ne-a dat costume populare româneşti şi steag românesc, nu moldovenesc…”.

Menţionam că a absolvit (cu teza de licenţă nesusţinută) Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău în 1959. A fost coleg de facultate cu Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean) şi mulţi alţii. S. Plămădeală a ajuns în Kazahstan în anii ’50, ca mulţi conaţionali de-ai săi, la lucrările de desţelenire desfăşurate de regimul sovietic al lui Nikita Hruşciov. Motive a avut mai multe, inclusiv nedorinţa să scoată referinţele la opera politică a lui Eminescu din ultima sa teză de curs şi refuzul de a preda limba rusă într-o şcoală românească de pe malul Prutului. A lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda. În acest răstimp a scris sute de poezii în limbile română şi rusă, prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a moldovenilor.

Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe mulţi şi sunt publicate periodic în presa locală în traducere rusească. Sutele de poezii pe care le-a scris arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Printre titlurile acestor poezii:
„Cu deznădejdea am trăit”, „Am suferi gândind mereu”, „În hăul negrului mormânt”, „Veni-va ziua cea din urmă”, „Din frumuseţea ta, Moldovă”, „Are inimă şi floarea”, „Noi şi ei, cotropitorii”, „De n-ar fi în lume doine”, „Mi-e dor de-o dulce româncuţă”, „Apusul meu însângerat” ş.a. Sigur, vom căuta o posibilitate ca să-i tipărim o carte de poezie aici, la noi, la el acasă…

În altă ordine de idei, m-am bucurat mult că populaţia băştinaşă, dar şi conducerea acestei ţări, mai ales a regiunii Karaganda, se poartă suficient de bine cu consângenii noştri, ajutându-i în consolidarea Societăţii lor culturale „Dacia”. Cel mai mult, însă, sunt ajutaţi de către Ambasada României la Astana, de către ex-ambasadorul Vasile Soare, ambasadorul actual Emil Rapcea. Numai cât face excursia unui grup de etnici români de toate vârstele din Kazahstan prin toată România, concertul folcloric din Karaganda al unor artişti de prestigiu veniţi din Ţară, care a durat mai bine de şase ore, ambele organizate cu sprijinul Ambasadei române! Dar ea nu reuşeşte să le facă pe toate, pentru că marea majoritate a etnicilor români din Kazahstan provin din Basarabia, fostă parte integrantă a României interbelice, azi fiind un stat independent, şi, deci, rudele lor şi arhivele de stat – de care mulţi moldoveni au nevoie – se află în actuala lor patrie istorică – R. Moldova.
Diplomaţii moldoveni, însă, nu-şi mai amintesc de consângenii lor din Kazahstan – sărmani basarabeni, deportaţi în stepa kazahă şi urmaşii lor, foşti „ţelinari” şi mineri, care şi ei au fost deportaţi, dar „de bună voie” etc. Comuniştii, în cei aproape nouă ani de guvernare, n-au întreprins niciun pas pentru ajutorarea consulară a moldovenilor din Kazahstan. Este adevărat că nici liderul kazah, Nazarbaiev, nu s-a grăbit să acrediteze în ţara sa un comunist inveterat în funcţia de ambasador moldovean. Comuniştii n-au ridicat măcar un monument (pe lângă cele 25 ridicate de alţii, inclusiv de România) victimelor represiunilor staliniste din Basarabia, numărul cărora nu-l ştie nimeni nici până azi…
Cu regret, nici actuala guvernare liberală n-a întreprins ceva pentru reluarea, la alt nivel, a unor relaţii diplomatice cu o ţară care are un potenţial economic de mare perspectivă, unde locuiesc peste 20 de mii de români moldoveni (conform unor estimări, cifra dată poate fi dublată).

Păcat ar fi să uităm că diplomaţia comunistă de la noi a reuşit, totuşi, să lase nişte urme adânci de tot în stepa kazahă, urme legate de restrângerea masivă a activităţii economice a unicului om de afaceri moldovean, miliardarul Anatol Stati. Căci, dacă Stati achita toate poliţele banditeşti ale bolşevicilor moldoveni, şi dacă Stati nu era Stati, ci un fel de Voronin sau Tkaciuk, fiţi convinşi că activitatea acestuia continua vertiginos şi în prezent… Ar putea oare calcula cineva dintre economiştii comunişti pierderile de miliarde de dolari, provenite din astfel de activităţi distructive ale bolşevicilor moldoveni, cei care doar finanţele lui Stati n-au reuşit să le ia sub controlul lor, dar, practic, i-au lichidat activitatea economică în această ţară asiatică, activitate care putea face mult pentru asigurarea eficientă a R. Moldova cu carburanţi…

VȘ

Timpul, 2 iulie 2010

Despre autorul mediatizatului album monografic Românii din jurul României în imagini se zice că e omul faptelor şi nu al vorbelor. Asta, împotriva evidenţei. Se ştie că dr. Vasile Şoimaru e şi el un maestru al rostirii şi că vorbele lui sunt deja oprite din zbor în cărţile şi articolele ce-i poartă semnătura. Ceea ce ar fi însă mai precis, în legătură cu cele de de mai sus, e că acei care lungesc vorba rămân repede păgubaşi de un receptor, dacă în auditoriu s-a nimerit să fie şi universitarul Vasile Şoimaru.

Nu ştiu cât de des i se intâmplă asta distinsului nostru prieten, având în vedere că în compania sa sunt mereu maeştri ai cuvântului, de care nu te mai saturi ascultându-i. Cert e însă că oricât de fundamental e rolul verbului în comunicare şi oricât de suave adjectivele, substantivele au, totuşi, acea consistenţă materială care-i asigură cofondatorului di pi loc al Academiei de Studii Economice  din Chişinău un anume echilibru existenţial. Pentru că substantivul rostit  poate fi şi privit, poate fi şi atins cu senzorii tactili din palmă.

Dintre toate substantivele limbii române, însă, UNIREA îi este cel mai drag. E obsesia vieţii sale. Desigur, în contextul celor amintite, s-ar putea invoca precaritatea concretului în cazul numitului cuvant. Cum să atingi cu simţurile, cele care îţi dau măsura realului, acest substantiv atât de iluzoriu pentru mulţi, dar atât de tangibil pentru Vasile Şoimaru?

Ei bine, uite că, în cazul personajului vizat aici, eventualul paradox de mai sus se atenuiază, capătă tenta firescului. Căci, ce sunt sutele de poze strânse din nebănuitele vetre româneşti în cele două albume ale monografistului-fotograf, ultimul „o perlă, în materie”? Desigur, substantive dedicate Unirii. Dar cele 500 de documente strânse şi comentate în temeiul unităţii unei istorice genealogii (neamul Şoimăreştilor, căruia autorul monografiei îi şi aparţine), dăinuitoare pe cele două maluri ale Prutului? Desigur, substantive dedicate Unirii. Ce sunt, oare, cărţile reeditate – sub proiectele  editoriale semnate dr. Vasile Şoimaru – ale unor personalităţi din stânga şi din dreapta Prutului, asupra cărora, fără aceste iniţiative generoase, oamenii prezentului ar fi perpetuat păcatul uitării? Sunt substantive dedicate Unirii. Dar proiectul său – concretizat, în parte – de înfiinţare a unei biblioteci basarabene la Mirosloveşti, pe malul Moldovei? Categoric, tot un substantiv dedicat Unirii.

Acum, iată şi felul cum a folosit dr. Vasile Şoimaru înclinaţia sa spre fapta dedicată Unirii, în detrimentul cuvântului rostit festiv şi patetic, în ziua de 27 martie a anului curent.

În panorama relativă a Ceahlăului, pe malul stâng al Moldovei, râul preistoric în arealul căruia descălecătorii din Maramureş au întemeiat zbuciumata Ţară a Moldovei, la vreo doi-trei kilometri de Dealul Căpăţânii (locul unde Dragos, zice-se, a îngropat capul bourului) se aflau ocinile strabunilor doctorului Şoimaru –  cei rămaşi la vest de Prut, căci o parte din ei erau vrednici gospodari în Basarabia. Pe culmea de deal de pe malul Moldovei, la Năvrăpeşti – azi Mirosloveşti –, dăinuia un stejar de pe vremea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Uriaşul din lumea regnului vegetal, a carui vârstă a fost stabilită ştiinţific de doctorul în botanică Ionel Lupu (de la Gradina Botanică din Iaşi), a fost ocrotit câteva secole de străbunii lui Vasile Şoimaru, cei care deveniseră stăpâni pe pământul pe care supravieţuia stejarul cel iertat de secure.

Cum şi copacii împărtăşesc, într-un final, soarta oamenilor, cu tot privilegiul longevităţii, vara trecută stejarul a fost doborât de stihiile cerului. Cel căruia bătrânul arbore i-a intermediat întâlnirea, simbolică, cu strabunii, n-a putut fi pasiv la această rupere a firului istoric şi, ca într-o ştafetă peste timp şi peste timpuri, a purces la o nouă faptă, contextualizată, în esenţă, Unirii.

Doctorul Vasile Şoimaru ştia că şi anul acesta, mai ales anul aceasta, de ziua Unirii Basarabiei cu România, Unirea cea de-o clipă,  la Chişinău vor fi rostite din nou multe vorbe. Excesiv de multe vorbe din categoria verbelor şi adjectivelor. Şi că foamea aceasta de cuvinte nu va găsi, nici acum, un corespondent concret în faptă.

Si, după măsura faptelor lui, joi sau vineri, zilele care precedau Sărbătoarea de suflet a basarabenilor, Vasile Şoimaru a dat fuga la Străşeni, unde exista, de asemenea – viu însă – un stejar secular căruia i se spune, ca şi celui de pe malul Moldovei, Stejarul lui Ştefan cel Mare. A rugat un pădurar vrednic, şi el cu neamuri în Ţară, să smulgă din rădăcina stejarului basarabean trei stejărei. Câte unul pentru fiecare din cele trei mari provincii româneşti. Să pună, astfel, Vasile Şoimaru de-o Unire, o altă Unire, pe lângă celelalte ctitorite de el.

A ticsit din nou cărţi basarabene în două sacoşe mari, în care doamna Maria Şoimaru îşi face, de regulă, cumpărăturile casnice, şi a anunţat îndată dascălii Şcolii din Mirosloveşti să pregătească elevii cu drapele tricolor şi cu cele necesare plantării celor trei stejarei din stânga Prutului. Şi-a luat cu el aparatul de fotografiat, devenit organul transplantat fiinţei sale, şi a trecut apoi, din nou (a câta oară?) râul cel silit să despartă un Neam.

Primarul comunei, Ionuţ Gospodaru, însoţit de consilieri locali, a adus şi el  câţiva puieţi de stejar, astfel încât, după încheierea isprăvii de la Mirosloveşti, dedicată Unirii (si fotografiată din toate unghiurile posibile), doctorul Vasile Şoimaru a putut să decreteze, în faţa zecilor de elevi cocoţaţi pe trunchiul cât o stâncă a stejarului cel trecut prin veacuri: Botez acest loc „Parcul Unirii”. Fie ca gestul nostru să prevestească Unirea cea mult-aşteptată.

Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi

27 martie 2010

Trecutul, acest segment incomensurabil al timpului, anterior Prezentului, scormoneşte în noi, adesea, o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu  cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aevea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme,  mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală aici) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Miroslăveşti îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată, i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Navrăpeşti ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă  multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea sfoară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături, La cerdac camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că Stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta.

Copacii însă mor în picioare. Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului,  a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală,  atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric –   Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.

Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”…chiar de către   Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba de bunicii lui Ştefan…”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute,  că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din varful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arse. Aşa trebuie să fi fost, căci Stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful copacului străjerul să observe peste coamă, făra a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, Stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă, prin Sfânt Testament, urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său, Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul   documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe  meleagurile noastre. Nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, în Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat din America). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimărenilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara  României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, Stejarul din Miroslăveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

*

Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie, 2008, prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre  în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24, meteorologul de serviciu, un ginere miroslăveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adapost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe drum pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului Stejarul secular de pe Moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.

N-a trecut mult însă până ce, pe uliţele satului, larma copiilor a spart liniştea  de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, se desprinde precipitat o voce: “Bunicule, a căzut Stejarul! A cazut Stejarul lui Andriuţă!”.

La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, dar, totuşi, un…colos..

Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru…”expertiză”. S-a urcat în automobil, şi-a luat aparatul de fotografiat şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie  Românii din jurul României în imagini, pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de   kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că Stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum vinovat, deşi n-avea nicio noimă remarca şoimăreanului basarabean. Asemeni şi reacţia mea interioară, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, m-a sunat, cu un motiv care, la fel, părea  confuz. Să fi fost asta  o…premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!..

I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea,  n-am primit nicio reacţie. Ştiu şi de ce, fără  a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.

În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Şi tocmai pe acela cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi,  într-unul la fel mâine…Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din generaţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie.

Înv. Gheorghe Pârlea , Miroslăvești, Iași

Din Monografia comunei Miroslăvești(ediția a 2-a), 2009

“Vreme de 5 ani de zile, un profesor basarabean a dat ocolul
lumii ca să-și găsească frații de neam și de limbă, duși de destin
în toate colțurile pământului”. Așa îl descrie Alecu Reniță
(Formula As) pe profesorul Vasile Șoimaru. Cofondator al Academiei de Studii

Economice  din   Moldova (ASEM), economist, conferenţiar universitar, publicist, Vasile Șoimaru are o pasiune care a devenit proiect: fotografia. Aceast[ pasiune a dat naștere  la  două  albume fotografice publicate în 2004 – “Poeme în imagini”, și în 2008 – “Românii din jurul României în imagini”.

Pentru realizarea celui de al 2-lea album, “Romanii din jurul Romaniei in imagini”, domnia sa a străbătut peste 100.000 km în cinci ani de zile și a selectat aproximativ 850 de poze dintre mii de cadre luate în comunitățile românești din afara granițelor țării. Transnistria, Caucazul de Nord, Istanbul (Constantinopol), Valea Timocului, Ținutul Debrețin, Macedonia ex-Iugoslavă și Albania sunt doar o parte din locurile unde autorul nostru a as­cultat vorbindu-se dulcea limbă românească și a redat atmosfera locului în imagini în cele peste 250 de pagini ale cărții album “Romanii din jurul României în imagini”. Lansarea oficială a aces­tuia a avut loc la Chișinău pe 27 martie 2008.

Proiectul nu s-a încheiat odată cu această lansare. Nu după mult timp, Vasile Șoimaru a pornit în periplu și pe alte continete în ideea de a scoate o a 2-a ediție îmbunătățită, în care să imor­talizeze imagini cu români strămutați în toate coturile globului. În toamna lui 2009, la invitația domnului Corneliu Florea, urmașul Soimăreștilor a vizitat Canada. În afară de contactul cu comunitățile românești și basarabene din Montreal, Winnipeg și Toronto, și-a mai împlinit un vis: cel de a vizita comuna Boian. Primii ro­mâni ajunși în Alberta în 1898 au pus bazele acestei comune, dându-i denumirea dupa satul lor natal din Bucovina.

Când, ajuns la Winnipeg, cei doi prieteni au luat parte la slujba de duminică într-o frumoasă zi de septembrie. La sfârșitul ser­viciului religios, Preotul nostru, Părintele Victor Malanca, i-a făcut o prezentare deosebită oaspetelui basarabean, iar noi, cei prezenți în biserică, i-am cantat “La Mulți Ani cu Sănătate” în semn de respect, mai ales că era pentru prima oara cand ne trecea pragul. Dupa ce am făcut cunoștință și s-au facut foto­grafii, domnul Șoimaru ne-a povestit despre planul domniei sale de a lansa albumul și la Winnipeg. Împreună am stabilit că data acestei lansări să aiba loc pe 14 septembrie 2009, Ziua Înălțării Sfintei Crucii, zi de post si rugaciune sărbătorită de biserica orto­doxă. Noi ne-am notat data în agendă, iar cei doi au luat drumul vestului.

Calauzindu-și oaspetele spre Muzeul Pionierilor Români din Boian-AB, domnul Cornelui Florea a inclus în itinerariul călătoriei și Munții Stâncoși. O altă surpriză avută de publicistul moldovean a fost și vizita la Muzeul Pionierilor Romani din Lennard-MB, unde au vizitat Biserica Sf. Ilie, construită la 1908 de primii bucovineni veniți din Voloca, precum și casa Ion Paulencu. Timpul a trecut destul de repede, iar pe 14 septembrie, așa cum stabilisem, ne-am adunat în subsolul bisericii noastre, a ro­mânilor, așteptându-ne musafirul.

Nimeni nu stătea degeaba… băieții se ocupau de partea tehnică, instalând proiectorul, ecranul și calculatorul, iar noi, fetele, am pregătit gustări de post, fructe, cafea și ceai. De fapt, încercam să ne ascundem cumva emoția întâlnirii în spatele acestei agitații.

Cand a ajuns la biserică, oaspetele nostru a dat binețe și a făcut cunoștință cu toți cei prezenți, schimbând câteva vorbe cu aproape fiecare dintre noi.

Seara a început cu o prezentare a câtorva dintre fotografiile albumului “Românii din jurul României în imagini”. Fundalul so­nor al acestei prezentări a fost cântecul ÎNDEMN LA UNIRE inter­pretat de Corul Liceului Prometeu din Chișinău. Foarte frumoase imagini, iar cei mai emotivi nu s-au sfiit sa verse lacrimi la auzul acelor versuri impresionante.

Pe parcursul serii Părintele Victor a condus întâlnirea, iar oas­petele nostru ne-a vorbit despre domnia sa, despre realizările și planurile sale, despre călătoriile în comunitățile românești. Aș vrea să vă fac cunoscut sentimentul și părerea dumnealui referi­tor la acest album: „De-a lungul anilor m-am aflat și eu sub in­fluența propagandei sovietice. Timpurile s-au schimbat si mi-am dat seama, că mulți alți basarabeni, cine suntem și de unde venim. Lucrarea de față este o răzbunare personală împotriva regimurilor comuniste care au încercat să ne deznaționalizeze”. Deși tristă acestă afirmație, noi ne-am bucurat să îl avem în mi­jlocul nostru pe acest Șoimar.

Și pentru că am dorit ca dânsul să își mai aducă aminte de noi, i-am pregătit o mica atenție constand în doua semne de carte cusute de mână, aici la Winnipeg, un CD cu edițiile electronice ale Revistei Românului Manitoban (ROMB) de la data primei apariții, până la momentul vizitei, și un DVD cu imagini și video-clipuri făcute în timp la Festivalul Folklorama. De asemenea, toți cei prezenți au semnat o felicitare prin care i-am mulțumit de vizită.

În afară de fotografiile făcute în sala de la subsol și în fața altarului, ca amintire, românii din Winnipeg mai păstrează și cele două albume în imagini primite cadou de la autor (“Poeme în imagini” și “Românii din jurul României în imagini”), dar și o fru­moasă carpetă persană, țesută în războaiele moldave, care îl reprezintă pe Mihai Eminescu. Aceasta este expusă deja pe pere­tele bibliotecii bisericii Sf. Dumitru.

La sfârșitul întâlnirii, Părintele Victor i-a mulțumit distinsului oaspete, iar noi i-am urat succese maxime în tot ce și-a propus să mai realizeze și îl mai așteptăm pe la noi.

Angarta Frîncu,

Winnipeg, Canada

“Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul”

Cine este Vasile Şoimaru?

Până prin 1987-1988, când am deschis primul, în viaţa mea, manual de Istorie a românilor (de     Constantin şi Dinu Giurescu), eram un moldovean convins cu slabe cunoştinţe de limbă literară română şi de istorie naţională, care făcusem facultatea de economie, apoi doctoratul în acelaşi domeniu şi publicasem patru cărţi de specialitate şi, toate, în limba rusă, cu creierii “neinfectaţi” de românism sau mai corect-spălaţi cu Derro de românism de către ocupanţi…

După 1989 m-am tratat definitiv de boala moldovenismului! Dovada? Ani la rând vizitez şi adun cu propriile forţe materiale despre românii din jurul României, care au intrat în prima ediţie a albumului meu ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (tipărit în anul 2008). Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român… şi continui să lucrez pentru a 2-a ediţie a albumului care va fi cel puţin  de două ori superioară-calitativ şi cantitativ.

Românismul pe care-l manifestati, îl regăsiţi şi la românii din România?

Il regăsesc mai rar… La kilometru pătrat sau la mia de locuitori, desigur! Dar, în marea capitală, Bucureşti, şi mai rar… Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul. Poate, pentru că (încă) nu are un Institut Cultural Român cu un Patapievici în frunte, care toacă milioane de euro ale românilor împotriva culturii lor. Iar şefii Statului român sunt neputincioşi în faţa lui/lor…

Există vreo şansă de unificare a Basarabiei cu România?

În orice caz, şanse am avut şi avem mai multe decât au existat după 1989, politicieni – români, bărbaţi adevăraţi, pe ambele maluri ale Prutului, care să dorească acest lucru … Cei de pe malul stâng al Prutului nu vor să-şi piardă fotoliile şi paşapoartele diplomatice, iar cei de pe malul drept nu-şi doresc beleli geopolitice în plus, în timp ce-şi numără veniturile din businessul politic.

Aţi vizitat de curând Canada, cum vi s-a părut comunitatea moldoveană şi cea română de acolo?

Am vizitat Canada la invitaţia medicului şi scriitorului Dumitru Pădeanu din Winnipeg ca să  cunosc Comunitatea română de acolo. Prima escală a avut loc la românii din franţuzescul Montreal şi mare mi-a fost mirarea să găsesc în incinta Comunităţii române şi una “separatistă” – a moldovenilor… La întrebarea mea: “Ce-i cu separatismul acesta şi în Canada? Nu ne ajunge cel din Transnistria faţă de R. Moldova sau cel basarabean faţă de România?” Răspunsul m-a dezarmat, m-a lăsat fără replică: “După cum vezi, noi aici am făcut Unirea! Pe când şi voi cei de acasă o veţi face?…”Acest lucru s-a repetat şi în alte oraşe canadiene pe care le-am vizitat.

Ce mesaj puteţi transmite comunităţii române şi moldovene din Quebec şi din Canada?

Să nu uite ei şi să-i ajute pe copiii şi nepoţii lor să nu uite că sunt români, urmaşi ai lui Traian şi   Decebal, ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ai lui Cuza Vodă, ai altor personalităţi marcante ale Neamului, care au făurit, apoi au şi ocrotit Marea Unire din 1918… Şi Bunul Dumnezeu, care a creat naţiunile, vrea acest lucru!

Pentru consemnare:  Cristian BUCUR

Ziarul IMPACT, Montreal, Canada, 26 februarie 2010

(reluare-Literatura si Arta, 11 martie 2010)

Manifestarea a început cu o slujbă religioasă şi sfinţirea instituţiei. „Este o tradiţie. Prima dată am sfinţit şcoala în 1992, iar ultima oară acum cinci ani, după ce am reparat-o în urma evenimentelor dramatice din 2004, când a fost distrusă de separatişti. Am luptat şi Dumnezeu ne-a ajutat să rezistăm”, spune directorul liceului, Ion Iovcev. Pentru el, cea mai mare realizare este că, în 19 ani, peste o mie de copii au fost salvaţi de ideologia smirnovistă. Un copil care a trecut prin Liceul „Lucian Blaga” ştie că vorbeşte româna şi ar putea da lecţii de demnitate naţională chiar şi unor politicieni de la Chişinău. „Pentru noi, anii de liceu înseamnă un examen al vieţii, o lecţie de patriotism adevărat, nu de paradă, de care vorbesc comuniştii”, spune Irina Bolboceanu, elevă în clasa a XI-a.

La manifestare, au venit cu daruri oaspeţi de la Chişinău şi de peste Prut. George Simion de la Asociaţia „Noii Golani” din Bucureşti a venit cu o donaţie importantă – peste 2000 de euro, bani adunaţi în cadrul unui proiect derulat cu ajutorul mai multor trupe hip-hop, care au înregistrat un CD cu muzică patriotică – „Uniţi sub tricolor” – şi au dat tot profitul de la comercializarea acestuia liceului românesc din Tiraspol. Au fost procurate două microscoape, un laptop şi opt calculatoare pentru o sală de informatică. Tocmai din judeţul Gorj a venit cu o donaţie de carte un alt tânăr – Ion Gheorghiţan.

Pentru prima dată a ajuns în Transnistria şi Mihai Nicolae, directorul Institutului „Fraţii Golescu” din Bucureşti, cunoscut prin proiectele de susţinere a românilor din afara graniţelor. „Am urmărit cu mândrie totul ce au făcut profesorii şi aceşti tineri români de aici. Ei fac opoziţie agresiunii regimului lui Smirnov”, a spus Mihai Nicolae. La sărbătoare, a vorbit cu admiraţie şi actriţa Ninela Caranfil: „Urmăream cum dansaţi şi cântaţi şi mă minunam câtă energie şi verticalitate aveţi. Pe voi nu vă va îngenunchea nimeni nici cu tancurile”. Actriţa a venit şi cu un recital de versuri cunoscute în anii de renaştere naţională, din Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari…

Profesorul universitar Vasile Şoimaru le-a făcut o surpriză cu „Transnistria toată” – expoziţie cu 40 de fotografii extraordinare în care a surprins privelişti pitoreşti, monumente istorice şi locuri mai puţin cunoscute din teritoriul cuprins între Nistru şi Bug. „Sper să redescoperiţi Transnistria noastră dragă, cea adevărată şi durută”, a menţionat autorul.

Alina Ţurcanu
Timpul, 12.02.2010

Institutul Fraţii Golescu pentru relaţia cu românii de pretutindeni a organizat, pe 18-31 ianuarie curent, la Clubul Ţăranului Român din Bucureşti, expoziţia Românii din vecinătatea imediată – Transnistria. Expoziţia face parte dintr-o serie mai lungă dedicată românilor din jurul graniţelor, care şi-a consemnat primele două faze cu fotografii din Maramureşul de dincolo de Tisa şi cu Basarabia.

Pozele din cadrul expoziţiei sunt realizate  de Vasile Şoimaru, autorul albumului fotografic “Românii din jurul României în imagini”. Invitatul special al vernisajului – Eugen Popescu, directorul agenţiei de presă Romanian Global News şi un fervent apărător al românităţii din jurul graniţelor actuale ale României.

DE LA NISTRU LA BUG : TRANSNISTRIA

Transnistria înseamnă mai mult decât teritoriul secesionist, autoproclamat în 1990 sub numele de Republica Moldovenească Nistreană; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, roșii și federate au lucrat neostoit la “identitatea și limba moldovenească”. Sanda Galopenția a sintetizat apriat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi. Români sunt doar cei din Valahia si vorbesc o limba “salonică”, deformată de împrumuturi din limba franceză. Românii vor “inrobirea “ moldovenilor, atât cei din Moldova și cei din Basarabia, cât și pe cei din “republică”…Moldovenii, la rândul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toți moldovenii de sub dominatia românilor imperialiști ( Editura Enciclopedică, 2006, p.LXX )

Până spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se împarțea între Podolia litvană, apoi poloneză și tătarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni întinsă dincolo de Bug, până la Nipru și Don ). Atunci, drumul comercial către Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tătăresc, drum care până spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adică sleahul românesc. La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldovenească. Prin 1703 târgușoarele Rașcov și Camenca făcea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Românii moldoveni patrunseseră în toată Transnistria și chiar dincolo, spre est, în Transbugia. In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonimă a Țării Moldovei : “vezirul datu Ucraina cea mica Ducăi Vodă”. Vodă își ia în serios hatmania și-și stabilește curți (reședințe) la Țichiăuca pe Nistru și Peștera(Pecera) pe Bug. Lucrurile se schima în 1792 când Rusia obține Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova și Rusia. Dupa ocuparea în 1812 a Basarabiei, Soroca mai ține o vreme Rașcovul si Movilăul, iar moldovenii colonizează , pentru țar, stepa transnistreană, intemeind satele Catargi, Cantacuzinești, Cantacuzinovca Nouă ș.a.

Administrativ, regiunea e alocată însă guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Ținuți în pumnul strâns al panslavismului rus, românii au presimtirea istoriei si cer unirea în cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916). La Congresul invățătorilor moldoveni, Justin Frațiman revedinca dreptul la folosirea limbii române în scoală și biserică (Odeasa,mai 1917). Congresul soldaților moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalbă, unirea si recunoașterea limbii române (Chișinău, octombrie 1917). La Congresul românilor transnistreni (Tiraspol, decembrie 1917) revendicările sunt explicite: unire și limba română în administrație, spital, școală și biserică.( Motivarea lor este înduioșătoare : “ Rugăciunea …să fie pi limba norodului moldovenesc ca fiștecare batrân sau tânăr să-nțăleagâ cu ci fel di rugaciunie merge preutul pentru dânsii înnaintea lu’Dumnedzau.”). Neajutorați, românii din Transnistria ramân în afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se așterne întunericul. Printr-o simetrie perversă, granița problematică de la Prut își găsește perechea la hotarul însângerat de la Nistru. Actuala “republică moldovenească nistreană” acoperă doar o parte a Transnistriei lui Duca Vodă, restul ramâne un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se împacă cu actul Unirii din 1918 și după o diversiune eșuată (“răscoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creează pe data de 12 octombrie 1924 Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, cu capitala la Balta ( mutata în 1929 la Tiraspol) , unitate subordonată pe linie de partid și de stat Republicii – surori, nu frățești- Sovietice Socialiste Ucrainiene. Stalin recunoaște astfel, indirect, că între Nistru și Bug, trăiesc peste 300.000 de români ( peste 60% din populația regiunii). În 1933 funcționează aici și o “ Uniune de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanților români”. Partidul Comunist Român aderă și până la podul de flori de la Prut din 1990 nu a încetat să susțină”ideea” cu neclintita consecvență revolutionară… Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzul(Kotovsk) prima ședintă a Comitetului Central al noii republici. Tovarășul Soncev încheie ședința cu entuziasta lozincă : “Trăiască și înflorească Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României sovietice.” Acum, înțelegeți?

Reinstalați în Basarabia, după Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 august 1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldovenească”, venind, bineînțeles,” în întâmpinarea doleanțelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltării libere a nationalitătilor”. Frontiera o stabilește Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionăm momentul 1990 al înființării Republicii Moldovenești Nistrene și avem astfel toate etapele unui proiect, inghețat între extremitățile Asiei și periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federații…

Dacă aveați cumva impresia că primul dicționar moldo-român l-a facut tov. Stati în Chișinăul “moldoveanului” Mark Tkaciuk, ei bine sunteți în eroare. In 1929 a apărut la Tiraspol “Gramatica moldovenească” de Leonid Madan. Nici română, nici rusă, “moldoveneasca” curată : haracternișe pt. caracteristice, sângurcârmuiri pt. autodeterminare, amuvremnic pt.contemporan, zâlnictrebi pt. obicei, unofelnic pt. monoton, galstuh pt. cravată… O “ Zoologhie” tiparită în 1938, tot la Tiraspol, clasifică moluștele în panticochișioarnișe și capochișioarnișe, oferind și un împotrijitor la molipsirea cu tatoi. Nici astăzi nu e ușor să-ți vorbești limba maternă în “republică”. Cereti, în romană un bilet la meciul echipei Serif Tiraspol ? Raspunsul vânzatoarei vine imediat, ca o mustrare : Govorite po celoveceski ! “Vorbeste ca omul”, caci românii sunt… Nu credeti ? Ascultați muzica “rap” a tinerilor din Transnistria…

Preluat din Basarabia – pământ românesc

Pe 7 februarie curent această expoziție de fotografii va fi vernisată la Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol