Cei mai mulţi dintre intelectualii basarabeni au dorul/tânga după Patria de dincolo de Prut. Bucuria lor, chiar mândria, sunt sincere când văd oraşele, satele, câmpiile, apele, munţii… din România.

Şi subsemnatul duce dorul judeţului Bihor, cu Pădurea Neagră, frumoasa Oradie, cele trei Crişuri, Băile Felix ş.a., dar şi a oraşului Bistriţa prin care trece râul cu acelaşi nume, dar şi a Vasluiului, Huşilor, Bacăului etc, etc.

Recent, m-am îndrăgostit de Râmnicu Vâlcea, oraş cu mulţi castani (de regulă, înfloriţi), oraş aproape patriarhal, în care nu se întâmplă nimic (senzaţional), oraş în care n-am fost niciodată.

M-a ajutat să-l cunosc şi să-l îndrăgesc  (ca pe o fată inaccesibilă!) cartea domnului Ioan Marius Marian, Prima dragoste, pentru totdeauna (Editura Silviana, 2011).

Alături de autor, am poposit pe strada Cerna, m-am urcat sus,la Cetăţuie, până am ajuns la faimosul Bou de piatră, am hoinărit pe malurile râului Olăneşti,  m-am înfruptat cu dulce la toneta de îngheţată din faţa Cinematografului. Mai mult, am călătorit cu trenul prin pitoreasca Vale a Oltului, m-am despărţit, la sfârşitul clasei a VIII-a, de colegii de la „generală” şi de strada copilăriei, m-am îndrăgostit, la treisprezece ani, de frumoasa Paula Munteanu…

Cartea domnului Marian se înscrie în categoria „amintirilor din copilărie”, cu specificul literatură narativă. Dar… meritul adevăratei literaturi (în cazul dat al unei proze) este a spune acelaşi lucru (despre copilărie, iubire, moarte) fără să avem, la lectură, sentimentul cunoscutului, repetiţiei.  Autorul  Primei dragoste… reuşeşte, în cele mai multe pagini ale cărţii, să ne introducă într-un univers inedit.

Ioan Marius Marian şi-a evocat copilăria, sub magia protectoare a familiei, copilărie scoasă acum la lumina unei melancolii ancestrale. Această lucrare artistică-publicistică a autorului este destul de stufoasă în teme/subiecte: prietenii din cartier, fotbalul, cinematograful, primul televizor, marea, lectura Cireşarilor lui Constantin Chiriţă… O proză plină de candoare, când disimulată, când răbufnind, sentimental, printre rânduri, dar şi multă poezie disipată, dincolo de „banalitatea” întâmplărilor narate.

Autorul încearcă (şi reuşeşte) să introducă în naraţiune, „amăgindu-l” pe cititor, onirismul estetic. O face graţios, cu mult simţ literar.

Iată un exemplu. În urma unor lecturi incitante, Lulu, personajul – narator, observă într-o frumoasă dimineaţă un tip suspect, „ieşind pe uşa din  spatele blocului”. Se ia pe urmele acestuia, o întâlneşte pe Paula, continuă în doi urmărirea suspectului, care se urcă pe dealul Capelei. Acolo, sus, printre tufişuri, apar alţi doi indivizi, cu cuţite în mâini. „În acel moment s-a auzit un ţipăt, semn că şi Paula îi văzuse pe cei doi”. Tinerii, descoperiţi, fug, sar într-o prăpastie, tufele le-au atenuat căderea, ies spre o casă apropiată, stăpâna îi adăposteşte, cheamă miliţia, tipul este prins, cătuşe la mâini, tinerii revin sus, pe deal, unde descoperă o cutie de metal, „plină ochi  cu bijuterii, bani, diamante, pietre preţioase”.

„Ochii Paulei străluceau şi ei… şi erau mult mai frumoşi decât toate pietrele preţioase… era atât de frumoasă, am luat-o în braţe şi am sărutat-o şi… m-am trezit… eram fericit, chiar dacă fusese numai un vis”.

Visul este specific atât pentru copii, cât şi pentru adolescenţi; Ioan Marius Marian, conştient de avantajul artistic al visului, a ştiut să apeleze la el.

Dar oricât ar fi visul de captivant şi poezia de emotivă, fără o „poveste” sau mai multe, nu poate exista epicul propriu-zis.

Şi această poveste/poveşti există în cartea domnului Marian. Mai ales, cea cu Paula. Îndrăznesc să-i dau autorului un sfat. Prima dragoste, pentru totdeauna… are o structură variată, de caleidoscop. Dacă domnul Marian ar reveni – cu îndrăzneală epică! – la subiectul (doar la el) Paula, ar ieşi, cel puţin, un microroman de toată simpatia.

Foarte interesant sunt descrise portretele câtorva foşti profesori ai autorului: „Iată-l pe nefericitul de Creţu, cu catalogul şi mai multe planşe în mâini, intrând în groapa cu lei, adică în clasă”. Un episod de un tulburător lirism este cel cu domnişoara Augustina, când îi prezintă lui Lulu fotografia logodnicului, plecat pe mare, pe care bătrâna profesoară continuă să-l iubească. Iar fiziologia profului de mate, Burtică, este, pur şi simplu, excelentă, savuroasă, plină de umor şi haz ala Creangă.

Alt episod care ne-a interesat în mod deosebit: tragedia Basarabiei, expusă prin amintirile bunicii (ma’mare) autorului. Bătrâna îşi amintea de soţul său, Vasile Şoimaru, originar din Cornova, fost prim-grefierla Tribunal. Mamaautorului, basarabeancă la origine, a fost nevoită să-şi părăsească baştina în două rânduri: pe 29 iunie 1940, apoi la 13 ani, în 1944, de data aceasta pentru totdeauna.

L-am regăsit în paginile cărţii şi pe prietenul meu, actualul Vasile Şoimaru, profesor universitarla Chişinău. Maiîn glumă, mai în serios, îl felicit că a devenit personaj literar în câteva cărţi, nu doar în cea a domnului Marian. Fiindcă are un prenume atât de „rar”, Vasile, şi un nume chiar legendar, Şoimaru, autorii de cărţi  nici n-au vrut să-i găsească vreun pseudonim. Şi bine au făcut!

Dintre personajele episodice ne-a atras atenţia verişorul tatălui autorului,Pucu (Eugen) Negrici. Acesta, născut la 28 noiembrie 1941la Râmnicu Vâlcea, a devenit critic şi istoric literar, profesor universitarla Universitateadin Bucureşti. Printre alte ocupaţii ştiinţifice şi literare, dânsul s-a ocupat de cercetarea nucleelor narative în operele cronicarilor moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin.

Dar să revenim la… autorul nostru, Ioan Marius Marin. Şi să spunem că ne-au emoţionat nostalgiile sale (Nicicând, al florilor parfum/ Nu va mai fi la fel ca la-nceput), şi minunatul laitmotiv „oraşul în care nu se întâmplă nimic”, sau celălalt, cu dimineţile de vară, fiindcă vara este, prin excelenţă, anotimpul copilăriei, şi umorul său, în general delicat („bronzaţi şi jupuiţi pe alocuri de câteva straturi de piele rea”, sau „ne cam binoclam la picioarele fetelor, ba chiar… ruşine să ne fie!… şi la ale profesoarelor”), şi tristeţea, debordantă, din finalul cărţii.

La mai mult şi la mai mare, stimate autor!

 

Ion IACHIM