TREI POSTĂRI SUPERBE dedicate Zilei de naștere a Geniului Eminescu…

TREI POSTĂRI SUPERBE

dedicate Zilei de naștere a Geniului Eminescu și a Zilei Culturii Naționale a tuturor Românilor, 15 ianuarie 2017: Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu. De Corneliu Florea, Canada; Nu trageți în Absolut. De Ștefan SILVA, Timișoara; Eminescu la Odesa. Anul 1885. De Dinu URSU, Odesa. 

 *   *   *

 Pelerinaj la biserica Mihai Eminescu

Corneliu Florea, Canada

Dr. Corneliu FloreaDa, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica Mihai Eminescu, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică. Biserica Mihai Eminescu se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic. Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii Mihai Eminescu împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ. Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unu,Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu.

În deceniul trei, al secolului al XX-lea, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceiași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului al XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că “am să-mi fac un album special”

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului al XX-lea, Nicolaie Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan Cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica Mihai Eminescu. Nicolaie Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original,îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturi, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

A urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”. Târziu, am aflat despre Biserica Mihai Eminescu din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în U.E.. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți romanii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți roman cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici a trecut năvălitori comuniști în secolul al XX-lea, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească. Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

 

NU TRAGEȚI ÎN ABSOLUT

De Ștefan Silva, Timișoara

 

Un român dintre aceia ce trăiesc în constelații,

Ce s-a  ridicat la stele, chiar din trupul noastrei nații,

Ce se nasc numai o dată, într-a neamului ființă,

Ce-a luptat pentru virtute și-a neamului biruință,

Într-o mână ținea pana, pana dreaptă de măiastră,

Iar în piept purta durerea din toată Țara Românească.

 

Cu o minte sclipitoare și-un talent nemărginit,

Ai pictat icoana noastră, în versul cel mai șlefuit,

Te-ai  nălțat mereu spre aștri, spre infinit ai crescut ,

Te-ai  înnobilat prin geniu în Românul Absolut,

Iar din lumea absolută, ca un înger plin de har,

Ne lucești în două stele: ,,Împărat și proletar”.

 

Tu ai fost și la Rovine, la bătaia legendară,

Unde s-a bătut chiar Mircea, domn de-al nostru, pentru țară,

Ne-ai lăsat ca moștenire și-o scrisoare, nestemată,

Pildă bună  cum srăbunii-și apărau  glia odată.

 

Din lumina-ți nesecată, ai luminat tot poporul,

Ai înflorit limba noastră și-ai înălțat Tricolorul

Peste Dacia Străbună, în vremuri  grele, de robie,

În Luceafărul dreptății ai crezut, că va să vie.

 

Nația ți-a fost iubirea și-ai luptat pentru nălțare,

Ai visat la Întregire și la o Dacie Mare,

N-apucași însă în viață visul, care s-a-mplinit

Chiar vremelnic.Măreția? Iarăși vis a devenit.

 

Tu, care ai fost odată, cu negre plete zburător,

Universul te cunoaște, ferice nemuritor,

Dar flecarii și cu fonfii, de pe-aicea și de-a iurea,

Toți gușații, toți iloții, vor să-ți coacă nemurirea,

Trag cu vorbe mincinoase, folosite ca ghiulea,

Vor să-ți stingă strălucirea, să te pună-n debara.

 

Scribălăi cu pana strâmbă și ghiulele-n călimară,

Ce trageți mereu în stele, Absolutul să dispară!

Nu-nțelegeți! Absolutul, nu puteți voi să-l atingeți!

Voi patibulari bezmetici, pana voastră voi o frângeți!

Abia atunci veți înțelege răul care l-ați făcut.

Vorbă bună vă spun vouă: Nu trageți în Absolut!

 

EMINESCU LA ODESA. ANUL 1885

Dr. Dimitrie (Dinu) URSU, Prof. univ. la Univ. din Odesa

Dinu URSU, istoric şi etnolog, doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar; român originar din Basarabia, stabilit în Odesa, Ucraina. S-a născut la 22 mai 1935, în com. Cornova, jud. Orhei.

A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Odesa. În 1969 susține teza de doctor în istorie  cu tema „Mişcarea muncitorească şi politica socială a Angliei în anii 1900-1914”. În 1985, în cadrul Institutului de Orientalistică al Academiei de Ştiinţe a ex-URSS, susţine teza de doctor habilitat „Istoriografia contemporană a ţărilor din Africa Tropicală”. În perioada 1986-2005, D. Ursu lucrează în Crimeea, ca  şef al Catedrei de istorie modernă şi contemporană a Universităţii Naţionale din Taurida (până în 1997), apoi şef al Catedrei de orientalistică şi relaţii internaţionale a Universităţii de ecologie şi politologie Taurida, ambele din Simferopol. În total, a deţinut funcţia de şef de catedră de-a lungul a 27 de ani, în trei universitărţi. Din 2005, este profesor la Universitatea din Odesa.

A participat cu comunicări la numeroase congrese, simpozioane şi conferinţe ştiinţifice internaţionale. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale lui D. Ursu îşi află reflectare în circa 350 publicaţii (inclusiv 10 monografii), editate în Rusia şi în Ucraina, dar şi în alte ţări (Azerbaidjan, Germania, Mali, Mexic, Turcia, Franţa, Estonia, România etc.).  

De-a lungul vieţii, D. Ursu a ţinut a legătură sentimentală cu patria părinţilor. În ultimul timp, manifestă un viu interes faţă de  istoria românilor. Studiază în rhivele odesite şi elaborează studii pe teme ca aflarea lângă Odesa, la sanatoriul din Kuialnik a lui M. Eminescu; iar la Odesa – a basarabenilor care au făurit Unirea din 1918; problema cedării către Ucraina, în 1940, a pământurilor din nordul şi din sudul Basarabiei etc.

*   *   *

În primul veac după întemeiere Odesa a fost vizitată de numeroşi reprezentanţi ai literaturii naţionale şi universale, cei mai cunoscuţi fiind Puşkin şi Gogol, Mickiewicz şi Mark Twain. Despre fiecare dintre ei au fost scrise cărţi şi studii de către cercetători ai istoriei locale. Adam Mickiewicz este străinul care s-a bucurat de cea mai mare atenţie. Geniul culturii poloneze a trăit în Odesa nouă luni, timp în care a ajuns să fie profesor la Liceul Richelieu şi să călătorească în Crimeea[1]. În memoria şederii sale la Odesa, marelui poet polonez i-a fost înălţat un monument magnific chiar în centrul oraşului.

Mark Twain a poposit la Odesa în timpul îndelungatei sale călătorii în Europa şi Palestina din vara anului 1867. Musafirul de peste mări a evocat cu umor acest moment în volumul care i-a adus faima, Inocenţii în străinătate. Ziarul „Odesskii vestnik” a publicat atunci o cuvântare de salut adresată autorităţilor locale pe care scriitorul o pregătise în numele turiştilor americani. Mulţi ani mai târziu, aceeaşi gazetă va relata cu uimire despre onorariile fabuloase ale lui Mark Twain, uitând însă să menţioneze faptul că el a fost cel care a pus Odesa pe harta lumii[2]. De fapt, el a petrecut aici doar o singură zi, reuşind să viziteze monumentul ducelui de Richelieu, imensa scară care duce spre port, târgul animat şi „un nor de praf, un semn pur american”. Atunci când descrie vizita umoristului american, istoricul Charles King, în cartea sa despre Odesa, apărută de curând, observă că două dintre trăsăturile chipului oraşului l-au surprins cel mai tare pe scriitor: cosmopolitismul şi multiculturalitatea[3]. Într-adevăr, aşa a fost.

Odesa menţinea strânse legături cu reprezentanţi ai culturii bulgare. Despre bulgarii odesiţi există o bibliografie substanţială de istorie regională. Aici au trăit şi creat scriitorii clasici Hristo Botev şi Ivan Vazov. Cel dintâi a învăţat doi ani în gimnaziul local (1863-1865), iar cel de-al doilea a locuit la Odesa tot doi ani (1887-1889), îndeletnicindu-se cu literatura.

Nu a avut noroc numai un singur musafir al Odesei, poetul român Mihai Eminescu, care s-a aflat aici în vara anului 1885. Câteva informaţii generale sunt  necesare, la început, oricărui cititor. Eminescu pe bună dreptate este considerat întemeietorul literaturii române moderne, o personalitate de mărime universală, comparabilă cu Mickiewicz, Puşkin, Şevcenko. La fel ca geniul ucrainean, Eminescu a fost un vizionar şi martir, a cărui viaţă s-a scurs plină de greutăţi şi neajunsuri. Un ultim romantic şi precursor al simbolismului, extrem de tulburătoarea şi melodioasa sa creaţie lirică a fost tradusă de poeţi remarcabili în multe  zeci de limbi. În  limba rusă a fost tradus, pe lângă alţi poeţi, şi de  Anna Ahmatova iar în cea ucraineană de Maksim Rylski.

În august-septembrie 1885 Eminescu a efectuat o cură balneară în staţiunea Kuialnik [Liman] de lângă Odesa, de unde scria cu regularitate scrisori prietenilor săi la Iaşi. Motivul mării a intrat în câteva dintre poeziile sale. Însă acest episod din viaţa poetului a rămas mult timp necercetat, biografii limitându-se doar la constatarea călătoriei la Odesa. Astfel, în cartea devenită clasică a lui G. Călinescu aceste împrejurări sunt evocate doar în câteva paragrafe[4]. Mai târziu au apărut lucrări în care tratamentul de la Kuialnik este descris mai amănunţit. Scriitorul şi jurnalistul moldovean Nicolae Dabija a publicat un volum de eseuri de călătorie Pe urmele lui Orfeu, în care a consacrat capitolul „Eminescu la Odesa”[5] şederii lui Eminescu în ţinutul nostru. Nu demult la Bucureşti a apărut cartea lui Victor Crăciun Eminescu la Odesa şi Kuialnik; ea este bogat ilustrată cu imagini din filmul de televiziune, care însă nu a fost finalizat[6]. De asemenea, la Odesa au fost autorii cărţii Paşii poetului, care se limitează la repovestirea laconică, doar de patru rânduri, a faptelor cunoscute[7]. Mai documentat, dar extrem de succint este descris acest episod al vieţii nomade a lui Eminescu în cărţile lui Augustin Z.N. Pop[8] şi I. Creţu[9].

Publicaţiile mai sus amintite se caracterizează printr-o bază documentară îngustă. Autorii lor arată o înţelegere limitată a peisajului social-cultural al oraşului nostru din acele timpuri, făcând grave greşeli factologice. Ei ştiu că în acea perioadă Odesa era un oraş european mare şi frumos, dar comit erori în ceea ce priveşte numărul populaţiei, prezentând cifre ireale de 40, 200 şi 400 de mii de persoane. Hotelul „Strasbourg”, unde Eminescu s-a oprit pentru scurt timp înainte de a se întoarce în patrie, este indicat ba la numărul 48, ba la numărul 62 pe strada Sf. Ecaterina. Se fac şi multe alte confuzii. Doar eseul lui Nicolae Dabija se deosebeşte printr-o documentare mai bună. Iar în ceea ce priveşte activitatea de cercetare a istoricilor odesiţi, acest eveniment al vieţii culturale a Odesei nu a fost reflectat în nicio lucrare scrisă în limba rusă sau în cea ucraineană. Cu toate acestea, comunitatea locală păstrează memoria şederii lui Eminescu la Odesa, în semn de respect, nu demult (1 iunie 2011), în faţa Consulatului General al României, situat la intersecţia străzilor Osipov şi Bazarnaia, fiind instalat un bust al poetului.

Acest scurt rezumat al bio-bibliografiei relevă faptul că în istoriografia literară episodul Odesa din viaţa lui Eminescu nu este aproape deloc studiat şi că există un imperativ  ştiinţific de cercetare a acestei teme pe o  bază documentară mai largă. Pentru prezentul studiu am folosit ca surse primare de informaţie scrisorile lui Eminescu din Odesa, publicate în seria de Opere complete, fondurile Arhivelor de Stat ale Regiunii Odesa, presa locală, memorii şi, de asemenea, literatura de specialitate. Perioada de tratament a poetului la Kuialnik am  studiat-o în contextul cultural local al epocii.

La Limanul Kuialnik în vara anului 1885 poetul român a fost adus de o boală misterioasă, al cărei caracter a fost descris de biografii lui în nenumărate cărţi şi articole. „Războiul diagnosticelor” durează de mai mult de o sută de ani. Continuă controversa despre cum ar trebui să fie numită boala lui Eminescu, despre metodele de tratament ale acestei boli, despre cauzele morţii sale premature la 39 de ani. În România contemporană aceste chestiuni stau la baza unei ascuţite polemici ideologice. Dreapta politică readuce în prezent viziunea conservatoare a lui Eminescu, naţionalismul său[10]. În această zonă ideologică a fost răspândită „teoria conspiraţiei” care afirmă că, printr-un tratament greşit, poetul a fost omorât în mod intenţionat de „oameni răi”: masonii români, medicii evrei sau agenţii austrieci. Scenarii conspirative sunt imaginate şi difuzate de unele reviste  şi în blogosferă[11]. Fără îndoială, Eminescu a avut mulţi duşmani atât politici cât şi personali, de regulă mânaţi de invidie. Redactor de ziar integru, aprig polemist, multora el le stătea în cale, stârnind frică şi dorinţă de răzbunare. Un mare istoric literar, editorul manuscriselor poetului, academicianul Dumitru Vatamaniuc, într-un interviu recent, susţinea pe bună dreptate faptul că „Eminescu a fost înţeles de foarte puţini dintre cei care i-au fost aproape”[12]. Duşmanii răspândeau despre el zvonuri şi bârfe defăimătoare care ajungeau la urechile doctorilor, iar aceştia, crezându-le, puneau diagnostice eronate. Aşa au stat lucrurile în timpul vieţii sale, iar astăzi pe segmentul politic de dreapta domneşte tendinţa de idealizare şi aspiraţia de a-i atribui poetului calitatea de „luptător ideologic” în contextul contemporan. În lagărul opus, profanatorii adoptă perspectiva deconstrucţiei postmoderniste şi a relativismului moral şi încearcă să dea jos de pe soclu statuia lui Eminescu, pusă acolo de istorie, perpetuând insinuări murdare care se referă, printre altele, la boala sa.

Discuţia a stimulat apariţia unor studii solide despre boala şi moartea lui Eminescu. Astfel, merită să fie scoase în evidenţă cărţile cercetătorilor literari Nicolae Georgescu[13] şi Theodor Codreanu[14] şi ale medicilor Ion Nica[15] şi Ovidiu Vuia[16]. Un eminescolog (există în România o asemenea disciplină ştiinţifică) studiind  cauza morţii poetului, a caracterizat-o extrem de succint: o greşeală medicală, lipsă de profesionalism şi crimă. Autorul ajunge la concluzia că Eminescu a murit din cauza ignoranţei medicilor care i-au administrat tratamentul cu mercur şi că hidroterapia începută la Limanul Kuialnik a fost cea mai reuşită şi scutită de orice pericol metodă de îngrijire medicală[17].

Cea mai convingătoare şi profesionistă analiză a anamnezei lui Eminescu a fost făcută de doctorul Nica. Acesta a studiat minuţios toate documentele medicale (multe dintre ele s-au pierdut) şi a ajuns la concluzia că toate diagnosticele anterioare au fost parţial sau în întregime eronate: poetul nu a suferit de epilepsie şi nici de schizofrenie, nu a avut boala lues, alcoolism sau paralizie generală. Materialele documentare existente ne prezintă tabloul unei pseudo-paralizii şi al unei psihoze maniaco-depresive pe fondul meningitei, generată de o infecţie streptococică[18]. Un alt cercetător, Mircea Handoca, afirmă că Eminescu a suferit mulţi ani de endocardită, la care mai târziu s-a adăugat o dermatită streptococică[19]. Mai degrabă lucrurile au stat invers: rănile deschise la picioare au apărut cu mult mai devreme decât durerile de inimă. Anume pentru tratamentul picioarelor s-a deplasat el la Limanul Kuialnik.

La sfârşitul vieţii (anul 1889), Eminescu avea semne evidente de encefalită virală, adică de inflamare a encefalului cu o gravă leziune a sistemului nervos central[20]. Despre encefalită şi meningită a scris încă Titu Maiorescu, care în Germania, pe lângă filosofie, a studiat şi neuropatologia[21].

Primele simptome ale unei grave afecţiuni  au apărut la Eminescu în vara anului 1883 atunci când a împlinit 33 de ani. Într-o zi extrem de călduroasă, pe 28 iunie, a avut loc prima criză de nervi. El a fost trimis la clinica de psihiatrie unde, conform unor date, i s-a aplicat un tratament traumatizant cu unguent cu mercur. Ulterior, după ce şi-a revenit, la 1 noiembrie, prin eforturile prietenilor, a fost trimis la sanatoriul Ober Döbling de lângă Viena, unde timp de patru luni a parcurs o cură de reabilitare. Medicii de acolo nu au putut stabili un diagnostic medical precis, trecând în fişa pacientului ceva greu de înţeles: „progressive Paralyse des Irren” („paralizie progresivă a celor care suferă de alienaţie mintală”)[22]. Şi parcă pentru a contracara aceste presupuneri absurde, Eminescu, în luna februarie a anului viitor, şi-a recuperat în totalitate sănătatea fizică şi psihică, memoria şi intelectul. Împreună cu un prieten a efectuat o călătorie în Italia, unde a vizitat Veneţia şi Florenţa.

După tratament, doar plăgile (abcesele) nevindecate de pe picioare l-au făcut să se plângă prietenilor. Medicii i-au recomandat odihnă, linişte, un mod de viaţă ordonat şi … băi de mare. Utilitatea scăldatului în mare el o ştia din proprie experienţă, deoarece încă în vara anului 1882 petrecuse zece zile la Constanţa. Această călătorie l-a impresionat pozitiv pe Eminescu, însă apa fiind atunci rece, un tratament real nu a fost posibil. Acum, după tratamentul din Austria şi călătoria în Italia, s-a luat hotărârea ca terapia la malul mării să fie repetată la un nivel calitativ diferit. Medicii cunoscători i-au recomandat băi de mare şi de nămol pe litoralul din Odesa.

La Iaşi, unde locuia atunci Eminescu, medicii erau familiarizaţi cu broşura doctorului odesit Bernard Abrahamsohn despre calităţile terapeutice ale slatinei [”apă minerală sărată”] şi nămolului din acest liman, broşură care a apărut la Odesa în limba franceză, iar la Moscova în limba rusă încă în anul 1850. Mai întâi autorul prezintă istoricul punerii în valoare a limanurilor odesite. Doctorul Andreevski a fost cel care a atras atenţia asupra lor, deschizând, chiar el, prima clinică de hidroterapie. Mai departe autorul subliniază faptul că numărul pacienţilor de aici continuă să crească datorită recomandărilor medicilor. Şi aceasta nu în mod întâmplător, deoarece proprietăţile curative ale apei, slatinei şi ale nămolului sunt demonstrate ştiinţific: compoziţia chimică a apei a fost stabilită de către Rudolf Roth, iar alţi cercetători au făcut analiza nămolului limanului. [Liman „lac format prin bararea cu aluviuni a gurii unui râu”; în jurul Odesei sunt mai multe astfel de lacuri în apropierea mării]. La sfârşitul broşurii autorul prezintă în detaliu bolile şi metodele de tratament ale acestora la limanuri[23].

Este greu de spus dacă această cărţulie a fost citită de către medicul ieşean Emil Max, însă în anul 1884 el va publica în limba română o broşură cu titlu şi conţinut asemănătoare: Băile de mare şi de liman de la Odesa, la care se adaugă un subtitlu explicativ lung: Câteva noţiuni adunate din propria mea observaţiune şi din publicaţiunile ştiinţifice a domnilor: Dr. Motschutkovsky, Verigo şi Pinsker[24]. Toate persoanele menţionate au adus o contribuţie semnificativă în domeniul medicinii şi, în special, în balneologie, de aceea ne vom referi la activitatea lor.

Mai întâi câteva informaţii despre doctorul Max. Emil Max (1834-1894) a absolvit Facultatea de Medicină din Viena. Din anul 1884 a frecventat Societatea literară „Junimea” din Iaşi, fondată de Titu Maiorescu, al cărui membru era şi Eminescu[25]. Dintre cei douăzeci de medici români, care l-au tratat pe Eminescu, Max s-a dovedit a fi cel mai cumsecade şi plin de tact. Fiind de specialitate ginecolog, el nu se apuca de un dosar necunoscut, nu punea diagnostice îndoielnice şi nu prescria preparate periculoase. Max i-a recomandat poetului regimul blând cu băi de sare şi de nămol, l-a însoţit pe pacient până la Odesa şi a stat cu el în primele zile. Fără îndoială, Max îl cunoştea pe proprietarul instituţiei medicale, doctorul Iahimovici, stabilind împreună cu el metodele de tratament. Ca persoană implicată în procesul literar şi, cu atât mai mult, ca membru al Junimii, el îl preţuia pe Eminescu ca pe un eminent poet, mândrie naţională.

Doctorul Motschutkowsky, de origine poloneză, a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev, iar în anul 1877 şi-a susţinut doctoratul în medicină. A publicat în limba germană o lucrare fundamentală în două părţi Materiale despre studierea din punct de vedere medical a limanurilor din Odesa: Aspectele terapeutice (1881) şi Aspectele fiziologice (1883). În anul 1882 a fondat „Iujno-russkaia mediţinskaia gazeta” [Gazeta medicală din Rusia de Sud], iar cu cinci ani mai devreme Societatea de balneologie din Odesa[26]. A fost consilier municipal în duma odesită. Nu mai puţin importantă a fost contribuţia la balneologie a lui A.A. Verigo. Fiind profesor la universitatea locală pe parcursul a treizeci de ani şi un chimist de frunte, acesta se ocupa, printre altele, de cercetarea compoziţiei microbiologice a slatinei şi a nămolului limanurilor odesite, cât şi a proprietăţilor lor curative. A treia personalitate din Odesa dintre cele menţionate de Max în broşura sa, Lev Pinsker, a absolvit Liceul Richelieu, iar după aceea, în anul 1848, Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. În timpul Războiului din Crimeea s-a înrolat în armată ca medic, obţinând o medalie. În Odesa desfăşura o intensă activitate socială, era membru al mai multor societăţi: cea a medicilor, a balneologilor şi a celei de asistenţă a nou-născuţilor orfani şi lăuzelor. Totodată, era ideolog şi lider al mişcării sioniste[27]. În felul acesta, pentru scrierea broşurii sale, doctorul ieşean Max a folosit studiile celor mai competenţi specialişti din Odesa.

În această broşură, în preambul sunt expuse date generale despre oraşul-port: „Odesa cu 200 de mii de locuitori şi cu peste 20 de mii de oaspeţi anuali se ridică asupra mării la 60 de metri, are o întindere  de circa 10 km târgul propriu-zis, afară de suburbii şi vii. Străzile ei sunt foarte regulat împărţite, foarte largi, bine pavate şi canalizate, împodobite de ambele lături cu frumoase alei de copaci umbroşi, înzestrate cu apeducte şi luminate cu gaz”. După această introducere lirică, Max enumeră instituţiile culturale şi medicale ale Odesei: „Universitatea cu biblioteca ei şi o altă bibliotecă publică; o societate juridică şi una pentru istorie şi arheologie cu muzeu; o societate medicală, una a ştiinţelor naturale şi o societate balneologică; patru gimnazii şi o mulţime de şcoli primare cât şi pensionate; peste 1500 de magazine elegante; […] trei teatre, grădini publice şi nenumărate localuri de diferite petreceri. Cât pentru sănătate, Odesa posedă: un spital al oraşului cu 1300 de paturi cu 24 de medici, un spital evreiesc cu 120 de paturi cu trei medici, un spital militar cu opt pavilioane bine aranjate, două dispensare pentru bolnavii săraci, două ambulatorii în spitalul comunei şi în cel evreiesc, două policlinici particulare şi un azil pentru lăuze şi orfani cu trei medici”[28]. Aşadar, medicul ieşean nu oferă o reclamă seacă, ci un adevărat poem în proză despre oraşul care fusese denumit „oraşul viselor”. După introducere urmează o expunere detaliată a componenţei chimice şi a calităţilor curative ale apei de liman, slatinei şi nămolului[29]; sunt descrise procedurile medicale şi, în sfârşit, sunt enumerate bolile care sunt tratate aici. Iată lista lor: scrofuloza şi rahitismul, bolile sistemului nervos, în special sciatica, reumatismul, bolile venerice, „traumele şi boalele femeilor”, diverse afecţiuni ale pielii[30]. Citind cu atenţie cărticica doctorului Max, Eminescu nu a putut să refuze o călătorie la Odesa, cu atât mai mult cu cât prietenii i-au promis că-l vor ajuta financiar şi că îl vor însoţi la sanatoriul doctorului Iahimovici la Kuialnik.

Să facem cunoştinţă cu acest aşezământ balnear şi cu proprietarul lui. Aşa cum a fost menţionat mai sus, valorificarea resurselor naturale ale limanului a fost iniţiată de doctorul Andreevski. După plecarea acestuia din Odesa, doctorul Bertenson a pus bazele unei noi etape de dezvoltare a domeniului prin luarea în arendă pentru 12 ani a băii municipale. Unul dintre întemeietorii balneologiei odesite, Alexei Vasilievici Bertenson (1825-1909), absolvent al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Harkov, la Odesa a deţinut funcţia de şef al spitalului municipal şi era preşedintele Societăţii medicilor odesiţi. A construit la Kuialnik o vilă mare, unde, în treacăt fie spus, şi-a petrecut cea din urmă vară marele medic rus N. I. Pirogov, fost curator al şcolilor publice din regiunea Odesa şi fondator al Universităţii Imperiale Novorossiisk[31].

La expirarea termenului contractului de arendă al lui Bertenson, consiliul municipal a demarat un plan grandios de extindere a staţiunii balneare de la Kuialnik. Se presupunea construirea unui hotel cu 200 de camere şi a unui pavilion pentru scăldat cu o capacitate de 30 de cabine în suma totală de 800 de mii de ruble. În curând, însă, după calcularea resurselor financiare proprii, edilii oraşului au pregătit un proiect mai modest, care implica ridicarea unui hotel cu 100 de camere şi a unui compartiment pentru scăldat de 50 de locuri[32]. O comisie specială a lansat o ofertă tentantă pentru investitori, în care se afirma că: „Sub raportul proprietăţilor curative, limanurile din Odesa nu numai că nu rămân în urma mijloacelor de tratament similare din străinătate, ci, în mai multe privinţe, chiar le depăşesc pe acestea. O astfel de concluzie este susţinută atât de date ştiinţifice şi medicale, cât şi de creşterea anuală semnificativă a numărului de vizitatori şi a procentului de persoane vindecate”. În luna august a anului 1884, în ziare ruseşti şi din străinătate, a fost anunţat un concurs internaţional pentru o concesiune cu durata de 30 de ani[33]. Totuşi, concursul nu s-a bucurat de efectul scontat, iar o nouă staţiune de balneologie a fost construită la Kuialnik mult mai târziu,  cu resurse municipale. Acţiunea de căutare a mijloacelor financiare şi de construire s-a prelungit pe durata unui deceniu.

În acelaşi timp, la două verste de sanatoriul orăşenesc, pe acelaşi mal al Kuialnikului, încă din anul 1882 se deschisese o instituţie balneară (aceasta era denumirea oficială) cu mult mai modestă, care aparţinea doctorului Iahimovici. Istoricul amenajării sanatoriului, calităţile curative ale mediului natural cu indicarea compoziţiei biochimice a apei, salinei şi a nămolului au fost descrise de Iahimovici însuşi în broşura publicată cu prilejul împlinirii a zece ani de la întemeierea bazei de tratament. Autorul descrie calităţile ei: aer curat şi proaspăt de mare, solitudine şi linişte, alimente proaspete şi bune. Sanatoriul s-a deschis în sezonul balnear din anul 1882. La început a fost construit un singur hotel cu 11 camere, trei cabine de baie de mare şi una de nămol. Salina şi nămolul se încălzeau în cazane. În anul următor a fost pus în funcţiune un nou compartiment pentru scăldat înzestrat cu un generator de abur care asigura alimentarea cu apă din liman şi încălzirea apei şi nămolului. În continuare Iahimovici scrie: „De atunci, în fiecare an se iau noi măsuri de îmbunătăţire şi perfecţionare privind atât tratamentul, cât şi igiena personală şi confortul zilnic”[34].

Numărul de pacienţi la sanatoriul lui Iahimovici era în continuă creştere. Astfel, dacă în primul an de funcţionare aici s-au tratat doar 16 persoane,  în anul următor, 1883, numărul lor s-a ridicat la 28, în anul 1884 la 58, iar în 1885, când stabilimentul a fost frecventat de cinci români, inclusiv de Eminescu,  numărul pacienţilor ajunsese la 60. În total, timp de un deceniu, aici şi-au îngrijit sănătatea nu mai puţin de 700 de bolnavi. Totodată, printre cei care apelau la serviciile lui Iahimovici erau nu  numai compatrioţi ai săi: în anul 1884 la instituţia medicală a acestuia şi-a tratat un reumatism sever un englez de 56 de ani, director al unei filaturi[35]. Afirmaţiile doctorului pot fi verificate prin confruntarea cu o notiţă din ziarul „Novorossiiskii telegraf” din vara anului 1885 intitulată Un iacht englez în port: „Pe acest iacht la Odesa a sosit un oarecare englez cu familia sa; el se tratează la unul din limanurile noastre”[36]. Cel mai degrabă, pacientul a primit îngrijiri medicale la stabilimentul balnear al lui Iahimovici care era bine cunoscut în străinătate. Aici, în primul rând, era tratat reumatismul, tot felul de artrite (până la 12 tipuri), precum şi caşexia generată de terapia cu mercur, sifilisul terţiar, leziunile trofice pe picioare şi unele tipuri de boli de piele[37].

Cine este acest doctor-minune, care cu ajutorul apei de mare şi al nămolului de liman îi vindeca pe cei grav bolnavi? Biografia lui Feliţian Ivanovici Iahimovici (1831-1916) este puţin cunoscută. Ştim că era de origine poloneză şi că diploma de medic a primit-o de la Universitatea din Kiev în anul 1852. Unde s-a născut şi când a venit în oraşul nostru, nu am reuşit să stabilim. În arhive au fost găsite documente în care este înfăţişat ca o persoană care promovează valori umaniste, acordându-i-se distincţii pentru merite în domeniul carităţii, precum şi ca un om care dovedeşte chibzuială în conducerea stabilimentului său. În anul 1880 Iahimovici a fost distins cu Ordinul Sf. Stanislav de gradul 3 „pentru o activitate excelentă”. După cinci ani, primarul oraşului G. Marazli îl propune pe doctor pentru o nouă distincţie: „Fiind curatorul azilului care asigură îngrijirea nou-născuţilor orfani şi a lăuzelor, m-am convins personal că medicul care conduce acest aşezământ filantropic, consilierul titular F. Iahimovici, din 1878 până în 1881 în calitate de director adjunct, iar din 1881 până în prezent în calitate de director al azilului, şi-a îndeplinit sarcinile cu mare zel şi îndemânare, fără niciun fel de recompensă […]. Iahimovici şi-a dedicat cunoştinţele, timpul şi munca în folosul copiilor lipsiţi chiar şi de mângâierea mamei”. La sfârşitul anului 1885 el a primit Ordinul Sf. Ana de gradul 3. Vom adăuga că în toamna anului 1877 Iahimovici este încadrat ca medic al Şcolii de comerţ din Odesa[38]. Azilul de copii orfani Sf. Pavel condus de Iahimovici a fost inaugurat în anul 1864 şi funcţiona datorită contribuţiilor odesiţilor mărinimoşi. Printre ei se numărau persoane notorii cu nume moldoveneşti: prinţesa Anna Ignatievna Gagarina-Sturdza, A.N. Krupenskaia, doi membri ai familiei Grosul-Tolstâh, prinţii Cantacuzino şi Moruzi, precum şi doi Bazili, Constantin Mihailovici şi Alexei Constantinovici[39].

Stabilimentul balnear al lui Iahimovici, a cărei reputaţie creştea de la an la an, avea, însă, un mare neajuns, acesta constând în distanţa prea mare dintre zona rezidenţială a Kuialnikului şi gara feroviară, ceea ce cauza nemulţumirea pacienţilor. Prin urmare, acumulând mijloacele financiare necesare, Iahimovici a ridicat în faţa autorităţilor municipale chestiunea construcţiei pe cont propriu a unei linii ferate pentru tramvaiul tras de cai care să facă legătura între gară şi sanatoriul său. În cerere se arată că în ultimii ani a avut loc o creştere considerabilă a populaţiei în zonă: de la 500 la trei mii de camere pentru pacienţi, chiria pentru o cameră mobilată, inclusiv omul de serviciu, fiind stabilită la 50-60 de ruble pentru întreg sezonul de băi. În staţiune locuiesc permanent până la o mie de persoane, iar numărul de locuinţe se ridică la şase mii. Dar lipsesc serviciile de transport, atât în detrimentul vizitatorilor, cât şi al localnicilor,  încerca Iahimovici să convingă consiliul municipal[40].

În luna februarie a anului 1886 conducerea municipală i-a permis doctorului Iahimovici să monteze o linie de cale ferată pentru tramvaiul tras de cai până la vila sa de la Kuialnik cu o lungime totală de 800 de stânjeni liniari (1,7 km). Au fost puse următoarele condiţii: proprietarul va plăti oraşului o arendă de 25 de ruble, costul unui bilet de călătorie în aşa-numita konka[41] nu va depăşi 10 copeici, iar calea ferată nu va împiedica transportul orăşenesc. Calculele lui Iahimovici pentru această întreprindere au ajuns la suma de 12-15 mii de ruble. În cele din urmă, contractul cu municipalitatea a fost semnat în vara anului 1887 cu condiţia ca toate lucrările de construcţie să fie încheiate până la 15 mai 1888[42].

Iahimovici s-a dovedit a fi un specialist longeviv al balneologiei odesite: stabilimentul său de băi de nămol a înflorit încă 30 de ani, până la începutul Primului război mondial. Aşezământul medical era menţionat în ghidul „Vsia Odessa” [Toată Odesa] pentru anii 1912 şi 1914. Metodelor de tratament mai vechi li s-au adăugat unele noi: electroterapia, masajul şi gimnastica medicală. Cu mândrie este amintit următorul detaliu: „Legătura cu staţia de trenuri Noul Kuialnik se face pe calea ferată proprie”. Rămâne de adăugat că Iahimovici a fost un demn reprezentant al diasporei poloneze din Odesa, care în anul 1885 era constituită din fix 10 mii de persoane[43]. Mai târziu el a fost unul dintre fondatorii societăţii poloneze „Ognisko” [Vatra], care desfăşura o intensă activitate de promovare culturală[44]. Iahimovici nu figurează în raportul societăţii pentru anul 1911, dar este menţionat un alt medic polonez, P.A. Ambrożewicz, care avea de asemenea un sanatoriu de băi de nămol la limanul Kuialnik[45].

După ce ne-am familiarizat cu doctorul Iahimovici, anturajul său şi instituţia medicală pe care o administra, vom reveni acum la doctorul ieşean Max, care era foarte bine informat despre destinaţia către care, în vara anului 1885, îl însoţea pe Eminescu pentru reabilitare după o boală grea. În afară de odihnă şi linişte, acesta avea nevoie de tratamentul rănilor deschise de pe picioare, care supurau. Stabilimentul lui Iahimovici corespundea cât se poate de bine acestor scopuri, cu atât mai mult cu cât exista un tren direct de la Ungheni la Odesa, iar întreţinerea la Kuialnik era cu mult mai ieftină decât în Austria. În plus, profesionalismul medicilor din Odesa era la un nivel satisfăcător. Doctorul Max vizitase mai înainte limanurile de aici şi a putut să se convingă de acest lucru personal.

Pentru călătoria curativă la Kuialnik, în Iaşi s-a constituit un grup de cinci persoane, poetul fiind însoţit de doctorul Max şi încă de trei cunoştinţe ale acestuia, care erau profesori la şcoală. La Kuialnik aceştia au stat o perioadă de timp şi s-au întors acasă, lăsându-l pe Eminescu singur, pentru a-şi încheia tratamentul. Stabilirea datelor precise de sosire la Odesa şi de plecare reprezintă una dintre problemele nerezolvate ale istoriografiei literare româneşti. În lipsa unor surse directe privind această chestiune, fiecare autor stabileşte limita de timp după criterii proprii. Astfel, academicianul moldovean Constantin Popovici scrie, fără a aduce vreun argument, că Eminescu a plecat spre Odesa la 4 august[46]. De asemenea, Victor Crăciun afirmă, fără o bază documentară, că grupul ieşean a stat în stabilimentul lui Iahimovici de la 15 iulie până la 15 august, iar Eminescu a revenit la Iaşi mai târziu, pe 16-17 septembrie[47]. Nicolae Dabija consideră că, înconjurat de prieteni, Eminescu a sosit la Odesa sâmbătă, pe 1 august, iar în data de 2 septembrie s-a mutat de la liman în oraş şi încă două săptămâni a locuit la hotel în aşteptarea banilor pentru călătoria de întoarcere[48]. Au fost prezentate şi alte date, acestea fiind şi mai puţin întemeiate.

Această problemă ar fi fost uşor de rezolvat dacă în arhivele din Odesa ar fi fost găsite documentele corespunzătoare. Conform legislaţiei acelor vremuri, pentru aflarea pe teritoriul Imperiului Rus, cetăţenii străini erau obligaţi să solicite o viză la administraţia guvernatorului provizoriu al Odesei. Însă în arhivele locale sunt păstrate doar documentele de până la 1863. După lungi căutări, am găsit dosarul „Despre paşapoarte şi permise de şedere pentru cetăţenii străini” pentru anul 1885. Anume aici ar trebui să fie înregistraţi Eminescu şi prietenii săi ieşeni cu specificarea datelor de şedere la Odesa. Din păcate, a fost o bucurie prematură: dosarul de arhivă conţine situaţiile lunare de înregistrare a rezidenţilor străini pe anul corespunzător, dar nu cele care se referă la oraşul Odesa. Rapoartele cuprind date riguroase privind oraşul Taganrog, care intra sub jurisdicţia guvernatorului Odesei[49]. Iar preţioasele documente pentru Odesa au dispărut, ceea ce, de fapt, nu-i de mirare: arhivele au fost în repetate rânduri devastate şi de băştinaşi, şi de străini.

Astfel, timpul precis poate fi stabilit numai indirect, în baza scrisorilor lui Eminescu din Odesa şi a unor documente păstrate în România.

În Opere complete ale poetului (volumul al XVI-lea) sunt publicate cele patru scrisori ale sale din Odesa din 12, 15, 18 august şi 2 septembrie. Chiar în prima dintre ele există indicii cu privire la data sosirii. Pe 12 august Eminescu scrie: „Au trecut peste două săptămâni (sublinierea mea – D.U.) de când sunt aici”[50]. Situaţia este prezentată clar şi nu permite o altă interpretare: grupul din Iaşi a sosit la Odesa cu câteva zile înainte de începutul lunii august (de vreme ce două săptămâni au 14 zile, scrisoarea fiind redactată în data de 12), mai degrabă pe 29 sau 30 iulie. În aceeaşi scrisoare, pătrunsă de o stare de spirit deprimantă, Eminescu se plânge de singurătate şi urât, iar în următoarea, cea din 15 august, scrie că prietenii Zaharia, Buţureanu, Drăghici şi doctorul Max s-au întors deja în ţară. Se poate conchide de aici că ieşenii plecaseră încă înainte de redactarea primei scrisori, adică pe 7 sau 8 august, întrucât poetul ajunsese să se simtă însingurat. Astfel, prietenii ieşeni au stat la Liman timp de 7-10 zile, iar după aceea au plecat, lăsându-l pe Eminescu singur.

De asemenea, în legătură cu data plecării sale de la Odesa există două mărturii, pe lângă care biografii au trecut fără a le băga în seamă. Prima dintre ele este o însemnare din jurnalul lui Titu Maiorescu, prietenul mai mare şi protectorul poetului, rectorul Universităţii din Iaşi, ulterior ministru al învăţământului. În data de 5 septembrie, el notează că Eminescu e încă la Odesa şi că a lăsat pentru el onorariul pentru ediţia a doua a colecţiei de poezii. În acest sens, I. Creţu prezintă şi o altă dată exactă: pe 14 septembrie Eminescu, la Iaşi, a emis o dovadă de primire a acestor bani[51]. Aşadar, la 5 septembrie el e încă la Odesa, iar în data de 14 se află de acum la Iaşi. Şi pentru că în scrisori se plângea în permanenţă de lipsa banilor, este clar că primul lucru pe care l-a făcut imediat după sosire a fost să se ducă să-şi ia onorariul. Aceasta înseamnă că Eminescu a plecat din Odesa pe 10 sau 11 septembrie. Se poate deduce că şederea poetului român la Odesa şi Kuialnik a durat între 42 şi 45 de zile. La Liman, în sanatoriul doctorului Iahimovici, el s-a aflat până la încheierea sezonului balnear, 1 septembrie. După aceea s-a mutat în oraş şi s-a cazat în hotelul „Strasbourg” de pe strada Sf. Ecaterina, nr. 46. Aici el va aştepta primirea banilor pentru biletul de drum şi pentru a restitui datoriile, precum şi pentru plata cheltuielilor de viză.

Fiind într-o situaţie dificilă şi necunoscând limba rusă, Eminescu putea să se adreseze consulului român, aşa cum se întâmplă oriunde. Însă consulul general român la Odesa (numele nu a putut fi stabilit) era o persoană pasivă. Documentele de arhivă arată că, timp de trei ani (1883-1886), el numai o singură dată s-a adresat autorităţilor locale cu o notă verbală în limba franceză, protestând împotriva intenţiei de extrădare a unui oarecare Vasiliev care deţinea un paşaport românesc fals. În nota respectivă se menţiona că, potrivit normelor internaţionale, asemenea dosare se soluţionează pe cale diplomatică prin Ministerele de Externe ale ambelor părţi, şi nu printr-un simplu ordin al poliţiei[52].

În sanatoriul doctorului Iahimovici, Eminescu, o lună întreagă, a fost preocupat de chestiunea cea mai importantă, adică de tratamentul picioarelor bolnave. El efectua băi fierbinţi de nămol, făcea plimbări lungi pe malul Limanului. În prima scrisoare, către Vasile Burlă, după ce spune că de peste două săptămâni se află la Kuialnik, poetul român descrie tratamentul pe care îl primeşte: „Mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Réaumur (37 grade Celsius). Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi facă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iaşi nu le mai simt aici, însă încă nu toate ranele s-a închis şi mă tem că, dacă s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară şi să nu apară din nou când mă voi întoarce în ţară”[53].

În primele două săptămâni Eminescu a fost de două ori în oraş pentru a-şi cumpăra medicamente şi tutun. Bineînţeles, mai târziu el a mai fost nu o singură dată aici, iar după încheierea sezonului balnear a locuit mai mult de zece zile chiar în centrul oraşului. Dacă lui Mark Twain i-a trebuit numai o zi pentru a vedea două obiective turistice ale Odesei, atunci Eminescu a avut posibilitatea să le vadă pe toate. Să privim cu ochii poetului român la „micul Paris” al acelor timpuri, plimbându-ne împreună cu el prin „oraşul viselor” de la Marea Neagră, aşa cum l-a numit, cu patos, istoricul american Charles King.

Spre mijlocul anilor ’80 Odesa a devenit un mare oraş european, populaţia acestuia numărând, conform datelor departamentului municipal de statistică, 270 de mii de persoane[54]. Pentru comparaţie, în Iaşi, de unde venea Eminescu, locuiau mai puţin de 80 de mii de persoane, dintre care 51 la sută o constituia populaţia de origine evreiască[55]. Gazeta locală, publicată în limba franceză, cu puţin timp înainte de închiderea sa, menţiona cu mândrie succesul lucrărilor urbanistice ale Odesei. Potrivit acesteia, urbea are trei calităţi necesare unui oraş european: străzi pavate, sistem de iluminat cu lămpi de gaz şi apă potabilă din reţeaua de alimentare în cantităţi suficiente. Lipsea însă, se afirmă cu dezolare, a patra componentă, şi anume curăţenia. Numai un sfert din străzi este măturat în mod regulat, iar toate celelalte artere se află într-o stare jalnică de murdărie[56].

Câţiva ani mai târziu, ziarul „Odesskie novosti”, de ziua întemeierii oraşului, repeta, aproape cuvânt cu cuvânt, cele afirmate anterior despre realizările urbanistice: „Oraşul are apeduct, pavaj de granit, un port bogat, sistem de iluminat cu lămpi de gaz, clădiri luxoase şi multe alte minunăţii, care îi uimesc nu numai pe provincialii noştri, ci şi pe străinii civilizaţi”[57]. Nu există îndoială că unul dintre aceşti străini era Eminescu, care petrecuse trei ani la Viena şi doi la Berlin ca student al universităţilor de acolo. De altfel, vom oferi câteva date despre portul care era, de fapt, sursa bunăstării oraşului. Deci, un alt ziar demonstra, cu cifre, că Odesa ocupa atunci primul loc între toate porturile Rusiei privind transportul de marfă: Odesa – 100 de milioane de puduri, Riga – 90 de milioane, Petersburg – 85 de milioane.

Deşi doctorul Iahimovici, în reclama făcută stabilimentului său, considera „solitudinea şi liniştea” ca unele dintre principalele lui avantaje, o persoană atât de comunicativă ca Eminescu suferea la Liman de singurătate. În scrisoarea către Vasile Burlă el scrie: „Persoanele câte sunt aici nu vorbesc decât ruseşte sau leşeşte, abia vro două din ele rup câte un cuvânt nemţesc ori franţuzesc. Astfel, deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu, sunt condamnat la un mutism absolut”[58]. O singură distracţie putea să-şi permită poetul, şi anume citirea unui volumaş al lui Heine, „rătăcit printre bucoavnele doctorului secundar”. Cu Heine Eminescu se familiarizase încă în anii de studii la „Ober-Gymnasium”-ul din Cernăuţi; a continuat să-l citească la Viena şi Berlin. Dar s-a dovedit că marele poet german este inepuizabil, fiind interesant să-l citeşti şi în sanatoriu, şi pe ţărmul Limanului.

Se poate încerca identificarea volumului lui Heine pe care îl citea Eminescu, având în vedere că în Imperiul Rus poetul german iubitor de libertate era interzis. Ne vom folosi de documentele Comitetului de cenzură a publicaţiilor străine din Odesa. În primul rând vom menţiona că în „Odesa nu exista o persoană însărcinată cu cenzura care să cunoască limba română”[59]. Această constatare este cu adevărat surprinzătoare, având în vedere existenţa aici a unei mari diaspore moldoveneşti. Mai degrabă, o asemenea absurditate poate fi explicată prin încercarea funcţionarilor de a nu-şi asuma vreo responsabilitate în această direcţie: cărţile în limba română erau trimise pentru cenzură la Sankt-Petersburg, iar la Odesa se îndeplineau doar „indicaţiile preţioase” primite de sus.

În legătură cu scrierile lui Heine în limba germană, cenzorul din capitală transmitea autorităţilor din Odesa următoarea notificare: „Operele lui Heine sunt permise numai în seria de opere complete, şi anume, dacă abonatul se obligă să cumpere toate volumele din seria de opere complete”[60]. Fireşte, asta puteau s-o facă doar oamenii foarte bogaţi. O astfel de persoană era prinţesa Maria Cantacuzino: în luna ianuarie a anului 1885, Direcţia generală a tipăriturilor i-a permis achiziţionarea, printre alte ediţii interzise, a volumului al şaselea din colecţia de Opere complete a lui Heine. Tot atunci, primarul oraşului G. Marazli a primit cartea lui Lev Tolstoi, Ma religion (Paris, 1885), pe care o comandase din Franţa[61].

De altfel, Eminescu nu putea să citească exemplarul de carte al prinţesei Cantacuzino, pentru că nu o cunoştea pe aceasta. Probabil că este vorba nu de un tom al operelor complete ale poetului german, ci de scrieri alese într-un singur volum. Pentru a afla un răspuns la chestiunea ce ne interesează, ar trebui studiată cu atenţie Bibliografia fundamentală a lui Heine elaborată de istoricul literar german Gottfried Wilhelm[62]. Înainte de plecarea lui Eminescu la tratament, în Germania au ieşit de sub tipar ediţii noi ale lui Heine pe care el, evident, încă nu le citise. La Leipzig a apărut celebra scriere Cartea cântărilor, iar la Hamburg se încheiase publicarea celor 12 volume din Opere alese. La München era editat încă un volum cu o denumire lungă Amintiri şi poezii recent apărute, proză şi scrisori. În sfârşit, ziarul vienez „Neue Freie Presse”, pe care Eminescu îl citea încă din anii de studenţie (la Odesa, de asemenea), în aprilie 1885, a tipărit Scrisorile necunoscute şi nepublicate ale lui Heine. Şi chiar dacă nu poate fi identificat volumul lui Heine pe care poetul român îl citea la Kuialnik,  se vădeşte că interesul acestuia pentru Heine nu era întâmplător. Pe cei doi creatori îi unea atitudinea romantică faţă de realitatea prezentă şi faţă de trecut, caracterul tragic al existenţei. Eminescu proiecta propria boală asupra suferinţei clasicului german, care şi-a petrecut ultimii 25 de ani din viaţă în stabilimente de sănătate sau lipit de patul de spital.

Privitor la sistemul de cenzură din Imperiul Rus, care nu permitea accesul poporului la opera lui Heine, se poate observa că rigorile lui nu erau o noutate pentru Eminescu. Poate că el nu era la curent cu interdicţia impusă operei lui Heine, însă sigur cunoştea ce ripostă primise gazeta „Curierul de Iaşi” pe care, un timp, o redactase (1877 – 1878)[63]. Editorul s-a adresat la un moment dat guvernatorului Novorossiei cu rugămintea de a permite abonarea la acest ziar în gubernia Basarabia, unde s-ar fi găsit destui cititori. Răspunsul a fost următorul: „aprobarea pot s-o dea doar comitetele de cenzură din Varşovia sau Sankt-Petersburg”. De fapt, acesta era un refuz[64]. Mai târziu, la începutul anului 1880, guvernatorul provizoriu a publicat o dispoziţie intitulată „Despre supravegherea persoanelor care primesc paşapoarte pe numele cetăţenilor români”, în care a cerut „[…] ca poliţia, în mod discret, dar cu deosebită fermitate, să urmărească toate persoanele sosite la Odesa cu acte de călătorie perfectate la Iaşi”[65]. Oraşul românesc era, astfel, considerat un centru favorabil oricărui fel de activitate subversivă. Printr-un alt ordin, se interzicea difuzarea ziarului „cu conţinut socialist”, care era publicat tot la Iaşi cu denumirea „Basarabia”[66]. De fapt, după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în rapoartele poliţiei din Odesa oraşul românesc din apropierea graniţei era în permanenţă considerat unul dintre focarele de răspândire a contagiunii revoluţionare. Mai mult decât atât, autorităţile se temeau de propagarea ideilor naţionaliste în Basarabia, care, până la anexarea sa de către Rusia, în anul 1812, făcuse parte din  Principatul Moldovei istorice.

La administraţia guvernatorului provizoriu al Odesei mereu erau făcute denunţuri despre persoane nesigure din punct de vedere politic din gubernia Basarabia, inclusiv de origine moldovenească. Erau denunţaţi, în special, „exilatul Buzdugan şi cetăţeanul Kolenda”[67]. În acelaşi timp, le-a fost interzisă intrarea în Rusia supuşilor Regatului României, suspectaţi de legături şi acţiuni care subminează ordinea de stat, printre aceştia fiind menţionaţi Ivan Antoine Iliesco, 27 de ani, Iorgu Albu, G. Radulesco, H. Simoni[68]. Chiar şi în Odesa poliţia a identificat români bănuiţi de atitudine politică ostilă. Astfel, la sfârşitul anului 1884 a existat o tentativă de organizare a „partidului social-revoluţionar” cu membri din rândul studenţilor şi gimnaziştilor. Printre arestaţi s-au dovedit a fi I.S. Blumenfeld, în vârstă de 19 ani, cetăţean român, student la Gimnaziul Richelieu, şi C. E. Steri, în vârstă de 20 de ani, nobil din gubernia Basarabia[69]. Astfel că sosirea, în vara anului 1885, a cinci români din Iaşi la Kuialnik pentru tratament nu putea să treacă neobservată de poliţia din Odesa.  Însă ei nu erau consideraţi suspecţi de agenţii ruşi din România, aşa că numele lor nu apar în documentele Departamentului siguranţei.

La Kuialnik, în afară de operele lui Heine, Eminescu citea cu regularitate „Neue Freie Presse”, gazeta preferată a studenţilor vienezi din timpul studiilor sale la Universitate. Fiind un organ al liberalilor moderaţi, ea susţinea statutul de autonomie al Transilvaniei şi drepturile majorităţii româneşti care era supusă discriminării din partea autorităţilor ungare. În calitate de redactor la ziarul „Timpul”, Eminescu, exact cu câteva zile înainte de apariţia primelor semne ale bolii, a preluat articolul de fond din „Neue Freie Presse”[70]. Acum, la Odesa, el continua să se informeze prin intermediul foii vieneze. În scrisoarea din 18 august Eminescu îl întreabă pe prietenul ieşean, Petru Novleanu, ce se spune acasă despre întrevederea celor doi împăraţi – rus şi austriac – în localitatea Kremsier din Moravia, şi continuă: „Din «Neue Freie Presse», pe care-o cumpăr din când în când, deşi totdeauna cam veche, pare-a fi ceva cu totul estraordinar. Oamenii de aici nu vorbesc nimic, mai ales nu politică. […] În urâtul care mă lucrează orice ştire e interesantă – gazetele puţine cari-mi viu în mână le citesc din slovă-n slovă, până chiar şi anunţurile”[71]. Contrar aşteptărilor, la întâlnirea între cei doi împăraţi nu s-a întâmplat nimic deosebit: monarhii imperiilor, supranumite când unul, când altul „închisoare a popoarelor”, încă o dată au convenit asupra înăbuşirii cot la cot a mişcării de eliberare naţională a polonezilor. Gazeta austriacă era populară şi printre cititorii odesiţi care nu vorbeau limba germană, deoarece materialele ei erau deseori republicate de către presa locală. Astfel, „Odesskii listok” în august a inserat pe prima pagină un reportaj extins despre întrevederea împăraţilor[72]. Anume acest material, doar că în original, a fost citit de Eminescu. El putea să aibă cunoştinţă şi despre conţinutul unui alt articol din „Neue Freie Presse”, retipărit de „Odesskie novosti”[73]. De la Nizza se relata faptul că prinţul M.A. Gagarin, de 67 ani, pierzând la Monte-Carlo o avere de fix 3 milioane, s-a împuşcat în tâmpla dreaptă.

Presa locală furniza ştiri şi din sfera infracţională. Unele dintre întâmplările oglindite în ziare puteau să aibă legătură cu Eminescu şi prietenii săi din Iaşi care îl însoţeau. O notiţă din „Odesskii vestnik” intitulată „Doamna” hoaţă de buzunare este atât de expresivă, încât merită să fie reprodusă în întregime. Ziarul relatează: „Luni, pe 22 iulie (stil nou 3 august – D.U.), în grădina publică, în timpul serbării populare, o «doamnă» bine îmbrăcată s-a apropiat de un ofiţer din România, întrebându-l cât e ora. Scoţându-şi ceasul, cetăţeanul i-a răspuns şi a plecat mai departe. Peste câteva minute el din nou a dorit să ştie cât e ora, însă ceasul dispăruse din buzunarul vestei! «Doamna» care îi dăduse târcoale, i-a şterpelit din buzunar ceasul şi s-a făcut nevăzută, lăsându-i ofiţerului politicos doar lănţişorul de aur. Despre furt a fost anunţată poliţia”[74]. Notiţa este demnă de pana unui umorist ca Mark Twain, care, de altfel, deja colaborase la acest ziar. Citind-o, este greu să scapi de bănuiala că, de fapt, avem în faţă o invenţie redacţională menită să-i distreze pe cititori. De aceea, este puţin probabil ca cel buzunărit să fi fost unul dintre românii sosiţi la Liman împreună cu Eminescu (aşa consideră Nicolae Dabija). Mai degrabă sceneta amuzantă a fost scrisă de vreun jurnalist odesit mai şugubăţ. Într-adevăr, de unde a ştiut autorul că insul petrecăreţ, care s-a despărţit atât de uşor de ceasul său de aur, era un ofiţer român? Şi a doua întrebare: în ce limbă o fi vorbit cu el escroaca? În Odesa nu a putut fi găsit un cenzor care să cunoască limba română sau poate că românul vorbea perfect ruseşte? Greu de crezut.

A doua zi, un alt ziar a publicat o informaţie mult mai serioasă privind reţinerea unor hoţi chiar la stabilimentul lui Iahimovici[75]. Se relatează că, în urmă cu ceva timp, la vila lui Iahimovici a fost deposedată de o sumă mare de bani doamna Skarżyńska, care locuia acolo. După căutări îndelungate, eficienta poliţie odesită a putut să-l prindă pe hoţ (şi el purtător al unui nume polonez). Devine destul de clar de ce Eminescu le comunica amicilor săi că aude în jurul săi numai vorbă rusească şi poloneză. În ultima scrisoare din 2 septembrie, el scria că la Liman vremea s-a răcit la 10-12 grade Réaumur (12-15 grade Celsius), au început ploile. Toată lumea „a emigrat”, rămânând doar el şi „madame Dange, o poloneză blondă de toată frumuseţea”[76]. Ceea ce înseamnă că, în afară de ruşi, englezi şi români, sanatoriul lui Iahimovici era frecventat de mulţi dintre compatrioţii săi polonezi.

Vizitând apartamentul doctorului Iahimovici din strada Preobrajenskaia, 7, Eminescu era la doi paşi de Universitatea Imperială Novorossiisk, o instituţie de învăţământ care nu putea să-l lase indiferent. Înainte de boală el a lucrat, în calitate de director al bibliotecii, tot la o Universitate, cea din Iaşi, întemeiată cu cinci ani mai devreme. Aici a simţit un interes deosebit pentru cultura Indiei antice şi a început să traducă din limba germană lucrarea clasică a fondatorului lingvisticii comparate Franz Bopp, Gramatica comparată a limbii sanscrite (Berlin, 1845). Iar aici, la Odesa, pe strada Dvorianskaia, atunci lucrau astfel de somităţi ale sanscritologiei ca profesorul ordinar V.I. Şeril (care tocmai atunci se transferase de la Universitatea din Harkov)[77] şi tânărul docent D.N. Ovseaniko-Kulikovskii[78], viitorul academician. Cel dintâi preda fundamentele morfologiei principalelor limbi indo-europene (sanscrita, latina, greaca, slavona), iar cel de-al doilea gramatica sanscritei, totodată organizând pentru studenţi cursuri de lectură a textelor în sanscrită[79]. Ambii savanţi ruşi au fost puternic influenţaţi de creaţia ştiinţifică a lui Franz Bopp.

Interesul pentru India, limba, religia şi mitologia ei a apărut la Eminescu în timpul studiilor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Berlin, unde Bopp a predat mulţi ani şi chiar dacă acesta nu mai era în viaţă (a murit în anul 1867), elevii i-au continuat linia de cercetare ştiinţifică. După cum se pare, cu ei a interacţionat poetul român, învăţând să citească în original poemele clasice Ramayana şi Mahabharata, textele Upanişadelor, scrierile lui Kalidasa[80]. Unul dintre destinatarii scrisorilor sale din Kuialnik, Vasile Burlă, a studiat la Universitatea din Viena după manualele lui Bopp şi, în România, era considerat un mare cunoscător al sanscritei. La întoarcerea de la Odesa Eminescu a terminat traducerea câtorva capitole din cartea lui Bopp, ceea ce stă mărturie a recuperării totale a capacităţilor mintale[81]. Însă în anul 1886 starea sa de sănătate s-a deteriorat dramatic, medicii încercând s-o amelioreze prin administrarea dozelor maxime de preparate de mercur. De atunci, se poate spune, a început moartea treptată a marelui poet.

Plimbându-se pe lângă Universitate şi pe bulevarde, Eminescu cu siguranţă întâlnea oameni tineri în uniforme noi. Chiar şi odesiţii îi admirau pe aceşti dandy. Studenţii erau obligaţi să poarte uniforme de noul statut universitar care intrase în vigoare în imperiu. Unul dintre ziarele locale publică o notă cu titlul Uniforma studenţească: „Deşi purtarea uniformei este obligatorie de la începutul anului universitar, adică din a doua jumătate a lunii august, numeroşi studenţi ai Universităţii Imperiale Novorossiisk îşi etalează deja tunicile la petrecerile populare, stârnind o curiozitate generală”[82]. Curiozitatea era firească, deoarece studenţii în ultimii 20 de ani purtaseră haine civile, însă noul regulament i-a obligat din nou să îmbrace uniforma asemănătoare celei a armatei. O altă inovaţie o constituiau biletele de intrare studenţeşti. „Prin intermediul biletului de intrare, al cărui număr va corespunde celui de garderobă, inspecţia Universităţii va urmări prezenţa la ore a studenţilor”[83]. „Odesskii listok” publică un anunţ despre primirea cererilor de înscriere la Universitate: nu sunt prevăzute examene de admitere; cererea va fi însoţită de atestatul de maturitate, certificatul de naştere, două fotografii, documentul de evidenţă militară, precum şi adeverinţa de bună purtare eliberată de poliţie. Pentru studiile la universitate se plătea o taxă, însă aceasta era pur şi simplu ridicolă, de doar 5 ruble pentru jumătate de an în folosul universităţii, plus o taxă specială de 1 rublă pentru jumătate de an în folosul profesorilor pentru ora de dirigenţie[84]. Pe lângă acestea, presa din Odesa discuta activ proiectul deschiderii la Universitate a Facultăţii de Medicină;  vor trece, însă, 15 ani până când ea va începe să funcţioneze.

Dacă Eminescu ar fi deschis ziarele din Odesa, în vara anului 1885, ar fi avut acces la o largă gamă de ştiri urbi et orbi. Aceleaşi informaţii el le găsea, de fapt, în paginile „Neue Freie Presse”. Iată un mozaic scurt al ştirilor internaţionale. În Spania, Italia şi în sudul Franţei făcea ravagii holera, însă, spre satisfacţia ziarelor locale, „musafira de pe Valea Gangelui”[85] încă nu se gândise să dea o fugă în oraşul de la malul Mării Negre. Şi continuă: „Vasele care se îndreaptă spre noi stau în carantină la Istanbul 10 zile, şi apoi la Odesa încă două săptămâni”. Brazilia a abolit sclavia negrilor, iar Elveţia pedeapsa cu moartea. Primul ministru al României Ion Brătianu, după tratamentul la băile de la Marienbad, a plecat la Paris pentru a soluţiona conflictul privind noile tarife vamale. „Odesskii vestnik” retipăreşte o ştire de la Paris cu următorul conţinut: „Critica pariziană este încântată de «Ana Carenina» şi îl situează pe contele Lev Tolstoi pe aceeaşi treaptă cu cei mai mari scriitori şi pictori. Despre aceasta se spune într-o extinsă recenzie la roman publicată în principala revistă literară a Franţei”. Iată încă o informaţie despre o altă carte celebră: „La Stuttgart a ieşit de sub tipar cartea demult aşteptată «Das Kapital», volumul al doilea, scriere postumă a cunoscutului economist Karl Marx. Volumul este redactat de către prietenul lui Marx, domnul Engels, autorul cunoscutei cărţi «Situaţia clasei muncitoare din Anglia»”.

Presa este, de asemenea, preocupată de chestiunea evreiască, sensibilă atât pentru Rusia, cât şi pentru Romania. „Odesskie novosti” relatează că la Harkov s-a deschis Institutul Tehnologic, unde vor fi admişi între 150 şi 200 de tineri. Iar cu o zi mai devreme, „Novorossiiskii telegraf” s-a grăbit „să-i bucure” pe locuitorii Odesei, informându-i despre porunca împăratului care viza limitarea la zece la sută a numărului de studenţi evrei în acest institut[86]. Parcă pentru a pune în contrast, relevând astfel acţiunea arbitrară a autorităţilor politice, un al treilea ziar publică nota intitulată Protestul evreilor români. În ea se spune: „Evreii români dezmint afirmaţia falsă a unui diplomat englez referitor la o presupusă prigoană a evreilor în această ţară. După alipirea Dobrogei (la Congresul de la Berlin din 1878 – D.U.), guvernul român le-a acordat drepturi politice tuturor evreilor; aceste drepturi ei le exercită, implicându-se în activităţi sociale sau lucrând ca funcţionari regali”[87]. Vom încheia acest subiect cu cifre despre populaţia evreiască a Odesei şi Iaşiului: în cel dintâi locuiau 62 de mii, iar în Iaşi 40 de mii sau 51 la sută dintre toţi locuitorii.

În ceea ce priveşte evenimentele locale ale verii anului 1885, îl vom menţiona, fără îndoială, pe cel mai important, şi anume alegerea consilierilor în duma municipală. Spiritele se încinseseră bine de tot. Candidat la alegeri era şi proprietarul stabilimentului de la limanul Kuialnik, doctorul Iahimovici. În data de 5 august „Odesskii vestnik” a comunicat rezultatele alegerilor: Iahimovici a primit 41 de voturi „da” şi 137 de voturi „împotrivă”. Cu o majoritate absolută în dumă a fost ales prinţul Iurii Gagarin, care era un mare armator. Cu o lună mai devreme avusese loc un alt eveniment important: deschiderea în Odesa a primului magazin cu iluminare electrică la intersecţia străzilor Deribasovskaia şi Richelieu. Un spaţiu extins în cronica urbană îl ocupa viaţa teatrală. Începuse turneul teatrului Mariinski din Sankt Petersburg, pentru 30 august fiind anunţată nemuritoarea comedie a lui Gogol Revizorul. Aceeaşi piesă era montată şi de amatori la Kuialnik, ca spectacol caritabil. Eminescu a văzut Revizorul în limba română şi a lăsat despre el o recenzie minunată. „Novorossiiskii telegraf” relatează că de la 1 septembrie va începe noul sezon al Teatrului Rus. Impresarul Cavalaro a adus o trupă italiană (în continuare sunt indicate numele actorilor). Repertoriul trupei cuprindea cele mai cunoscute opere: Aida, Norma, Bărbierul din Sevilia, Traviata, Faust, Rigoletto, Bal mascat, Ernani, Hughenoţii.

Sezonul balnear la limanul din Odesa, între timp, se apropia de sfârşit. În scrisoarea din 18 august Eminescu deja se plângea că „pe-aici au început o serie de ploi şi temperatura nu-i mai mare decât de 12° Réaumur (16 grade Celsius). Sezonul propriu de băi a cam trecut şi lumea se răreşte din ce în ce; trenul circulă mult mai rar între Odesa şi Liman”[88]. Gazeta „Odesskie novosti” a inserat o notă Încheierea sezonului de scăldat, în care se spune: „Temperatura apei mării a scăzut la 11-12 grade Réaumur, astfel că cei veniţi la tratament au început de pe acum să părăsească oraşul nostru. La ambele limanuri temperatura apei de asemenea a scăzut simţitor, de aceea cu fiecare zi numărul celor care fac baie scade”. (Eminescu în scrisoare exclamă cu emoţie: „Băi nu mai e cu putinţă de făcut”.) Mai departe publicaţia face bilanţul anului: „În sezonul care se sfârşeşte, la limanurile noastre au fost cu mult mai puţini pacienţi decât în anii precedenţi, fapt care se explică prin criza economică ce a cuprins tot sudul în ultimul timp”[89]. Un alt ziar, în numele localnicilor obişnuiţi să aibă o legătură de transport bună cu limanurile, protestează împotriva „anulării inoportune a trenurilor între oraş şi Kuialnik, ceea ce creează mari dezavantaje bolnavilor, care umplu vagoanele până la refuz, mulţi dintre ei rămânând deseori în staţie din lipsa locurilor”[90].

Cu toate acestea, de dragul obiectivităţii, trebuie să recunoaştem că trenurile din Odesa nu au fost niciodată mai punctuale ca în acele timpuri. Pentru adeverirea celor spuse vom prezenta următoarele date: trenul A pleca din staţia Karantin la ora 7 şi 2 minute dimineaţa şi sosea în staţia Kuialnik la ora 7 şi 32 de minute; trenul B pleca la ora 8 şi 4 minute şi ajungea la destinaţie la ora 8 şi 32 de minute. Durata călătoriei era de exact 35 de minute. S-a ajuns la o asemenea punctualitate datorită măsurilor luate de directorul general al Căilor Ferate de Sud-Vest, Serghei Iulievici Vitte, viitor ministru al Finanţelor, făuritorul „minunii economice ruseşti” de la sfârşitul secolului. Se spune că fiecare mecanic de locomotivă şi fiecare dispecer a primit de la el câte un ceas achiziţionat de la cea mai bună firmă de ceasuri din lume Breguet. După aceasta, trenurile au început să ajungă la destinaţie punctual, în timp ce în cartierul Bolşoi Fontan trăsura putea să întârzie şi 10 minute. Vitte, cu spiritul său întreprinzător şi cu energie, a devenit cunoscut nu numai în Odesa. La sfârşitul lui iulie 1885 el a fost invitat la Congresul internaţional al reprezentanţilor căilor ferate de la Bruxelles[91]. Oare nu de atunci a început cariera sa vertiginoasă care l-a adus în fotoliul de prim-ministru al Rusiei?

După ce, la începutul lui septembrie, a părăsit Limanul şi s-a mutat la hotelul „Strasbourg” de pe strada Sf. Ecaterina, Eminescu a avut timp şi posibilitatea de a cerceta mai îndeaproape atracţiile turistice ale Odesei. Ca şi atunci când oraşul a fost vizitat de Mark Twain, cu douăzeci de ani mai înainte, cele mai importante obiective rămâneau monumentul lui Richelieu şi scara uriaşă, care mai târziu a primit denumirea de Potemkin. În direcţia aceea, chiar la începutul străzii Richelieu, învecinată cu Sf. Ecaterina, se lucra intens la o altă construcţie monumentală, cea a Teatrului de Operă şi Balet. Edificiul trebuia să devină o copie fidelă a teatrului pe care Eminescu îl admirase în anii de studenţie la Viena. Asemănarea între cele două construcţii se explică uşor: ele au fost proiectate de aceiaşi arhitecţi. Priveliştea care s-a înfăţişat înaintea ochilor poetului român, a fost descrisă de un reporter odesit în felul următor: „Lucrările de construcţie la noul teatru avansează simţitor, deşi, în ultimele zile, mersul lor stagnează puţin din cauza ploilor. Până acum pereţii au fost zidiţi până la nivelul balconului, în unele locuri chiar mai sus. […] De la Viena au fost primite deja mai mult de două sute de desene, detaliile, însă, sunt prelucrate la Odesa de însuşi domnul Piculeano, care de asemenea a proiectat un fumoar destul de elegant în foaierul în stil mauritan”[92]. Construcţia teatrului de operă a devenit o chestiune cu adevărat europeană, multe alte locuri, în afară de Viena, fiind implicate în această afacere: „Materialele de construcţie sunt aduse din toată Europa, scria o gazetă locală. A fost folosit deja 1 milion 200 de mii de bucăţi de cărămidă italienească şi 1 milion de bucăţi de cărămidă locală; vor mai fi necesare două milioane şi jumătate. Pentru scara principală sunt pregătite trepte din marmură de Karst (lângă Trieste). Pentru placarea faţadei şi a coloanelor este achiziţionată piatră de Marsilia. Coloanele de fier au fost aduse de la Varşovia, lucrările de tâmplărie sunt conduse de un maistru din Viena. Antreprenorul responsabil de lucrările de construcţie, Zifferer, este tot de acolo”[93]. După un deceniu şi în patria lui Eminescu, la Iaşi, aceiaşi arhitecţi vienezi vor ridica Teatrul de Operă, copie exactă a celui din Odesa, însă poetului nu-i va fi sortit să-l vadă …

În scrisorile de la Liman, Eminescu se plângea în permanenţă despre lipsa de mijloace şi îi ruga pe prieteni să se grăbească să-i trimită nervus rerum, adică „nervul ce mişcă toate lucrurile”. Viaţa nestatornică, nomadă şi indiferenţa faţă de bunăstarea materială, viaţa studenţească dezordonată de la Viena şi Berlin îl făceau să rămână fără bani[94]. Eminescu a fost caracterizat de scriitorul Iacob Negruzzi, care îl ştia foarte bine, în felul următor: „O împreunare de aşa mare talent şi de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiţii, el nu avea nicio aspiraţie pentru îmbunătăţirea situaţiei sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorinţa naturală şi legitimă a autorilor ca scrierile să le trăiască după moarte şi meritele să le fie apreciate şi recunoscute de generaţiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid”[95]. O altă persoană apropiată, celebrul dramaturg I.L. Caragiale, se alătură acestei păreri: Eminescu era „în revoltă faţă cu practica vieţii comune”, manifestând dispreţ pentru disciplina socială, dar „era foarte blând, de treabă, nu avea niciun viţiu”[96]. Mulţi dintre cei ce l-au cunoscut pe poet îl caracterizează ca pe o persoană lipsită de simţ practic, care ducea o viaţă austeră[97].

Privaţiunile, teroarea mediului şi accesele bolii au tulburat în mod serios echilibrul psihic al lui Eminescu. Poezia, după cum se ştie, devine întotdeauna o pradă a elementelor radioactive, creatorul ei aflându-se în permanenţă la marginea morţii din cauza radiaţiei. Acesta este destinul tuturor marilor poeţi, pentru că genialitatea se leagă de nebunie. Persoane absolut sănătoase din punct de vedere medical, de regulă, scriu versuri mediocre, care pe nimeni nu neliniştesc, nu întristează şi nu pun pe jar. Ani la rând Eminescu s-a aflat în vâltoarea radioactivă a creaţiei, ceea ce i-a cauzat o boală grea şi căderi nervoase. În privinţa asta, el îşi ocupă locul de drept printre marii suferinzi ai acelor timpuri, Vsevolod Garşin, Maupaussant, Nietzsche, iar mai târziu, marele poet rus Varlam Şalamov. Aceştia toţi şi-au încheiat viaţa în ospicii. Milioanele de cititori, însă, nu sunt preocupaţi de cauza morţii scriitorului preferat. Ceea ce contează cu adevărat este contribuţia sa la patrimoniul cultural universal şi naţional, idealurile luminoase pe care le-a slujit, forţa cuvântului poetic.

Evaluând bătăliile contemporane în jurul moştenirii literare a lui Eminescu şi al destinului său tragic, în încheiere vom cita cuvintele profunde ale celebrului savant român Mircea Eliade: „Eminescu este destul de mare pentru a trăi fără mituri şi prejudecăţi, care au apărut în jurul numelui său […]. Creaţia lui este mai scumpă decât legenda, iar geniul său – mai presus decât mitologia”[98]  (Traducere din limba rusă de dr. Manuela Anton)

 

[1] Dintre lucrările cu un conţinut mai bogat despre şederea lui Mickiewicz la Odesa pot fi menţionate următoarele: Aër, Mickiewicz w Odessie i twórczość jego z tego czasu, Varşovia, 1898; H. Mościcki, Z pobytu Mickiewicza w Odessie, în idem, Pod znakiem Orła i Pogoni. Szkice historyczne, Varşovia, 1915; S. Fiszman, Z problematyki pobytu Adama Mickiewicza w Rosji, în „Kwartalnik Instytutu Polsko-Radzieckiego”, 1956, nr. 1, p. 3-52.

[2] „Одесский вестник” [Mesagerul de Odesa], 29 august 1885.

[3] Cf. www.svoboda.org/content/article/24331225/html

[4] G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 2004, p. 318.

[5] Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu. Eseuri, ediţia a doua, Chişinău, 1990, p. 301-325. Autorul şi-a exprimat speranţa că în viitor, în arhive, va fi găsit jurnalul doctorului Iahimovici şi alte materiale despre dezvoltarea balneologiei din Odesa. Cu regret trebuie să recunoaştem că această zi încă nu a sosit. Chiar şi documentaţia spitalului municipal nu s-a păstrat în întregime. Raportul pe anul 1883, pe care l-am găsit, conţine puţine informaţii. El cuprinde date statistice, însă nu şi o listă a pacienţilor şi medicilor. (Vezi: Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 125, Dosar 323.) Fireşte, în sanatoriile particulare de la Kuialnik se ţineau registre în care erau înscrise datele privind sosirea şi plecarea bolnavilor, reclamaţiile acestora şi procedurile stabilite, însă documentele respective nu erau arhivate. Nu se ştie nimic despre jurnalul lui Iahimovici.

[6] Victor Crăciun, Eminescu la Odesa şi Kuialnik, [Bucureşti], 2010.

[7] Gellu Dorian, Emil Iordache, Paşii poetului, Iaşi, 2000, p. 7.

[8] Augustin Z.N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Bucureşti, 1962.

[9] I. Creţu, Mihai Eminescu. Biografie documentară, Bucureşti, 1968, p. 403 – 404.

[10] Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică, I-II, ediţia a doua, coordonatori Gh. Buzatu ş.a., Iaşi, 2010.

[11] Mircea Cărtărescu, Dileme de altădată: Fapte, în „Dilema”, nr. 265, 27 februarie 1998; Adevărul despre Eminescu, postat 15 ianuarie 2007. Cf. www.mihai-eminescu.net

[12] „Ziarul Lumina”, 15 ianuarie 2009.

[13] Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Bucureşti, 1994.

[14] Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Chişinău, 1999.

[15] Ion Nica, Mihai Eminescu: Structura somato-psihică, Bucureşti, 1972.

[16] Ovidiu Vuia, Despre boala şi moartea lui Eminescu: Studiu patografic, Bucureşti, 1997.

[17] Dan Toma Dulciu, Cazul Eminescu: „mal praxis”, ignoranţă sau crimă”? O ipoteză de lucru, în „Studii eminescologice”, 2005, nr. 7, p. 250-265.

[18] Vezi Ion Nica, op. cit., p. 38.

[19] Cf. Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, [Iaşi], 1987, p. 56.

[20] Cf. www.medical-enc.ru/26/encephalitis.shtml

[21] Vezi Dulciu, op. cit., p. 254.

[22] Vezi Codreanu, op. cit., p. 47.

[23] B. Abrahamsohn, Des bains des limans d’Odessa considérés sous le rapport de leurs effets théraupétiques, Odesa, 1850. Vezi şi varianta în limba rusă a acestei cărţi: Одесские лиманы, их лечебные свойства и употребление в различных болезнях, Moscova, 1850. B.A. Abragamson (1798-1874) a studiat medicina la Cracovia şi Berlin. În anul 1824 şi-a susţinut doctoratul în medicină la Academia de Medicină şi Chirurgie din Sankt-Petersburg. A fost medic militar. După pensionare, s-a stabilit la Odesa, unde a oferit servicii medicale într-un cabinet individual. Cf. A. Krâlov-Tolstikovici, Русские врачи XVIII – начала XX ст.: Краткий биографический словарь [Medicii ruşi în secolul al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Scurt dicţionar biografic]. – www.yivoencyclopedia.org/article/aspx/iasi

[24] E. Max, Băile de mare şi de liman de la Odesa. Câteva noţiuni adunate din propria mea observaţiune şi din publicaţiunile ştiinţifice a domnilor: Dr. Motschutkovsky, Veringo şi Pinsker, Iaşi, 1884.

[25] Vezi www.romanianjewish.org/en/mosteniri-ale-culturii-iudaice.03.11.10/html. Fiul doctorului Max, Eduard de Max a terminat Conservatorul din Paris şi a devenit celebru ca actor de teatru parisian şi al  cinematografiei franceze (N.T. Iancu, Dicţionarul actorilor de film, Bucureşti, 1977, p. 111-112).

[26] O. Duplenko, Деятельность Йосифа-Бронислава Мочутковского в Одессе, 1869-1893 [Activitatea lui Iosif-Bronislav Mociutkovskii la Odesa, 1869-1893], în Поляки на Пiвднi Украïни та в Криму [Polonezii din sudul Ucrainei şi Crimeea], Odesa, Opole, Wrocław, 2007, p. 217-218.

[27] Bella Vernikova, Лев Пинскер [Lev Pinsker], în „Морiя” (Almanahul Societăţii evreieşti din Odesa), 2006, nr. 6, p. 90-91.

[28] Cf. Max, op. cit., p. 3.

[29] Ibidem, p. 13-23.

[30] Ibidem, p. 23-31.

[31] Vezi www.familyface.net/peopleview

[32] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 125, Dosar 121, f. 2-4, 14-15.

[33] Ibidem, f. 154, 223.

[34] F.I. Iahimovici, На лимане, 1881-1892 годы. Наблюдения, произведенные в лиманно-лечебном заведении Ф.И. Яхимовича [La liman, anii 1881-1892. Cercetare efectuată în instituţia balneară a lui F.I. Iahimovici], Odesa, 1892, p.1-4. Tatăl doctorului Iahimovici, Jan (Ivan), era de origine din Galiţia austriacă şi studiase medicina la Universitatea din Viena. În căutarea unui loc de muncă, s-a mutat în Rusia, unde era resimţită lipsa cadrelor medicale. Aici, în gubernia Podolie, în anul 1831, s-a născut fiul Feliţian, care a luat-o pe urmele tatălui, absolvind, în 1852, Facultatea de Medicină a Universităţii „Sf. Vladimir” din Kiev. Nu este clar, când anume F.I. Iahimovici s-a mutat la Odesa. Numele lui nu este însă menţionat în cea mai nouă lucrare despre comunitatea poloneză din Odesa. Cf. D. Sula, Polacy w Odessie w latach 1795-1923, în „Sprawy Wschodnie”, 2009, nr. 1-2, p. 101-116.

[35] Iahimovici, op. cit., p. 33, 38.

[36] Cf. „Новороссийский телеграф” [Telegraful de Novorossiisk], 1885, 19/31 iulie.

[37] Iahimovici, op. cit., p. 37.

[38] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 97, Dosar 40, f. 1-4.

[39] Отчет Одесского общества для призрения младенцев и родильниц за 1885-1886 гг. [Raportul Societăţii de asistenţă a nou-născuţilor orfani şi lăuzelor din Odesa pe anii 1885-1886], Odesa, 1886.

[40] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 121, Dosar 60, f. 16v.

[41] Konka de la „конно-железная городская дорога” – cale ferată pentru vagoanele de tramvai trase de cai sub conducerea unui vizitiu.

[42] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 16, Inventar 121, Dosar 50, f. 1-16.

[43] „Odesskii listok” [Foaia de Odesa], 1/13 august 1885.

[44] Sprawozdanie z działalności stowarzyszenia „Ognisko” za rok 1906, Odesa, 1907.

[45] E. Krasnova, A. Drozdovskii, Лечебница на Куяльницком лимане [Stabilimentul balnear de la limanul Kuialnik]. Vezi www.odessitclub.org/readingroom/krasnova/kuyalnik/php

[46] Constantin Popovici, Mihai Eminescu: Viaţa şi opera în documente, mărturii, ilustraţii, Chişinău, 1990, p. 171.

[47] Crăciun, op. cit., p. 33-34, 56.

[48] Dabija, op. cit., p. 308-309.

[49] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 5, Inventar 1, Dosar 1358, f. 1-32.

[50] M. Eminescu, Opere, volumul XVI, Corespondenţă. Documentar, Bucureşti, 1989, p. 216. La calcularea timpului petrecut de Eminescu la Odesa, întotdeauna se va ţine cont de orarul trenului 23/24, care circula de la Ungheni la Odesa prin gările Chişinău şi Razdelinaia. La Odesa trenul sosea la ora 7 şi 22 de minute dimineaţa şi pleca înapoi, spre Ungheni, la ora 12 şi 20 de minute noaptea.

[51] Creţu, op. cit., p. 404.

[52] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 314, Inventar 1, Dosar 58, f. 21.

[53] Eminescu, op. cit., p. 216.

[54] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 274, Inventar 1, Dosar 5, f. 99v.

[55] Cf. www.yivoencyclopedia.org/article/aspx/iasi

[56] „Journal d’Odessa”, 3 martie 1881.

[57] „Одесские новости” [Noutăţile Odesei], 22 august 1885.

[58] Eminescu, op. cit., p. 216.

[59] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 11, Inventar 1, Dosar 95, f. 13.

[60] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 67, f. 4.

[61] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 63, p. 2, 28.

[62] Gottfried Wilhelm, Heine-Bibliographie, partea 1, Primärliteratur: 1817-1953, Weimar, 1960.

[63] Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 253.

[64] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 11, Inventar 1, Dosar 9, f. 1-6.

[65] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 2, Inventar 2, Dosar 1761, f. 1v.

[66] Ibidem, Dosar 1742, f. 1. În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, în care sunt descrise 477 de publicaţii periodice, nu apar date despre un ziar intitulat „Bessarabia”. Mai degrabă, un asemenea periodic era publicat la Iaşi clandestin de către emigranţii ruşi, membri ai organizaţiei „Narodnaia volia” [Voinţa poporului]. În orice caz, în limba română denumirea ziarului ar fi fost „Basarabia”. În dosarul de arhivă nu există niciun exemplar al ziarului.

[67] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 5, Inventar 2, Dosar 1761, f. 2v.

[68] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 1351, f. 32, 63v.

[69] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Dosar 1441, f. 24.

[70] M. Eminescu, Opere, volumul XIII, Publicistică, Bucureşti, 1984, p. 320-323.

[71] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 217. Pe parcursul a 75 de ani (1864-1939), „Neue Freie Presse” a fost ziarul de frunte al Austriei. El reflecta poziţiile acelui segment al societăţii care pleda pentru un model liberal moderat, susţinea aspiraţiile naţionale ale românilor din Transilvania şi ale ucrainenilor din Galiţia. Era un periodic bine informat, având aproximativ 500 de corespondenţi în toată lumea. Un timp, în calitate de corespondent la Londra, la acest ziar a colaborat Karl Marx; contribuţii au avut şi alte persoane proeminente. Cf. Edith Walter, Österreichische Tageszeitungen der Jahrhundertwende: ideologischer Anspruch und ökonomische Erfordernisse, Viena ş.a., 1994, p. 48-51.

[72] „Одесский листок” [Foaia de Odesa], 26 august 1885.

[73] „Одесские новости”, 31 iulie 1885.

[74] „Одесский вестник”, 5 august 1885.

[75] „Одесский листок”, 6 august 1885.

[76] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 218.

[77] Arhivele de Stat ale Regiunii Odesa, Fond 157, Inventar 1, Dosar 42.

[78] Ibidem, Dosar 41; vezi, de asemenea: Fond 45, Inventar 12, Dosar 208.

[79] Обозрение преподования в И.Н.У. во втором полугодии 1885-1886 учебного года [Programul de învăţământ la Universitatea Imperială Novorossiisk pentru al doilea semestru din anul academic 1885-1886], Odesa, 1885, p. 6-9.

[80] Amita Bhose, Eminescu şi India, Iaşi, 1978; idem, Eminescu şi limba sanscrită, Bucureşti, 2010.

[81] M. Eminescu, Opere, volumul XIV, Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice, studiu introductiv de Al. Oprea, Bucureşti, 1983, p. 509-896.

[82] „Новороссийский телеграф”, 31 iulie 1885.

[83] „Одесские новости”, 1 septembrie 1885.

[84] „Одесский листок”, 6/18 iulie 1885.

[85] Primele epidemii de holeră („musafira de pe Valea Gangelui” sau „индийская гостья”) au fost semnalate pe Valea Gangelui (India) prin anul 600 î.Hr.

[86] „Новоросийский телеграф”, 30 iulie 1885.

[87] „Одесский вестник”, 4 septembrie 1885.

[88] M. Eminescu, Corespondenţă, ed. cit., p. 217.

[89] „Одесские новости”, 22 august/3 septembrie 1885.

[90] „Одесский вестник”, 18/30 august 1885.

[91] „Новороссийский телеграф”, 17/29 iulie 1885.

[92] „Одесский вестник”, 18 iulie 1885.

[93] „Одесский листок”, 15 iulie 1885.

[94] Ştefan Agopian, A fost Eminescu sărac?, în „Ziua literară”, 16 iunie 2003, nr. 57, p. 1-2.

[95] Iacob Negruzzi, [Amintiri din Junimea: Eminescu], în Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Bucureşti, 2013, p. 249.

[96] I.L. Caragiale, În Nirvana, în Mărturii despre Eminescu, p. 462.

[97] Vezi Ei l-au văzut pe Eminescu: Antologie, note şi bibliografie de Cristina şi Victor Crăciun, Cluj, 1989; Amintiri despre Eminescu, ediţie de Ileana Ene, [Bucureşti, 2000].

[98] Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, ed. cit., p. 7.

CE-ȚI DORESC, ROMÂNE, ÎN ANUL CARE VINE…

CE-ȚI DORESC, ROMÂNE, ÎN ANUL CARE VINE…

 

Ce-ți doresc eu ție, frate drag ROMÂNE:

În anul COCOȘULUI punguța zilnic plină,

Și fosta Dodoloață Țară din nou să redevină!

 

Răspunsurile lui Vasile Șoimaru la cele două întrebări tradiționale ale Anchetei de la sfârșitul anului (2016) a săptămânalului chișinăuian Literatura și Arta:

  1. Cu ce sentimente vă despărțiti de anul 2016?

Toate emoțiile mele pozitive, multe și importante, inclusiv marele succes al Maiei Sandu, din anul 2016 au fost nimicite de rezultatele alegerilor prezidențiale fraudate masiv în rezultatul cărora în fruntea R. Moldova a fost parașutat un reprezentant de numai 41 de ani al noii generații a kominternului, potențialul negativ al căruia poate fi comparat cu o bombă atomică care în următorii patru ani ar putea strica mai mult decât bomba aruncată de americani la Heroshima în 1945. La biografia acestuia au lucrat mulți și intens în ultimii ani: trei facultăți absolvite pe nevăzute, un doctorat copiat obraznic de la un economist român, activități pedagogice și de cercetare inventate, dar bine plătite și multe alte „succese dodoniste” în doar 10 ani. Nu mai puțină supărare mi-au provocat și candidații unioniști care n-au fost în stare să acumuleze nici două la sută din cincimea (20%) de votori ale unioniștilor basarabeni…

  1. Ce așteptați de la anul 2017?

Anul 2017, anul centenarului marelui putci bolșevic din Petrograd, aș dori să treacă cât mai repede și pe neobservate, ca să vină cât mai repede și tot pe neobservate 2018, anul centenarului Marii Uniri a tuturor românilor, ca să ne bucurăm de grandioasa sărbătoare a Neamului Românesc. Și, cine știe, nebănuite-s căile Domnului, poate reușim să repetăm mărețele fapte unioniste ale generațiilor Sfatului Țării de la Chișinău și a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de acum 100 de ani…

Așa să ne ajute Dumnezeu pentru că-L iubim mai mult decât ne iubim între noi, românii!!!…

25 de poeme în imagini: Un nou album fotografic de Vasile Șoimaru

M-a bucurat foarte mult darul prețios din 30 răpciune 2016 al artistului fotograf Vasile Șoimaru, profesor, colaborator al mai multor cărți dedicate înfățișării adevărului istoric, autor al unor articole de atitudine și interlocutor curajos al cîtorva realizatori de emisiuni tv.

Datorăm această tipăritură elegantă însumînd 36 de pagini, format 20,4 x 19,4 cm, Editurii SEREBIA din Chișinău, care a beneficiat de contribuțiile unor profesioniști – concepția grafică: Sanda Caracențev, procesarea computerizată: Svetlana Munteanu, redactor: Zamfira Mihail – și mai ales de aportul tipografiei „Balacron“.

Datorită acestei faste colaborări am acum prilejul de a comenta succint o culegere de imagini ce stăruie îndelung pe retina și reverberează în sufletul oricărui om ce-și iubește pămîntul natal. Două dintre aceste „imagini-poeme“ sînt reluate din amplul album Românii din jurul României pe care l-am salutat la vremea potrivită[1], dar celelalte sînt noi pentru mine. Unele au o prospețime și o gingășie mișcătoare, altele cutremură prin realism. În genere, „poemele“ acestea vii îndeamnă la meditație, la visare, la dragoste, la teamă, la nădejde, avînd teme variate precum trecerea ireversibilă a timpului, frumosul natural (impetuozitatea curgerii apei, de pildă) ori excepționalul vegetal, drapelul național, necesitatea memoriei, oieritul ș.a. Numitorul lor comun este același patriotism românesc, ardent și făptuitor care m-a cucerit din primele clipe la acest autor-prieten – un OM FRUMOS SUFLETEȘTE cum mi-aș dori să întîlnesc la tot pasul în România.

Pe pagina întîi a albumului se poate citi: Dedic aceste 25 de poeme în imagini aniversării a 25-a a proclamării Independenței Republicii Moldova și a întemeierii Academiei de Studii Economice și Liceului  „Prometeu“ din Chișinău. Așadar, este vorba de marcarea unei triple aniversări, anume a celor „trei contemporani“ (cf. p. 6) care i-au gravat specific viața lui Vasile Șoimaru: o republică, un liceu[2] și o academie…

De un dramatism care mă cutremură sînt „poemele“ de la paginile 8-9, reprezentînd, prin cele trei ipostaze ale tricolorului, mutilarea tinzînd către dispariție a patriotismului la dureros de mulți semeni de-ai noștri de astăzi (Un tricolor uitat), speranța reunificării țării la cîțiva dintre optimiștii cei încăpățînați (Umbră tricoloră) și o interogație-soluție de progres real (O nouă Revoluție?…). Dintre acestea trei, cea mai tulburătoare imagine pentru mine – participantul naiv-idealist la Revoluția română din decembrie 1989, care s-a dovedit a fi fost plănuită în laboratoarele oculte ale lumii – trimite ingenios la un viitor sperat, proiectînd prin celebra gaură[3] din tricolorul aflat în plan apropiat un alt drapel (minuscul din pricina depărtării), falnic fluturînd instituțional! Simbolul îl interpretez ca victorie obținută fără violență, legiferată și definitivă.

Un contrast abisal mă întîmpină la paginile 10-11: zidurile unei biserici rănite mortal de o satanică ideologie întinsă ca pecinginea în Europa (Urme bolșevice) și veselia abundent-calpă a unor artefacte de serie – nenumărate căni atîrnate în niște suporturi din lemn strunjit, acestea din urmă părîndu-mi replici miniaturale ale prepeleacului[4] nemurit de Ion Creangă (Iarmarocul).

Titlul fotografiei La colectat… polenul (p. 23) vădește umor, căci vaca fotografiată în perspectivă, aplecată cum e să pască, pare cu botul suspendat deasupra inflorescenței movulii de ciulin din prim plan, fără habar de oferta dulce făcută de hîtrul fotograf!… În cazul imaginii de pe alăturata pagină – O șansă dintr-un milion… (p. 22) –, privitorul e îndemnat să-și închipuie o narațiune cu final deschis, protagonistă fiind o splendidă floare galbenă de cîmp, cu multe petale, precum o floarea-soarelui minusculă, care și-a desfăcut delicat „corola de minuni“ în soarele generos al verii, ignorînd cu superbie că se află crescută, vai, în crăpătura din mijlocul unei șosele pe care, în depărtare, pe ambele benzi, se zăresc automobile în mișcare…

O altă narațiune pe tema viața e mereu triumfătoare propune instantaneul de la pagina 12, Primăvară atacată, cu inflorescențele rozalii de măr invadate de o nea desigur mult întîrziată. Pe pagina următoare, 13, ca în oglindă, se află o crenguță dintr-un măr cu două fructe roșii văratice și – caz rarisim! – avînd și două inflorescențe! Titlul este sugestiv: De frică a înflorit a doua oară…

Din albumul Românii din jurul României care a primit în 18 decembrie 2015 premiul „Henri H. Stahl“ al Academiei Române, regăsesc superba Transhumanță transilvană… – pe care o consider un fel de carte de vizită a strămoșilor noștri ce ne-au dus faima în lume ca popor pașnic, muncitor, ospitalier și creștin (p. 19) – și fotografia reprezentativă a volumului, Clepsidra (p. 32) care a fost așezată și pe copertă, devenind deci un echivalent în domeniul fotografiei al celor mai cunoscute creații-școală din opera cuiva denumite îndeobște ars poetica.

Nu pot încheia puținele și prea palidele mele rînduri de semnalare a acestei noi creații artistice datorate lui Vasile Șoimaru (căruia i-aș formula aici, în chip interogativ, o propunere: pe cînd o expoziție itinerantă?), fără a îndrăzni și reproducerea unui Autoportret (p. 27). Așa cum se poate vedea în această imagine subliniind modestia și ingeniozitatea fotografului, o palmă din pămîntul sfînt al Patriei Române, umbrită sugestiv de cruci, grăiește despre destinul ÎNTREGIRII, care e întrezărit artistic de Vasile Șoimaru și mi-am dorit a-l prelungi prin însemnările de față.

 

Mihai Floarea

[1] Cf. Vasile Șoimaru – autorul unui album monumental

[2] Îmi permit o modestă analogie: prin liceu mă apropii biografic de prietenul din Chișinău, căci am absolvit și eu cîndva un liceu economic, acela fiind din București, pe vremuri denumit americănește „Numărul 1“, dar botezat omenește actualmente: Colegiul Economic „Virgil Madgearu“.

[3] Ea a însemnat pentru noi, cei aflați în 21 decembrie în Piața Universității FĂRĂ COMUNISM!

[4] O reinterpretare a basmului Dănilă Prepeleac se poate citi pe http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Actualitatea-basmului-azDanila-Prepeleaca-de-Ion-Creanga-b1-p74.htm

O CRIMĂ ABOMINABILĂ A AUTORITĂŢILOR COMUNISTE DIN ROMÂNIA: „EXPERIMENTUL PITEŞTI”

 

O CRIMĂ ABOMINABILĂ A AUTORITĂŢILOR COMUNISTE DIN ROMÂNIA:

„EXPERIMENTUL PITEŞTI”

            De curînd a văzut lumina tiparului un volum ce nu-l va lăsa indiferent pe nimeni care îl va lua în mîini să-l citească.

Însuşi titlul cărţii dezvăluie o filă neagră din istoria României, dar şi a altor ţări „frăţeşti” din perioada cînd la putere s-au aflat partidele comuniste: Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste: Simpozion internaţional, ediţia a XV-a, Piteşti, 25-27 septembrie 2015[*] (Piteşti, 2016). Volumul însumează materialele Simpozionului cu acelaşi generic ce s-a desfăşurat în zilele de 25-27 septembrie 2015 la Piteşti, România. Coordonatorul acestei ediţii anuale este prof. univ. dr. Ilie Popa, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Memoria”, Filiala Argeş. Colectivul de redacţie a avut susţinerea din partea prof. univ. dr. Cornel Constantinescu de la Universitatea Politehnică din Zürich, Elveţia. Lucrarea mai cuprinde fotografii, documente şi picturi, acestea din urmă fiind realizate de Sorin Feraru, S.U.A.

Amintim cititorilor noştri că primul Simpozion de la Piteşti s-a desfăşurat în decembrie 2001. Toate ediţiile simpozionului au avut deviza: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi.” Acestea sînt ultimele cuvinte, rostite înainte de moarte (în închisoarea Aiud), de renumitul savant, poet, om de cultură român Mircea Vulcănescu. Volumul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură… se deschide cu un dublu motto: 1) „Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni… / O, Doamne, unde eşti?! / De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti? / Pe unde eşti, o, Doamne, unde eşti? / Din nepătruns, niciun răspuns… / …Piteşti, Piteşti, Piteşti!” de Aurel Vişovan, fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti; 2) „«Fenomenul Piteşti» – cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane” de Aleksandr Soljeniţin, scriitor, disident rus.

Prof. univ. dr. Ilie Popa menţionează – în prefaţa acestei valoroase şi impunătoare culegeri de articole – că ea va constitui un mic şi modest pas în lupta împotriva uitării, contribuind la prezentarea adevărului despre istoria nu atît de îndepărtată a României şi a românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord în timpul dictaturii comuniste, cînd în fosta puşcărie de deţinuţi politici din Piteşti au fost aplicate cele mai diabolice metode de tortură fizică şi psihică asupra tinerilor întemniţaţi pentru că s-au opus comuniştilor, instalaţi la putere de imperiul odios de la Răsărit – URSS. Prefaţatorul este convins că rostul prezentului volum este „cercetarea cu profesionalism şi obiectivitate, fără patimă, cu multă înţelegere şi toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade tulburi, demenţiale din istoria recentă a poporului român sub dictatura comunistă, astfel încît, asemenea orori şi crime, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi generaţiile viitoare, la adevărata lor dimensiune şi, prin cultivarea memoriei colective, să se evite repetarea lor în orice alt colţ al lumii. Avînd convingerea că toţi oamenii se nasc egali, indiferent de rasă, de credinţă şi condiţie socială, considerăm că ei pot deveni mai buni prin educaţie, cultură, credinţa în Dumnezeu”.

Primele pagini ale cărţii prezintă pe scurt (în limbile română şi engleză) materiale de introducere în tema „experimentului” de la Piteşti: Internaţionala terorismului comunist; Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă; Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti (scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări).

Toţi cunosc faptul că conducătorii comunismului din întreaga lume se aflau (se, probabil, mai şi află!) la Moscova, de acolo erau dirijate toate serviciile secrete din ţările „lagărului socialist”. Astfel, NKVD-ul era cel care pe o mare parte a planetei noastre indica metodele şi principalele instrumente de acţiune împotriva celor revoltaţi, neîmpăcaţi cu instaurarea regimurilor dictatoriale. NKVD-iştii practicau în abundenţă teroarea, care nu se reducea numai la mutilări fizice ori la trasul unui glonte în ceafă, ci şi la teroarea insinuată subtil, iscusit, care, aplicată binevoitor sau indiferent, ascundea neomenie, ură, viclenie, necinste, care vătăma pe cei încrezători. În acea vreme, milioane de oameni s-au îmbolnăvit de o boală care se numeşte… frica, în care simptomul cel mai nociv a fost frica de a rosti cu glas tare ceea ce gîndeşti.

În ţările din orbita comunistă (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, România…) a circulat un document-directivă – emis la 2 iunie 1947 – care cuprindea 45 de puncte, privind acţiunile serviciilor speciale la faţa locului. Iată cîteva indicaţii dintre cele mai îngrozitoare, care provoacă indignare, dezgust, respingere…: este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi [organele NKVD-iste – n.n.] ca informatori; întîlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop (1); se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel (2); se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi (3); trebuie realizată unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, avînd grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete (5); se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate; aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare (8); în toate organele de guvernămînt, respectiv, în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale (10); a face gospodăria particulară nerentabilă; după aceea trebuie începută colectivizarea (13); trebuie făcut totul ca hotărîrile şi ordinile – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale (14); sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă (17); trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnîndu-se orice cercetare valoroasă (22); luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională (27); întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşite care să împiedice producţia de calitate (31); trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile (32); trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor; activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora (34); din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate (35); dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului (38); trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi; în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare” (40); se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor (42); trebuie ca la facultăţi să ajungă, cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sînt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă (45).

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (a fost un „târg” dintre Stalin şi marile puteri aliate). Noul guvern postbelic a adoptat ca politică de stat teroarea. Au fost arestaţi în mod abuziv mii de oponenţi ai regimului comunist: lideri politici, intelectuali de elită, cadre militare, clerici, studenţi, ţărani etc. Tuturor li s-au înscenat procese şi au fost condamnaţi la ani grei de închisoare. Consilierii sovietici controlau activitatea principalelor instituţii, organizaţii, întreprinderi. S-a interzis activitatea partidelor democratice, s-a introdus cenzura totală şi s-a adoptat sistemul sovietic de învăţămînt, cu limba rusă obligatorie, fără limbi de circulaţie internaţională şi fără religie. Au fost scoşi din învăţămînt profesorii cu vederi liberale, iar din armată – toţi ofiţerii patrioţi şi cu demnitate naţională. Anchetele penale erau o caricatură a dreptului „burghez”, iar condiţiile de viaţă din puşcării – inumane.

Promovarea urii de clasă a fost o metodă eficientă de consolidare a guvernării în perioada 1945-1961. Ura lipsită de discernămînt impulsiona acţiunile aparatului represiv. Represiunile se făceau în masă, iar în categoriile-ţintă putea să nimerească oricine. Faptele imputate erau descrise atît de vag, că aproape orice persoană putea fi făcută culpabilă. Principalul obiectiv declarat de Securitate era combaterea „elementelor duşmănoase”, care manifestau ură faţă de regimul nou-instaurat. În cadrul maşinii Securităţii se aprobau planuri (de muncă!) privind arestarea celor neloiali.

Dictatura comunistă din România a fost una dintre cele mai crunte de pe continentul european. Între 1949 şi 1958, aproximativ un milion de români au fost arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au fost exterminaţi. În ţară au apărut nenumărate puşcării, lagăre de muncă, centre de domiciliu forţat, pseudospitale de psihiatrie şi alte „instituţii” de felul acesta. Cele mai înspăimîntătoare locuri pentru deţinuţii politici au fost la Aiud, Gherla, Sighet, Canalul Dunăre – Marea Neagră (numit în popor „Canalul morţii”), dar sălbăticia maximă a ororilor s-a realizat în puşcăria din Piteşti (aici s-a experimentat metoda draconică de tortură numită în epocă „reeducare”, iar în prezent cunoscută sub denumirea „experimentul criminal Piteşti”). „Experimentul” a pornit de la ideile unor ideologi şi pedagogi sovietici (printre ei se număra şi vestitul Anton Makarenko) care puneau fotța la baza educaţiei.

La Piteşti au fost întemniţaţi mai ales tineri anticomunişti, în majoritate studenţi. Pentru a pune în aplicare experienţele sadice, Poliţia politică română (Securitatea) l-a luat în slujbă pe spionul rus Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg, ajuns ulterior în grad de general!), care a realizat în practică „experimentul”. NKVD-iştii sovietici l-au pregătit să recruteze deţinuţi cărora li se promitea eliberarea din detenţie şi grade superioare în Securitate, dacă vor afla de la colegii lor din celulă (prin torturare continuă!) tot ce se presupunea că aceştia nu au declarat în timpul anchetelor premergătoare. Astfel, A. Nicolschi l-a instruit întru început pe deţinutul Eugen Ţurcanu, care, la rîndul său, a format o echipă din nouă deţinuţi şi a început să aplice „arta reeducării” în ziua de 6 decembrie 1949, ziua Sfîntului Nicolae. Pe faţada puşcăriei au apărut lozincile: „Să zdrobim fără cruţare rămăşiţele reacţiunii vîndute imperialismului străin!” şi „Faţă de duşmanii poporului sîntem necruţători!”

Atingerea scopului final al „experimentului” era preconizată trecerea prin cinci etape. În etapa întîi se urmărea cîştigarea încrederii victimei. Apoi, în etapa a doua, în mod neaşteptat, începea torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite de înjurături. La etapa a treia victima era constrînsă să facă „demascarea exterioară”. Astfel, deţinuţii se transformau în colaboratori ai Securităţii şi erau folosiţi ca martori în alte procese. Urma „demascarea interioară” de la etapa a patra, cînd victima trebuia să fie convinsă că este un om de nimic, netrebnic, făcător de rele, chiar infractor. Ororile culminau în etapa a cincea, în care bătăile şi torturile continuau pînă cînd victimele erau forţate să aducă blasfemie lui Dumnezeu, injurii oamenilor politici pe care îi adoraseră etc.

Enumerăm în continuare cele mai îngrozitoare, hidoase şi dezgustătoare acţiuni, metode de „reeducare pin tortură” a întemniţaţilor, aplicate în penitenciarul din Piteşti: 1) deţinuţii politici care au refuzat să-şi facă „demascarea totală” sînt împărtăşiţi (în noaptea Paştelui!) cu materii fecale; 2) deţinuţii politici sînt bătuţi cu cruzime la tălpi, pînă la leşin; 3) deţinuţii politici sînt bătuţi cu sălbăticie la fund, pînă la sîngerare şi leşin; deţinuţii – prin aşezarea unuia în spatele celuilalt, prin rotaţie – sînt forţaţi să se tortureze reciproc şi îndelung, pînă la epuizare şi leşin; 4) deţinuţii politici sînt aşezaţi cu faţa la perete, într-un picior, cu mîinile în sus şi cu o raniţă în spate plină cu pietre; 5) deţinuţii politici sînt băgaţi de către torţionari cu capul în tinete cu urină; 6) deţinuţii politici sînt forţaţi să scuipe în gură pe şeful lor de lot (de luptă anticomunistă), pentru a-l face să se răzbune; 7) deţinuţii politici sînt bătuţi cu bîtele, trecînd – fiind forţaţi – printre două grupe de torţionari; 8) deţinuţii politici sînt constrînşi să stea în genunchi, cu mîinile la spate, şi să mănînce mîncarea fierbinte direct din gamele aşezate pe duşumeaua de ciment; 9) în ziua de Crăciun, unui deţinut politic i s-a pus o pătură în spate şi a fost forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus Hristos, în timp ce ceilalţi sînt siliţi să stea în genunchi şi să i se închine. S-au aplicat, desigur, şi alte acţiuni, metode draconice, dezumanizante, de o severitate excesivă.

În volumul Memorialul ororii, apărut în 1995 la Editura „Vremea”, se menţionează că în acea perioadă, conform datelor MAI al României, la Piteşti şi la Gherla au decedat numai 30 de deţinuţi politici şi că au fost „torturaţi şi schingiuiţi peste 700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la Gherla, la Tîrgu Ocna şi Canal. Mai mult de o sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi fizice şi psihice grave. O parte de deţinuţi au decis să se sinucidă pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit”. Mai adăugăm că acţiunea („experimentul” realizat strict secret) a fost unică în lume, atît prin brutalitatea metodelor întrebuinţate, cît şi prin întinderea ei. Presiunea maximă s-a exercitat, în special, asupra intelectualilor şi studenţilor, mai ales, asupra celor care erau membri ai mişcării legionare. Prin metode de constrîngere neomeneşti, prin tortură, ei au fost siliţi să-şi „demaşte” şi să-şi „reeduce” prietenii şi colegii arestaţi, folosind, la rîndul lor, aceleaşi metode de teroare.

La sfîrşitul anului 1952, atrocităţile în puşcăriile din România au devenit cunoscute peste hotare. La presiunea ţărilor occidentale, autorităţile comuniste au dispus sistarea lor şi începerea anchetelor penale împotriva unui grup de 22 de torţionari, care au fost acuzaţi de acte de teroare în grup şi de crimă de uneltire împotriva securităţii interne a statului. Pentru a camufla implicarea Securităţii şi a Partidului Comunist în acest proces, inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi de cercuri reacţionare imperialiste străine. 16 acuzaţi, inclusiv E. Ţurcanu, au fost condamnați la moarte și executați în 1954, unula fost executat in 1957, iar unuia i-a fost comutată pedeapsa cu moartea. Au fost condamnaţi la muncă silnică – pentru perioade cuprinse între cinci şi opt ani – cinci ofiţeri, între care şi Alexandru Dumitrescu, comandantul puşcăriei Piteşti, dar după un timp aceştia au fost eliberaţi…

Reiterăm că „experimentul criminal Piteşti” este unic în lume şi constituie ruşinea autorităţilor comuniste autohtone sub directa coordonare a autorităților comuniste de la Moscova, crima cea mai oribilă săvîrşită de ele (dacă, fireşte, crimele pot fi ierarhizate). Totodată, el este o rană a poporului român care sîngerează pînă în prezent. Noi nu trebuie să uităm de aceste orori şi să aducem la cunoştinţa generaţiilor actuale ceea ce s-a întîmplat în acea perioadă întunecată a istoriei României postbelice, care nu trebuie să se repete niciodată.

„Reeducarea pin tortură” în puşcăria de la Piteşti, care a fost centrul şi laboratorul principal de realizare a „experimentului criminal”, a condus la distrugerea – în cazul a mii de persoane – a identităţii etnice şi religioase, morale şi politice a acestora. Sarcina noastră actuală este de a cunoaşte înţelegerea procesului de comunizare şi sovietizare a României, de a afla ce metode s-au utilizat şi ce factori au fost implicaţi în această acţiune inumană.

Experimentele criminale, bazate pe perfecţionarea metodelor medievale de tortură, practicate de către torţionarii comunişti nu sînt încă pe deplin elucidate, unele rămîn încă necunoscute publicului larg. Importarea metodelor staliniste de exterminare şi de aşa-zisa „reeducare proletară”, pe timpul regimului dictatorial comunist, a fost o modalitate de a ţine sub papucul bolşevic o întreagă ţară. Aceste metode barbare, violente, inumane de tortură (de „reeducare”, în limbajul executanţilor) au fost preluate în grabă de Securitatea română şi aplicate asupra elitelor intelectuale, ţăranilor înstăriţi (zişi chiaburi), studenţilor instruiţi, prevăzători şi chiar asupra muncitorilor nealiniaţi politicii impuse. Torţionarii comunişti au importat şi au experimentat cele mai cumplite metode de tortură, sub masca „reeducării”, atît în regim penitenciar (cazul din puşcăria Piteşti), cît şi în cadrul altor instituţii statale. Cu părere de rău, aceşti torţionari pînă la ora actuală rămîn în majoritatea cazurilor nepedepsiţi, adevărul despre acea epocă este spus în mod trunchiat şi cu o oarecare indulgenţă, toleranţă, lipsă de îndrăzneală. Este o datorie a statului român, în particular, a justiţiei, să-şi întoarcă faţa spre victimele comunismului, în genere, spre toţi cetăţenii cărora trebuie să li se uşureze durerea.

În prezent, cînd societatea a ieşit din infernul totalitar, trebuie să facem mai multe eforturi şi să preţuim, să cinstim victimele, care nu au avut nicio vină că gîndeau altfel decît guvernanţii. Trebuie să ne aducem aminte de cei care şi-au dat viaţa, de cei cărora li s-a deteriorat sănătatea – pentru faptul că aveau un ideal sfînt! – nu numai pe 26 iunie, cînd se marchează Ziua internaţională în sprijinul victimelor torturii (în baza hotărîrii ONU), ci mult mai larg, în cadrul simpozioanelor, conferinţelor, orelor de la facultăţi etc. Din acest punct de vedere, strădaniile organizatorice ale dlui prof. univ. dr. Ilie Popa, cu o echipă de patrioţi şi entuziaşti, merită toate laudele şi recunoştinţa românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Cele 50 de comunicări prezentate la Simpozionul internaţional de la Piteşti în anul 2015 au fost incluse în volumul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste conform următoarelor trei secţiuni: secţiunea I Experimentul Piteşti; secţiunea II Aspecte privind represiunea în regimurile dictatoriale comuniste; secţiunea III Alte aspecte conexe privind regimurile dictatoriale comuniste.

În concluzie: toate comunicările de la Simpozionul internaţional de la Piteşti (ediţia a XV-a) cu genericul Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste (unele însoţite de anexe, fotografii, documente, scrisori scanate etc.) constituie o dovadă a sacrificiului suprem al unei generaţii care s-a dovedit a fi o piatră trainică (de încercare) a identităţii Neamului românesc şi a credinţei noastre ortodoxe. Volumul despre care am vorbit mai sus trebuie să se găsească în cît mai multe biblioteci din sate şi oraşe atît din România, cît şi din Republica Moldova, deoarece cuprinde informaţii veridice despre regimul comunist din perioada postbelică care a lăsat o plagă adîncă în inima şi sufletul miilor de cetăţeni destoinici de admiraţie că au rezistat atrocităţilor, dar şi de compătimire pentru cîte au avut de îndurat.

 

Valeriu RAŢĂ,Chişinău

 

[*]  Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură, aspecte privind represiunea în regimurile dictaturilor comuniste: simpozion internaţional, ediţia a XV-a, Piteşti, 25-27 septembrie 2015 / ed. şi coord.: Ilie Popa; trad. în lb. eng.: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa; în lb. fr.: Dan Ottinger Dumitrescu; în lb. germ.: Maria Cristina Neagu; coperta: Ilie Popa. – Piteşti: Fundaţia Culturală „Memoria”, Filiala Argeş, 2016. – 672 p. – ISSN 1843-4746.

„Pentru mine mai importantă a fost Țara, şi nu regimul”

tara_regimul

Eugen Statnic s-a născut pe 30 iunie 1929 în s. Pripiceni-Răzeşi, acum raionul Rezina. A crescut în sudul Basarabiei, la baștina părintească. După refugiul din 1944, absolvă Politehnica din Timișoara. Activează în România, obținând succese remarcabile în construcția de televizoare (1960-80). Apoi – și în Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondială în electronică, domeniul surse şi sisteme de lumină. Istoric autodidact (cu o bibliotecă de unicat, dar şi cu abilităţi şi cunoştinţe unice în domeniu), a publicat în România (2014) şi în R.Moldova (2015) sinteza istorică „Părinţii războaielor”. Este inițiatorul și susținătorul financiar al editării lucrării de popularizare „Din istoria veche a Basarabiei” (Bacău, 2014). Ajunsă şi în R.Moldova, cartea a generat un mare interes, fiind, totodată, apreciată cu premiul Salonului de Carte de la Chişinău (2015). Aceasta l-a determinat să pregătească o ediţie aparte pentru Basarabia, completată, dar și cu un tiraj care, potrivit dlui Statnic, să ajungă „pentru toate bibliotecile, şcolile şi bisericile româneşti dintre Prut şi Nistru, întru luminarea tineretului, ca el să cunoască trecutul Basarabiei, în spiritul adevăratei istorii a ei”.

În imagine: Eugen Statnic, în septembrie 2015, la Pripiceni, unde a participat la o slujbă în biserica în care a slujit tatăl său şi unde a fost botezat.

  1. Domnule Eugen Statnic!  Ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea “acasă”?

– Pentru mine “acasă” înseamnă locul unde am văzut lumina zilei şi am făcut primii paşi pe lungul drum al vieţii, locurile de care se leagă primele amintiri. Din povestirile mamei știu de Pripiceni, de Trifeşti, unde rude ne erau familia preotului Emilian Barbăroşie şi verişorii Cleopatra, Nil şi Lidia; de Scorţeni, unde preoteasă era sora tatălui meu, Larisa, soţia preotului Mârza, şi verişoara Lilica-Agnes; de Chiştelniţa, de unde se trăgea profesorul de teologie Ilie Tocan, cu soţia Raisa şi băieţii Nicolae, Victor şi Leonid cu care am fost prieteni toată viaţa de după refugiul din 1944. Ştiu de Cinişeuţi, de Saharna, de Pecişte şi Olişcani, de Horodiştea de lângă Țâpova, dar și de “călugării din stânca Nistrului”, unde după 80 de ani m-a condus dna Iftodi din Lalova, în toamna lui 2011.

“Acasă”, este pentru mine casa în care m-am născut, lângă frumoasa biserică din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 şi unde azi păstoreşte părintele Serghei Cozma Botnari din Mateuţi de Jos şi care în fiecare duminică citeşte în pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatăl meu care, timp de șapte ani (1924-1931), a preoțit la Pripiceni, iar mama a fost învăţătoare la şcoala primară din sat. Peste patru ani, în septembrie 2015, am revăzut, cu emoţie, încă o dată Pripicenii, unde împreună cu profesorul Vasile Şoimaru am participat la o slujbă în biserica nu prea plină cu enoriaşi. Sufleteşte, pentru mine Pripicenii sunt “acasă”, ca şi Orheiul, dar şi toată Basarabia.

  1. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Mama a fost primul meu dascăl, învățător, profesor şi prima mea enciclopedie, o enciclopedie vie, cu multe pagini nescrise. O chinuiam pe mama cu zeci de întrebări zi de zi şi an de an, de când mă ştiu. Noi am fost patru copii – Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) şi Victoria (1941). Cum în anii 1933-1936, înainte de a merge la şcoală, cei mai mari erau la liceu la Chișinău şi, respectiv, Bolgrad, eu eram “singur” acasă şi am beneficiat de toate cunoştinţele mamei. Mama a fost şi primul meu profesor de istorie, căci anume de la dânsa am cunoscut legendele biblice, viaţa lui Hristos, dar şi legendele vechilor greci, adică legendele olimpice: Samarineanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota, Grădina Ghetsimani; eroii de la Troia, despre cele șapte minuni ale lumii, Sparta, Atena, Maraton şi Olimpia, cu toţi zeii… Și toate acestea – înainte de a merge la şcoală, pe 15 septembrie 1936. Răbdarea mamei mi-a dat temelia cunoaşterii şi mi-a turnat în suflet pentru totdeauna bunătatea şi mila.

  1. Ce ştiţi despre părinţii şi bunicii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Părinţii, bunicii şi străbunicii mei sunt toţi din sudul Basarabiei, eu tot de la mama ştiind multe despre ei, doar că acestea le-am aflat mult mai târziu. Pe linie paternă, toţi înaintaşii au fost preoţi, începând cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar după război a fost răsplătit cu o moşie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasâc, la sud de vechiul orășel Tatarbunar, acolo unde se termină Valul lui Traian (el începe la Prut, lângă Vadul lui Isac, și, după 127 km, ajunge la lacul Sasâc). Cum la fiecare sfârşit de limes / sistem de apărare roman era statornicită cel puţin o cohortă într-un castru (lagăr) militar fortificat, este sigur că acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumătate a acestui nume e turcească (eski = vechi), iar alta –  grecească (polos / polis = oraş), ceea ce ne spune că la 1484, când turcii au cucerit Chilia şi Cetatea Albă, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipols şi Pripiceni, aceste două sate fiind baștina sau patria mică a străbunicilor mei şi a mea. Copiii şi nepoţii mei sunt apatrizi, adică ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, şcoala şi societatea din  mai multe ţări europene elimină din educaţie sentimentul apartenenţei etnice şi legătura sufletească cu patria, urmărindu-se minimalizarea rolului credinţei şi al conştiinţei naţionale… Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numită “multi-culti”, un om fără rădăcini, fără opinie, fără cunoştinţe de istorie, un individ incult, ateu, fără aspiraţii, o marionetă pe scena politică, uşor de manipulat. Mediile audio-vizuale fac educaţia pe această linie a turbo-capitalismului dominat de o oligarhie financiară care poartă necontenit războaie, chipurile, întru apărarea păcii, distrugând ţări întregi şi omorând milioane de oameni nevinovaţi pentru a impune regimurile dorite, marionete pe scena mondială.

În neamul meu s-au amestecat români moldoveni dintre Prut și Nistru, ruşi (veniţi în Basarabia după 1812 pentru a se simţi aici stăpâni), o prinţesă poloneză, un profesor german, dar şi români dintre mocanii / ciobanii din părțile Sibiului, care, după anul 1300, au devenit locuitori băştinaşi, mai ales în câmpia Chiliei, dar şi în tot Bugeacul, ba chiar până la Bug, Nipru, în Crimeea şi Caucaz. Și nu numai ca transhumanți, adică păstori care se mutau sezonier cu turmele lor spre locuri cu pășune mai mănoase, ci și ca locuitori aşezaţi în sate vechi şi sălaşe / aşezări vremelnice. Ei trăiau / trăiesc de peste 25 de generaţii la Dunărea de Jos, de la Giurgiuleşti pe Prut până la Palanca pe Nistru… la Vulcăneşti, Colibaşi, Cartal, Babele, Frecăţei, Împuţita, Barta, Cişmeaua Văruita, Potcoava, Băneasa, Fântâna Zânelor, Valea Perjei, Dumitrești, Eschipolos, Mahala (Noul Caragaci), Sărăria, Sărata, Satul Nou, Frumușica, Minciuna sau Furata, Plăcinta, Roșia. Dar acolo existau și câteva sate cu nume turcești: Erdec-Burnu, Ceamașir, Hagi Curda, Cioburciu, Buduri, Cioara-Mârza, Kizil, Anadol, Kitai sau Batâr, ca și unele rebotezate, după 1812, cu nume rusești: Borisovca, Furmanca, Pocrovca, Novo Selivca sau Cosa.

Dacă aş fi copilărit doar la Pripiceni, aş fi știut numai româna, aşa cum o vorbeau, cu 90 de ani în urmă, răzeşii respectuoşi faţă de mazili. Grație însă faptului că am copilărit în sate sud-basarabene, am învăţat de la alți copii, cât de cât, să vorbesc și în alte limbi: bulgăreşte (în anii 1932-ґ35) – la Cuporani (azi Rivna), dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-ґ39) – la Martaza; nemţeşte (în 1939-ґ41) – la Sărăria. Sub ocupația din 1940-ґ41 a trebuit – în şcoala deja sovietică – să învăţ, timp de un an, și limba ucraineană (oficială), iar limba rusă am început să o învăț la Tighina, continuând, în anii 1941-ґ44, la Chişinău, chiar în curtea Liceului „B. P. Hasdeu”: în pauză elevii orăşeni conversau ruseşte, ca noi, colegii lor de clasă, veniți de la ţară, să nu fi înţeles chiar totul…

Mi se pare necesar și util să mai relatez ceva despre unele detalii privind învățământul din Basarabia, căci, ca și multor altor, mi-a influențat decisiv viața ulterioară. La liceul menționat aveam colegi cu nume autentice basarabene, uneori și pitorești: Mămăligă, Mălai, Castravete, Chistol, Roadedeal, Hrib, Scurtu, Chioru, Barbăroşie, Plămădeală, Plăcintari, Morari, Ciubotari, Botnari, Crivăț, Caisân, Gobjilă, Ciomârtan, Costin, Țanțuc, dar şi Bobicov, Nevzorov, Soloviov, Melnic, Tcacenco, Arzamasov. Precum vorbesc aceste nume, majoritatea elevilor Liceului „B. P. Hasdeu” erau din familii de români moldoveni din Basarabia – inclusiv copii de gospodari de la ţară, dar, evident, și de preoţi, și de învăţători. Poate, cam 20 la sută erau basarabeni care aveau ca limbă maternă rusa și aparțineau, în mare parte, la intelectualitatea orăşenească de cultură clasică rusă, intelectualitate care, aş zice, era nu numai integrată în societatea românească, ci și de orientare net anticomunistă. Învățau cu noi și câțiva găgăuzi, ei fiind de orientare românească, unii proveneau din familii bilingve. Am avut şi câțiva colegi din Vechiul Regat, mai ales din Oltenia (Diaconescu, Văgâi, Buzuloiu). Nefiind tocmai tari la învățătură, ei toţi, nu pricepeam de ce, erau bursieri, ceea ce provoca nemulţumirea noastră, a elevilor care îndeplineam primul criteriu legal de obţinere a bursei – media anului şcolar – , dar nu o aveam, totuși…

Încă o dovadă a faptului că învățământul secundar în Basarabia (licee, şcoli normale) era de calitate. După 1944, câţiva ani am comunicat intens cu foştii colegi de la fostul nostru liceu „B. P. Hasdeu”. De la ei știu precis că aproape toţi au devenit premianţi la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianţi absoluţi, și nu în niște comune oarecare, ci la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj şi Braşov…   nemaivorbind de Târgu Jiu, Piteşti, Buzău sau Focşani. Elevii noştri aveau succese deosebite, mai ales la materie de cultură generală: limba română, istorie, geografie și „dexterități”, precum erau numite muzica, desenul, sportul şi limbile străine. (Eu, bunăoară, în anul 1944 vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara şi germana, iar la absolvirea liceului însușisem bine şi franceza, italiana, studiate facultativ, ba făcusem și latina pe parcursul a șase clase. Engleza am învăţat-o în timpul cursurilor de limbă rusă, devenită, în România de după 1948, obligatorie şi în instituțiile de învățământ superior.)

Așadar, din anii de şcoală făcuți în Chişinăul de până la 1944, am plecat – și nu e vorba doar de subsemnatul – cu o pregătire foarte temeinică, care, precum ziceam, ne-a ajutat să fim fruntași în unele privințe și după refugiu, chiar întrecea nivelul de atunci în unele astfel de școli din Vechiul Regat și din Transilvania. Faptul se explică în mare parte, cred, prin aceea că noi eram mult mai puternic motivați pentru a obține cunoștințe cât mai temeinice. Deoarece ne dădeam bine seama că fără astfel de cunoștințe, chiar dacă nu ar fi venit urgia din 1944, nouă, unor tineri din Basarabia – o provincie nu numai că periferică, ci și doar nu de mult revenită acasă, ba încă și fiind una care rămânea puternic influențată de elementele subversive cominterniste – ne-ar fi fost nu tocmai ușor să ne afirmăm, să concurăm cu absolvenții liceelor din Vechiul Regat. Iar după ce, în 1944, ne pomeniserăm refugiați, această din urmă împrejurare a devenit absolut indiscutabilă. Dar nivelul intelectual relativ înalt al multor tineri basarabeni de atunci se explică, fără nicio îndoială, și prin influența benefică din partea culturii clasice ruse. Căci, chiar dacă, după Unire, acei tineri au avut norocul de a nu mai trăi nemijlocit în spațiul acestei culturi, valorile ei îi influențau – cu deosebire, prin contactele cu marea pleiadă de basarabeni care își făcuseră studiile în Rusia și, deci, aduseseră cu ei foarte multe din cultura clasică rusă. Și e de datoria tinerilor de azi și de mai apoi ca să cunoască bine șirul acestor mari nume de compatrioți (ca și faptele lor nobile): Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Vasile Stroiescu, Pavel Gore, Vladimir Herţa, Petre Cazacu, Ion Pelivan, Ioan Halippa, Nicolae Casso, fraţii Alexandru şi Carol Cotruţă, Ştefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Elena Alistar, Petru Corobceanu, Alexei Mateevici, Emanuil Catelli, Gurie Crosu ș. a. Toţi aceștia au activat, au luptat, au votat cu preţul vieţii, la vremea tulbure de după declanşarea revoluţiei, în anii de teroare bolşevică 1917-ґ18 în Basarabia. Până şi marii boieri basarabeni, despre care Nicolae Iorga zicea că sunt rusificaţi, au fost cu neamul şi patria: D. C. Moruzi, A. Murafa, N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, Constantin Cristi, Pavel Dicescu – o adevărată nobilime…

Întrucât întrebarea la care răspund acum e despre strămoși, consider potrivit să aducem aici la cunoștința tinerelor generații – şi cu ajutorul unor date concrete,  statistice –  ceva informație despre condițiile în care românii moldoveni din Basarabia au trăit, după ce Imperiul Rus a înghițit partea de est a Moldovei istorice.

La 1810 românii constituiau 90% din populaţia Basarabiei, iar rutenii şi lipovenii – mai puţin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, între Nistru şi Prut ruşi încă nu erau „nici de sămânţă”. Primii ruşi care au început să se așeze în vechea Moldovă au fost dintre cei veniți cu armata lui Kutuzov şi Ciceagov. Este drept că nu puțini ruşi ajungeau și anterior în Basarabia, dar întotdeauna veneau cu război. Așa a fost în: 1711, 1735-ґ39, 1768-ґ74, 1787-ґ92, 1806-ґ12, 1828-ґ34, 1848-ґ49, 1853-ґ56, 1877-ґ78, 1914-ґ18, 1940-ґ41, 1944-ґ45. Am numărat zece războaie ruso-turce (dar unii istorici vorbesc de 13 sau chiar 15 asemenea războaie) când zeci şi sute de mii de soldaţi înfometaţi, vara şi iarna, au tăbărât peste Basarabia şi întreaga Moldovă, au sărăcit poporul, au distrus satele şi oraşele, au siluit şi au înfometat populaţia mereu scăzândă din cauza foametei, molimelor şi uciderii.

Ştim că după 1812 au fost colonizaţi / aduși 33 mii de bulgari şi găgăuzi, dându-li-se 565 mii desetine de pământ (o desetină = 1,09 ha). În anii 1814-1842 au venit cam 10 mii de germani care au întemeiat în Bugeac 25 de colonii, ei primind 353 mii desetine. După 1829 în sudul Basarabiei au fost aduși și cazaci – aşa-numita “Kazacie Novorosiiskoe Voisko”, formând vreo 11 staniţe căzăceşti, inclusiv Volontirovca, Staro-Cazacie, Mihailovca, Acmanghit, Nicolaevca, Divizia, Sofian, cu cca 4000 de luptători plus 22 mii de membri ai acestor familii.

Dacă la primul recensământ rusesc din anul 1817 în Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numărul evreilor era deja de 78751, iar la 1897 – de 228168 suflete. În mai multe localități evreii deveniseră chiar majoritari. Astfel, la 1911 în târgurile Hânceşti, Telenești, Călăraşi şi altele câteva cota evreilor ajungea la 70%, în Chișinău ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Bălţi, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regulă, ei deţineau controlul asupra comerţului, mai ales cu băuturi alcoolice tari.

Ruşii au pătruns treptat – cu armata, administraţia, poliţia, justiţia, intelectualitatea, dar şi prin nobilime, căci ţarul a dăruit moşii uriaşe (peste 600000 desetine), în cazurile unor foşti generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine. Dar încă la 1746 s-au aşezat la Vâlcov şi Jibrieni primii lipoveni (ruşi de rit vechi), 1055 de persoane primite de beglerbegul cetăţii Chilia. A fost o acţiune mai mult politică decât umanitară din partea Turciei, ca urmare a conferinţei de la Nemirovo din 1738. Unii ruşi de rit vechi (satroobreaști / staroobreadțy) s-au aşezat (pe la 1750-1770) şi la Iaşi, alţii – în Delta Dunării. Conform datelor statisticianului de stat, colonel A. Zașciuc, numărul rușilor arăta astfel: la 1861 erau 17 517, în 1869 – 21 443, iar în 1897 – tocmai 154 825 mii de persoane, o cifră, de altfel, contestată de unii specialişti, ca V. Butovici. La același an 1897 în Basarabia erau 104 mii de bulgari, 57 mii de găgăuzi şi 61 mii de germani, dar şi 380 mii de ucraineni şi ruteni (la sudul și, respectiv, la nordul guberniei).

În 1930, din 2 864402 locuitori ai Basarabiei 1 610757 erau români, 351 912 – ruşi, 314 211 – ruteni şi ucraineni, 204 858 – evrei, 163 736 – bulgari, 98 172 găgăuzi, şi – 81 089 – germane. Judeţele cu cea mai multă populație română erau: Orhei (87%), Lăpuşna (78%), Soroca (76%), Bălţi (74%). În judeţele dinspre sud cota românilor era: de 54% la Tighina, 51%  la Cahul, 33% la Ismail și doar 19%  – la Cetatea Albă. În județul Hotin români erau 36%.

La cedarea  forţată, în 1940, a Basarabiei,  Bucovinei de  Nord şi a  Ţinutului  Herţa, din 3 779414 locuitori ai teritoriilor luate de URSS, 2 179 604 (57,67%) erau români. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al URSS (adică o slugă a dictatorului din Kremlin), scria în nota ultimativă că aceste teritorii ar fi fost „…locuite în principal de ucraineni”, aceștia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toată populaţia. Şi aşa se poate scrie istoria (de învingători!!!). Iar învingătorii vor scrie întotdeauna istorie…

Aşadar, să reţinem: de la 6% sau 36 mii de slavi, în totalul populaţiei Basarabiei la 1812, peste 100 de ani acest număr constituia deja aproape 800 de mii, adică mai mare de tocmai 23 de ori, în timp ce numărul românilor a crescut de la 400 de mii la 1 mil. 600 de mii, adică doar de patru ori.

  1. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştină în ultimele decenii?

– Întrucât 70 de ani nu am putut revedea vechea mea patrie mică, iar timp de 45 de ani nu am avut dreptul de a ţine legătura cu rudele şi prietenii de acasă, îmi este greu să apreciez schimbările care au avut loc timp de trei generaţii.

Revenit, după 70 de ani, ca să-mi revăd meleagurile natale, m-a uimit gradul de urbanizare, mai ales a Chișinăului. Și nu pot să nu compar înfățișarea lui cu cea din vara lui 1941. Totodată, amintind și de unele evenimente, pe care tineretul nu are de unde să le cunoască. La 1900-1910 orașul avea cca 140 mii de locuitori, în 1938 – 117 mii şi numai aproximativ 20 de mii în toamna anului 1941, după distrugerile făcute de „glorioasa” Armata Roşie „cu vitejie şi eroism”, în fuga ei rușinoasă, când, la 14 şi 15 iulie, a dinamitat şi a dat foc oraşului, în timp ce vitejii locuitori sovietici, şi mai ales evreii, în panică şi disperare fugeau şi distrugeau. Cum în Chişinău nici în anul 1938 nu erau mai mult de 31 mii de români, iar în anul de ocupaţie sovietică numărul celor deportaţi, arestaţi sau înrolați din aceştia a fost de tocmai 13 mii, în august 1941 Chişinăul avea doar circa 18 mii de români, și aceia foarte obosiţi – de teroarea bolşevică, de comportamentul sub orice critică a societăţii sovietice, de turnătorii şi “observatorii” NKVD-ului, de tot felul de suspiciuni / bănuieli, de manierele necioplite şi primitive ale funcţionărimii de partid, din sindicate și de administraţia orăşenească, dar și de obrăznicia celor care, cu un an mai devreme, arborau steaguri roşii şi îi scuipau și suduiau pe ostașii români, și așa umiliţi şi batjocoriţi prin însuși faptul că fuseseră forţaţi să se retragă din Basarabia, cu capul plecat… Oraşul Chişinău era grav avariat, până în toamnă au tot ars, mocnind, multe clădiri. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pompieri sau echipe de înlăturare a dărâmăturilor. Cupola catedralei fusese aruncată în aer, Palatal Mitropolitan era ars, clădirea Eparhiei – parţial distrusă, din hotelul Suisse (Elveția) mai stăteau doar zidurile negre. Nu erau, evident, restaurantele şi magazinele de pe vremuri. Niște negustori din Regat organizaseră în pripă doar câteva birturi (restaurante mici și modeste) de calitate îndoielnică. Până în noiembrie nu a mai fost lumină electrică, deci, nici tramvaiul nu circula. Iarna a venit devreme, cu geruri mari şi zăpadă multă…

Mi-aduc aminte că într-o seară de duminică veneam de la cinematograful „Expres” cu un grup de vreo 60-70 de elevi interniști. Era ninsoare, viscolea, bătea un vânt rece dinspre Nistru, pe strada Bănulescu-Bodoni niște table de pervazuri de la ferestrele caselor arse făceau un zgomot sinistru, iar din clădirea anexă a Liceului „B. P. Hasdeu”, ocupată de un comandament german, am auzit pentru prima dată Lily Marleen, un cântec pentru soldaţi, transmis de postul militar de radio Belgrad. Acest cântec simplu e despre dragostea visată de un soldat şi întâlnirea sa cu fata iubită la poarta cazărmii, pentru doar câteva minute, o melodie romantică creată încă în timpul Primului Război Mondial. El a devenit laitmotivul și al celui de-al Doilea Război Mondial, un cântec iubit și cântat de ostașii / militarii din toată lumea, pe numeroasele lui fronturi ucigătoare… O melodie tinerească, romantică, dar și tristă, ea încălzind cu speranța dragostei mulţi soldaţi care au iubit, au nădăjduit şi au aşteptat, zadarnic, întrevederea,  până în clipa neştiută … a morţii. În cântecul Lily Marleen suna vocea marii interprete Lale Andersen. Şi de cealaltă parte, poate, în 1942, milioane de soldați ai Armatei Roşii ascultau – tot cu dor şi vise frumoase –  minunatul cântec Tiomnaia noci (Noapte întunecată), de o mare sensibilitate şi o frumuseţe tristă, interpretat de cântăreţul Mark Bernes.

Eram în acei ani (1941-ґ44) un copil maturizat prea devreme. Era război. Armata a IV-a Română sângera în toamna lui 1941 la Odessa, Armata a III-a era încleștată în luptele din stepa Nogai, la Marea de Azov și în Crimeea. La început au fost victorii şi chiar ceremonii cu ocazia lor. Bunăoară, ca cele din toamna lui 1942, când la Chişinău viaţa se mai aşezase şi în toamnă, mai ales cu participarea tineretului, a fost sărbătorită dezrobirea Basarabiei, la monumental de pe dealul domol de la Ghidighici, unde a fost ridicat un turn ca monument memorial în amintirea soldaţilor căzuţi şi a oamenilor noştri deportaţi, chinuiți sau ucişi. La festivităţi a fost şi regale Mihai cu regina-mamă Elena. Dar recunoştinţa neamului era, și pe bună dreptate, pentru Ion Antonescu, mareşal şi conducătorul de atunci al României.

Însă anul 1943 a tulburat din nou şi pentru totdeauna libertatea Basarabiei. După Stalingrad ne-a devenit tuturor limpede: URSS se va întoarce, iar noi vom fi nevoiți să plecăm spre alte zări… La 17 martie 1944, noaptea, în internatul liceului nostru a izbucnit panica. Cine a provocat-o, nu ştiu. Un elev din clasa a 8-a alerga din dormitor în dormitor, strigând: „Ruşii au trecut Nistrul! Evacuarea!” Abia că se lumina de zi. Era frig şi ningea. Noi, cei vreo 150 de elevi care locuiam în internat, ne-am adunat în valize puţinele lucruri ce le aveam. Până la amiază ni s-au împărţit foile matricole cu fotografie. Anul şcolar se întrerupea brusc. Până spre seară am părăsit şcoala și Chișinăul pentru 70 de ani. Dar crezusem că era pentru totdeauna. Și slavă Domului că nu s-a adeverit.

La 31 august 2014, ora 10, am pus piciorul pe caldarâmul din faţa Bibliotecii Naţionale din str. 31 August şi prima privire s-a oprit pe faţada fostului nostru liceu, acum Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie. Iar în zilele următoare am revăzut pas cu pas oraşul, recunoscând totul de parcă ieri plecasem: Catedrala, Arcul de Triumf, Grădina Publică, Statuia lui Ștefan cel Mare, Liceul „Dadiani”, strada Puşkin, clădirea Sfatului Ţării… Doar acolo unde a fost hotelul Şveiţaria, Palatul Mitropolitan şi Palatul Eparhiei se află acum impunătoarea clădire a Stăpânirii. Fosta Bancă Naţională cu leii păzitori a devenit Sala cu orgă, Biserica Ciuflea arată ca în trecut, în vale – Gara, dar pe deal nu mai există Liceul Eparhial. Azi Chişinăul lasă o impresie puternică, deși estetic nu e tocmai atrăgător, iar străzile nu mai încap mulțimea de mașini… Un lucru este indiscutabil – târgul vechi a dispărut, chiar dacă Biserica Măzărache tot acolo, pe malul înalt al Bâcului, rămâne. Locul viilor de după Visterniceni l-a luat Universitatea Tehnică (la care am ţinut o prelegere studenţilor). Această instituție m-a uimit cu realizările tehnice şi cu o înaltă performanţă ştiinţifică şi profesională.

Chişinăul mi s-a părut un oraş luminos, iar Republica Moldova nu poate fi cea mai săracă ţară din Europa, odată ce are astfel de universități, biblioteci, muzee şi o intelectualitate, în opinia mea, extraordinară. Nu dau numele oamenilor pe care i-am cunoscut, dar pot afirma cu mâna dreaptă pe inimă că aceşti oameni vor ridica iarăşi această parte de ţară acolo unde merită: sus în lume!

  1. Care ar fi, în opinia Dvs., căile reale de redresare a situaţiei din economia R. Moldova?

– Ca om care cu ochii minţii am văzut timp îndelungat și alte părți ale lumii, spun deschis tuturor basarabenilor: există o singură cale spre progres: cinstea, unitatea şi munca. Din zorii zilei şi până în zorii VIITORULUI…

  1. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, unele personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– De înveşnicit sunt generaţiile înaintașilor noştri, ţăranii, adică răzeşii şi mazilii cuprinşi de credinţă şi stăruind zi de zi prin muncă tăcută şi temeinică, care a făcut posibilă vieţuirea în vremi grele şi supraviețuirea neamului românesc în Moldova dintre Nistru şi Prut, în ciuda ocupației străine care a durat aproape 200 de ani şi a lăsat urme adânci în trupul şi sufletul naţiunii: acestor oameni le datorăm totul.

Iar cea mai caldă rugăciune pleacă din inimă pentru părintele din Zaim, Alexe Mateevici, care prin versul său a sfinţit limba noastră –  română.

  1. Când Vă amintiţi de anii copilăriei şi adolescenţei, ce evenimente şi nume Vă revin mai întâi în memorie?

– Din anii 1938-ґ40 am mai multe amintiri triste, evenimente care m-au impresionat:

– la Ţânţăreni, în câteva săptămâni au murit unchiul Nicolae (fratele tatii?) şi mătuşa Maria, la nici 50 de ani, lăsând şase orfani – trei verişori şi trei verişoare, ceea ce m-a întristat neobişnuit, de plângeam seara când îmi făceam rugăciunea;

– la Bolgrad, în clasa a 6-a de liceu, în urma unei intoxicaţii banale, moare subit, la 28 februarie 1940, fratele meu Valeriu, născut la 14 septembrie 1923. Atunci au început toate nenorocirile noastre, printre ele fiind şi moartea surorii Larisa la 23 septembrie 1949;

– la 28 iunie 1940 seara, la radiojurnal, am auzit o ştire scurtă şi cumplită: “Azi, la ora 14, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, Cetatea Albă şi Cernăuţii”. Această acţiune războinică a Rusiei ne-a schimbat toată viaţa…

  1. Ce calităţi preţuiţi îndeosebi la prietenii Dvs.?

– La toţi oamenii, dar mai ales la prieteni, preţuiesc cel mai mult cinstea, hărnicia şi bunătatea.

  1. Consideraţi că V-aţi realizat în viaţă?

– Este o întrebare grea, cerându-mi să adun și să compar cele bune şi cele rele, succesele şi nereușitele. Povestea ar fi însă prea lungă, de aceea aici mă refer doar la ceva din anii mai grei. A fost un bine faptul că, fiind nevoiți, în 1944, să ne refugiem întru a ne salva, familia noastră, ca și multe altele, a avut unde pleca – nu în străinătăți, ci în adâncul propriei Țări. Dar ne-a reușit să ne refugiem din Basarabia în Transilvania doar cu două valize, fiind nevoiți deci s-o începem de la zero. Iar localnicii aveau grijile și problemele lor. Deci, ar fi exagerat să spunem că refugiații erau așteptați, ba încă și cu brațele întinse… Lipsa de perspective devenise și mai reală din cauza faptului că noi, refugiaţii basarabeni și cei bucovineni, am fost un timp căutaţi / vânați pentru a fi predaţi URSS, imperiul comunist considerându-ne ca o simplă proprietate a sa, odată ce, după invazia sa din 1940 în Basarabia, locuitorii ei fuseseră declarați „cetăţeni sovietici”. (Respectivul decret sovietic a „argumentat” această decizie prin faptul că… până la puciul bolșevic din 1917, basarabenii fuseseră cetățeni ai Imperiului Rus!…) Apoi cei scăpaţi (cu acte false sau având noroc) am fost mereu marginalizați și dezavantajaţi de regimul comunist din România, trăind mai mult în sărăcie şi nesiguranţă. Eram deci niște cetăţeni de categoria a doua. A existat şi o ostilitate faţă de refugiaţi, în anii 1945-ґ47, când peste România venise foametea, cauzată nu numai de secetă, ci şi de lăcuste (iar printre lăcuste erau şi cele 700 mii de militari sovietici, cantonaţi şi hrăniţi în România, ţară învinsă, ocupată şi exploatată la limită timp de 13 ani).

Fiind însă harnic şi bun la carte, am absolvit liceul ca premiant şi apoi am fost admis la Politehnica din Timişoara (al 18-lea pe lista celor 100 de înmatriculați din 450 de pretendenți). Dar, ca basarabean şi fiu de preot, nu am avut bursă, adică nici casă şi nici masă. Ieşeam din situaţie, descărcând noapte vagoane pentru o plată mizeră, iar ziua uneori adormeam la orele de rusă şi de marxism, însă eram întotdeauna treaz și foarte atent la cele de fizică, de analiză matematică şi, bineînțeles, la bazele electrotehnicii… Am susținut toate examenele anului I cu note mari pentru a nu fi exmatriculat, ca student slab la învățătură. Iar în ceilalți ani de studii, inclusiv pentru că, în luna mai 1950, devenisem campion naţional universitar la aruncarea discului, am avut casă şi masă asigurată, fiind nu numai tolerat politic, ci chiar lăudat şi admirat…

  1. Cine şi cum V-a ajutat să Vă atingeți scopurile?

– Am avut un mare noroc de a fi primit un mare ajutor, și anume într-un moment critic din cariera mea de inginer. După absolvirea, în primăvara anului 1953, a Facultăţii Electrotehnice din Timişoara am fost repartizat la sectorul energetic al Combinatului „Casa Scânteii”. Dar, nefiind “corespunzător ca origine socială”, acolo mi s-a recomandat să caut o altă repartizare. Revenit la Timişoara, m-am adresat profesorului Cornel Micloşi, membru al Academiei Române –eminentul savant sub îndrumarea căruia îmi realizasem proiectul de diplomă,. Și dânsul m-a recomandat la Uzinele comunale Timişoara (electricitate, tramvaie, apă…). Am lucrat acolo cu succes ca tânăr inginer aproape cinci ani, realizând şi unele instalaţii absolut noi ca, de pildă, “Transformator hexafazat de 100 kW”, o staţie nouă de redresori 750 V, 1200 A, reţele aeriene suspendate şi alte inovaţii tehnice valoroase. Dar la 1 februarie 1958 am fost concediat „de azi pe mâine” de tovarăşul Ţăpureanu, activist de partid, noul director, om cu patru clase primare, dar fost ilegalist, căruia nu i-a plăcut „mutra” mea, din cauze banale care nici nu merită povestite. Fără serviciu şi cu interdicţie secretă de a fi angajat de vreo altă instituţie, am regăsit repede vechea mea pasiune născută încă la Chişinău: radiotehnica.

Încă din anul 1943, la Liceul „B. P. Hasdeu” am activat în “cercul de radio” unde am învăţat bazele radiotehnicii, aparatele de radio cele mai simple (cu o singură lampă), cu un tub electronic, circuite oscilante, amplificatoare etc. Cu aceste cunoştinţe elementare în anii 1945-48 am construit aparate de radio cu piese din echipamentele militare germane de care era plină ţara şi se comercializau la preţuri de nimica la „talciocul” din Cluj. În anii de după război nu existau aparate de radio pentru că, la sosirea Armatei Sovietice, fuseseră confiscate şi duse în URSS, iar producţia radio în România încă nu era, căci micile fabrici ale firmelor Philips, Telefunken, Noris au fost demontate şi duse în URSS. Astfel, având timp destul, în vara anului 1958 am început să mă recalific spre radio şi televiziune, devenind pionier în materie de antene TV, reparaţii TV, aparatele fiind atunci foarte căutate în vestul ţării, unde se recepţionau programele TV din Ungaria, Iugoslavia, Italia şi chiar din Austria, căci Televiziunea Română încă nu ajunsese să deservească Transilvania şi Banatul. Cele mai căutate televizoare erau importate din URSS: „Record” şi „Rubin”, „Orion” din Ungaria şi „Tesla 2” din Cehoslovacia. Industria românească de TV era abia la început (Uzina „Electronica” din Bucureşti va începe să producă TV în anul 1960).

Așadar, timp de trei ani am fost la Timişoara specialistul nr.1 în materie de televiziune, antene, recepţie la mare distanţă, adaptarea televizoarelor pentru  recepţia normei europene de TV- CCIR la care era afiliată Italia, Austria, Franţa, RFG, dar şi Iugoslavia. Am elaborat un adaptor pentru comutarea automată a televizorului pe canalul recepţionat: OIRT sau CCIR (OIRT fiind norma ţărilor socialiste de atunci).

Încă din perioada examenului de stat aveam o legitimaţie specială pentru a consulta toate publicaţiile tehnice germane, engleze, franceze şi americane care mai ajungeau prin continuarea tradiției universitare de a trimite publicaţiile ştiinţifice şi la Politehnica din Timişoara, unde toţi profesorii mari pe care i-am avut şi eu, erau oameni care îşi făcuseră studiile şi doctoratele în Europa de Vest: Remus Răduleţ, Mihail Ghermănescu, Plautius Andronescu, Cornel Micloşi, Ştefan Nădăşan – academicieni şi profesori cunoscuţi în Elveţia, Germania, Franţa, Italia. Aveam, deci, posibilitatea de a mă consolida în radioelectronică, citind fluent literatură rusă, engleză, germană, franceză, italiană şi chiar cehă şi prin aceasta de a acumula cunoştinţe tehnice de ultima oră din toate revistele de specialitate şi publicaţiile academice străine. Am citit în trei ani 5700 de astfel de pagini.

În acei trei ani m-am reprofilat de la electrotehnică la electronică şi, în mod deosebit, pe electronica semiconductoarelor, un domeniu foarte nou, declanşat în anii 1947-1951 prin cercetările fundamentale din SUA (Bell Labs, Texas Instruments, Motorola), din Germania (Siemens, Telefunken), dar şi din URSS (Leningrad, Moscova, Novosibirsk). Am elaborat atunci mai multe cărţi de popularizare, cât şi de cercetări inginereşti, pe care le-am propus spre publicare. Devenisem unul din puţinii cunoscători ai tranzistorului – inventat în 1948, înţeles în 1951-ґ53 şi pus în fabricaţie în anii 1955-ґ57 în trei ţări: SUA, RFG, URSS. Aşa a apărut în anul 1961 prima lucrare tehnică românească privind folosirea tranzistorului – Semiconductoarele în telecomunicaţii, coautori fiind doi profesori universitari de la Academia Militară: Vasile Cătuneanu cu Dinu Buznea, şi inginerul Eugen Statnic, un necunoscut de la Timişoara care a scris 44% din lucrare. În mediul universitar din Bucureşti iniţiatori în acest domeniu erau atunci profesorii Tudor Tănăsescu, Mihai Drăgănescu şi Alexandru Spătaru, iar protagonişti în radiotehnica modernă – profesorii Edmond Nicolau, Gheorghe Cartianu şi Sergiu Condrea, toţi oameni cu 20-25 de ani mai în vârstă decât mine. Eu eram mezinul, dar unul harnic şi entuziast…

Însă – o spun categoric – toată munca mea de autodidact în însuşirea electronicii semiconductoarelor nu ar fi fost de vreun folos pentru societate, dacă nu întâlneam, în august 1961, un om excepţional prin verticalitatea sa – Dumitru Felician Lăzăroiu (n. 1926), care în anul 1960 fusese pus să ridice acolo unde trebuia fabrica sau uzina „Radio Popular” şi să facă din aceasta Întreprinderea „Electronica Bucureşti”, ea devenind mama industriei radioelectronice din România. Dânsul, auzind de mine de la inginerul Mihai Varia, redactor-şef pentru electronică la Editura Tehnică, m-a invitat la Bucureşti “pentru o întrevedere”. După o convorbire amicală în somptuosul său birou de director general, a fost adus fulger de către şeful de cadre, colonelul Şofran, dosarul meu de la Timişoara. Dar dosarul meu de cadre era încărcat cu tot felul de hârtii pe care eu nu le-am văzut, deoarece dl Lăzăroiu, răsfoindu-l, l-a redus cam la 1/3, restul fiind încredinţat secretarei Aurora Niculescu pentru ardere. După această „operaţie estetică” asupra dosarului meu, F. D Lăzăroiu întrebă: “Limbi străine ştiţi? “Da”, zic, şi enumăr vreo cinci sau şase. “Bine, continuă dânsul. Mâine veniți la lucru, vă prezint colegilor din sectorul constructorului-şef, primiți locuinţă, soţia Vă va fi transferată la Opera Naţională din Bucureşti (consoarta mea era balerină). Aveţi copii?” “Nu”, zic eu. “E mai bine aşa, veţi pleca pe mai multe luni în Franţa, la CSF / Grenoble, pentru preluarea licenţei în domeniul tranzistoarelor”. Şi aşa, dintr-un proscris (adică, un fel de condamnat politic) am devenit un inginer pus să facă ceva şi pentru societate.

  1. Dacă Bunul Dumnezeu V-ar oferi ocazia să mai trăiţi o dată vreun moment din viaţa Dvs., pe care l-aţi alege?

– Aş dori să retrăiesc, măcar puţine clipe din anul 1955, când am cunoscut o balerină suplă şi veselă, de care m-am îndrăgostit subit şi cu care ne-am trăit împreună 56 de ani din viața noastră – cu multă fericire, dar şi clipe de răscruce, în care a învins tăria sufletului.

  1. Cu ce se mândreşte îndeosebi cetăţeanul şi inginerul Eugen Statnic ?

– Mă mândresc cu ceea ce am realizat în 55 de ani de inginerie (1954-2009). Pot să răspund pozitiv la întrebarea: “Aţi făcut ceva util şi pentru societate?” După părerea mea, am făcut ceva chiar exemplar pentru  urmaşi:

– am practicat cu succes atletismul în spiritul olimpic: mişcare, cumpătare şi sănătate, care mi-au dat putere trupească şi sufletească pentru a munci intens şi eficient;

– am avut o căsnicie minunată şi am lăsat în urmă trei copii şi cinci nepoţi;

– am lucrat cu tragere de inimă pentru a da societăţii mai mult, mult mai mult decât am primit, neținând cont de faptul că am fost prigonit şi marginalizat de un regim totalitar şi primitiv. Pentru mine mai important a fost ţara, şi nu regimul;

– prin exemplul personal i-am învăţat pe colegi şi subalterni să muncească, să fie cinstiţi şi harnici, spunându-le deseori: „Nu o să vină nici ruşii, nici americanii să ne dea “un nivel bun de trai”, noi suntem datori să ne ridicăm singuri”;

– în zece ani (1966-1976) am contribuit efectiv la transformarea Uzinei „Electronica” dintr-un  importator de 40 mil. $ într-un exportator de 200 mil. $ pe an, ea fiind singurul din „lagărul socialist” exportator de radioreceptoare şi televizoare pe pieţele din Germania, Franţa, Marea Britanie, SUA şi Coreea de Sud;

– am elaborat de la idee până la fabricaţie (a producției de milioane lunar) electronica lămpilor fluorescente Dulux EL, care înlocuiesc becul lui Edison, vechi de 100 de ani, şi care economisesc 80-85% de energie electrică, având, totodată, o durată de funcționare de 10 ori  mai mare. În 25 de ani (între 1985 şi 2010) compania OSRAM, la care am activat după emigraţie, a vândut peste un miliard de astfel de surse moderne de lumină, realizând un câştig net de peste un miliard de dolari, dar și contribuind la economisirea unei cantități enorme de energie, încât venitul net a fost, este infinit mai mare.

  1. Care este cea mai mare dorinţă neîmplinită a Dvs.?

– Nu am dorinţe (mari) rămase neîmplinite pentru că nu am trăit din iluzii, ci cu picioarele pe pământ. Am realizat, de fapt, peste așteptări, am avut o viaţă împlinită.

  1. Deja peste un sfert de secol nu mai contenesc discuţiile controversate privind denumirea limbii oficiale, a etnonimului nostru adevărate, dar și asupra istoriei R. Moldova. Cine credeţi, ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Este extraordinară performanţa politică şi patriotică a intelectualităţii basarabene: proclamarea la 31 August 1989 a limbii române drept limbă oficială a STATULUI, căci românii sunt peste 70% din populaţia R. Moldova şi este firesc ca în ea rolul de limbă de stat să-l aibă limba populației autohtone, ea fiind și majoritară. Ruşilor să le fie şi acum, după 150 de ani, ruşine pentru că la 1860-1870 au interzis limba ACESTEI PĂRȚI DE POPOR ROMÂN – în propria sa casă. Iar românii din R. Moldova să fie nobili şi să respecte în continuare dorinţa firească a grupurilor etnice conlocuitoare: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei etc. să folosească şi să cultive limba maternă în şcoală şi în viaţă respectând principiul etnic al dreptului majorităţii de a conduce ţara.

  1. Care sunt principiile de viaţă ale cetăţeanului Eugen Statnic peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Principiile mele de viaţă cred că deja s-au reliefat de la sine în răspunsurile precedente din acest interviu.

  1. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată?

– Nimeni dintre prietenii vechi, începând cu foştii colegi de la Liceul ortodox „Simion Ştefan” (a fost episcop de Alba Iulia la 1640-1650) şi colegele dragi de la Liceul „Doamna Stanca” nu mi-au înşelat aşteptările. Am păstrat o caldă prietenie timp de peste 60 de ani, iar cei puţini rămaşi ne-am revăzut încă și în anii 2007-2012 la Cluj, dar… tot mai puţini, tot mai bătrâni, însă şi mai uniţi sufleteşte, inclusiv prin amintirile despre anii tinereţii, anii primului sărut şi ai primelor vise – cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acum (2016) au mai rămas doar un coleg – Sabin Mureşan şi două colege – Stela Nicoară şi Lucia Flămând, soţia academicianului fizician Ion Ursu.

  1. În opinia Dvs., fără de ce un om nu poate să fie fericit?

– Cel mai mare obstacol în calea fericirii sunt aşteptările sau planurile prea mari. Mulţi oameni nu țin cont de realitatea vieţii şi îşi fac iluzii care apoi nu se realizează. Deci, fără realism un om nu poate fi fericit. MULŢUMEŞTE-TE CU CEEA CE AI  / CE POȚI OBȚINE SAU REALIZA CU SIGURANȚĂ!

  1. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Nu am fost membru de partid, deși în România erau patru milioane de „comunişti”, precum îşi ziceau mincinoşii. Eu am avut un crez: pentru noi, basarabenii, comunismul a fost ceva nefiresc, primitiv şi duşmănos. Comuniştii au luptat pentru dezmembrarea României. În 1940, când ţara era sfâșiată teritorial, comuniştii se bucurau. Același lucru se întâmpla și în Franţa: când, la 22 iunie 1940 Franţa a capitulat, acceptând înfrângerea militară, comuniştii francezi erau fericiţi. La procesul înscenat Mareşalului Ion Antonescu în mai 1946 la Bucureşti dânsul a spus: „Comuniştii nu au fost cu ţara. Le-am făcut un lagăr pentru 1500 la Târgu-Jiu, ca să-i feresc de răzbunarea populaţiei, dar nu am putut aduna decât 800. Atâţia şi erau comuniştii în România, iar dintre ei doar 164 de români rătăciţi, restul erau evrei, unguri şi ucraineni care nici nu au putut fi cu ţara”. Eu cred că Antonescu spunea adevărul. Comuniştii au fost împotriva poporului român!

Deci, nu am făcut politică. Or, prin alte cuvinte, politica mea au fost munca şi onoarea!

19, 20, 21. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica promovată de autorităţile de la Chişinău din ultimele decenii? Cine, credeţi, ar putea scoate R. Moldova din actuala mocirlă politică, economică şi socială? Credeţi în viitorul acestui stat?

– Necunoscând toate desfăşurările politice din R. Moldova în anii 1989-2016, dar şi mai ales neînțelegând de unde vine interminabila discordie între politicienii patrioţi care ar fi putut face ceva în anii 1990-ґ93 când “fierul era roșu”, nu pot „să-mi dau cu părerea”. Sunt însă convins că elitele implicate în politică nu dau dovadă de cultură istorică şi politică, acționează fără sistem şi fără cap.

Cauza acestei stări o cunoaștem, ea manifestându-se nu numai la români. Vorba e despre nerecunoaşterea valorilor. Ca urmare, cei ce pretind că fac politica statului nu respectă / nu se conduc de valorile poporului în a cărui serviciu s-au angajat să fie, ci de vorbărie. Fiecare crede, pesemne, că doar el este cel mai bun, că el le ştie pe toate. Întocmai ca la vechii (şi noii) greci: Discordia / lipsa concordiei e cauza eşecului politic (nerealizarea până acum a Re-Unirii cu Țara), ca și a totalului eşec economic (sărăcie cumplită, lipsa de perspectivă pentru acest stat).

22, 23, 24, 25, 26. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei Statnic? Conturaţi un portret al familiei Dvs. Cu ce preferaţi să Vă ocupaţi în timpul liber? În casa familiei Statnic ce bucate şi băuturi sunt preferate? Descrieţi câteva momente cruciale din viaţa Dvs.

– Eu cred că familia este încă, trebuie să rămână și va fi celula elementară, de bază, a societăţii omeneşti. Acum în lume, la acest capitol, domină prostia şi cultul minorităţilor de gen, care pentru unii, au devenit mai importante decât familia tradițională / naturală. Așa sunt: homosexualii, lesbienele, transsexualii etc. Niște minorităţi de 2-3% care pretind să fie recunoscute şi chiar să domine viaţa societății, ea mai și fiind derutată de mediile audiovizuale. Și mă bucur că în România trei milioane de semnatari cer modificarea Constituției astfel încât ea să stipuleze că familia se întemeiază pe căsătoria între bărbat și femeie, nu între soți, precum e prevăzut acum. Iar în iulie 2016 Curtea Constituțională a vizat pozitiv această inițiativă. Rămâne să sperăm că actualilor parlamentari le va ajunge înțelepciune pentru a adopta această rectificare foarte benefică, chiar dacă celor de la Bruxelles ar putea să nu placă.

Nimeni nu este vinovat de orientarea sa sexuală care în cele mai multe cazuri se datorează unei anumite configurații genetice, alta decât cea condusă de ereditatea psihofizică naturală și dominantă, ea caracterizând peste 95% din populație. Acești oameni au o slăbiciune, un defect și e în firea lor să dorească a-și compensa cumva carența… Însă nu cu prețul subminării Institutului familiei tradiționale, ca temelie – de milenii –  a societății și absolut firească pentru majoritatea oamenilor…

  • Cu cât societatea e mai modernă şi mai avansată, iar populația, – luată în ansamblu –  mai bogată, cu atât, pentru tot mai multă lume, din păcate, familia reprezintă mai puţin. Odată ce nu mai există, ca în trecutul nu tocmai îndepărtat, dependenţa materială a majorității soţiilor de soții lor, iar a copiilor – de familie, scade numărul căsătoriilor şi creşte numărul divorţurilor. Educaţia în şcoală nu mai urmăreşte creşterea tineretului în spiritul modestiei şi cinstei, al muncii şi recunoaşterii unei anumite discipline sociale, axate pe familie. O parte a persoanelor tinere nici nu se mai căsătoresc, aceasta foarte des pentru că, nedispunând de un loc de muncă, nu-și au existenţa asigurată. Şomajul, chiar și în Uniunea Europeană, e o boală permanentă, care distruge societatea. O parte considerabilă a tinerilor de 18-27 de ani nu au un viitor limpede în faţa lor, căci sunt şomeri. (Conform unor date recente, aceștia constituiau: 56% – în Grecia, 48% – în Spania, 39% – în Italia, 28% în – Franța, 21% – în Belgia, fiind mai puțini, și anume câte 7% – în Germania, Olanda, Danemarca şi Suedia. Nu cunosc situaţia din fostele ţări socialiste.) Aceasta este o catastrofă pentru toată UE, dar aşa-zişii conducători ai ei sunt preocupați de cu totul alte probleme (salvarea Greciei, repartizarea refugiaţilor, combaterea terorismului islamic provocat de războaiele nedrepte din Irak, Afganistan, Libia, Siria…

Pentru soții Statnic și copiii noștri familia a fost și rămâne ceva sfânt, iar crezul acestei familii a fost și este întotdeauna: cinste, muncă și modestie. Inge, soţia mea (1931-2011), în anii 1938-1948, adică din fragedă copilărie, a învăţat baletul clasic şi muzica la Sibiu, în comunitatea săsească. În toamna lui 1949 maestra de balet și educatoarea sa, dna Mercedes Pavelici a luat-o la Timişoara, în corpul de balet. Cu multă muncă şi talentul cultivat – prin efort extraordinar (şase-opt ore de exerciții zilnic) – Inge a parcurs toate treptele profesionale, devenind solistă corifee, prim-balerină lirică, una din cele mai bune balerine din România, în anii 1956-ґ62, după Irinel Liciu (Bucureşti) și Larissa Şorban (Cluj). Trăind la Bucureşti, ne-au venit copiii: Carina (1963), Ingemar (1967) şi apoi Axel (1974). Însă mezinul ne-a schimbat viaţa, dat fiind că s-a născut cu un defect genetic (Down Syndrom), generat de o intoxicare cu Ozon în iarna 1973-74, când am lucrat în laborator cu tensiuni de 25 000-30 000 volţi, neştiind de efectul dăunător al ionizării aerului pe care-l respiram şi care a atacat metabolismul histaminei din matricea genetică.

Boala lui Axel cu defect major de cord şi alte malformaţii nu au putut fi tratate atunci în ţară. În anii 1975-ґ76, în timp ce lucram din greu la construcţia casei noastre de pe dealul Stejărişului din Braşov, copilul se dezvolta încet şi nesigur. A început să meargă la trei ani şi să pronunţe doar câteva cuvinte la patru-cinci ani. Operaţia anomaliei cardiace nu s-a putut face la Bucureşti – nici la cei mai mari specialişti (la care, prin poziţia mea în „Electronica” aveam acces şi susținere). În 1978 am terminat construcţia casei, epuizându-ne toate resursele financiare (peste 400 de mii lei câștigați, ca autor al cărţilor mele de electronică, dar şi al patentelor aplicate). Însă copilul ne era mai important decât toate alte probleme, chiar dacă primii doi copii erau încă adolescenți şi aveau nevoie de toată atenția părinților. În acele condiții, cu aprobarea guvernului, în 1980 l-am trimis pe Axel în Germania, unde a fost operat. Apoi a venit la el maică-sa, iar după un an şi ceva, am plecat şi eu cu ceilalți copii. Deci, am plecat în RFG legal, cu aprobări oficiale, de sus, chiar ale primului ministru de atunci.

Așadar, 20 de ani am muncit din greu la „Electronica” – ca şef de laborator, constructor-şef şi inginer-şef de concepţie, lucrând mai mult în laborator decât în conducerea operativă a cercetării ştiinţifice şi a proiectării tehnologice, zece ani fiind și reprezentantul R.S. România în Comisia de radioelectronică a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al țărilor lagărului socialist). Apoi au urmat încă 25 de ani de muncă în industria de electronică din Germania (la OSRAM, SIEMENS) şi din SUA (la OSRAM-SYLVANIA). Am realizat multe lucruri noi pe care alţii nu ştiau a le face, ba și încă în concurenţă nemijlocită cu Philips, General Electric, Matsushita, Toshiba sau Samsung, adică cele mai mari companii mondiale de electronică. Am participat la zeci de conferinţe internaţionale ştiinţifice, am publicat (ceea ce era deja protejat de patente) în publicaţii rare / de elită, ca PSST din SUA (adică Plasma Sources Science and Tehnology) sau IESNA (Illuminating Engineering Society of North America). Ultima carte apărută în România (1982) a fost „Televizoare cu circuite integrate”, dar cei 18 mii de lei primiți pentru ea nu mi-au ajuns la vamă unde pentru trecerea lucrurilor personale mi s-a luat peste 40 mii de lei. Asta a fost recunoştinţa RSR pentru toată munca mea, care a adus ţării multe milioane, dar şi pentru a doua jumătate a casei noastre, trecută în proprietatea statului, prima jumătate a ei fiindu-ne confiscată, chipurile, pentru trecerea ilegală a frontierei de către soţia mea, care plecase cu băieţelul legal, având paşaport semnat de un general de securitate, deci, nu furișându-se pe sub sârma ghimpată de la graniţă… Şi totuşi, eu am rămas credincios ţării mele, iar după 1990 am oferit României multe servicii şi proiecte, ca, de exemplu, “Proiectul Ecolux”, de care aveam dreptul să dispun precum aș fi dorit, într-un şir de ţări ale lumii.

Însă nimeni nu s-a arătat interesat de oferta mea, iar OSIM (Oficiul de Invenţii) mi-a cerut să depun, în prealabil, suma de 12000 $, taxa de prelucrare a patentului (!?).

Aici închei povestea familiei mele şi a împrejurărilor în care am părăsit, legal, ţara. De altfel, nici nu ştiu dacă toate acestea ar putea interesa pe cineva în vechea mea patrie mică, Basarabia, chiar și dintre eventualii cititori ai săptămânalului regional independent CUVÂNTUL, editat la Rezina. Din păcate, aproape toţi martorii timpului care, citind cele scrise aici, ar putea confirma faptele, nu mai sunt printre cei vii. Excepţie face fostul director general de la „Electronica”, F.D. Lăzăroiu, care la 90 de ani împliniţi trăieşte – ca profesor emerit, încă lucid şi activ, dar în singurătate –  la Paris, de vreo 30 de ani şi cu care sunt într-o relaţie de prietenie.

 

  1. În opinia Dvs., care sunt cele mai stringente probleme specifice pentru educaţia şi cultura din R.Moldova?

  1. Credeţi că R. Moldova are şanse să se integreze în Comunitatea Europeană?

– Nici R. Moldova, nici Ucraina nu au şanse reale de a deveni membre ale UE în următorii 10-15 ani, deoarece UE nu mai are resursele financiare necesare. Nici menţinerea în UE a actualilor ei membri nu e uşor de realizat, dacă luăm în considerare situaţia chiar și a unei singure țări – Grecia, care a ajuns în UE prin fals şi şmecherie, având o datorie externă de tocmai 360 miliarde Ђ. Or, singura ţară care mai poate plăti e Germania, dar şi resursele ei sunt limitate. Marea Britanie, chiar și până la Brexit, nu dădea nimic şi nu primea refugiați – din cei 1,43 mil., care au ajuns în Europa (majoritatea – în Germania), în anul 2015, şi care vor să-şi aducă familiile, rămase acasă, adică după ei vor veni încă 3-4 mil. E bine să se ştie că întreținerea fiecărui refugiat, primit în Germania, costă 22 000 de euro pe an. Dar şi că abia peste trei-patru ani, și doar puţinii dintre refugiaţi vor deveni producători – acei care vor însuși barem elementar limba țării şi, bineînțeles, vor avea vreo meserie. Dar 90% nu îndeplinesc aceste condiţii în primii cinci ani, ei trăind pe punga contribuabililor şi nu a doamnei Merkel.

Fostele ţări socialiste, ajunse în UE (Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Slovenia, Croaţia…), nu primesc refugiaţi, inclusiv din cauze economice. Italia se face că nu vede şi se bucură când refugiaţii se duc în Germania. Austria, Olanda, Danemarca, Suedia, Franţa nu mai acceptă imigranţi. Iar ei, în număr de vreo 15 mil., stau deja cu bagajele făcute şi așteaptă. Chiar dacă o mare parte a celor care își zic refugiaţi nu sunt cei mai năpăstuiţi, ci doar cei mai şmecheri şi nu fără bani: fiecare dispune de 7 000-12 000 euro pregătiţi pentru  a ajunge în Europa.

  1. Una din problemele-cheie ale Moldovei este soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real, în opinia Dvs., este acest obiectiv?

– Cu privire la diferendul transnistrean nu mă pot pronunța, fiindcă nu cunosc suficient problema pentru a avea o opinie.

  1. Ce aţi mai vrea să transmiteţi cititorilor CUVÂNTUL-ui din regiunea Orhei?

– Ca și pentru unele alte foste republici sovietice, problema majoră pentru R. Moldova este prezenţa în populaţia ei a unui număr impunător de ruşi şi ucraineni – cca un milion de persoane (cam 20-25% din totalul populației). Majoritatea lor se încred în forţa Rusiei şi în protecţia din partea ei. Mulți „moldoveni” din această parte a populației R. Moldova și-au făcut și cetățenie rusească, iar patria lor istorică, pretinzând că are dreptul de a-și apăra compatrioții din fostele republici sovietice, în fapt, folosește acest paravan pentru a le împiedica acestor state să-și croiască alt drum, decât dependența totală de Rusia.

Politica nu este nicidecum în drept să aţâţe spiritele primitive. Din contră, e de datoria întregii clase politice a R. Moldova de a continua și a amplifica efortul de apropiere a intereselor părților populației ei, de a-i convinge pe oameni, de orice origine etnică ar fi, că nimeni nu va veni să soluționeze problemele vieții locuitorilor din acest teritoriu. Că doar prin muncă – unde politicienii au misiunea de a fi ca exemple demne de urmat pentru ceilalți, – și, deci, prin asigurarea, pe această cale, a unei înviorări a dezvoltării economice va putea fi depășită actuala stare de sărăcie a majorității populației.

Sunt convins că Moldovenii dintre Prut și Nistru nu sunt nicidecum dușmani ai oamenilor proveniți din alte etnii și care, în virtutea unor sau altor împrejurări, au venit pe pământul lor strămoșesc, devenindu-le conlocuitori. Dar nici rușii, ca și ceilalți minoritari din R. Moldova, nu au absolut pentru ce să se dușmănească cu românii moldoveni din Basarabia, această parte a poporului român, foarte muncitoare și tolerantă.

Prin politică tolerantă și de cointeresare minoritatea rusă – care rămâne încă valoroasă, inclusiv sub aspect tehnologic – trebuie și poate (mai ales, prin respect reciproc şi preţuire) să ne fie prietenă. Și aici rolul intelectualității, din ambele părți, e greu de supraapreciat.

E necesar să fie câştigată cu răbdare buna intenție a intelectualităţii, după care vor veni şi oamenii de rând. Presa, cuvântul, mai ales, „tonul” cuvântului, trebuie să fie cinstit.

Consemnare: Tudor Iaşcenco,

7 noiembrie 2016

http://www.cuvintul.md/article/Pentru-mine-mai-importanta-a-fost-Tara-si-nu-regimul/

Vasile Şoimaru: „În aceste timpuri e nevoie de o reformă profundă a statului şi mai este nevoie de o reîmprospătare a clasei politice. Sintagma „un pas înainte şi doi paşi înapoi” reprezintă perfect tabloul politic de la Chişinău”

Vasile Şoimaru: „În aceste timpuri e nevoie de o reformă profundă a statului şi mai este nevoie de o reîmprospătare a clasei politice. Sintagma „un pas înainte şi doi paşi înapoi” reprezintă perfect tabloul politic de la Chişinău”

(În Dialog cu Europa Liberă)

Vasile Șoimaru, economist, conferenţiar universitar, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova

Vasile Șoimaru: „Facem un pas înainte şi doi înapoi. De la ’91 încoace am făcut poate de două sau de trei ori câte un pas înainte. În primul Parlament am putut să facem câte ceva, dar de la înălţimea zilei de astăzi, când analizăm, nu am mai făcut noi cine ştie ce mare treabă că am ridicat mâna la a treia zi după ce şi-a proclamat independenţa Ucraina. Deci, noi nici măcar aici nu am putut să le-o luăm ucrainenilor înainte. Dar câte alte lucruri? Privatizarea a fost o ruşine, a fost un jaf.”

Europa Liberă: Dar e o diferenţă cum înţelegeau cetăţenii cu drept de vot să trimită în Parlament o slugă a poporului atunci, la începuturi, şi astăzi? Pentru că, dacă e să facem trimitere la vocile celor din Moldova profundă, ei spun că cea mai mică încredere o au în deputaţi.

Vasile Șoimaru: „În deputaţi sau în partidele politice?”

Europa Liberă: În general, în instituţiile statului, în clasa politică.

 

Vasile Șoimaru: „Deputaţii, care sunt aleşi pe sprânceană în listele electorale, desigur că aceştia foarte puţini au ieşit, au avut curajul să iasă împotriva liderului. Chiar şi într-un partid naţional, totuna, liderul e dictator în acel partid, el face listele, el poate să pună pe cine vrea în listele celea. Cum nu o dai, este riscul şi pe circumscripţii să fie aleşi deputaţi, fiindcă au apărut oameni foarte bogaţi la noi, prin hoţie bogaţi, nu au transpirat niciun gram de sudoare, dar au devenit miliardari în câţiva ani, prin marile hoţii.”

Europa Liberă: Dar ei au devenit bogaţi în privirea oamenilor săraci.

Vasile Șoimaru: „Da, desigur. Sărăcind oamenii săraci şi mai tare.”

Europa Liberă: Şi este o vorbă: cum poţi să fii bogat într-o ţară săracă?

Vasile Șoimaru: „Oamenii săraci încă mai tare sărăcindu-i. Pentru că în ţările sărace, într-adevăr, sunt foarte mari posibilităţi de a jefui oamenii şi mai mult. Un miliard s-a putut de furat. Mai mult decât atât, am ajuns ca miliardul acesta să fie pus tot pe spatele celor care l-au lucrat, care l-au adus în produsul intern brut. Acel miliard a fost furat şi pus tot pe spatele nostru.”

Europa Liberă: De ce legiuitorii s-au compromis în halul acesta? De ce omul care e chemat să îmbunătăţească cadrul legal, el nu mai are autoritate în faţa cetăţeanului?

Vasile Șoimaru: „Dacă luăm primul Parlament, încă nu învăţasem noi a fura atunci. Dar cum au apărut listele electorale, s-a început de la aceea că membrii partidelor, cei mai bogaţi veneau cu bani. Dar dacă omul vine cu bani, investeşte bani într-o mişcare politică, el trebuie să şi-i retragă. Nu cred pe nimeni că el face aceasta de pomană. Deci, el o face ca să ajungă acolo şi să scoată înzecit sau însutit.”

Europa Liberă: Dar pe listă el aduce încă atâtea personalităţi, cum li se spune atunci când se întocmesc aceste liste, şi toţi aceştia nu au o putere de a influenţa decizia greşită a unui lider de partid?

Vasile Șoimaru: „Nu au. Fiindcă ei sunt prinşi în capcană, nu le ajunge curajul să spună: „Domnule, am furat, nu mai pot. Nu pot, fiindcă va veni termenul când trebuie să dau darea de seamă în faţa lui Dumnezeu”. Acesta pentru toţi va veni, nu numai pentru aceştia care sunt miliardari. Şi acei care nu au ridicat mâna când trebuie împotriva unui jaf, cum a fost acum cu miliardul acesta şi împotriva unor legi care sărăcesc ţara aceasta şi dă voie capitalurilor noastre, mici cum sunt, să părăsească Republica Moldova peste noapte. Şi câte alte lucruri sunt. Ei nu cred în Dumnezeu. Ei sunt mai răi ca ateiştii. Ateiştii se temeau de Stalin, Lenin, Brejnev, dar aceştia nu se tem de nimic.”

Europa Liberă: Frica cea mai mare ar trebui să fie, totuşi, de lege.

 

Vasile Șoimaru: „Desigur, de lege. Dar vedeţi că legea chiar dacă o adoptă, lasă o găurică acolo şi prin găurica aceea trece un miliard. Doar a fost adoptată de comunişti legea care a permis această hoţie.”

Europa Liberă: Dar cine poartă mai mare responsabilitate? Cei care ajung să guverneze statul Republica Moldova sau cei care îi aleg pe aceştia care ajung în fruntea ţării?

Vasile Șoimaru: „Desigur că toţi poartă răspundere. Cei care nu gândesc şi votează şi cei care gândesc că investesc un ban, 100 de lei sau 200 de lei în cei care trebuie să-i voteze pe ei.”

Europa Liberă: Şi dacă atâţia ani se calcă pe aceeaşi greblă, de ce nu se trag învăţăminte?

Vasile Șoimaru: „Şi mai ales că sunt oameni. Doar sunt oameni care nu au pierdut obrazul încă şi le deschid ochii. Dar, nu ştiu de ce, cei care au fost dă-i dracului, pe aceia măcar i-am săturat, au furat, s-au săturat şi poate ne vor mai lăsa şi nouă câte ceva, dar nu lasă.”

Europa Liberă: E păguboasă şi această judecată, gândire.

Vasile Șoimaru: „E grozavă, e plină de păcate. De ce să discutăm această judecată? Dar aşa gândesc oamenii. În ultima campanie electorală ce mesaj a fost al opoziţiei, ce mesaj minunat a avut şi totuna s-a câştigat ca niciodată – 48%. Forţele democratice naţionale nu au câştigat niciodată aşa un procent. Aceasta e o victorie. Dar dacă nu se hoţea, victoria era a noastră. Şi unde am ajuns noi acum? În patru ani de zile să nu aşteptaţi, stimaţi alegători, schimbări. Aceasta e vina noastră, că am permis să se fure voturile.”

Europa Liberă: Ziceţi patru ani cu referire la mandatul preşedintelui. Dar vine anul 2018, anul alegerilor parlamentare.

Vasile Șoimaru: „Până în 2018 aşteptăm şi alte decizii istorice, nu numai alegerile.”

Europa Liberă: Da, dar dumneavoastră ziceţi că schimbări nu pot fi pe parcursul a patru ani, cât va administra treburile domnul Dodon.

 

Vasile Șoimaru: „Da, dar peste doi ani de zile tot acest preşedinte va înainta la funcţia de prim-ministru un om. Şi dacă nu va trece, Parlamentul se dizolvă. Deci, vă daţi seama ce înseamnă un preşedinte, parcă ar fi o păpuşică acolo şi scoate din când câte o vorbă, dar are nişte lucruri pe care le poate influenţa. Fără un prim-ministru, nu există şansa noastră de schimbare. Poate fi preşedintele revoluţionar, dacă Parlamentul acesta nu ar vota un prim-ministru şi o echipă… Uitaţi-vă ce tineri avem noi acum, tineri talentaţi, curajoşi. Sunt cam puţini, dar ei ar putea fi mai mulţi, dacă ar ajunge acolo. Foarte multă lume ar prinde la curaj dintre tineretul acesta. Nişte oameni minunaţi, bine pregătiţi. Aceştia care vor să facă o guvernare ieftină, adică să nu investească prea mult în oameni, aceştia ne împart şi ne bat între noi.”

Europa Liberă: Dar societatea se împacă cu acest lucru.

Vasile Șoimaru: „Se împacă cu acest lucru.”

Europa Liberă: Pentru că, dacă s-ar consolida în jurul unei idei, situaţia ar fi alta.

Vasile Șoimaru: „Idei nu-s prea multe şi spălarea creierilor care s-a făcut şi în perioada sovietică, şi acum în câteva guvernări s-a spălat uriaş. Votul orheienilor e spălare de creier uriaşă. Era gata Moldova întreagă să voteze pentru Shor în orice funcţie. El ne fură miliardul şi noi suntem gata să-l votăm. Ei, cum?! Numai Goebbels avea răspuns la întrebările acestea din teoria dezinformării, a informării ş.a.m.d. Iată că au învăţat, au manuale, tratate întregi cum să conduci masele, cum să le împarţi, ca pe urmă uşor să le ciocneşti între dânsele. Şi să vedeţi cu ciocnirea aceasta şi cu divizarea aceasta ce se va întâmpla în următoarele zile. Dodon de ce e aşa de rău? De ce pe dânsul îl împing la atâtea prostii să iasă din gura lui? De aceea ca să fie rău şi să nu fie acceptat.”

Europa Liberă: Atunci când s-a declarat învingător, Igor Dodon a promis să fie preşedintele tuturor. E un exemplu preluat din practica occidentală, acolo liderii, când sunt aleşi, imediat ies în faţa naţiunii şi spun că vor fi al tuturor cetăţenilor. În Republica Moldova e posibil acest lucru?

Vasile Șoimaru: „E posibil acest lucru. Dar nu Dodon va face lucrul acesta. Ce prostii a debitat el în campania aceasta electorală, ce program urât de tot a fost! Tot programul lui era împotriva gândirii mele.”

Europa Liberă: Pentru aceasta el a fost ales de către majoritatea populaţiei.

 

Vasile Șoimaru: „Da. A fost ales de spălaţii de creier, aceştia l-au ales. Dar nici nu l-au ales, că au furat voturile. Nici nu putem învinui populaţia aceasta de marile păcate.”

Europa Liberă: Când aţi deplâns cel mai mult situaţia din Republica Moldova în aceşti 25 de ani?

Vasile Șoimaru: „Cred că războiul din ’92 a fost o tragedie extraordinară. Pe urmă două hoţii uriaşe. Aceasta e ultima, cu miliardul. Chiar putem să bocim, nu altceva, când preşedintele pune pe spatele nostru acest furt. Acesta e un păcat pentru dânsul. Acele 2.000 de ordine pe care le-a dat el cui trebuie şi cui nu trebuie… Că, de fapt, succese nu avem, dar ordine s-au dat ca nicăieri. Ploi adevărate torenţiale de ordine şi medalii au fost pe capul nostru în toată perioada aceasta. Încă bine că m-a luminat Dumnezeu şi am refuzat Ordinul Republicii oferit la 20 de ani de independenţă, pentru că am votat, am ridicat mâna în ziua aceea. Acesta e un moment istoric, o bucurie pentru mine până la ultima clipă a vieţii mele şi mie trebuie să-mi dea Ordinul Republicii pentru aceasta? Încă dacă reuşeam noi în primele zile să votăm independenţa, mai zic, era un eroism oarecare. Dar acesta nu a fost niciun eroism şi niciun risc, şi nici un glonte, nimic absolut nu a fost. Eu cred că mişcarea protestatară va reveni, pentru că e prea mare păcăleală şi prea multe macaroane pe urechi ni se pun acum.”

Europa Liberă: Eu deseori îi pun întrebarea omului de la firul ierbii cine e stăpân adevărat în Republica Moldova? Care e răspunsul dumneavoastră?

Vasile Șoimaru: „Stăpânul adevărat al Republicii Moldova nu se află aici. Stăpânul adevărat se află undeva mai depărtişor, la vreo 1.313 kilometri de Chişinău, pe un chei din oraşul Moscova, care de acum vrea să cucerească lumea. Dar reprezentantul lui e aici, pe loc, el zilnic activează. Plahotniuc îi spune, ce să mai ascundem.”

Europa Liberă: Chiar credeţi că puterea e concentrată doar în mâinile lui?

 

Vasile Șoimaru: „Dar eu nu spun că e în mâinile lui. Eu am spus că e în mâinile celor care stau în spatele lui. Un sfert de veac, domnule. Cât se poate de furat?! Deci, încă nu e furat totul, aceasta e toată treaba.”

Europa Liberă: De ce nu funcţionează legea?

Vasile Șoimaru: „E un sistem întreg cine să ajungă la putere, cum să ajungă, ce să facă, să nu încerce cumva să schimbe mecanismul acesta.”

Europa Liberă: Şi cum scapă Moldova de acest sistem?

Vasile Șoimaru: „Doamne fereşte de o revoluţie sângeroasă. Uitaţi-vă câţi ani au trecut şi noi nu putem scăpa de blestemul acesta. E un blestem pe capul nostru. Cât va dura?! Uitaţi-vă în jur, nu vorbesc de Ucraina, că acolo încă e mare debandadă, încă mai au, sărmanii, mult de luptat acolo. Dar noi am avut toate şansele. Câte ordine s-au dat numai pentru că s-a semnat un document la Bruxelles sau Strasbourg. „Haideţi mai repede să compromitem, domnilor, şi ideea aceasta europeană’.”

Europa Liberă: Cum se împrospătează sângele în politica statului?

Vasile Șoimaru: „La noi nu are loc aceasta. Dar m-a mirat foarte mult că în Partidul Liberal, bănuiesc, cei mai mulţi tineri au nimerit. Dar mă uit cât de repede s-au obişnuit şi ei cu hoţiile acestea. Doar la şcolile din Iaşi, din Bucureşti, unde au învăţat ei, nu se învaţă lucrul acesta. Din contra, acolo se învaţă legile şi ce îi aşteaptă pe oamenii care procedează aşa cum procedează ei astăzi. E hoţie adevărată! Cine îi învaţă? Cei mai în vârstă îi învaţă, cei care sunt plini de păcate.”

Europa Liberă: Dar, totuşi, oamenii sunt tentaţi să creadă că, dacă se împrospătează acest sânge în politică, lucrurile se pot schimba.

 

Vasile Șoimaru: „Eu sunt de acord cu aceasta. Eu nu mai am puterile pe care le-am avut 25 de ani în urmă.”

Europa Liberă: Cât de greu le va fi lor să ajungă în politică?

Vasile Șoimaru: „Le va fi foarte greu, dar eu sper să nu se lase. Dacă se vor lăsa bătuţi, atunci şi copiii lor vor trăi în mocirla aceasta.”

Europa Liberă: Dumneavoastră, ca să-i transmiteţi un mesaj clar lui moş Ion, moş Vasile, mătuşa Maria sau mătuşa Ioana, cum îi convingeţi să înţeleagă despre adevăratele transformări care urmează să se întâmple pe bucata aceasta de pământ?

Vasile Șoimaru: „Tot raionul meu, că m-am şi dezis de el, de Ungheni, a votat, e de culoare roşie. Câte manifestări la care am participat acolo…”

Europa Liberă: Tocmai la Ungheni am fost şi am discutat cu localnicii de acolo şi majoritatea mi-au zis că l-au votat pe Igor Dodon.

Vasile Șoimaru: „Şi stau lângă Prut, lângă Uniunea Europeană, lângă România, au atâta ajutor acolo, le construiesc drumuri, vor să facă ecartament european, un pod nou acolo, gaz le-au adus şi totuna erau roşii de culoare. Dacă vă mai găsesc o dată roşii, Ungheniul am să-l ocolesc, nici nu mă arăt la voi! Până aici a fost prietenia noastră! Nu vreau. Mă mut la Teleneşti, la Orhei, sărmanul, cu shoriceii iştia şi totuna au votat cu perspectivă de a schimba lucrurile aici. Cimişlia, Hânceşti, dar Ungheniul meu… Şi Făleşti, tot Prutul, toată marginea de Prut, toate raioanele… Dacă se poate chiar aşa?! Trebuia să se scoale în picioare toată intelectualitatea care a mai rămas. Trebuia să se scoale şi să meargă la părinţi, să nu se zgârcească să cheltuie câteva sute de lei ca să meargă.”

Europa Liberă: Unii zic că cea mai frumoasă lecţie din această campanie electorală a fost cea pe care a oferit-o diaspora, cei din străinătate.

Vasile Șoimaru: „Diaspora e mândria noastră. Eu, pe vremea lui Voronin, i-am îndemnat o dată: „Vă rog frumos să nu trimiteţi bani acasă măcar şase luni de zile şi să vedeţi cum se vor schimba aici lucrurile”. Nu vom muri noi de foame aici, dar nu trimiteţi, să vadă ce înseamnă diaspora. Ei umblă acum, sărmanii, se judecă şi nimeni nu se uită la dânşii. Fiindcă marele stăpân decide aşa, că el se teme de alegerile viitoare, cumva vrea să-i cuminţească, să-i dezamăgească, ca să nu mai vină data viitoare la vot. Şase luni de zile arătaţi-le ce puteţi, nu trimiteţi bani acasă. Nu va veni 1 miliard şi 200 de milioane de dolari, lasă să vină 500.000, e de ajuns ca să nu murim de foame. Dar cel mai rău că ţin republica ca pe o corabie, o ţin pe linia de plutire banii aceia. Noi demult trebuia să ne ducem la fundul Mării Sarmatice. Le e milă de părinţi, de ce au mai lăsat pe aici, bunici că vor muri de foame. Degrabă nici pensie nu vom avea, aşa e situaţia economică de gravă la noi.”

Europa Liberă: În concluzie, moldovenii, cetăţenii, naţiunea trebuie să-şi caute duşmanii în interior sau în exterior?

 

Vasile Șoimaru: „În interior, în primul rând, dar să nu uite şi de exterior. Să nu uite ce avem în stânga Nistrului. Să nu uite că stânga Nistrului poate trece foarte repede şi în dreapta Nistrului. Dar pentru aceasta nouă ne trebuie sprijin internaţional. Noi pentru toate problemele noastre grave trebuie să avem sprijin din Occident. Nu de la Putin, el ne va îneca în prima secundă cum trece Nistrul.”

Europa Liberă: Într-o frază, cum vedeţi soluţionarea conflictului transnistrean?

Vasile Șoimaru: „Pot să spun să tăiem coada şopârlei. Nu e adevărat. Nu trebuie să o tăiem, fiindcă sunt nişte oameni acolo.”

Europa Liberă: Cum ar trebuie să fie rezolvată această problemă transnistreană ca să fie în favoarea Republicii Moldova? Pentru că există aceste temeri că se ajunge la transnistrizarea Moldovei.

Vasile Șoimaru: „Ori transnistrizarea teritoriului dintre Nistru şi Prut, ori cedare acelei părţi. Dar nici nu ai cui o ceda. Ucrainei îi trebuie răutăţile acelea de lideri de la Tiraspol? Nu-i trebuie. Ea îi are pe ai ei, nu poate scăpa de ei. A pierdut de acum un teritoriu atât de important şi atât de strategic, cum este Crimeea. Am văzut primele rachete le-au adus de acum acolo. Doamne, sărmana Europă, ce o aşteaptă pe dânsa! Dar problema trebuie rezolvată la cel mai înalt nivel internaţional. Nu se poate să treacă un sfert de veac şi să nu se mişte nimic. Acolo au crescut generaţii de tineri care nu ştiu nicio istorie.”

Europa Liberă: Sau din contra, chiar spun că Republica Moldova este statul duşman pentru regiunea transnistreană.

Vasile Șoimaru: „Da, noi suntem cei mai mari duşmani, dar sunt şi mai mari ca noi, dincolo de Prut – România. Aceasta încă e băgat în capul lor. Deci, internaţionalizare zi şi noapte. Dar nu are cine face lucrul acesta. Dodon nu va face, că el e fricos. El numai una ştie, să se linguşească pe lângă Putin. A ajuns el să-l laude pe Putin, să spună că invidiază poporul rus că are aşa un preşedinte. Măi omule, preşedinte ales ce eşti tu, dar pe poporul nostru cine îl va invidia că are aşa unul ca tine?! Cine ne va invidia pe noi? Din contra, ne va urî o Europă întreagă, fiindcă avem aşa un preşedinte.”

Europa Liberă: Domnule Șoimaru, rămâneţi pesimist sau optimist?

Vasile Șoimaru: „Optimist. Dacă aş fi pesimist, îmi luam copiii şi mă duceam. Eu rămân optimist şi cât voi mai putea voi lupta cu cuvântul scris, cu cuvântul publicat. Nu mă las, numai dacă ei mă vor lăsa să fac atâta cât pot eu. Dar voi mai face. Cel puţin, până în 2018 o fac.”

3 decembrie 2016

 

Sursa: http://www.europalibera.org/a/28153758.html

Norocul dumneavoastră se numește MAIA SANDU! Școala Basarabeană a iubirii de Neam

Norocul dumneavoastră se numește MAIA SANDU!

Fraților,

Eu, profesorul Ion Coja, îndrăznesc să mă amestec de aici, din București, în problemele pe care le aveți dumneavoastră de rezolvat acolo, la Chișinău, peste Prut. Nu sunt un om care să mă bag acolo unde nu-mi fierbe oala și să dau sfaturi cui nu are nevoie de povețele mele!

Dar eu sunt cel care încă dinainte de 1990 și până azi am afirmat mereu că voi, basarabenii, v-ați dovedit după 1940 a fi purtătorii celui mai autentic patriotism românesc. Eu i-am zis naționalism, cu un cuvînt care îi sperie pe dușmanii noștri. Dușmanii popoarelor și ai adevărului!

Am afirmat și afirm în continuare că în Republica Moldova, dincolo de Prut cum privești de la București, acolo bate inima românismului. De la dumneavoastră primim de zeci de ani lecții de tenacitate și înțelepciune românească! Lecții de sacrificiu pentru cauza națională! Vă mulțumesc încă o dată!

Cu ani în urmă am scris manifestul Școala Basarabeană, prin care justificam în detaliu afirmațiile de mai sus. Da, se dovedește mereu că este rândul Basarabiei să poarte stindardul reînvierii duhului românesc, al afirmării sale în istoria lumii! Așa cum, sunt convins, o veți face și la alegerile din 13 noiembrie, când votul dumneavoastră va demonstra întregii lumi că mafia politică nu este invincibilă! Oricât de bine pusă la punct ar fi strategia mafiotă de fraudare a alegerilor!

Noi, aici la București, nu ne-am învrednicit să ducem până în turul doi un candidat valabil la funcția de președinte al Țării. Un candidat onorabil!… Noi am avut mereu de ales între două rele, între doi candidați unul mai corupt decât celălalt, mai mincinos, mai străin de interesele Neamului!

Duminică, dumneavoastră basarabenii, români, ruși, ucrainieni, găgăuzi, aveți norocul de a putea să vă dați votul unui candidat onest, competent, dedicat interesului național, public, căruia nu i se pot reproșa abateri de la conduita de politician, de candidat la funcția supremă în stat. Norocul dumneavoastră se numește MAIA SANDU!

Prin votul pe care i-l veți da doamnei MAIA SANDU, prin impunerea ei la preșidenția Republicii Moldova, dumneavoastră veți face un mare serviciu românilor de pretutindeni! Și nu  numai! Veți demonstra lumii întregi că se poate! Se poate ca jocul democrației, întemeiat pe sistemul electoral al alegerilor, să aducă în fruntea societății persoane ca MAIA SANDU, oameni incoruptibili, oameni demni de încrederea alegătorilor, a poporului!

Doamna MAIA SANDU se confruntă duminică cu un reprezentant al sistemului mafiot, a cărui carieră politică seamănă trasă la indigou cu cariera corupților care la București au ajuns președinții Țării. Dumneavoastră aveți posibilitatea să votați după pofta inimii și a credinței dumneavoastră în forțele Binelui, în victoria acestora în confruntarea cu Răul! Cu oligarhii fără Dumnezeu, fără mamă, fără tată, care nu cunosc decât valoarea banului și-și închipuie că dacă au pus mâna pe banii noștri, ne pot cumpăra și votul!

Fraților,

Nu vă lăsați manipulați de fastul cheltuielilor electorale, al puterii pe care oligarhii au căpătat-o prin banii furați din buzunarele dumneavoastră! Mai puternic decât depozitele lor bancare este votul dumneavoastră! Este voința dumneavoastră de a trăi în normalitate, în respectul pentru banul cinstit, dobândit prin muncă și talent!

Dacă o veți alege pe MAIA SANDU, nu mai contează cine vrea sau nu ca Basarabia să se unească cu România! Cu MAIA SANDU președintă a Republicii Moldova vă asigur că în curând o vom dori să ne fie și nouă președinte, la București, în locul fantoșei în funcțiune! Adică vom dori Unirea României la Republica Moldova!… Căci iată, noi, dincoace de Prut, nu ne-am învrednicit să naștem și să votăm un candidat de calibrul și de grația doamnei MAIA SANDU!

Dacă MAIA SANDU va ajunge președinte la Chișinău, sunt convins că în cel mai scurt timp doamna MAIA va fi recunoscută de toată suflarea, de la Nistru până la Tisa, ca președinte al tuturor românilor!

Aceasta este miza alegerilor din 13 noiembrie! O miză cu ecou european, planetar, dacă prin votul dumneavoastră veți da de pământ cu impostorii, cu corupții și trădătorii de Țară care s-au coalizat împotriva doamnei MAIA SANDU. Nu i-ar mai răbda pământul și bunul Dumnezeu!

Ion Coja

7 noiembrie 2017

 


Școala Basarabeană a iubirii de Neam

Școala Basarabeană

Azi, 31 August, românii serbează Ziua Limbii Române. Există în acest sens o lege care a fost adoptată în Camera Deputaților din România în luna februarie anul acesta.

Mulți români nu știu însă de ce să fie la 31 august Ziua Limbii Române?

Iată de ce: Pentru că la 31 august 1989 s-a petrecut un moment istoric pentru românism, pentru românitatea noastră cea de toate zilele: sub presiunea a peste 750.000 de români adunați la Chișinău în ziua de 27 august 1989, Parlamentul de la Chișinău, așa sovietic cum era, n-a avut încotro și a decretat pe 31 august limba română ca limbă de stat și dincolo de Prut, adică pe ambele maluri ale Prutului și Nistrului. Se încununa astfel, victorioasă, rezistența românilor la deznaționalizare, după aproape două veacuri de jertfe și suferințe, dar și de izbânzi pilduitoare, care au făcut din Basarabia ținutul românesc cel mai însângerat, pus la cele mai grele încercări, nu de puține ori în cumpăna istoriei aflându-se însăși pieirea neamului românesc de pe plaiurile atât de frumoase ale Basarabiei, și atât de jinduite de alții…

De data asta n-a fost să fie cum au vrut alții, ci cum au vrutără românii!

Ziua de 31 August a fost sărbătorită ca zi a limbii noastre românești pentru prima oară în 1990, în toată Republica Moldova. Și de atunci, „anual – scrie pe Wikipedia un autor anonim, această sărbătoare este marcată cu manifestări de înalt patriotism, de regăsire a rădăcinilor, consemnată prin poezie, cîntec și joc, prin repunerea în drepturi a vechilor tradiții populare și a momentelor care le-au marcat istoria. De regulă, festivitățile sunt deschise dimineața la Chișinău de catre oficialii republicii, prin depunerea de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, precum și la busturile clasicilor literaturii române, amplasate în Gradina Publică ,,Ștefan cel Mare”. Sărbătoarea se încheie în mod obișnuit printr-un concert susținut în Piața Marii Adunări Naționale. În primii ani ai sărbătorii, fiecare 31 august aducea cu sine și dezvelirea a câte unui bust pe Aleea Clasicilor din Chișinău. Acest frumos obicei a fost întrerupt după venirea la putere a comuniștilor în 2001.”

Ecoul a ceea ce se petrece la Chișinău de fiecare 31 August a reverberat în multe suflete românești, dar mai ales în sufletele acelor români care cunosc bine ce înseamnă să nu te lepezi de graiul matern, strămoșesc, deseori cu prețul libertății sau chiar al vieții: românii care trăiesc în afara granițelor de stat ale României, românii din Ucraina, din Ungaria, din Balcani – îndeosebi cei din Grecia, Albania, Serbia, Bulgaria, precum și românii din alte țări ale lumii. Acești români, români exemplari, au „rezonat” la modelul basarabean, astfel că organizațiile culturale ale românilor din diasporă s-au alăturat fraților de peste Prut sărbătorind și ei an de an Ziua Limbii Române, făcând declarații publice explicite în acest sens, cerând adică instituirea acestei zile naționale și în Țara Mamă. Se poate spune că acești români transfrontalieri s-au unit cu românii din Basarabia, din Republica Moldova, alcătuind o comunitate aparte, comunitate la care, în februarie a.c., a aderat și …România, Parlamentul României!… Căci, nota bene!, legea adoptată în februarie 2013 este o lege pe care au impus-o acești români fără pașaport românesc, dar cu un suflet mai românesc decât al nostru, cei ce nu riscăm nimic atunci când vorbim românește! Riscăm numai să vorbim din ce în ce mai stricat limba părinților noștri… Dar asta este altă poveste… O lăsăm pentru altădată, să nu stricăm și acest ceas sărbătoresc!

Punctul de plecare a fost Marea ÎntruUnire de la Chișinău, din 27 August 1989, la care s-au adunat, cu un singur și același gând, peste 750.000 de români. Adică tot al șaselea cetățean al Republicii a fost acolo prezent, cam câte unul din fiecare familie de români!… A fost ca și cum la București s-ar aduna mâine peste trei milioane de participanți, ca să ceară ce? Ce au cerut acei români grozav de români? Au cerut „grafie latină”! Acesta a fost cuvîntul de ordine, al cărui înțeles s-a încărcat în Basarabia acelor zile de o sumedenie de alte idei și conotații, strâns legate unele de altele, alcătuind un veritabil program politic naționalist, cum n-a mai fost rostit altul de la Blaj, din 15 mai 1848…

ÎntruUnirea de la Chișinău din 27 august 1989 a fost transmisă în direct de Televiziunea Română de la București! Mi-aduc bine aminte cum am urmărit-o în „Țară” cu sufletul la gură, nevenindu-ne a crede ce vedeam: cât de viu și de puternic era românismul acelor frați de-ai noștri la care deseori ne gândisem până atunci cu inima strânsă de teamă că sunt în mare primejdie de a se pierde pentru oastea Neamului nostru. Da’ de unde?! Se vedea clar că sunt „mai români” decât fiecare dintre noi! Că demnitatea de român le e mai dragă ca orice!

Când, peste numai patru luni, în decembrie 1989, românii au ieșit în stradă să înfrunte moartea voinicește, „cu palmele goale”, sub privirile uimite ale întregii lumi, demonstrând o totală și rarisimă disponibilitate la orice sacrificiu, eu, personal, am simțit că acea minune de comportament se producea în continuarea adunării de la Chișinău, din 27 august 1989, care renăscuse în sufletul tuturor românilor încrederea în destinul lor de neam sortit să facă istorie, iar nu figurație pe scena lumii!

Am scris mai apoi în chip explicit că „Revoluția Română”, care într-adevăr revoluție a fost la nivelul reacției și conștiinei populare, civice, a început cu mult înainte de decembrie 1989, începuse prin demonstrația de demnitate românească făcută de frații noștri de peste Prut!

Și mai zic o dată: fără 27 august 1989 nu ar fi fost posibilă resurecția din Timișoara și București, din toată Țara, pe care eu, trăind-o în stradă, am resimțit-o mai puțin a fi un act de denegare a regimului politic, cât mai ales ca pe o amplă și atotcuprinzătoare demonstrație de demnitate națională! Oamenii au ieșit fără arme, fără ciomege, nu ca să pedepsească ori să alunge pe cineva, cât mai ales pentru a demonstra că „Dumnezeu e cu noi!”, că nu ne e teamă de moarte și suntem gata la orice ar putea să semnifice bărbăție și vîrtute, credință în Neam și Lege!

Se naște o întrebare pe care încă nu ne-am pus-o cu toată gravitatea: cum se face că Televiziunea Română, care pe vremea aceea, în vara lui 1989, era atât de închisă, ruptă de realitate și preocupată exclusiv de cultul personalității celor doi „tirani”, a transmis totuși, în direct și integral, Adunarea de la Chișinău?

Mi-aduc aminte că în mulțimea de participanți, care de care mai voios, mai frumos, mai luminos la chip, am remarcat un bătrân, în haine negre, „de duminică”, care a apărut de mai multe ori în prim planul transmisiei. M-a frapat asemănarea sa, la port, la înfățișare, cu unchii mei, mocanii dobrogeni, cum se îmbrăcau și cum arătau aceștia când veneau la oraș! Moacă de mocan!, mi-am zis. Și parcă auzindu-mă, regizorul transmisiei l-a ales pe bătrân pentru un scurt interviu. I s-a pus și întrebarea de unde e, cum se numește. Iar răspunsul a fost Ungureanu! Venise la Chișinău din Transnistria! Era așadar urmaș al ardelenilor, al mocanilor care sute de ani au tot venit iarna cu oile din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, până în bălțile Nistrului sau în Crimeea! Așa cum făcuse această pendulare transhumantă și bunicul meu Licoi, din Rășinari!

Mulți sunt basarabenii care au printre înaintași români ardeleni. Când l-am cunoscut pe Eugen Doga l-am luat direct, dacă-și cunoaște buneii ardeleni. Da, știa și dînsul și era mândru de asta! Mândru că poartă un nume de familie adus din Ardeal pe malurile Nistrului!

Există multe similitudini între ardeleni și basarabeni, între Transilvania și Basarabia! Am observat după 1990, în mai multe ocazii, că au, unii pentru alții, mai multă înțelegere, mai mare atracție să se încreadă unul într-altul și să conlucreze cu inima deschisă! Și unii, și alții au cunoscut mai ales partea dramatică, tragică, a condiției de român! Au plătit prețul cel mai scump pentru a-și vorbi graiul părintesc!

Dacă, așa cum spune viersul popular, Tot românu-i ardelean Dus în Țară de alean, dacă deci Ardealul ne este tuturor românilor vatra, baștina primordială, apoi trebuie spus că suntem printre popoarele Europei singurul care s-a extins spre Răsărit! Răsăritul dinspre care asupra Europei s-a produs pustietoarea migrație a popoarelor Asiei atrase de luminile Romei, ale civilizației europene! Noi românii am „înotat” împotriva curentului, în răspărul istoriei! Și am extins spre Soare Răsare Europa, moștenirea Romei antice, romanitatea noastră, ducând-o până dincolo de Bug!

Dacă compari hotarele limbii latine, din vremea lui Traian, cu hotarele în care se vorbesc azi limbile romanice din Europa, constați că peste tot aceste hotare s-au restrâns, au cedat spații întinse altor limbi, „barbare”! Nordul Africii, Asia Mică, cețosul Albion, Dalmația, Moesia… Numai Dacia Traiană a câștigat spații noi pentru lătinie! Înzecindu-și moștenirea!

Spațiul în care se vorbește limba daco-română s-a extins de-a lungul istoriei mai ales spre Est. Iar acesta este meritul cel mai important al românilor de peste Prut! Au lățit spațiul limbii române, l-au extins, iar în final, iată, ne-au dăruit și Ziua Națională a Limbii Române!

E bine să reținem că de la ardeleni avem ziua de 1 Decembrie, iar de la basarabeni, de la moldovenii de peste Prut, avem ziua de 31 August, zile amândouă de afirmare națională a identității și demnității noastre etnice.

Iar dacă stăm să judecăm lucrurile cu bucuria de a descoperi către cine mai avem motive de recunoștință, este timpul să identificăm în cultura și istoria noastră un capitol pe care l-am trecut prea ușor cu vederea: Școala Basarabeană!…

Un bob zăbavă vă cer asupra acestui gând: Școala Basarabeană!… Gând care nu-mi aparține, dar când am auzit, la o recentă lansare de carte a unui autor de dincolo de Prut, pe două doamne profesoare universitare, vorbind despreȘcoala Basarabeană, m-am minunat de câtă dreptate puteau să aibă! Dacă vorbim de o Școală Ardeleană, cu rolul ei decisiv în istoria noastră, școală prin care cu toții ne-am românit și mai mult decât eram, apoi se poate vorbi și de oȘcoală Basarabeană, cu același rol istoric, de fortificant al românismului la ceas de cumpănă! De restriște și de răscruce!

Firește, în alți termeni, cu specificul ei, și mai ales cu data ei de funcționare, alta: epoca contemporană! Cunosc mulți basarabeni, dar descopăr mereu alte și alte temeiuri pentru încredințarea că rolul Basarabiei în istoria Neamului românesc aparține mai ales viitorului! Iar faptul că la Chișinău s-au adunat mulțime de norod, cum nu s-au mai adunat vreodată românii de mulți, pentru a proclama dreptul de a vorbi și scrie românește, faptul că de la acea minunată întâmplare ne-am ales cu Ziua Limbii Române, confirmă că pentru neamul românesc funcționează acum și Școala Basarabeană de suflet și cuget curat românesc!

…Las pentru altă dată un inventar, cât mai cuprinzător, al faptelor care certifică existența acestei componente a ființei noastre naționale, o componentă extrem de dinamică, de eficientă în lupta noastră, a tuturor românilor, pentru Mântuirea Neamului. Dar mai ales i-aș lăsa pe alții, mai învățați, să facă un complet inventar al faptelor prin care basarabenii au sporit temeiurile mândriei de a fi român! Basarabenii pe care îi cunosc, fără excepție, m-au făcut să trăiesc deseori acest sentiment. Din toată inima le mulțănesc acum că ne-au dăruit și această zi de sărbătoare:

La Mulți Ani, Basarabie, La Mulți Ani Frumoși, români de pretutindeni! Inima sus! Dumnezeu e cu noi, noi suntem cu Dumnezeu!

Doamne, ajută!

Buriaș, 31 august 2013

ION  COJA

UN APEL FRĂȚESC de la Meșterul Manole din Botoșani.

UN APEL FRĂȚESC de la Meșterul Manole din Botoșani.

 

Rugăminte pentru frații din Republica Moldova:

“Alegeţi un om care vă iubeşte şi vă respectă ca oameni şi ca popor”!

 

Pe 30 octombrie 2016 aveţi ocazia întâia dată în Istorie să vă alegeţi preşedintele. Înainte de a vota, rugaţi-vă la Strămoşi şi la Dumnezeu. De votul vostru depinde viaţa şi viitorul vostru, viitorul copiilor voştri.

Istoria a fost sălbatică şi crudă cu voi. Voi, românii moldoveni, aţi suferit cel mai mult în ultima sută de ani. Părinţii, bunicii, străbunicii voştri au fost deportaţi în Rusia comunistă de unde sute de mii nu au mai revenit acasă.

Au fost împuşcaţi, înfometaţi, batjocoriţi de stăpânii de la Moscova.

Când votaţi nu uitaţi suferinţa şi jertfa lor. Gândiţi-vă la cei peste un milion de români moldoveni ucişi de Rusia sovietică în ultima sută de ani în Gulag. Cinstiţi-le jertfa şi memoria. Voi sunteţi frumoşi, cuminţi, toleranţi cu toţi cei ce au venit la voi acasă. Nu-i mai lăsaţi să vă fie stăpâni în vatra voastră strămoşească.

Alegeţi un om care vă iubeşte şi vă respectă ca oameni şi ca popor.

Şi care are frică de Dumnezeu.

Sunteţi cei mai paşnici oameni din lume, iubiţi prietenia şi dreptatea. Credeţi în Sfânta Biserică Ortodoxă românească, cea în care vă rugaţi de peste 1500 de ani.

Nu votaţi pe cei care vă înşeală şi spun cu gură mincinoasă că vă vor binele. Ei nu cred în Dumnezeu, nici în Dreptate.

Voi sunteţi prietenoşi cu toată lumea, dar prietenia cu cei care v-au ucis bunicii şi părinţii, adică cu oamenii Rusiei, este posibilă doar după ce şi-au cerut iertarea de la voi pentru genocidul înfăptuit.

Şi-au cerut iertare? Nu, nu! Şi nici nu-şi vor cere niciodată, căci vă dispreţuiesc.

Nu-i credeţi că vă sunt prieteni. Ei nu vă vor binele, vor doar puterea şi să vă fie stăpâni la voi în ţară.

Nu-i votaţi!

Sunt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. V-au furat cu neruşinare bogăţiile, memoria, munca, istoria şi ţara. Acum vă spun vorbe dulci doar, doar le veţi da iarăşi puterea. Nu-i credeţi, nu-i votaţi! Ştiu că-i iubiţi, ca pe ochii din cap, pe Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu. Ca şi mine, de altfel. Ei au luptat totată viaţa pentru libertatea şi dreptatea poporului nostru. În numele lor, eu, care vă cunosc şi vă iubesc din toată inima, căci vă ştiu sufletul mare şi curat, vă rog să nu votaţi un om al Rusiei pe 30 octombrie 2016.

Sus inimile şi curaj! Sunteţi poporul cel vechi şi sfânt ce aţi acoperit cu jertfa şi sudoarea voastră timp de 2000 de ani vatra strămoşească.

Priviţi spre ţara lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Iorga care vă iubeşte şi vă doreşte alături de ea.

Pe 30 octombrie 2016, sfânta lor lumină să vă întărească cugetul şi sufletul. Arătaţi lumii şi mai vârtos duşmanului travestit în prieten că aveţi memorie, mândrie, demnitate, sete de libertate şi că vă iubiţi Ţara şi Neamul.

Votaţi cu mintea, dar şi cu sufletul, cu gândul mereu la Dumnezeul părinţilor noştri, care v-a fost şi va fi alături în Veac.

Gică Manole 25 octombrie 2016

stiri.botosani.ro Publicat: 26-10-2016

http://www.stiri.botosani.ro/stire/97374/Rug%C4%83minte+pentru+fra%C8%9Bii+din+Republica+Moldova%3A+%22Alege%C5%A3i+un+om+care+v%C4%83+iube%C5%9Fte+%C5%9Fi+v%C4%83+respect%C4%83+ca+oameni+%C5%9Fi+ca+popor%22%21.html

MAIA SANDU – ULTIMA ȘANSĂ A BASARABENILOR în demontarea celui mai corupt sistem politic, în modernizarea şi europenizarea Republicii Moldova.

MAIA SANDU – ULTIMA ȘANSĂ A BASARABENILOR

în demontarea celui mai corupt sistem politic, în modernizarea şi europenizarea Republicii Moldova.

 

Dodon şi Lupu iubesc şi cresc R.Moldova jefuind-o și sărăcind-o.

 Candidatul care va obține victoria în scrutinul prezidențial din toamna lui 2016 își va începe activitatea în …1975.

Cu ritmurile de azi R. Moldova va atinge nivelul economic din anul proclamării independenței abia în 2035.

 

Cei doi siamezi, favoriţii la prezidenţialele din 30 octombrie, Lupu și Dodon, promovați cu înverșunare în actuala campanie electorală prezidențială de pe malul Bâcului de către oligarhul Plahotniuc, de câteva luni, zi și noapte, ne bombardează timpanele urechilor cu lozincile: Creștem și Iubim Moldova”. Pentru că ambii sunt licențiați și chiar doctori în științe economice ar trebui să subînțelegem că atât creșterea lupistă cât și iubirea dodonistă fac parte din domeniul economic. Numai că nici primul nici cel de al doilea economist nu-și dau seama unde a ajuns R.Moldova condusă de clanurile din care au făcut parte și ei, coparticipând activ la guvernările din ultimii 16 ani. O analiză sumară ne demonstrează că aceste promisiuni electorale sunt deșarte, niște minciuni sfruntate, inventate de către membrii stafului lăcătușului miliardar transnistrean Vlad Plahotniuc-Ulinici, cetățean al R. Moldova, al României, al Federației Ruse și al … „republicii” de dincolo de Nistru.

 

La noi a devenit o modă ca în ajunul Zilei Independenței, mai ales în ajunul „datelor rotunde” ale proclamării Independenței, să fie criticate insuccesele economice, sociale, politice, din perioada independenței statului nostru. Și cu cât aceste aniversări sunt mai aproape cu atât criticile devin mai vehemente. Critică și unioniștii și unionaliștii, cei cu re-Unirea și cei cu revenirea într-o u.r.s.s. mai mică, unde se vând mai bine și fără de control merele și vinurile moldovenești.

Aceste critici s-au intensificat după dispariția de pe conturile a trei bănci moldovenești, într-o singură noapte fatală, a unui miliard de dolari, echivalentul a 17 la sută din Produsul Intern Brut al R.M. Astfel de nopți fatale în cei 25 de ani au fost 1001, în una din ele fiind investit și Guvernul Filip care în loc să găsească hoțul miliardului l-a pus, tot într-o singură noapte, pe umerii populației suprasărăcite de guvernările mafiote ale R. Moldova.

Acest furt a zguduit psihicul moldovenilor, sporindu-le considerabil neîncrederea într-un viitor mai bun. Și nu doar furtul ca atare, ci și impotența sau nedorința celor 56 de parlamentari-majoritari de a scoate MILIARDUL la vedere; hoțul principal aflându-se la libertate și gestionând cu succes miliardul furat, investind o parte din el în dezvoltarea aeroportului rusesc din Chișinău, altă parte – pentru finanțarea mai multor candidați în actuala campanie electorală, și cea de a treia parte, mai mare – fiind depozitată pentru zilele negre și nopțile albe care-i așteaptă pe mogulii noștri naționali și cei internaționali. Hoțul secund stă însă la pușcărie și va sta până îi vor goli toate conturile și-l vor lepăda toate soțiile și copiii făcuți cu ele. Hoțul principal-adjunct, de formă a fost băgat într-un izolator ca să nu vorbescă prea multe și ca să-l ferească de vreo posibilă „sinucidere” din parte camarazilor de hoție, până la întoarcerea acasă, în Israel, împreună cu Jasmina lui și doar cu banii cu care a venit la Chișinău răposatul său tată acum 25 de ani.

Dar haideți să vedem unde am ajuns în cei 25 de ani de la proclamarea independenței. Analizând seriile dinamice din ultima jumătate de secol (1965-2015) ale principalului indicator macroeconomic, PIB-ul, în prețuri comparabile (până în 1990-am folosit seriile dinamice ale Venitului Național), vom obține următoarele rezultate, incredibile, dar foarte aproape de realitatea noastră: În primul deceniu de independență economia R. Moldova s-a prăbușit ca într-o prăpastie fără fund, micșorându-și nivelul exact de trei ori. Nivelul economic în 2000 alcătuia o treime din cel al anului 1990, devenind comparabil cu rezultatele anului 1965.

Această „performanță” moldovenească înseamnă mai mult decât o recesiune economică din teoria ciclurilor a economistului rus Nikolai Kondratiev, teorie, conform căreia economiile occidentale au cicluri de dezvoltare de 50-60 de ani urmată de recesiune economică. (Așa deci să nu confundăm „CURBA ECONOMIEI MOLDOVENEȘTI” fără seamăn cu ciclurile economice ale lui Kondratiev care au loc în toate economiile lumii. Într-un cuvânt: Ca la noi la nimeni!).

Nicio fostă republică sovietică, niciun fost stat socialist nu se poate lăuda cu o astfel de „performanță”. În zece ani de independență în loc să ridicăm zece trepte de progres, am coborât 35 de trepte de regres. Două treimi din această catastrofală cădere s-a întâmplat pe vremea guvernării celor două cabinete conduse de Andrei Sangheli (într-un singur an, 1994, am avut o recesiune de 31 la sută, cea din 1992 fiind mai modestă, de 29,1 la sută), cabinete formate de o majoritate constituțională parlamentară a agrarienilor, socialiștilor și interfrontiștilor, care, după ce au năpârlit, au trecut de bună voie și nesiliți de nimeni „sub” Voronin. Aceștia, aproape toți cavaleri ai Ordinului Republicii, prin hoții directe și incompetență crasă, stopând toate reformele inițiate anterior, au adus la faliment economia R. Moldova. Plus la toate mai adoptând și o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire, pe care o vom face fără veşnicul candidat-„unionist” de astăzi.

În următorii 15 ani de independență (2000-2015) economia R. Moldova a crescut de 1.9 ori, la prima vedere părând că această creștere va asigura anumite progrese sociale. Dar cum se putea întâmpla această minune dacă (atenție!), baza de comparație era anul 2000 când economia noastră după o cădere de 67 la sută abia de atinsese nivelul anului 1965? Creșterea de 1,9 ori a ridicat economia R. Moldova doar la nivelul anului 1975. Nici în acest an electoral nu vom face un pas înainte, pronosticurile FMI prevăzând o creștere economică de 0,5 la sută. Cu ritmurile de creștere economică din ultimii 15 ani, de 4,5 la sută anual, noul președinte cu echipa sa va trebui să transpire cinci mandate la rând, adică două decenii, pentru ca economia noastră să atingă nivelul economic pe care îl avea R. Moldova în ajunul proclamării independenței sale.

Să ne mai punem o întrebare: Oare peste câte decenii vom atinge nivelul economic actual al țărilor baltice, țări care, desigur, nu vor sta nicio clipă pe loc să ne aștepte ca să mergem mai departe împreună? Și când te gândești că până la Congresul românofob „Casa noastră – Republica Moldova”, din februarie 1994, și venirea la putere a agro-inter-socialiștilor, mergeam cu balticii alături pe toate pozițiile!. Dar în care secol vom merge în pas cu Ţara noastră-România, cu civilizația europeană sau cea nord-americană?

La aceste și alte întrebări trebuia să găsim răspunsuri în programele electorale ale siamezilor mincinoşi care de vreo 15 ani au tot participat la diverse guvernări ale comuniștilor sau liberal-democraților. Răspunsurile însă lipsesc cu desăvârșire. Găsim doar promisiuni goale de „iubire și de creștere a R. Moldova”, promisiuni de lichidare a curentului unionist din Basarabia românească, ocupată de ruși în iunie 1940, apoi în august 1944, și chiar de anihilare a cetățeniei celor 500 de mii de cetățeni români din R. Moldova uitând că majoritatea dintre ei demult își câștigă existența în Uniunea Europeană ca să nu moară de boli, de foame și de frig în „țara iubită de Dodon și crescută de Lupu”

Concluzia noastră constă în următoarele: Pentru a crește cu adevărat economia R. Moldova măcar la nivelul balticilor avem nevoie de cele mai radicale reforme economice de tipul „terapiei poloneze de șoc”,chiar dacă am întârziat cu ele cu un sfert de secol!!! Avem nevoie ca la conducerea R. Moldova să vină oameni competenţi, patrioți, integri și întregi la minte, cu școală modernă, oameni capabili să stârpească corupția fără seamăn de la noi, hoțiile bancare de miliarde etc. etc. Cine din cei zece candidați ar întruni aceste calități? Cine din ei este adevăratul bărbat politic care are curajul și pregătirea necesară? Cine poate consolida societatea pentru muncă asiduă și perseverență, calități de fier în drumul nostru spre succes, pentru asigurarea unei prosperități europene?

Istoria noastră recentă politică ne învață că este foarte greu să pui mâna în foc pentru un politician, fie el din România sau din Republica Moldova; astăzi, pentru unul din ei, sunt gata s-o pun! Sunt gata și alți oameni de bună credinţă să facă acest lucru!

Și acest politician este o tânără doamnă pe nume MAIA SANDU!

Dr. Vasile Șoimaru

22 Octombrie 2016

P.S. – Recunosc sincer: am scris acest text pesimist cu o oarecare frică, cu riscul de a provoca pe unii moldoveni care au mai rămas la baștină să-și facă bagajele. Teama mea însă este incomparabilă cu responsabilitatea noastră, a tuturor, pentru rezultatele scrutinului din 30 octombrie. Alegătorii trebuie să știe bine la ce etapă de dezvoltare se află R. Moldova și cine-i candidatul care poate scoate din mocirla economică acest stătuleț care mai are de crescut până va deveni stat sau parte integrantă și dezvoltată a viitoarei Românii Reîntregite.

V.Ș.

 

DECLARAŢIE a unui grup de deputaţi care au votat Declarația de Independenţă a Republicii Moldova.

 

…Votul istoric pentru Independenţa Republicii Moldova din 27 august 1991 ne impune sa fim responsabili pentru acest act pe parcursul întregii noastre vieţi. De aceea, nu putem fi indiferenţi faţă de procesele politice, de viitorul cetăţenilor şi de soarta R.Moldova.

În contextul campaniei pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin vot direct, venim cu următoarea declaraţie:

Două pericole mortale planează astăzi asupra societăţii moldoveneşti:

Primul: cel intern, care vine de la clasa politică oligarhizată, total ruptă de popor.

    Al doilea: cel extern, reprezentat de mercenarii Kremlinului şi planul lor perfid de a ne izola de România, ţările civilizate ale Uniunii Europene şi de vecinul de la est —  Ucraina.

Şi de un pericol şi de altul ne poate salva doar mobilizarea exemplară şi totală a tuturor celor care conştientizează acest lucru şi îşi asumă responsabilitatea pentru viitorul şi soarta R.Moldova. Nu avem dreptul să manifestăm egoism şi să ne jucăm de-a testarea forţelor partidelor. Momentul istoric al alegerilor prezidenţiale este mult prea important şi decisiv pentru orientarea republicii spre est sau vest, pentru demontarea sistemului oligarhic şi crearea condiţiilor pentru apariţia unei noi clase politice în care meritocraţia şi integritatea să fie obligatorii.

După desemnarea unui candidat comun, a apărut din nou speranţa că putem învinge sistemul corupt, clasa politică iresponsabilă şi că avem şanse reale să smulgem din ghearele oligarhiei una dintre cele mai importante instituţii de stat, Preşedenţia. Candidatul comun, Maia Sandu, nu mai reprezintă un partid politic sau un grup de partide, ci voinţa fermă a tuturor cetăţenilor oneşti de a scoate instituţiile statului din captivitate şi de a pune legea dreaptă în capul mesei. Vrem să se înţeleagă cât mai clar de către întreaga societate, că Maia Sandu, în acest scrutin prezidenţial, este reprezentantul poporului, este vârful de lance în demontarea sistemului politic corupt, în modernizarea şi europenizarea R.Moldova. Ea îi reprezintă pe toţi cetăţenii care vor să trăiască Acasă, la baştina lor, cu familiile lor, într-o ţară normală, civilizată şi prosperă; ea reprezintă forţele sănătoase şi responsabile angajate pe cale legală să elimine reţelele oligarhice şi mafiotice din politică şi justiţie, din toate instituţiile statului; ea reprezintă convingerea fermă a societăţii moldoveneşti de a merge spre Vest, spre vatra noastră milenară, de a fi împreună cu popoarele civilizate şi prospere din cadrul Uniunii Europene.

Concetăţeni!

   -Facem apel către toţi, ca pe data de 30 octombrie 2016 să ne mobilizăm exemplar, să votăm Maia Sandu, să întoarcem instituţia Prezidenţială poporului.

   -Insistăm ca acei candidaţi care se declară proeuropeni şi unionişti să se retragă din cursa electorală şi să facă front comun cu Maia Sandu, pentru a învinge mercenarul  Moskovei, Igor Dodon.

  – Atenţionăm alegătorii, care vor s-o voteze pe Maia Sandu doar în turul doi, că votul lor din primul tur va ajunge, în realitate, la Marian Lupu, sporindu-i şansele să treacă în turul doi. Cred că e clar pentru orice alegător responsabil că între Igor Dodon şi Marian Lupu, în esenţă, nu există nicio diferenţă.

  – Acest scrutin prezidenţial trebuie să reîntoarcă încrederea cetăţenilor în propriile noastre forţe, să fie începutul sfârşitului oligarhiei şi să deschidă drumul spre Europa adevărată, nu cea profanată de o clasă politică  coruptă şi confiscată de oligarhie.

   Avem o şansă istorică: să participăm cu toţii la alegeri şi să ne facem dreptate prin vot!

Basarabeni, să ne facem dreptate prin vot!

 

Semnatari ai Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova:

 

Alexandru Moşanu, Vladimir Beşleagă, Valentin Dolganiuc, Dumitru Postovan, Alecu Reniţă, Mircea Rusu, Vasile Zgardan, Anatol Şaragov, Nadejda Brânzan, Vasile Şoimaru, Anatol Ţăranu, Ion Hadîrcă, Aurel Saulea, Vasile Năstase, Gheorghe Ciobanu, Mihai Patraş, Dumitru Noroc, Tudor Ţopa, Alexandru Arseni, Boris Carandiuc, Ion Mărgineanu, Nicolae Robu, Ion Neagu,  Sergiu Chircă, Ion Madan, Ion Negură, Elena Balan, Dumitru Holban, Nicolae Moraru ș.a.

 

 

APELUL PARTIDULUI VERDE ECOLOGIST

 

Partidul Verde Ecologist din Moldova consideră decizia celor trei partide – PPDA, PAS şi PLDM – de a avea un candidat comun la alegerile din 30 octombrie 2016, drept o decizie crucială în consolidarea forţelor politice de centru-dreapta şi în unificarea electoratului proeuropean şi unionist  atât de fragmentat la moment. Ecologiştii din Moldova, ca parte integrantă a familiei partidelor verzi europene, apreciază gestul şi maturitatea deciziei politice a formaţiunilor PPDA, PAS şi PLDM şi salută propunerea lor de a o înainta oficial pe Maia Sandu drept candidat unic a tuturor celor care doresc sincer ca R.Moldova să-şi păstreze orientarea spre Vest şi să devină membru cu drepturi depline în rândul ţărilor civilizate din Uniunea Europeană.     Partidul Verde Ecologist din Moldova, conştient de pericolele uriaşe care planează asupra viitorului european al ţării din partea forţelor revanşarde extremiste de stânga, face Apel către candidaţii la Preşedinţie, care împărtăşesc cursul european şi unionist – Ana Guţu, Mihai Ghimpu, Iurie Leancă, Marian Lupu, Valeriu Ghileţchi, Silvia Radu – să se retragă din cursa prezidenţială şi să formeze un front larg pentru consolidarea şi unificarea electoratului şi a întregii societăţi moldoveneşti, pentru a alege un Preşedinte integru, proeuropean.
Partidul Verde Ecologist din Moldova face Apel şi către partidele extraparlamentare să depăşească interesul îngust partinic şi să mobilizeze alegătorii lor să sprijine din turul întâi candidatura Maiei Sandu. Ne adresăm către intelectualitate şi către formatorii de opinie, să lanseze prin mesajul lor ideea de unitate a electoratului european, a societăţii şi a cetăţenilor care conştientizează că R. Moldova are viitor doar în Uniunea Europeană, să o susţină pe Maia Sandu de a deveni un preşedinte al poporului, care să garanteze vectorul european, statul de drept, prosperitatea şi supremaţia legii.             Partidul Verde Ecologist din Moldova îndeamnă membrii şi susţinătorii săi să participe la alegeri, să se implice activ în campania electorală şi s-o voteze pe Maia Sandu în ambele tururi.

 

Biroul Politic al Partidului Verde Ecologist                                    16 octombrie 2016