Ploieştii, oraşul lui Caragiale şi Nichita – ca să numim doar doi dintre titanii culturii româneşti – a primit, în această săptămână, la Biblioteca “Nicolae Iorga”, vizita a doi “ambasadori” ai scrisului şi cântecului basarabean: prof.univ.dr. Vasile Şoimaru, membru al Uniunii Scriitorilor, şi Vasile Iovu – Artist al Poporului, un virtuos al naiului, despre care nemuritorul Grigore Vieru spunea: “Vasile Iovu este rănit. Rănit de dor de ţară. El soarbe oxigen prin 30 de ţevi odată. Cu gura alipită de naiul strămoşesc, aidoma pruncului cel cu gura alipită de laptele mamei, el a reînviat. Iar prin cântecul său, reînviem şi noi!”. “Când răsună naiul lui Vasile Iovu, coboară cerul pe pământ, iar ţărâna, cu tot cu livezi şi case, urcă mai aproape de cer… Naiul lui Vasile vorbeşte de Sufletul nostru cel netrecător”, afirma, la rândul său, poetul Nicolae Dabija.

Evenimentul de la Ploieşti a constat în lansarea cărţii prof. Şoimaru, Cotul Donului-1942. Despre Vasile Şoimaru, pe care-l cunosc din anul 2005, când la Chişinău am asistat la lansarea cărţii Nicolae Iorga /Cugetări, pot afirma, cu mâna pe inimă, că este unul dintre cei mai mari patrioţi români, curat şi cinstit, cum nu sunt mulţi în Moldova din stânga Prutului. Fapt reieşit din toate scrierile sale, despre şi cu români de pretutindeni, mulţi deportaţi, ucişi sau dispăruţi în spaţiul imens al Imperiului ruso-sovietic, în cei peste 200 de ani de ocupaţie rusă sau roşie. Numai pentru dezrobirea teritoriilor româneşti, Basarabia şi Bucovina, circa 700 000 de ostaşi români şi-au dat viaţa în cel de-al II-lea Război Mondial, dintre care peste 150 000 au pierit în masacrul de la Cotul Donului, la care pot fi adăugaţi şi cei circa 100 000 de români transilvăneni înrolaţi în armata ungară, acolo unde şi bunul meu tată a pierit, fără urme, singura veste primită ulterior fiind o hârtie pe care scrie „Dispărut”. La evenimentul de la Ploieşti, prof. Şoimaru a ţinut să prezinte doar ultima sa carte, „Cotul Donului 1942”. Din lunga sa expunere, făcută cu lacrimi în ochi, nu voi reda decât câteva fragmente: „ În anul 2009, la prima mea expediţie în Est, în căutarea românilor supravieţuitori în urma deportărilor şi a războiului, pentru realizarea albumului fotografic „Românii din jurul României în imagini”, am ajuns până în partea de sud a Cotului Donului. Eram oarecum mulţumit cu ceea ce imprimasem pe pelicula fotografică. În 2012 însă, în arhiva mea de film a ajuns un film, a cărui vizionare m-a zguduit. E vorba de filmul documentar „Eroism şi jertfă pe Frontul de Est”, turnat în 2010, cu sprijinul Fundaţiei Creştine „Arsenie Boca”, film în care un veteran al războiului de la Cotul Donului, Iosif Niculescu, vorbeşte despre cele întâmplate în iarna anului 1942/1943, la minus 40 de grade, în bătălia de la Cotul Donului. A fost momentul când am decis să pornesc din nou spre Est. În vara acelui an, m-am suit în Toyota mea şi am pornit pe Drumul Patimilor ostaşilor români. Când am ajuns la acel blestemat Cot, nimic nu arăta că aici, acum 70 de ani, ar fi avut loc cea mai sângeroasă bătălie, în care Armatele Axei pierduseră, în cele 199 de zile de confruntare cu Armata Roşie, peste 850 000 de ostaşi, dintre care un sfert au fost români. De altfel, pe tot traseul parcurs, de la Odesa până la Stalingrad, nu am întâlnit nici măcar o troiţă închinată memoriei ostaşilor români. Revoltător pentru statul român, ca şi pentru cel de al doilea stat românesc din stânga Prutului. Ruşine poiliticienilor! Am auzit că ungurii şi italienii ar fi inaugurat în aceste locuri nişte cimitire în memoria celor căzuţi în război. În schimb, în România şi, mai ales în R.Moldova sunt sute de cimitire şi monumente închinate eroilor sovietici „eliberatori”. Revoltat, am decis să las măcar eu un modest omagiu. Din două crăcuţe tăiate dintr-un copăcel am făcut o cruce, de care am prins cu lipici ultima pagină din albumul „Poeme în imagini”, care ilustra Tricolorul Independenţei R. Moldova, cu semnăturile deputaţilor din primul Parlament al R.Moldova care, la 27 august 1991, au votat Declaraţia de Independenţă, pe care am aruncat şi eu o semnătură ca deputat al independenței. Apoi am înfipt adânc Crucea Tricoloră în pământ, am luat o înghiţitură de coniac şi am început să cânt de bucurie, pe ritmurile melodiei din maşină, intitulată „Toţi ca unul orice-ar fi, pentru România, pentru România!” Crucea asta a fost cea mai mare victorie a mea, în cei peste 60 de ani de viaţă!”. Dom’ profesor i-a dat apoi cuvântul maestrului Vasile Iovu. Înainte de lua în mâini instrumentul fermecat, muzicianul, profund emoţionat, a ţinut să menţioneze faptul că deşi a evoluat pe multe ţări din lume, vine pentru prima oară la Ploiești!. “ Doamne, ce ţară frumoasă avem!”, avea să spună domnia sa, după care s-a pus pe cântat. În sala de lectură a Bibliotecii Nicolae Iorga din Ploieşti, s-a făcut linişte, pentru a face loc cântecului popular românesc. Timp de câteva minute, cu muzica lui Iovu ne-am afundat în lumea legendei şi a mitului popular, marele muzician oferindu-ne posibilitatea de a pătrunde semnificaţiile străvechiului tezaur al folclorului românesc. Mulţumim, Maestre, te mai aşteptăm pe la noi!

De la acest minunat moment literar- artistic, am rămas însă şi cu un gust amar. Când oaspeţii din Chişinău au sosit, obosiţi, în sala de lectură a bibliotecii, unde urma să se desfăşoare manifestarea, nu erau decât câteva persoane: două de la Asociaţia “Cultul Eroilor”, unul de la “Pro Basarabia şi Bucovina” cu doi elevi, un grup de studenţi basarabeni de la UPG Ploieşti, câţiva cititori ai bibliotecii, alţi vreo trei bărbaţi avizaţi de eveniment, printre care şi un cunoscut scriitor local şi cam atât. Nu a fost nimeni de la Asociaţia Judeţeană a Veteranilor de Război – care avea posibilitatea de a acorda câte o binemeritată Diplomă de Patriot celor două personalităţi basarabene. Repetând astfel gestul Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război – relatat de un săptămânal prahovean – care a acordat o asemenea diplomă lui Gigi Becali, precum şi unui tânăr deputat ploieştean care, pentru simpla propunere de realizare a Monumentului Unirii în Piaţa Alba Iulia din Capitală, a fost onorat cu diplomă de…patriot. Măi, să fie! Nu a fost prezent nici cineva de la administraţia judeţeană şi municipală şi nici de la instituţiile de cultură din municipiu. Nici presa nu a fost reprezentată decât de o jurnalistă de la cotidianul “Telegrama” şi un cameraman de la o televiziune locală, venit spre finalul manifestării. Dar cel mai mult a deranjat faptul că Mircea Cosma, preşedintele Consiliului judeţean, un prieten apropiat al românilor de peste Prut, recent desemnat reprezentant special al UNCJR în relaţiile cu R.Moldova, a lipsit de la o întâlnire de suflet cu doi distinşi oameni de cultură basarabeni. Domnia sa se afla în aceaşi clădire, cu un etaj mai sus, unde avusese loc redeschiderea festivă a „ Muzeului Omului”, eveniment la care a participat şi acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, dar în momentul când prof. Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii, i l-a prezentat dlui Mircea Cosma pe dr.Vasile Şoimaru, festivitatea se încheiase practic şi domnia sa putea să coboare cele câteva trepte, alături de invitatul său, dl acad Stolnici, măcar să le adreseze un salut de bun venit celor doi oaspeţi basarabeni. Cred că însuşi dl acad, Stolnici s-ar fi bucurat de cunoştinţa acestora. Cei doi oaspeţi, nu au spus-o, dar în sinea lor au rămas cu un gust amar de primirea de la Ploieşti. Împreună cu prietenul meu, Viorel Bulgaru, am încercat să „dregem busuiocul”, oferindu-le celor doi o masă la Pub Doroftei, după care ei au plecat spre Bucureşti, unde miercuri, la Palatul Şuţu, cei doi au repetat lansarea de carte basarabeană cu cântec de la Ploieşti, unde atmosfera a fost, cu siguranţă, mult mai frăţească.

Ioan POPESCU

21 Martie 2013

http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/17350-o-lansare-de-carte-cu-cantec-si-descantec-la-ploiesti.html