(Scrisoare deschisă preşedintelui Republicii Moldova Nicolae Timofti, publicată în cotidianul Adevărul din 21 ianuarie 2013)                                             

Bottom of Form

Mult stimate domnule preşedinte,

Începând cu data de 25 decembrie 2012, aşteptam o ocazie, de exemplu Ziua Culturii Naţionale, să vă mulţumesc călduros pentru curajul şi înţelepciunea declaraţiei dvs. făcută în ajunul Crăciunului în cadrul interviului acordat publicaţiei austriece „Die Presse“, în care aţi pus semnul egalităţii între simbolurile comuniste bolşevice şi cele fasciste naziste. Însă n-am avut această posibilitate pentru că în seara zilei de 28 decembrie am citit informaţia despre semnarea Decretului prezidenţial cu privire la decorarea cu Ordinul Republicii a celor 227 de deputaţi din primul Parlament, care au votat/semnat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, dar care încă nu fuseseră decoraţi cu ordinul suprem. Pe 11 ianuarie a şi fost publicat decretul cu pricina în „Monitorul Oficial“, însă eu, aflându-mă departe de Chişinău, n-am reuşit să reacţionez în aceeaşi zi.

Dar „reacţia“ dorită, domnule preşedinte, constă în următoarele: pe 26 august 1996 am refuzat să ridic Medalia „Meritul civic“, iar pe 26 august 2011 am refuzat să ridic Ordinul de Onoare, fiind decorat pentru simplul motiv că am votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Să fiu deputat în acel moment a fost o întâmplare, iar faptul că am avut ocazia să votez un document epocal, Declaraţia de Independenţă, n-a fost altceva decât o şansă dintr-un milion, un mare noroc pentru care îi mulţumesc Domnului, şi doar pentru asta nu mi se cuvine o distincţie de stat.

Pe 6 octombrie 2011 am publicat în cotidianul „Adevărul“ o Scrisoare deschisă prin care mi-am exprimat refuzul de a accepta Ordinul de Onoare şi am argumentat acel refuz. Numai că lucrătorii de la Preşedinţie n-au citit scrisoarea dată şi, pe 24 ianuarie 2012, m-au telefonat colegii de la Asociaţia „Parlament-90“ invitându-mă pentru data de 6 februarie 2012 la o şedinţă festivă, unde trebuia să fie înmânate acele distincţii. Ca să scap de „belea“ am fost nevoit să-i trimit un mesaj lămuritor unicului ex-consilier prezidenţial pe care îl cunoşteam.
Mă miră faptul că nici colaboratorii de azi care vă pregătesc proiectele de documente nu v-au informat despre această decizie a mea. De aceea, domnule preşedinte, mă văd nevoit să revin la ferma mea decizie de a nu accepta distincţia dată. Ca să nu repet toate motivele refuzului meu care apar în scrisoarea publicată pe 6 octormbrie 2011, anexez materialul respectiv la această nouă scrisoare deschisă.

Sunt nevoit să ating şi aspectul pregătirii proiectului decretului prezidenţial, din 28.12.2012, cu cei 227 de votanţi ai Declaraţiei de Independenţă. Unii dintre ei, imediat după proclamarea independenţei au şi negat-o, alţii, peste trei ani (1994), au pregătit şi au votat o Constituţie care a neglijat şi a falsificat conţinutul certificatului de naştere al noului stat, Declaraţia de Independenţă, în care au instalat o adevărată bombă cu neutroni (articolul 13 şi altele) pentru existenţa păcii şi echilibrului în Republica Moldova pentru următoarele decenii. Unii n-au dorit să semneze nici măcar simbolic, pe 26 aprilie 2010, duplicatul Declaraţiei de Independenţă, furată pe 7 aprilie 2009 din seiful nr.1 al Legislativului Republicii (parlamentare!) Moldova, nu fără implicarea unor „falşi amici“ ai Parlamentului Independenţei, care aveau misiunea să ferească acest document epocal de ochii albaştri ai neokominterniştilor roşii, aflaţi în acele zile la guvernare.

Nu este deloc simplu să accepţi o distincţie de stat alături de unii falşi unionişti, care niciodată nu vor vota pentru înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi reîntregirea României interbelice, dar şi alături de unionaliştii care zi şi noapte visează momentul „Z“ când Republica Moldova ar fi împinsă într-o structură-xerocopie a defunctului URSS.
Decât să fi fost decoraţi nemeritat cu Ordinul Republicii aceşti inşi, mai corect era să fie decorat măcar cu Medalia „Meritul Civic“ adevăratul autor al proiectului Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, care, din cauza pretinşilor „autori“ şi „redactori“ lăudăroşi şi invidioşi ai acestui document, nici măcar n-a fost invitat la manifestările consacrate aniversării a 20-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, pe 27 august 1991.

Nu pare corectă nici decizia de a-i decora a doua oară, pentru acelaşi „merit“, cu Ordinul Republicii, pe cei 53 de deputaţi care au fost decoraţi pe 26 august 2011cu Ordinul de Onoare… Sau poate le vor fi retrase acele distincţii? Dar poate ei singuri vor restitui distincţiile nemeritate? Sau poate, ca să se facă dreptate, li se vor înmâna în plus câte un Ordin de Onoare celor decoraţi pe 26 august 2011 cu Ordinul Republicii? Încurcată treabă… Oare cine v-a pus în această situaţie jenantă? Nu cumva oamenii lui Lucinschi din preajmă?
În consecinţă, reiterez cele subliniate în Scrisoarea deschisă publicată pe 6 octombrie 2011: „…Rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!“

Cu deosebită stimă şi aleasă preţuire,

Vasile ŞOIMARU,
votant/semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova

P.S. Sunt de acord cu acei colegi care consideră că această formă de adresare către un şef al statului seamănă foarte mult cu o încercare de a-ţi face o imagine de „erou al zilelor noastre“, de aceea rog să fiu iertat pentru acest gest, deoarece nu am alte posibilităţi pentru a ieşi din această situaţie incomodă în care mă aflu.

 

Anexa 1

Nu vreau medalii pentru că am votat Independența                                            (Scrisoare deschisă, publicată în cotidianul ADEVĂRUL din 6 octombrie 2011)

…Mă aflam pe patul de spital când ai mei mi-au adus Monitorul Oficial în care a fost publicat decretul prezidenţial cu o nouă listă de deputaţi din primul Parlament, decoraţi cu distincţii de stat „cu prilejul aniversării a 20-a de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi în semn de profundă recunoştinţă pentru contribuţia deosebită la afirmarea statalităţii”.             Prin acest decret am fost decorat şi eu, a doua oară în viaţă, cu o distincţie de stat: cu Ordinul de Onoare pentru meritul deosebit că am votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, pe care n-am scris-o, n-am redactat-o, nici măcar o virgulă n-am pus în textul ei.   Şi prima dată, la 26 august 1996, la aniversarea a cincea a proclamării Independenţei, am fost decorat în ajunul campaniei electorale prezidenţiale, pentru acelaşi merit, cu medalia Meritul Civic. Atunci, în sala de şedinţe a primului Parlament, nu mi-a ajuns curaj să refuz această distincţie în faţa colegilor mei de Parlament, colegii din Partidul Forţelor Democratice, Vasile Nedelciuc, Alexandru Moşanu şi Valeriu Matei, refuzând-o în ajunul şedinţei date, motivând refuzul prin abaterea conducerii de atunci de la spiritul Declaraţiei de Independenţă. De aceea, la ieşirea din clădirea Preşedinţiei, i-am lăsat medalia consilierului prezidenţial, care, la rândul său, i-a transmis-o responsabilului pentru distincţii de stat. Explicaţia o publicasem în ziarul „Mesagerul”, într-un articol mare intitulat „Distincţiomania la moldoveni sau Ploile torenţiale cu ordine şi medalii”, care conţinea, printre altele, şi următoarele compartimente-argumente: Gloria Muncii – fără muncă; Meritul Civic – fără merite; chiar dacă rezultatele lipsesc, totuna plouă cu distincţii.                                                                                                                     Au trecut de atunci 15 ani, dar nimic nu s-a schimbat sub soarele Moldovei: multe ordine şi medalii fără muncă şi fără merite, cu Ordinul Republicii (Independente!) se decorează, ca şi atunci, unionalişti şi unionişti. Este penibilă situaţia mea pentru care votul pro Independenţă a fost o întâmplare, un noroc, şi nu o posibilitate să am azi o pensie de fost nomenclaturist sovietic, să fiu decorat cu distincţii de stat, să fiu înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău fără plată sau să dispun pe viaţă de paşaport diplomatic. Singurul meu merit în acest caz a fost că am obţinut victoria asupra celor 12 concurenţi electorali în alegerile din februarie-martie 1990 ca să ajung la cruciala zi de 27 august 1991 şi să votez Independenţa. Cu cine oare aş fi asemuit eu dacă aş accepta azi o distincţie mai mare după ce am refuzat atunci una mai mică pentru acelaşi merit?                                                                                  Mă mai ţine o frână: pe 1 decembrie 1991 am aderat din convingere la Consiliul Naţional al Reîntregirii şi până azi n-am ieşit din acest consiliu, chiar dacă el nu mai activează. Mai mult, nici azi, după 20 de ani de aşa-zisă Independenţă, nu văd altă salvare pentru neamul meu din Moldova, pentru cele 2,5 milioane de români basarabeni, decât lichidarea consecinţelor Pactului dintre cei doi mari fascişti ai secolului XX: comunistul Iosif Stalin-Djugaşvili şi socialistul Adolf Hitler- Schicklgruber.                                                                                      În concluzie, domnule preşedinte interimar Marian Lupu, rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!

 

Anexa 2 

Distincţiomania la moldoveni sau ploile torenţiale cu ordine şi medalii – o altă calamitate naturală din epoca agrariană. (Compartimentul-„Gloria Muncii” – fără muncă, „Meritul Civic” – fără merite) (Fragment din articolul)

„…La 26 august 1996, am decis, împreună cu alţi colegi din P.F.D., să refuz medalia „Meritul Civic”, acordată deputaţilor din fostul Parlament, ce au votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independentă a Republicii Moldova. Am hotărât, totuşi, să merg la întâlnirea de la Preşedinţie, când s-au înmânat distincţiile, şi la şedinţa festivă ce s-a desfăşurat la Palatul Naţional, însă mai mult pentru a-i revedea pe colegii deputaţi din fostul Parlament. Nu semnasem, înainte de şedinţă, formalităţile de acceptare a decoraţiei şi eram convins că Preşedintele Mircea Snegur nu avea să-mi pronunţe, de la tribună, numele. S-a întâmplat însă toc­mai invers – numele meu a fost citit şi, ca să nu par o cioară albă, nu am dorit să resping, în mod demonstrativ, medalia. Nici pe dl Preşedinte nu am dorit să-1 supăr, în faţa ex-deputaţilor. Era de ajuns că, în acea zi, o parte din ex-deputaţii agrarieni, din clubul „Viaţa Satului”, şi din interfrontişti, ca şi alţi sprijinitori ai candidatului la Preşedinţie Andrei Sangheli, ridicaseră un mare tărăboi în republică, protestând contra folosirii, în scopuri electorale, a prerogativei Preşedintelui de a acorda distincţii de stat. Speram ca, imediat după şedinţă, să depun decoraţia dlui A.Gandrabura, de la parterul sediului Preşedinţiei, pe care, însă, nu l-am găsit în birou… Am transmis decorația dlui Gandrabura prin fostul meu coleg de facultate,  consilierul prezidențial Alexandru Șcerbanschi”…

 

Săptămânalul „Mesagerul”, 10 ianuarie 1997