Proaspăta apariţie editorială, mai păstrând încă mirosul de vopsea tipografică, Dimitrie Gusti şi colaboratorii. Cornova. 1931[1], înmănunchează în filele sale rezultatele unei cercetări vaste, atotcuprinzătoare.

Cercetarea sociologică dela Cornova, pe atunci judeţul Orhei, s-a desfăşurat între 25 iunie – 13 august 1931, fiind organizată de către Secţia sociologică-monografică a Institutului Social Român în colaborare cu Seminarul de sociologie, etică şi estetică dela Facultateade Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. Echipa era alcătuită din 55 de persoane, cu vârsta între 20 şi 35 de ani şi a fost condusă de profesorul Dimitrie Gusti, iar din ea făceau parte monografişti ca: Henri H. Stahl, Gheorghe Focşa, Anton Golopenţia, Emil Turdeanu, Traian Herseni, Ernest Bernea, Mihai Pop, Ştefania Cristescu, Ion Zamfirescu etc. şi un singur basarabean – profesorul Petre Ştefănucă. Unii monografişti aveau o veche experienţă deoarece participaseră la campaniile anterioare din localităţile: Goicea Mare – Dolj (1925), Rusetu – Brăila (1926), Nerej – Vrancea (1927), Fundul Moldovei – Bucovina (1928), Drăguş – Făgăraş (1929), Runcu – Gorj (1930).

Pentru mulţi este o enigmă, un mister de ce a fost ales anume satul Cornova, „acest colţ dosit al Basarabiei”, cum l-a numit Anton Golopenţia.

Răspunsul îl aflăm dintr-o scrisoare adresată de către prof. D. Gusti lui Ştefan Ciobanu la 21 iunie 1931, în care acesta îl roagă: „Dorim un sat vechi răzăşesc cu săteni, care să se cheme între ei Căpitane şi situat lângă o mănăstire.” Satul Cornova întrunea toate aceste condiţii: este situat lângă mănăstirile Hârjauca şi Frumoasa şi era format din mazili, răzeşi şi ţărani. În privinţa adresării „căpitane” găsim explicaţia unui cetăţean din sat, Vladimir Popa: „Nu-i zici unui om gospodar mă, căci e vorbă proastă, îi zici căpitane. Numai la oamenii mai de seamă, mai numiţi. Înainte, căpitan era un post peste mai multe sate, om ales de mazili, care lucra pentru mazili, acum nu mai e.”

Pornind de la importanţa evenimentului, marele preot cărturar Paul Mihail, fiu al Cornovei, notá cu o nestăvilită satisfacţie sufletească: „Scrisoare de la sora Nadejda, prin care-mi vesteşte că la Cornovalucrează Seminarul de sociologie din Bucureşti, cu profesorul D. Gusti, la monografia satului. Ce bucuros sunt că tocmai satul natal va fi cercetat, acolo unde s-a descoperit Cazania mitropolitului Varlaam şi Vieţile sfinţilor, ale mitropolitului Dosoftei şi avem în casă manuscrisul Cronicii lui Neculce. Scrie că satul va fi vizitat de mari personalităţi şi oficialităţi. Satul Cornova! de sute de ani de când există, n-a văzut astfel de oaspeţi. Răzeşii, mazilii, ţăranii şi ţiganii cornoveni vor fi cunoscuţi de ţara întreagă. Asistentul Henri Stahl i-a spus că mă numără printre monografiştii satului şi eu voi lucra cadrul istoric al Cornovei.”

Fiecare monografist a avut domeniul său de cercetare. Ion Zamfirescu a cercetat o gospodărie ţărănească din sat, Traian Herseni – categoriile sociale cornovene, Ştefania Cristescu – agentul magic, Ernest Bernea, care a venit special dela Parispentru a participa la cercetarea dela Cornova, a studiat botezul, Anton Golopenţia – procesul de orăşenizare etc.; monografiştii au cutreierat satul în lung şi-n lat, au intrat în fiece casă. Un monografist, Henri H. Stahl, care a mai rămas în sat după plecarea echipei, în toamnă a participat la şezători de ales pene, de bătut răsărita, de tors; a văzut satul la vremea culesului viilor, când locuitorii sunt mai mult ameţiţi decât treji, cum se întâmplă în mai multe sate din Moldova. Acelaşi H.H. Stahl menţiona: „Pentru Basarabia nu şi-a dat nimeni osteneala s-o cunoască. La sate, sub haina rusească, se găseşte un suflet şi o cultură românească puternică.” Mulţi cercetători s-au împrietenit cu acest sat, s-au ataşat de el. Anton Golopenţia, despre care colegii spuneau că era un sociolog nativ, mărturisea în acest sens: „Cred şi ştiu că mulţi dintre cei ce au lucrat în cercetările monografice au prieten astfel un sat, o problemă. În privinţa mea, îmi amintesc câtă trudă îndărătnică mi-am dat în jumătatea a doua a anului 1931 ca să pricep Cornova, satul întâiei mele campanii monografice. De când am simţit că o ştiu cât poate fi ştiută, mi-a rămas prieten, cu care pot sta de vorbă în amintire, cum stau de vorbă cu amintirea oamenilor vii pe care i-am apropiat. Întorsla Bucureşti, după o şedere de câteva luni în această Cornovă şi gătindu-mă să mă întorc din nou într-însa, s-o văd cum e când bate bruma, am simţit că-i datorez o apologie ca unei fiinţe de seamă ce mi-a îngăduit să mă apropii de ea.”

Petre Ştefănucă a descoperitla Cornovao sută cinci scrisori pe care le-a scris părinţilor de pe frontul Primului Război Mondial soldatul Ştefan Micu. Mama acelui băiat, timp de trei ani cât a durat războiul, a strâns una câte una toate scrisorile, le-a legat teanc şi le-a păstrat pe coardă în casa cea mare, între steble de busuioc şi garoafe. Scrisorile sunt scrise într-un dulce grai moldovenesc, presărat cu rusisme: „Poftim mamă şi tată, dacă mai eşti acasă, de primiţi hârtie de la feciorul Dumneavoastră Ştefan. Mă-nchin de sănătate la mata, mamă, şi la mata, tată, şi la ţăţaca Mărioara, şi la băieţii ei, şila Ghiaghea Pavăl, şi la mahalagiii mei şi vă rog multă sănătate dela Dumnezeu Sfântulşi de la mine la toţi. Şi îţi spun, mamă, dacă ai şi rămas singură, apoi să ţii gospodăria cum vei putea; să nu vinzi nimic, numai vitele să le mai împuţinezi. Şi vă spun c-am primit priseagă [jurămîntul] la 16 Avgust, Duminica, şi-am sărutat crucea şi sfânta Evanghelie, şi znamea [drapelul] iar am sărutat-o. Of, Doamne, tare mi-a mai fost jale, când am sărutat znamea.”

Scrisorile descriu greutăţile prin care treceau soldaţii moldoveni, sunt pătrunse de dragoste profundă faţă de părinţi, de oamenii mai în vârstă, de casa părintească…

Monografistul Emil Turdeanu, căruia colegii îi spuneau „vechist”, deoarece studia literatura veche românească, s-a pomenit într-o situaţie mai delicată. Prof. D. Gusti i-a dat misiunea să studieze un manuscris vechi, pe care acestuia i l-a dat preotul Derevici dintr-un sat vecin cu Cornova – Ghiliceni. Întors la Bucureşti, E. Turdeanu a simţit o mâncărime de piele, dar studiind acel manuscris a scris articolul Un manuscris miscelaneu necunoscut, pe care l-a publicat într-un volum de prestigiu. După aceea s-a autoconsolat: „Râia trece, articolele rămân.”

Un personaj care a lăsat o urmă adâncă în viaţa Cornovei a fost preotul Ion Zamă, care în1932 aţinut o conferinţăla Institutul SocialRomân din Bucureşti, fiind prezentat de prof. D. Gusti. Acolo le-a povestit cum a învăţat buchile scriind pe o masă presărată cu cenuşă, cum săruta fiecare pagină când a citit prima carte a lui Nicolae Iorga; a adus în sat civilizaţia: plugul de fier, treierătoare; când au prins a se îmbolnăvi viile, a început a le stropi cu soluţie de piatră-vânătă; oamenii, fiind sub influenţa inochentiştilor, ziceau că-i de la diavolul, dar el turna aghiasmă în soluţie şi i-a convins că trebuie s-o folosească. A deschis în sat şcoală, biserică, bancă. Era un om sfătos, mucalit. A fost un cărturar reprezentativ al satului, avea darul de povestitor al lui Creangă.

…La popa Ion Zamă a venit în vizită prof. D. Gusti şi părintele l-a ospătat cu o ciorbă de fasole de post foarte gustoasă. D. Gusti a întrebat cum o face şi părintele i-a explicat: alegi o găină cât mai grasă, o tai, o fierbi, apoi scoţi carnea şi fierbi în zeama ceea fasolele. Iese o foarte bună ciorbă de fasole „de post”. Îi plăcea şi mitropolitului dela Chişinău!

Pe acele timpurila Cornovaerau foarte pronunţate categoriile sociale: o fată de boier nu juca la horă cu un băiat de rang inferior. Dar ea putea să ia modele de covoare de la o fată de ţăran… În biserică un copil de mazili avea dreptul să stea înaintea celui mai bătrân ţăran.

În anii postbelici, sociologia în România, ca şi în alte ţări comuniste, a fost denigrată ca ştiinţă, fiind calificată drept o „pseudoştiinţă burgheză”. Majoritatea monografiştilor au făcut ani grei de puşcărie, mulţi au fost schingiuiţi şi au pierit în închisorile comuniste.

În 1948 Dimitrie Gusti, prin desfiinţarea sociologiei ca disciplină universitară, profesie şi instituţie, este scos din învăţământ şi exclus din Academia Română. Şi-a trăit bătrâneţile într-o sărăcie cumplită.

(Ca să fiu sinceră, pentru prima dată am auzit de Dimitrie Gusti prin anii 1994-1995, pe când lucramla Editura„Universitas”. Istoricul Ion Ţurcanu, fiind director al editurii, a introdus în planul tematic o lucrare de-a renumitului sociolog, lucrarea a ajuns până la stadiul de corectură, dar n-a mai văzut lumina tiparului, editura fiind distrusă.)

Rezultatele cercetării de la Cornovaau apărut în articole, broşuri, comunicări, dar adunate într-o carte au apărut abia peste 80 de ani: Dimitrie Gusti şi colaboratorii. Cornova. 1931. Meritele pentru apariţia acestui volum de excepţie revin în totalitate celor trei cercetători deosebit de inimoşi: Maria Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru. Prin elaborarea şi editarea cărţii recenzate aceşti trei intelectuali de marcă ne-au dat o frumoasă lecţie de vibrant patriotism, pentru care le mulţumim felicitându-i din suflet.

Ludmila BULAT,

publicistă

BIBLIOPOLIS, 2011, nr. 4