…În anii 1988-1989, după primele mitinguri și demonstrații stradale în apărarea demnității naționale, a limbii române și a alfabetului latin, Leonida Lari devenise deja o adevărată moldavian super-woman. Mulți dintre tinerii de atunci doreau s-o cunoască, să obțină un autograf de la ea. Dintre aceștia făceam parte și eu, și așteptam să apară o ocazie pentru a-mi atinge scopul. Ea era prea mare, foarte populară, chiar legendară, și nu riscam să mă apropii de ea. Și totuși, ocazia apăruse în primăvara anului crucial, 1989. Procurasem ultima ei carte, nouă în grafie veche, chirilică, Dulcele foc, și doream cu orice preț să obțin de la Leonida,  un autograf pe această noutate editorială. Mi-am luat inima în dinți și am intrat în biroul ei de la Uniunea Scriitorilor și după un sfert de oră de comunicare între doi neegali, dar foarte plăcută, s-a-ntâmplat acea  minune multașteptată…

vs-intilnirea-cu-boieroaica-lari-9

Picture 10 of 10

Premianții Festivalului de poezie din Uzdin, Banatul sîrbesc, printre ei și Leonida Lari.

A trecut o perioadă de timp, ea a devenit deputat al poporului din URSS, a mai trecut ceva timp și eu am devenit deputat în Parlamentul de la Chișinău. În pauzele dintre ședințele Sovietului Suprem al URSS revenea la Chișinău și mai trecea pe la ședințele Parlamentului moldav și unde o vedeam o salutam amabil. După ce a fost aleasă în Parlamentul României n-am mai întâlnit-o vreo zece ani, până în vara anului 2003…

… În data de 19 iunie 2003 am fost invitat la ASE București de către rectorul ei Paul Bran, să prezint  în Aula Magna, într-o ședință a Seminarului teoretic al ASE,  proaspăta monografie semnată de mine și Alexandru Furtună, Neamul Șoimăreștilor-500 de ani de istorie (Ed. Prometeu, 2003). Am mers acolo cu fostul coleg de facultate de economie, prozatorul Nicolae Rusu. Și pentru că lucrarea conținea și un compartiment cu Neamul Roșculeștilor, din care făcea parte și Leonida pe linie maternă, și eu – pe aceeași linie (și mama tatălui meu tot din acest neam făcea parte), l-am rugat pe Nicolae Rusu fiind mai apropiat de ea, s-o invite la lansarea cărții. N-a putut veni din cauza unei ședințe în Parlament, și regretam căci, lansarea  moderată de regretatul rector al ASE București, rector-fondator al ASE Chișinău și prieten devotat al Basarabiei române, Paul Bran, s-a transformat într-un spectacol de zile mari… A doua zi, era într-o vineri, 20 iunie, Leonida, ne-a invitat la ea acasă. Intrând în casă am fost rugați să așteptăm vreo jumătate de oră până-și termină gândul, scriind sau redactând un nou poem (un pic mai târziu am aflat că era vorba de redactarea părții a doua a poemului Rugă către Domnul, scris cu cinci zile mai devreme, pe 15 iunie 2003, deci în ziua morții lui Mihai Eminescu). I-am oferit un exemplar de carte cu dedicație, Leonida primind-o cu niște ochi deschiși cât două pălării înflorite de floarea – soarelui, cu toate că, monografia, nu era o surpriză absolută pentru ea, știind de pregătirea cărții de la consiliera sa, care-i era și verișoară, Valentina Roșca. Vreun sfert de oră a frunzărit cartea, eu îi vorbeam despre istoria Roșculeștilor de la Bursuceni și legăturile lor de rubedenie cu cei de la Cornova mea. Apoi am stat în tăcere cu toții până Leonida a închis cartea și, ridicându-și ochii umeziți ușor de pe paginile monografiei, mi-a zis suspinând: măi vere, nu-ți dai seama ce balsam mi-ai adus în casă și mi-ai pus pe masă. Îmi imaginez ce vor zice, străinii de pe Dâmbovița și Bâc, despre carte și despre mine când le vor spune consilierii, că ei citesc doar cărți (carduri) bancare, despre această istorie a neamului nostru…

După ce a scris o dedicație pe textul proaspăt imprimat al poemului, mi-o citit cu glas tare dedicația, ce urmează, oferindu-mi-l cu zâmbetul pe buze:

Lui Vasile Șoimaru, vărul meu de gradul opt,

de pe vremea, când neamul nostru de boieri era la putere.

Cu dragoste roșculească și șoimărească,

L. Lari                         20.06.2003

 

(Pentru că poemul dat nu l-am descoperit în nicio carte de-a Leonidei, am hotărât să-l public mai jos).

 

M-a întrebat de nu vreau să fac o carte aparte despre Neamul Roșculeștilor. I-am spus că vreau, dar nuștiu de unde să mai cerșesc bani pentru o carte nouă neachitând-o pe deplin pe cea care o ținea în mână. Speram să zică ea că va solicita ca deputat un ajutor financiar de la cele două structuri ale Statului care mai sprijină unele apariții editoriale ale românilor din afara granițelor actuale ale României, dar n-a fost să fie. Mai târziu am înțeles (de la Anatol Ciocanu) în ce relații se afla ea cu demnitarii de pe Dâmbovița, pentru că și Glasul Națiunii, legendarul săptămânal, redactat de ea, apărea cu mari probleme.

Totuși i-am zis că aș dori să fac această carte, mai ales că o parte  din materiale le aveam deja, iar Alexandru Furtună descoperise un nou dosar care-și aștepta traducerea din slava veche. De lucrarea dată se interesa și unionistul de altădată, Iurie Roșca, și el descendent din acest neam, numai că peste mai puțin de doi ani de zile, pe 4 aprilie 2005, unionistul nostru s-a aliat cu antiunioniștii kominterniști… N-am putut ierta o astfel de trădare roșculească și, ca urmare,  am renunțat la acest proiect solicitat de Leonida.

Spre toamnă, am primit de la București un plic care conținea un text intitulat Neamul nevoii, scris de un deputat de la PRM, Mircea Costache, care părea să fie, de fapt, o recenzie la monografia respectivă. Acest plic l-am redescoperit abia vara trecută printre hârțoagele din biblioteca mea. L-am  căutat pe autorul lui, descoperindu-l la Buzău – el uitase deja de textul cu pricina  – și i-am cerut încuviințarea să-l public în întregime dacă va fi nevoie. Din acest motiv îmi permit să public mai jos și această scriere.

…Dar mai am un poem superb de-al Leonidei Lari, Rugă de zi și de noapte,  pe care l-am auzit în interpretarea actriței Ninela Caranfil la postul de Radio Moldova, după căderea neokominterniștilor,  și pe care aș dori să-l includ în acest grupaj de materiale. Acesta m-a făcut să meditez adânc și mult despre talentul, curajul și posibelele cauze ale tragicului sfârșit al acestei Românce… Îl dau mai jos așa cum l-am auzit (și “conspectat”) la telefon după emisiune, din gura Ninelei Caranfil.

…În luna iulie curent am mers a cincea oară în Banatul Sârbesc, la Uzdin, la invitația superbului om și poet Vasile Barbu din partea locului, la Festivalul de poezie Drumuri de spice. Printre laureații ai Marelui Premiu al festivalului dat sunt și trei poeți basarabeni: Leonida Lari (1995), Grigore Vieru (1996) și Nicolae Dabija (2006).  După festivalul din acest an, la masa de rămas bun, organizatorii m-au întrebat unde țin calea mai departe. Le-am dezvăluit itinerarul meu pentru două săptămâni: Serbia de la sud de Dunăre, Muntenegru, Albania, Grecia, Macedonia ex-iugoslavă, Bulgaria…  “Dar, mai întâi vreau să trec pe la Zrenjanin și Becej ca să fotografiez râul Tisa în aceste locuri, pentru că de trecut pe aici am mai trecut, dar Tisa n-am filmat-o”. Vasile Barbu la rândul său mi-a indicat pe hartă un loc de pe malul stâng al Tisei lângă podul peste Tisa nu departe de orașul Zrenjanin,  pe care ar fi bine să-l imortalizez pentru că acolo în vara anului 1995, Leonida, invitată la acel Festival și deținătoarea Premiului Mare la acea ediție, a solicitat de la organizatori s-o conducă la Tisa ca să fie botezată încă o dată, în apele Tisei românești, descrise cu mare dragoste de Mihai Eminescu… Așa am și făcut, am mers într-acolo, m-am scăldat-“botezat”  și eu și mi-am continuat drumul spre Balcanii fraților noștri aromâni…

…În ultimii zece ani am fost de patru ori în satul de baștină al Leonidei, Bursuceni, fostul județ Bălți, azi raionul Sângerei. Primele două ori am fost când adunam informații pentru compartimentul roșculesc al  monografiei, alte două ori am fost după moartea ei să surprind cu camera foto, locurile copilăriei ei și a fratelui său, Leonard, după plecarea lor la Domnul…  Este un sat ca multe altele din Basarabia, dar se deosebește de majoritatea lor printr-un număr impunător de poeți care s-au născut aici, cel puțin patru la număr! Numai că Leonida a fost și a rămas prima dintre ei și chiar printre primele, din totdeauna, poete ale Neamului din care făcea cu atâta mândrie parte, Neamul românesc…

 

Vasile Șoimaru

 

 

Anexa1

                                  NEAMUL NEVOII

 

Sintagma aceasta pentru unii poate părea ofensatoare. Ea era însă rostită cu amărăciune de Mihai Eminescu, cel pururi tânăr şi neferice, nevoit adesea să ceară cu împrumut bani pentru cărţi şi ca să-şi mai ducă traiul: “Dă-mi frate, tu-i neamul nevoii…” Aşa au fost şi sunt şi azi mai toţi poeţii noştri (cu excepţia unor versificatori prolicşi, hrăpăreţi şi fără omenie). Lor, celor adevăraţi,  le sunt deajuns  „piatra lucitoare” şi “fagurele de miere” al limbii române. Cum am ajuns să cuget azi la “condiţiunea materială” a poeţilor? Am încremenit de vreo lună de zile cu o carte în mână. Nu ştiu s-o categorisesc, s-o evaluez. Un lucru e sigur: e o carte-document. Un document exepţional. Un testament naţional. O carte de istorie a neamului: Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, semnată de doi basarabeni, Alexandru Furtună şi Vasile Şoimaru, apărută la Editura Prometeu din Chişinău în acest an, 2003. Citind şi recitind, privind documentele reproduse, fotografiile şi izvoarele indubitabile consultate, îţi dai seama că una dintre cele mai interesante poveşti din lumea aceasta este chiar aventura istorică a neamului nostru. Ex-deputatul basarabean Vasile Şoimaru s-a ostenit ani mulţi peregrinând prin ţinuturile de-a dreapta şi de-a stânga Prutului în căutarea originilor. Şi a găsit Şoimari şi Şoimăreşti peste tot în românime: în Ardeal, în Muntenia, în Moldova şi bineînţeles, în Basarabia, pornind de la romanul lui Mihail Sadoveanu, care e mai documentat decât ne-am fi aşteptat.

În cartea-document despre care vorbesc, Vasile Şoimaru şi Alexandru Furtună valorifică atât experienţele proprii la faţa locului precum şi cercetările lui Sever Zotta, care a realizat genealogia boierilor Roşculeşti, studiind documente medievale din Arhivele Statului de la Chişinău, descoperind că din această mare familie descinde, după mamă, şi poeta Leonida Lari, originară din Bursuceni, judeţul Bălți. Să vezi şi să nu crezi şi să te minunezi! Conform documentelor invocate de autori, documente care se află, de bună seamă, şi în Arhivele Statului din Bucureşti, Leonida Lari este urmaşa unor înaintaşi iluştri care merg în urmă pînă la anul 1439, iulie 30, când trăia grămăticul Oană Roşca, urmat de  Grigorie Roşca (mort la 1570), vărul lui Petru Rareş. Această familie, după cum scrie Nicolae  Iorga, ajunge la însemnătate şi o pierde între anii 1600 – 1650, iar după 1700 aceasta decade în răzăşie.

În ascendenţa familiei Roşca din Bursuceni sunt amintiţi: Ion Roşca (spătar, vornic, 1550), Gheorghe (spătar, pârcălab, vistiernic), Luca, Ioniţă (căpitan,Sănătăuca), Ştefan (Bursuceni) şi Constantin. Acesta din urmă, Constantin Roşca, a avut doi copii: Mihalache şi Costache. Mihalache a avut, la rândul lui, trei fii: Gheorghe, Roman şi Pavel. Roman Roşca este bunicul matern al Leonidei Lari și a avut trei copii: Vera, Pavel şi Nadejda, mama Leonidei Lari, căsătorită cu Ion Tuchilatu. Nadejda Roşca şi Ion Tuchilatu au doi copii: Leonida şi Leonard, fratele Leonidei. Ei, şi ce-i cu asta, ar întreba cineva obosit de atâta genealogie? Uite ce este: Roşculeştii aceştia n-au lăsat urmaşilor lor doar un nume şi sânge de român în vine ci şi o uriaşă moştenire, întărită cu peceţi domneşti în hrisoave care pot fi studiate şi azi în Arhivele Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău. Iată ce moştenesc Leonida Lari şi cei câţiva veri care mai sunt în viaţă, conform cărţii-document „Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie”:

–   1616, noiembrie 29, Iaşi – carte domnească de întăritură de la Radu Mihnea voevod, marelui vistiernic  Constandin Roşca, pentru satul Chişinău pe râul Bâc, cumpărat de la Salomia, jupâneasa lui Drăguş, cu 180 ughi de aur.

–   1617, martie 12 – Radu voevod întăreşte lui Costandin Roşca mare vistier, a treia parte din satul Cândeşti, ţinutul Sucevei, jumătate din satul Oncani şi jumătate din seliştea Turbureni, ţinutul Hârlău, şi a treia parte din satul Băiceni, şi satul Chişinău, ţinutul Lăpuşna.

–   1627, decembrie 19, Iaşi – Miron Barnovschi voevod întăreşte lui Gheorghie Roşca vistiernic o parte la Scobenţeni, cumpărată de la Ştefana, fiica lui Drăgan.

–   1627, decembrie 20, Iaşi – Gligorie Ureche face schimb de sate cu Gheorghie Roşca vistiernic, dând acestuia satul Oneşti din ţinutul Cârligătura şi primind satul Drăculeşti.

–   1628, ianuarie 13, Iaşi – Marii boieri (printre care Gavril Mătiaş mare vornic) dau mărturie că Gheorghie Roşca vistiernic a cumpărat părţi din satul Scobenţeni de la Gavril şi de la Dochia.

–    1628, aprilie 12, Iaşi – Miron Barnovschi voevod întăreşte lui Gheorghie Roşca vistiernic părţi din satele Scobenţeni, Ciumăleşti şi Vărzăreşti. Martori: Gavrilaş, mare vornic de Ţara de Sus, Furtună, comis, şi alţii.

–    1632, aprilie 29, Iaşi – Mari boieri (printre care şi Mirăuţă vornic) mărturisesc că nepoţii şi strănepoţii lui Dimitrie şi ai Vasilicăi au vândut lui Gheorghie Roşca vistiernic ocina din satul  Hlăpeşti, pe Prut, ţinutul Lăpuşna, cu loc de moară, de fânaţ şi gârlă de peşte.

-1636, aprilie 4, Iaşi – carte domnească de întăritură de la Vasile Lupu voevod, fostului vistiernic Gheorghe Roşca, pentru satele: Volnăeşti, Cozmeşti, Coteleva ş.a. în ţinutul Lăpuşna, cumpărate de la diferite persoane.

Am enumerat doar câteva dintre proprietăţile pe care Leonida Lari împreună cu verii ei le moştenesc sub cele mai înalte auspicii ale vremii. Iată ce scrie Radu Mihnea, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei în cartea de întăritură către strămoşul Leonidei, Constantin Roşca: „…Pentru aceea, domnia mea dacă am văzut tocmeala de bună voie între dânşii şi plata deplină, am dat şi am întărit credinciosului nostru boier Costantin Roşca, mare vistier, acest sat înainte zis anume Chişineul pe Bâc, să-i fie şi de la noi ocină şi cumpărătură, cu toate hotarele lui, cu veniturile care sunt pe ele, copiilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor şi întregului său neam, neclintit niciodată în vecii vecilor. Şi altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre.” Scris la Iaşi în anul 7125 (1616) luna noiembrie 29 zile.

Domnul a poruncit. Gheanghea, mare logofăt a învăţat. Gheanghea logofăt a iscălit.

Dumitru a scris. (Pentru conformitate, vezi Andrei Eşanu. File de istorie, Ed. Museum, Chişinău, 1998, p. 84).

Am dat numai câteva exemple. Cartea cuprinde peste 500 de pagini de cutremurătoare strădanii pentru păstrarea pământului românesc şi a fiinţei naţionale. Iat-o pe Lari înnegurîndu-se de grija poverii lăsate de înaintaşi dar şi iluminându-se retrospectiv: „Nu ştiam de ce-mi aruncau cu scrâşnet de dinţi în obraz, „Boieroaico! du-te la românii tăi, pleacă, ce mai stai! Boieroaico”. Aşa-mi ziceau şi eu nu ştiam ce i-a apucat, pe o sărmană ca mine să mă facă dânşii boieroaică!”. Ca să vezi pe cine făceau şi unii machiavelici de pe Dâmboviţa, rusoaică şi kaghebistă… Iată ce apatrizi iresponsabili semnează întruna tratate şi tranzacţii infame tot renunţând la ocinele noastre străbune! Am avut plăcerea să o cunosc pe Valentina, una din verişoarele Leonidei, în biroul acesteia de la Camera Deputaţilor: „Suntem cu toţii unionişti, vom ceda averile noastre României, dar se vor găsi aici, la Bucureşti,  oameni puternici, cinstiţi şi patrioţi în stare să impună adevărul nostru întărit cu urice şi peceţi domneşti?”. I-aş fi răspuns cu sarcasmul caracteristic naţionalistului mântuit: „De la munte pân- la mare/ Ţara-i în retrocedare/ ( Dar nu către cel ce-o are!…)”. Ca să nu o mâhnesc şi mai mult i-am spus doar că asta mă întreb şi eu. Dar, până una-alta, daţi-mi voie să vă invidiez, doamnă Lari! Nu v-aţi bătut degeaba pentru grafia latină alături de Vieru, Dabija, Matcovschi şi de ceilalţi intelectuali patrioţi. Era glasul sângelui care niciodată apă nu se face. Sărut mâna, Boieroaico!

 

Prof. Mircea COSTACHE,

Deputat de Buzău, 2003

 

Anexa 2

 

Rugă către Domnul (2)

 

Au înflorit și teii, miresme mă-nconjoară

Să uit izmele-acestor mari trădători de Ţară,

Căzute dinspre pleoapă, căzute dinspre geană

Peste o naţiune flămândă si sărmană.

Dar ale cui pleoape si-ale cutărui gene? –

Vai, ale celor care n-au român sânge-n vene

Sau, dacă-l au, nu-i roşu, precum a zis poetul,

În cei lipsiţi de suflet se face ca oţetul.

Dacă-au ajuns sa spună, învâlvorând prostia,

Că România, Doamne, a atacat Rusia!

Poate nu ştim noi, triştii, sau poate-i o stihie –

În România altă istorie se scrie?!

E-o amnezie, Doamne, sau e o rea – voinţă

Să-acoperi cu o fraza un hău de suferinţă,

Să-acoperi cu o frazăr propusă de imperii,

Milioanele de oameni, mânaţi înspre Siberiii!

Scoşi de la rostul vieţii, din câmp sau de la plite,

Băgaţi în trenuri ce-aveau vagoane pentru vite,

Iar partea bărbătească, să nu mai deie viaţă,

Ba aruncată-n ceaţă, ba împușcată-n faţă.

Iar partea femeiască, pentru o pâine-n rate,

Pusă la scos buştenii din ape îngheţate.

Ne-au decimat străinii, că mai suntem, mă miră,

Prin câţiva oameni care au  a spinării şiră,

Care gândesc adâncu, fie că-s veri, că-s toamne,

Veniţi de unde vine și fiul tău, o Doamne,

Şi care simt ce este prin darul tău , cerescul,

Veniţi de unde vine poetul Eminescu.

De unde vin profeţii, aprozii, voievozii,

Ce nu se-nvârt ca proştii tot împrejurul cozii,

Care-au vorbit prin scrisuri, care-au vorbit pre gură

Să  nu pui pe vânzarea de Ţară semnătură.

Dar ei au pus pe vremea, când înflorit-au teii,

Pe când îndrăgostiţii închină vers femeii;

Dar ei, voind putere, în graba lor nebună,

Şi mama lor sunt gata pe catafalc s-o pună.

Şi pe când marii lumii ne tot întind prospectul,

Ei nu iau în vedere cauza, ci efectul.

Or, cauza e clară: Hitlera și Stalina

Încă prin ”39 şi-au dat, păroasa mână,

Şi-n patruzeci, iunie, când tei surâd în soarte,

Aceleaşi feţe hâde ne-au condamnat la moarte.

Şi tot aceleaşi feţe, Hitlera și Stalina,

Au rupt în părţi Moldova, au rupt și Bucovina.

Şi Antonescu, unul, morţii luând sărutul,

A ordonat: soldaţi români, să treacă Prutul!

Dar asta fuse după sosiţi din patru vânturi,

Dar asta fuse după ce ne-au răpit pământuri.

Şi-acum întoarceţi pleoape, şi-acum întoarceţi gene,

Voi nu sunteți ai Ţării, voi sunteți doar hiene!

După ce fără stemă lăsat-aţi Tricolorul,

Nemernici din născare, voi aţi distrus poporul,

Poporu-acesta paşnic, şi truditor, smeritu,

Nu vă-ntrebaţi că-ajuns-a până-n rărunchi cuţitul,

Pe care l-aţi înfiptu în el ca-n căprioare,

Căci primii capi din Ţară sunt mari în vânătoare.

Dar nu vă e ruşine un pic, în casa voastră,

Când teii vă aruncă miresme prin fereastră

Fără de plată, fără să vă mai ceară banii,

Chiar  nu vă e ruşine, că râd de voi duşmanii,

Chiar nu vă e ruşine de mama care-n ploaie

Un colţ de pâine cată la ghena de gunoaie

Cu câinii dimpreună, și că ne mor copiii,

Şi că în Ţară morţii ajung să-nloce viii.

Ah, nu vă e ruşine, ah, cum să vă mai pase,

Că drumul în Siberii e semănat cu oase,

Cu oasele acelor, scoşi de la cîmp şi pliter

Băgaţi în trenuri ce-aveau vagoane pentru vite,

Acele milioane care ţinut-au glia,

Care iubeau o Ţară, numită România!

E crunt Holocaustul în rasa evreiască,

Dar şi mai cruntă este Golgota românească,

De care nu se spune, de care nu-i vorbire,

Mai dă-mi, o Doamne, viaţă, să îi aduc în fire,

Mai dă-mi putere, Doamne, mai dă-mi, o Doamne, stare,

Să ridicăm poporul acesta în picioare,

Să înteleagă-odată ce-i rău și ce e bine,

Să-arunce trădătorii de Ţară de pe sine,

Să stau și eu odată, o oră, o clipită,

Să-mi curgă flori în plete, să-apun mai liniştită.

 

 

LEONIDA LARI

15 iunie 2003

 

 

Anexa 3

                                     rugă de zi și de noapte

eu n-am putere de luat

și de împărţit popoare-n două,

dar ceea ce ni s-a-ntâmplat

mă rog să vi se-ntâmple vouă.

 

cu un călcâi de pâine-n sac,

prin ţări și legi nenumărate

să-mblaţi și voi din veac în veac

după o dungă de dreptate

și mișelește atacaţi,

și înrobiţi la voi acasă,

voi libertatea s-o visaţi,

și nu orânduiri de clasă.

 

de străinime-nghesuiţi,

să n-aveţi loc la vatra voastră

și limba rusă s-o cerșiţi,

precum cerșim noi limba noastră.

 

de suflet, datina furaţi

să fiţi la fel ca cei cu “misii”

și tot la fel răsjudecaţi

de tribunale și comisii

cercaţi să fiţi prin foc și fier

de seceră și semilună,

și pentru purul adevăr

că sunteţi boi să vi se spună.

nimică nou, că în război

cu turcul aţi lăsat amprente

tot înjugându-ne ca boi

la carul cel cu alimente

iar după ce ne-aţi căsăpit

prin patruzeci, mai ţinem minte,

și morţii ne-aţi înlocuit

cu morţii voștri în morminte.

 

eu n-am putere de luat

și de împărţit popoare-n două,

dar ceea ce ni s-a-ntâmplat

mă rog să vi se-ntâmple vouă.

și numai când veţi suferi,

la fel cum suferim de tare,

poate-n sfârșit ne veţi scuti

de patimi eliberatoare.

Anexa 4

Fotografii de Vasile Șoimaru