…În seara zilei de 30 decembrie 2006 am sosit cu familia la Bucureşti. Erapreziua ajunului Anului Nou 2007 şi, totodată, a ajunului aderării României la Uniunea Europeană.Am venit în marea capitală să sărbătorim împreună cu ea acest eveniment măreţ. O mare de bucureşteni a participat la manifestare în cele două pieţe istorice ale Bucureştiului: în Piaţa Universităţii, unde mulţimea a sărbătorit evenimentul împreună cu preşedintele Traian Băsescu, şi în Piaţa Revoluţiei, cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu… Am filmat tot ce mi-a picat… Am întâlnit mai mulţi prieteni şi cunoscuţi sosiţi din diferite colţuri ale României… A fost o noapte de vis, un revelion, cum nu s-a mai întâmplat în viaţa mea vreodată… Spre dimineaţă am sosit la cornoveanca noastră de onoare din Bucureşti, Zamfira Mihail, am continuat sărbătoarea ca hramurile de Sf. Gheorghe la Cornova… Amcontrolat e-poşta şi, spre bucuria mea, printre multele mesaje de felicitare am descoperit unul aproape istoric, care era scris în versuri în acea noapte de revelion de prietenul Ion Caliniuc, inginer de profesie şi, după cum s-a văzut mai târziu, şi poet (începător)… Şi începutul a avut loc, dacă nu mă înşel, în chiar acea noapte de revelion european, privind măreţul evenimentla TVR.

Şi pentru că mesajul era istoric şi frumos îl public fără intervenţii şi rezerve:

Românilor de peste Prut de la românii de dincoace de Prut

(Prietenului Vasilică Şoimaru, aceste rime în loc de o hăitură sau de un colind, de altfel, primitive şi naive, dar sincere, cu ocazia istoricului eveniment de reîntoarcere a Ţării în prospera Europă, care s-a petrecut în noaptea de Sfântul Vasile – 2007 şi la care Domnia Sa a ţinut să participe personal.)

Salutări de după gard

Celor care-au aderat.

Sănătoşi să vă-ntegraţi,

Dar de fraţi să nu uitaţi,

Pe mâini rele nu-i lăsaţi,

Căci în mari păcate-ntraţi.

Marinarul din tavernă,

Şpriţar pe la Golden Blitz

În această sumbră iarnă

Iar ne lasă părăsiţi.

Unde eşti tu, Pod de Flori?

Pe Prut iar încuietori.

Doar un lucru s-a schimbat –

Cheile-s la alt cnezat.

Iar stăpânul cheilor

De noi nu prea duce dor.

Comisarii din Europa,

Comisarii din Kremlin

Ce n-ar spune, ce n-ar face

Dar tot comisari rămân.

Ne-au pus vize-ntre români,

Transformându-ne-n străini

Vor să ne uităm etnia,

Dar şi-a noastră-i România…

Deci,

Să distrugem noul gard,

Să scăpăm şi noi de iad.

De fapt, gardul nici nu-i gard,

Căci cimentul s-a furat

Şi-un cutremur cât de mic

Îl preface în nimic.

La acest cutremur sfânt

Să muncim cu toţi la rând,

Să-l producem împreună

Şi să fie Ţara una.

Una mare şi bogată

De duşmani invidiată,

În UE apreciată.

Bucuria triştilor,

Prohodul comuniştilor.

Dar,

Salutări de după gard

De la cei rămaşi în iad…

 

Ioan DELAVÂLCEA (I.C.)

Chişinău, 1 ianuarie 2007,

ora 1 şi 7 minute după miezul nopţii

 

 

*  *  *

În după amiaza primei zile a anului, plin de avânt şi optimism, am pornit la drum spre casă… Nu însă înainte ca gazda, Zamfira Mihail, să-mi spună că nanul ei de botez avea o rugăminte la mine, dar nu reuşise să ajungă la ea. Am convenit pentru altă dată şi această altă dată s-a întâmplat să fie peste aproape două săptămâni, revenind la Bucureştila lansarea unei lucrări grandioase a lui Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug, pregătită pentru tipar în SUA de vrednica fiică a autorului, Sanda Golopenţia, şi lansatăla Facultatea de Sociologie, pe 12 ianuarie, ulterior şila Muzeul Ţăranului Român, pe 16 ianuarie. A doua zi, pe 17 ianuarie, am şi purces la drum… cu un plic (lipit) voluminos în mâini pentru a-l transmite unui cunoscut arheolog dela Chişinău, Ion Hâncu, dela Academia de Ştiinţe.

Ajungând la Chişinău, l-am căutat pe Andrei Vartic, ştiindu-l pasionat de arheologie, ca să mă ajute să-l găsesc pe Hâncu să-i transmit plicul cu pricina… Andrei lipsea, dar l-am găsit pe profesorul arheolog Gheorghe Postică care m-a indispus teribil, zicându-mi că destinatarul a decedat vreo trei-patru ani în urmă (pe 24 mai 2003)… Tot atunci am anunţat Fina ca să transmită Nanului că plicul a ajuns la destinatar cu întârziere de mai bine de trei ani, după moartea sa… Am depozitat plicul în arhiva mea personală ca să-l întorc expeditorului cu prima ocazie. Ocazii au fost mai multe, dar am uitat de plic cu desăvârşire. Abia peste cinci ani, în luna februarie a anului curent, făcând un tratament la domiciliu, am iniţiat o nouă ordine locală, egală cu o revoluţie, în arhiva şi biblioteca mea personală, am dat de plicul cu pricina… Am dezlipit plicul să mă conving că nu şi-a pierdut actualitatea: în el era o scurtă scrisoare semnată la data de 17 ianuarie 2007, la care era anexată copia, exemplarul doi sau trei, al unui articol scris şi dactilografiat în noiembrie 1996. Am citit scrisoarea, apoi am citit articolul, de fapt l-am sorbit cu mult nesaţ mai ales că un detaliu din articol mă interesa de ceva vreme. (Este vorba de Cheile Bâcului, despre care ştiam de la bătrânul Sihastru din Cobâlca-Codreanca, Constantin Bobeică, care le văzuse întregi în perioada interbelicului românesc al Basarabiei trecând cu trenul Ungheni-Chişinău printre aceste chei-stânci lângă gara Ghidighici, de unde se vedea bine şi falnicul Turn al Dezrobirii, ctitorit de Mareşalul dezrobitor la 1 noiembrie 1942, la un an de la eliberarea Basarabiei de sub jugul bolşevic-cominternist). Imediat i-am telefonat Zamfirei Mihail s-o rog să-şi anunţe Nanul că vinla Bucureşti să-i aduc plicul… Însă am avut nenorocul să mai fiu lovit odată: expeditorul, Paul Raşcu, murise încă la începutul lunii septembrie (pe 5 septembrie) 2011,la Bucureşti… M-am gândit, ce păcat că expeditorul nu mi l-a dat când destinatarul era în viaţă, poate prezenta interes pentru el şi pentru ştiinţă. De aceea am decis să fac eu această faptă cum voi găsi timp ca să-l pregătesc pentru tipar. Şi iată îl prezint cu responsabilitate faţă de memoria celor doi minunaţi români basarabeni, în speranţa să contribui la iniţierea unei cercetări profesioniste pe teren a specialiştilor din domeniu pentru confirmarea presupunerilor din chinuitul articol al lui Paul Raşcu.

Dar mai întâi am navigat pe NET să aflu mai multă informaţie despre autor şi dacă nu cumva articolul a fost deja publicat.

Din necrologul intitulat: Paul Emil Raşcu (1924-2011), inginer, cercetător şi scriitor. Bucureşteanul prin adopţie nu a ratat nicio ocazie de a se aventura în domenii noi pe care să le studieze şi în care să se remarce şi publicat la 29 septembrie 2011, în cotidianul bucureştean Adevărul, am aflat mai multe informaţii interesante: „Paul Emil Raşcu s-a născut la Chişinău în 3 decembrie 1924 şi şi-a completat studiile la Iaşi, unde a urmat Facultatea de electromecanică din cadrul Universităţii Politehnice «Gheorghe Asachi». A venit apoi la Bucureşti, unde s-a dezvoltat ca cercetător şi inovator şi s-a făcut remarcat în cadrul Institutului de Fizică Atomică, dar şi în cadrul Institutului de Studii şi Proiectări Energetice. A predat la Institutul Politehnic din Bucureşti şi la Institutul Astronomic al Academiei Române. Viaţa lui Paul Emil Raşcu a fost una împărţită între studiu şi pasiuni diverse. Inginerul a publicat zeci de articole şi cărţi de specialitate pe teme ca centralele electrice, protecţia mediului, astronomie, cutremure, a susţinut conferinţe de interes general pe subiecte din geografie, istorie, religie sau artă. Inovaţiile şi soluţiile găsite de profesor în urma cercetărilor sale în domeniul energetic au fost folosite cu succes la centralele electrice din întreaga ţară. Pe lângă munca academică şi de cercetare, Paul Emil Raşcu îşi făcea timp pentru pasiunile lui: călătoriile, schiul, vânătoarea, arheologia sau astronomia, hobby-uri pe care le-a avut chiar şi după ce s-a retras la pensie. Printre lucrările sale se numără şi Sahara poate redeveni verde, din martie 2007, care este un studiu ce oferă soluţii pentru agricultură în zonele de deşert din Africa. Bucureşteanul s-a stins din viaţă la începutul lunii septembrie2011.”

Cât priveşte controlul referitor la publicarea articolului dat mi-a arătat că el a fost publicat pe un site neînsemnat şi cu abateri de la textul pe care îl deţin şi chiar cu unele inadvertenţe şi greşeli.

Deci, nu stau la îndoială şi-i dau curs textului scris 15 ani în urmă, din care cinci ani s-a „plimbat” cu mine… Iată cele două perle – scrisoarea şi articolul inginerului Paul Emil Raşcu, originar din Basarabia din părinţi regăţeni.

Vasile ŞOIMARU

16 mai 2012

 

 

*  *  *

Bucureşti,

Stimate Domnule Hâncu,

Prin bunăvoinţa dlui Vasile Şoimaru, Vă transmit un studiu al meu mai vechi (1996) despre menhirile din Basarabia. Rugămintea mea este să-mi comunicaţi – dacă puteţi – stadiul actual al informaţiei în acest domeniu şi dacă am putea organiza o cercetare de teren.

Pentru orice eventualitate Vă comunic şi numărul meu de telefon de acasă, eu fiind pensionat…

Cu foarte multe mulţumiri şi sincere urări de La Mulţi Ani 2007!

16 ianuarie 2007

P. Raşcu

*  *  *

Inedita istorie a Basarabiei

Un drum străvechi prin spaţiul nord-pontic spre Asia Centrală

Se menţionează mai multe izvoare documentare, unele chiar contemporane, care semnalează existenţa între râurile Prut şi Nistru, prin Basarabia, teritoriul actual al Republicii Moldova, a unui aliniament de menhire a căror semnificaţie este apreciată ca borne de marcaj ale unui drum de legătură pe direcţia Est-Vest între centrele spirituale ale lumii străvechi. Din păcate, nu s-au efectuat cercetări arheologice sistematice nici asupra acestui aliniament de menhire, nici asupra prelungirii eventuale a acestuia pe teritoriul României şi al Ucrainei.

Mulţi dintre noi au aflat, unii chiar au văzut acele aliniamente lungi de mulţi kilometri de pietroaie cunoscute sub numele de menhire (în limba bretonă men înseamnă piatră, iar hir, lung, deci pietre lungi), care constituie una dintre curiozităţile regiunii Bretagne din Franţa. Nefiind monumente funerare, aceste şiruri de pietroaie, dispuse la distanţă unele de altele, nu se ştie ce reprezintă, ce semnificaţie au şi nici cine le-a realizat. Aliniamente de astfel de pietroaie se mai găsesc şi prin alte ţări, în Spania, în Corsica ş.a.m.d. Marea surpriză o rezervă pentru noi însă Dimitrie Cantemir, care în monumentala sa operă Descrierea Moldovei, în cap. IV, Despre ţinuturile şi târgurile Moldovei, scrie astfel despre ţinutul Lăpuşnei: „Ca urmare, cetatea cea mai de seamă din acest ţinut este acum Lăpuşna, aşezată pe râuşorul cu acelaşi nume, unde se află doi pârcălabi rânduiţi de domn să grijească de nevoile ţinutului. Pe lângă această (cetate) se află pe râul Bâcu, Chişinăul, un târguşor de mică importanţă (urbecula). Nu departe de el se vede un şir de pietre foarte mari aşezate în linie atât de dreapta de parcă ar fi puse de mâna omului. Dar ce mă împiedică să cred aceasta este atât mărimea pietrelor, cât şi lungimea traseului pe care se află, căci unele au trei sau patru coţi pe fiecare latură a unui pătrat, iar şirul lor se întinde dincolo de Nistru, spre Crimeea. În limba ţării li se spune Cheile Bâcului şi ţăranii, în simplitatea lor, spun că ele au fost lucrarea dracilor care s-au jurat sa astupe apa Bâcului”. [1]

Credinţa aceasta populară este menţionată şi de suedezul Weismantel în 1714, rătăcit pe aceste meleaguri,la Tighina, după înfrângerea lui Carol XIIla Poltava(1709), care a aflat de la localnici că diavolul însuşi ar fi făcut o gaură mare într-un munte stâncos cu gândul de a abate apa râului… şi că de la râul Bâcu pânala Nistrumai stau înşirate pietrele pe care el le-a lăsat să-i cadă.

B.P. Hasdeu ne-a lăsat cel mai amplu şi mai bine documentat studiu al Cheilor Bâcului, citind pe căpitanul rus Zasciuk, însărcinat în 1823 de însuşi ţarul Rusiei cu cercetarea la faţa locului a acestei lucrări. El relatează: „Acest aliniament de pietroaie pe direcţia Vest-Est începea de la (Ungheni) Prut (însărcinarea sa nedepăşind acest râu), trecând prin codrii Căprianei, pe la miază-noapte de Chişinău, peste moşiile (satelor) Ghidighici şi Petricani, care se află lângă Bâc şi mergând înainte traversa râul Bâcu, după care se izbea de malul Nistrului…” De aceste pietre vorbeşte şi poetul Constantin Stamati, dar şi Alexandru Hâjdău, tatăl lui B.P. Hasdeu, precizând că aceste steiuri de piatră sunt îngropate până la jumătate în pământ… dar localnicii răpesc treptat aceste pietre care le sunt de trebuinţă, aşa că lucrarea este ameninţată de a ajunge peste puţin timp la nimicire totală. [2]

O relatare mai apropiată de zilele noastre există în amintirile din copilărie ale preotului Vasile Guma, care slujea, până în 1940, la catedrala din Chişinău. (De fapt numele său corect era de Humă, amintind şi de Humuleştii lui Ion Creangă, căci numele său a fost rusificat în Basarabia, întrucât ruşii nu au în alfabetul lor sunetul h. Ei se referă la Hitler, la Hegel vorbind despre Ghitler, Gheghel etc.) Citez din amintirile sale [3]: „Când eram de opt ani, vărul meu, bădiţa Toader Lupaşcu, m-a luat la Chişinău să văd oraşul prima oară… La Străşeni s-a înnoptat şi după un popas am continuat drumul noaptea pe Valea Bâcului până la Chişinău. Între Străşeni şi Ghidighici, pe o costişă, după Bâc, se zăreau scalii (pietroaie, stânci, în limba rusă) de piatră înşiraţi în linie. Tovarăşii mei mi-au spus o legendă, că aici dracii, într-o noapte, s-au grămădit şi au vrut să iezească (a face un iaz) până la cucoşi şi apele grămădite să înece Chişinăul, însă ei nu au dovedit să aducă scalii de ajuns, căci cucoşii au cântat mult înainte şi dracii auzindu-i au lăsat lucrul neîmplinit şi s-au împrăştiat, iar pietrele înşirate au rămas o amintire.

Concluzia rezultată din relatarea cpt. Zasciuk, care considera că acest aliniament de pietroaie nu poate fi rămăşiţa unei fortificaţii atât prin distanţarea pietroaielor între ele, cât şi prin faptul că traseul lor în linii drepte nu urmăreşte nici cursul unui râu, nici culmea unor dealuri, principii elementare în armată, lăsând să se creadă că este vorba de marcajul unei căi de circulaţie”. [4]

În sprijinul acestei supoziţii, redăm în această problemă considerentele unor specialişti dela Institutulde Istorie din Bucureşti: „Centrele spirituale ale lumii străvechi, cu toate distanţele mari dintre ele, greu de străbătut, erau, logica presupune, într-un contact aproape permanent, legăturile doctrinare făcându-se des pentru acele vremuri. Dovadă este esenţa aproape unitară a concepţiei tuturor spiritualităţilor străvechi începând cu Rama sau poate şi mai vechi, cu Crishna, Buda (Cristos, adăugăm noi), pânăla Mahomed.”[5]

Avem motive să credem că „existau interferenţe între spiritualitatea indiano-tibetană şi spiritualitatea, şi ea elevată, din zona carpato-danubiano-pontică” şi aceasta deoarece zona Carpaţilor[1] a constituit din cele mai vechi timpuri o regiune cu o spiritualitate dezvoltată şi în acelaşi timp o străveche vatră lingvistică euro-indiană din care s-au adăpat multe culturi şi civilizaţii, aşa cum o dovedeşte preluarea de la traci a multora din divinităţile lor ca Apollo, Bendis, Orfeu şi multe altele. Pe lungul său traseu între Transilvania, Caucaz şi estul Mării Caspice, această construcţie megalitică primeşte diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Căile Sacre, Cheile Bâcului, Exampaeos, Scitici Triumphi, Solitudinile Sciţilor, Termini Liberi Patris[2] ş.a.

Ideea marcării unui drum mai important în zonă apare firească cunoscând că invaziile multor oştiri pe aceste meleaguri au constatat marea dificultate de orientare într-o regiune de întinsă câmpie lipsită de repere de referinţă. Acest neajuns a făcut ca şi oştile persane ale lui Darius, trecând Istrul prin anul 514 î.H. probabil pela Noviodunum(azi Isaccea) şi depăşind râul Tyras (Nistru), să rătăcească prin stepa traversată de pâlcuri de ceaţă (deoarece era în timpul unei toamne înaintate) fără a putea avea o înfruntare decisivă cu sciţii, fiind nevoit a face calea întoarsă. O relatare similară există legată şi de o incursiune a oştilor lui Alexandru Macedon.

Este, de asemenea, cunoscut că marile centre religioase ale antichităţii aveau câte o cale sacră mai lungă sau mai scurtă, dar decorată în mod deosebit, care marca intrarea în incinta zeităţilor respective. Amintim de aleea mărginită de statuile berbecilor ce conduce spre intrarea în templul dela Karnakîn Egipt, de leii care mărginesc calea sacră din insula Delos, de taurii care bordează o cale sacrăla Avillaîn Spania şi chiar de calea sacră, frumos pavată, dela Sarmizegetusa Regiadin munţii Orăştiei.

Lăsând frâu liber imaginaţiei creatoare, N. Densuşianu emite ipoteza că una dintre denumirile căii sacre Termini Liberi Patris se referă la calea sacră a Hyperboreenilor, popoare de care vechii greci amintesc cu multă teamă şi respect (invaziile acestora în două rânduri prin anii 2200 î.H. şi 1250 î.H. au modificat structural societatea elena veche din Creta şi apoi de pe continent).

Această cale sacră către popoarele Hyperboreene ar fi opera zeului Osiris, venit pe aceste tărâmuri pentru a aduce elementele civilizaţiei egiptene. Supoziţiile acestui autor uimesc în continuare. Zeul era numit în vechime şi Bahos, dar în limba slavonă cuvântul Bâc înseamnă bour, taur, ori Osiris la egipteni avea ca reprezentare vie pe taurul Apis. N. Densuşianu mai remarca un fapt revelator şi anume că puţin mai la nord de vărsarea Bâcului există comuna Speia, situată atât pe un mal, cât şi pe celălalt al Nistrului. [6] Comune dublete există în multe locuri în Europa, acolo unde cursul râului nu reprezintă pentru localnici o dificultate de traversare, existând vaduri, poduri naturale etc., ceea ce era exclus, Nistrul fiind chiar navigabil în zonă. Cunoscând pe pădurarul din comuna Speia, acesta mi-a spus că Nistrul este strâns între maluri în zonă şi, curgând cu mare viteză, oamenii au construit acolo un pod umblător întinzând un cablu între maluri pe care rula un scripete legat de o plută. Prin simpla orientare a cârmei respective, curentul apei împingea pluta către un mal sau către celălalt, încât pentru localnici nu există nicio dificultate să stea într-o comună Speia şi să aibă pământul de lucrat pe malul opus, ceea ce a făcut să se dezvolte aici o singură localitate, Speia, pe ambele maluri ale Nistrului (marcată şi pe hărţile actuale).
În legătură cu denumirea de Speia, N. Densuşianu menţionează că Herodot, în scrierile sale, numea calea sacră a Hyperboreenilor cu numele de Exampaeos, dar renunţând la particula grecizantă os, rădăcina cuvântului rămas seamănă surprinzător cu denumirea comunei Speia, care astfel ar putea indica cu precizie locul unde calea sacră traversa Nistrul.

Desigur că cele relatate reprezintă ipoteze bazate doar pe unele mărturii existente, dar ele ar trebui corelate şi cu alte descoperiri arheologice din antichitatea incipientă de pe meleagurile noastre, cum ar fi: celebrele plăcuţe de ceramică găsitela Tărtăria, lângă Sebeş-Alba, pe malul râului Mureş, purtând pe ele o scriere runică nedescifrată în prezent, dar cărora li se atribuie o vechime mai mare decât a Sumerului, reliefurile reprezentând lănci, săgeţi şi cuţite de tip akinakes, specifice civilizaţiei scito-iraniană (persana veche) gravate pe pereţii unei peşteri de lângă satul Nucu, în zona subcarpaţilor Buzăului, desenele rupestre de pe bolovanii găsiţi pe văile din munţii Călimani (depozitaţi în satul Gura Haitii) şi multe altele. Aceste mărturii, completate cu ceea ce s-ar mai putea găsi prin efectuarea de cercetări şi studii mai aprofundate, ar putea pune în evidenţă lucruri de deosebită valoare din preistoria locurilor din ţara noastră de acum 6000-7000 de ani.

Referinţe bibliografice

1. Cantemir, Dimitrie. Descriptio antiqui et hodierni statua Moldaviae. Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1973.

2. Hasdeu, B.P. Basarabia în sec. XIX. Bucureşti, 1898.

3. Guma, V. Povestea vieţii mele. Copilăria 1865-1874. Varia. În: Basarabia românească (Paris: Ed. Căpriana). 1996, nr. 4.

4. Mihăescu-Gruiu, C. Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre. Vol. 1. Transpunere în liber graiul zilei de azi şi Comentarii. Gruparea culturală Europa în România. 1998, p. 55.

5. Chiriac, Al. Un drum străvechi din Ardeal în Asia Centrală prin spaţiul Nord-Pontic. În: Caietele Studioului de Istorie N. Iorga. 1986, nr. 3.

6. Densuşianu, N. Dacia preistorică. Bucureşti, 1913.

Paul Emil RAŞCU

Noiembrie 1996

 

Revista BIBLIOPOLIS, nr. 2, 2012


[1]  Obiceiul de a marca drumurile de mare circulaţie este bine cunoscut la români. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceaţă, marchează drumurile lor cu grămezi de pietre numite momâi. În lungul şoselei spre litoral din Bucureşti prin Urziceni, Slobozia şi podul dela Giurgeni, există din loc în loc mari cruci de piatră, frumos decorate cu sculpturi. Am socotit această deprindere potrivit obiceiului creştin de a implanta o cruce pe locul altarului vreunei biserici dărâmate de timp. Am găsit scris însă într-o publicaţie a lui N. Iorga că aceste cruci au cu totul altă semnificaţie, aceea de a marca în Bărăgan, pentru timp de toamnă, pe drumurile de transhumanţă ale ciobanilor către bălţile Dunării, locurile bune de popas unde se găseau apă şi lemne de foc în apropiere.

[2]  Liber, zeul italic al fertilităţii.