Interviu cu Ambasadorul Aurel Preda (foto), preşedintele Asociaţiei Române de Politică Externă

-Ce vă leagă de Basarabia? Când aţi fost prima dată la Chişinău?

Am pentru Basarabia aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, datorită soartei triste pe care a avut-o această parte a ţării care – vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari – a trebuit să înfrunte ca o adevărată santinelă a ţării, urgiile venite din imensitatea stepelor estice.

Cu sufletul am fost dintotdeauna la Chișinău. Ofiţer de tancuri, tatăl meu, pe atunci maiorul Ion Preda, aflat în garnizoana Chişinău, a trimis-o pe mama, soţia lui, să nască la Bucureşti, în acea vară, apocaliptică pentru România, a anului 1940.

M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ’80, apoi la Conferinţa din 1991 cu tema Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei si, desigur, cu ocazia pregătirii în bune condiţii a proclamării Republicii Moldova… De fiecare dată, venind în Basarabia, m-am simţit ca acasă…

-Cum s-a întâmplat că la 27 august 1991 vă aflaţi la Chişinău? Cu cine din oamenii de stat aţi avut atunci discuţii?

De fapt, am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu, Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem aşa de bine în timpul Conferinţei din 26-28 iunie 1991 privind Pactul Molotov-Ribbentrop, reuniune care a marcat 51 ani de la raptul comis asupra României de cele două imperii, roşu şi nazist.

Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele M. Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii, cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei (de fapt, asupra României).

Aşa cum se vede şi din titlu, Declaraţia este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul cu diavolul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei. Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea celui de-al doilea act, firesc aş spune, Declaraţia de independenţă a R. Moldova.

-Credeţi în independenţa reală a Republicii Moldova?

Formal, juridic, categoric DA. În realitate, glumind, desigur, am să vă răspund ca olteanul (deşi nu sunt): „Ai bilet de tren? Nu prea am…”

-Putea fi – sau dacă mai poate fi – folosit Protocolul adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop ca argument pentru reîntregirea noastră?

În cadrul analizei evenimentelor din 1940, categoric DA, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, în biroul lui Stalin din Kremlin, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii… Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă și nu e nevoie de comentarii. Totul e clar!

De altfel, documentul a fost declarat nul – e adevărat după patru decenii de la aplicarea lui în fapt – şi de unul din semnatari, guvernul URSS, dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime – România!…

Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutat în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta acelui râu blestemat… Prutul.

-Care ar fi fost reacţia Occidentului, dacă acum 20 de ani la Chişinău s-ar fi votat nu Declaraţia de independenţă, ci un document al reîntregirii neamului?

Ar fi fost probabil, iniţial, o reacţie de expectativă, pentru că nu trebuie uitat că URSS încă dăinuia… După aceea… no problem!

-Şefii de la Bucureşti au ştiut despre acea deplasare a dv. la Chişinău? V-a oferit cineva vreun mandat? Dacă da, nu poate însemna aceasta şi că Moscova, prin spionii săi la Bucureşti, a vrut să se declare cât mai repede independenţa R. Moldova, pentru a se evita Reunirea?

Un diplomat este un soldat aflat permanent în slujba ţării sale. Aş adăuga, un ostaş disciplinat. În ceea ce priveşte mandatul, nu prea am avut unul… scris. Şi nici nu era nevoie pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul şi inima oricărui diplomat român, şi nu numai. E un datum.

Cât despre faptul că Moscova era informată despre ce se întâmplă la Chişinău, răspunsul meu este pozitiv, cunoscând din proprie experienţa eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, KGB. Este posibil să se fi gândit, acolo, la Lubianka, că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara. Nu am decât să contemplu această ipoteză a dv., dar ştiu cu siguranţa că „Bucureştii domnului Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa, bolnavă de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului, a considerat că e de ajuns că am fost primul stat care a recunoscut R. Moldova.

-Cum v-a mulţumit Chişinăul pentru contribuţia dv. la elaborarea Documentului Independenţei Republicii Moldova?

Nu era nevoie de aşa ceva. Mi-am făcut datoria de român, având şi profesia de diplomat. Pentru a evita aşa ceva nu m-am dus nici la recepţia oferită în acest sens la 27 august, de preşedintele  M. Snegur.

-Şi-a amintit cineva să vă invite la festivităţile prilejuite de a 20-a aniversare la Chişinău? Aţi accepta să fiţi invitatul meu, în calitate de fost deputat în Parlamentul Independentei?

Nu şi-a amintit nimeni, dar invitația o accept cu plăcere.

-Cine credeţi că mai poate fi considerat coautor al acestui document, căci la Chişinău sunt mai mulţi pretendenţi la calitatea de coautor, dacă nu chiar ca autori ai Declaraţiei…

Dacă sunt atâţia pretendenţi la coautorat, acesta este un compliment pe care îl primesc cu plăcere. Aceasta înseamnă că documentul a fost conceput corespunzător şi, iată, după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil…

Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă. În cadrul discuţiei cu domnul Preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului care urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului de la Chişinău. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt. La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care şi domnii Nedelciuc şi Matei. Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf.

Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, in acel timp şef de cabinet în MAE al domnului Marcel Dinu.

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric.

Am evitat astfel, să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru ca spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor, poporul român. În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei Independenţei, de fapt de Moscova, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură, cu realitatea, că acest act – actul independenţei – are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”. Nu e prea greu, cu atât mai puţin pentru Moscova, să deducă care este acest SPAŢIU, adică România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca Testament, marele nostru poet Mihai Eminescu. Documentul, astfel elaborat, a fost gata la data de 26 august 1991, la ora 18:15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnul prof. univ. dr. Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii(păstrez și eu o xerocopie a acestui document -V.Ș.).

Am propus, şi domnul Preşedinte M. Snegur a fost de acord, ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare. În faţa clădirii guvernului şi în împrejurimi, străjuiţi de statuia lui Ştefan cel Mare si Sfânt, mai bine de o jumătate de milion de oameni au salutat cu entuziasm, în ziua de 27 august 1991…

-Ce aţi răspunde la eventuala reacţie a moldoveniştilor de la Chişinău că Declaraţia de Independenţă a fost scrisă, iată, „de un român”, …„de unul de la Bucureşti”? E de menţionat că aceşti pseudopatrioţi ai RM nu se arată deranjaţi de faptul că la elaborarea Constituţiei Republicii Moldova, în 1994, cu art. 13 și alte minciuni în ea, au trudit în sudoarea frunţii  unii gravi specialişti din Est...

„Moldoveniştilor” de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş răspunde invocând învăţămintele istoriei, că această înclinaţie nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători. Istoria a demonstrat acest lucru…

Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români. Nu importă dacă aceştia au fost de la Chişinăul de pe Bâc, sau de la Chişinăul de pe Criş. Ceea ce contează este dacă documentul reflectă interesul şi instinctul naţional, dacă orice român citindu-l se regăseşte şi e de acord cu el.

În ceea ce priveşte Constituţia din 1994 şi, în special, art. 13, care vă deranjează, ce să vă spun? Mai e ceva de spus?! Şi dacă mai e ceva de spus, dv., factorii decidenţi, consultându-vă cu poporul, hotărâţi: o menţineţi, o schimbaţi. De fapt, aceasta este soarta tuturor Constituţiilor, să fie modificate, abrogate etc.

-În acei ani aţi fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Informaţia a părut contradictorie unor cititori. Cum o comentaţi astăzi?

Confirm aceste contacte. Cei doi deputaţi şi-au făcut corect datoria. Conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv. A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze un Tratat cu URSS de prietenie şi colaborare prin care să se recunoască vechile graniţe. Halal români! Noroc că URSS s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat. Probabil, domnul Iliescu mai regretă şi acum această neîmplinire, care însă nu-i este – recunosc – imputabilă „tovărăşiei  sale”.

-Ce implicare aţi avut în pregătirea Tratatului de bază al României cu Ucraina? Cum de s-au făcut atâtea concesii grave, în detrimentul României, al românilor din actualele regiuni Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa?

Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei.

S-au adus prejudicii şi R. Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre URSS şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în RSS Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

-Aţi avut vreo implicare în disputele privind Insula Şerpilor, apoi la modesta victorie diplomatică legată de acest litigiu?

În faza discuţiilor pe această temă, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din MAE de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te aşteptai, şi anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chişinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neaşteptate, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginaţi, cred, uimirea delegaţiei ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la Bucureşti. Şi aveau dreptate! Era un dar neaşteptat…

Astfel ca pe parcursul celor 24 runde de negocieri cu ucrainenii, care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces) nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, din moment ce Severin o dăruise Kievului, ci numai împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

În opinia mea, rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci este mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat bine de misiunea încredinţată. Cele de mai sus, sunt prezentate pe larg într-un amplu articol apărut în ziarul România liberă, intitulat Cum a devenit Insula Şerpilor Zmeinâi Ostrov. Autorul, cel care semnează articolul, îşi spune Andrei Nistreanu. Ghiciţi cine este?…

-Am înțeles!… Vă mulțumesc din suflet pentru efortul Dv la elaborarea acelui frumos Proiect pentru care am votat cu ambele mâini și pe care l-am semnat de două ori… Vă aștept întotdeauna cu plăcere la Chișinău, inclusiv la elaborarea unui alt proiect epocal, cel de Reîntregire a Națiunii Române!!!

Consemnare: Vasile ŞOIMARU,

deputat în Parlamentul Independenţei Republicii Moldova

Timpul, 26 august 2011; Jurnal National, 26 august 2011