Dialog întreţinut de Ionel CĂPIŢĂ cu Vlad POHILĂ, publicist, traducător, lingvist-practician, redactor-şef al revistei BiblioPolis a Bibliotecii Municipale Hasdeu din Chişinău, cavaler al Ordinului Republicii.

I.C. – Dragă Vlad, nici nu-mi vine a crede că parcă mai ieri eram studenţi la Universitatea de Stat din Chişinău şi visam să devenim jurnalişti…, azi, uite frate că faci 60 de ani. Îţi vine a crede?

Vl. P. – Da… parcă mai deunăzi păşteam caprele pe malul Cuboltei, un afluent al Răutului care seca verile, pe atunci. Mânam caprele pe o insulă, foarte bogată în iarbă, iar eu îmi făceam astfel o „insulă” a mea, a lecturilor fascinante… căci puteam citi nestingherit cât era ziulica de mare şi nu conteneam să mă mir: cât de frumos scrie poetul (nuvelistul, romancierul, dramaturgul)  cutare sau cutare. Eram prin clasele IV-VI. Mai târziu, citeam cele mai bune ziare şi reviste din acei ani: Tinerimea Moldovei, Cultura, Moldova, Nistru etc. şi mă minunam ce măiestrit îşi mai ticluiesc articolele unii autori! Deopotrivă cu Radio Chişinău, ascultam Radio Bucureşti şi Radio Europa Liberă (în română, desigur, căci alte limbi nu ştiam), şi rămâneam frapat, uimit: cum mai vorbesc reporterii acolo! Şi mă frământam: oare voi putea scrie / vorbi şi eu cândva ca ei?!… Să ajungla Universitate, la jurnalism, îmi părea, vorba cântecului, “un vis frumos, chiar prea frumos să poată fi şi-adevărat”… Anii de studenţie au zburat însă primii aidoma unor păsări speriate de şuieratul unui glonţ vrăjmaş. Apoi, parcă s-au prins într-o competiţie a grabei, a neliniştii, a zbuciumului, şi celelalte segmente temporale, marcate prin vreo şapte locuri de muncă. Nu am sărbătorit cu fast aniversările, dar m-am mirat când am ajuns la 40 de ani – era în 1993 şi îmi părea că sunt prea în vârstă pentru spectaculoasele schimbări ce se produceau. Dar ştiam – şi din cărţi, şi din experienţa unor oameni apropiaţi: dacă nu de la 35, apoi de la 40 de ani la sigur orice om începe numărătoarea inversă, pe care e bine să o accepţi raţional, folosind la maximum anii pe care ţi-i mai sloboade Cel de Sus.

 I.C. – Ştiu că te-ai născut în comuna Putineşti, din câmpia Sorocii… Dar de unde ai crede că ştiu? De la tine. Pentru că întotdeauna, cu prima ocazie, vorbeşti cu atâta dragoste şi cu atâta patimă despre satul în care te-ai născut, despre consătenii tăi, despre învăţătorii de acolo, despre familia ta numeroasă, încât am impresia că locuieşti în Chişinău, dar acasă eşti… la Putineşti. Sau poate eu nu înţeleg ceva? Dar dacă e aşa cum presupun eu, te destăinuieşte lumii de ce-i aşa?

Vl. P. – Poate să pară cuiva ciudat, dar fiind ţăran din talpă, m-am rupt uşor şi se pare că definitiv de viaţa de la ţară. Cunosc oameni, care nu se simt bine dacă nu văd o dată pe lună, măcar, satul natal, şi cel mai edificator exemplu ni-l oferă economistul, publicistul, maestrul fotograf Vasile Şoimaru care, colindând lumea largă, mereu se întoarce, mânat de dor,la Cornova-inatală din codrii Orheiului. Mi-e ruşine să o spun, însă adevărul e că nu simt ceva similar raportat la satul meu de baştină. Totuşi, trei „segmente umane”, ca să le zici aşa,

de la Putineşti, mă însoţesc pretutindeni şi mereu, de când mă ştiu. Încep cu biblioteca sătească, unde lucra o rudă, o verişoară de a tatii, ce făcuse câţiva ani de Şcoală Normală la Iaşi. Cânderam prin clasa a VII-a, o oboseam cu solicitările mele de noi şi noi cărţi şi într-o bună zi mi-a încredinţat cheile de la bibliotecă: intram acolo când doream, stăteam printre cărţi, ziare şi reviste – cât îmi poftea inima… Alte două “spaţii” de importanţă majoră, pentru mine, de la Putineştile-ai şi numit: casa părintească, surorile şi fraţii; apoi – şcoala din satul natal. Din cei vreo 25-30 de învăţători şi profesori de la şcoala mea, vreo zece făcuseră studii în România Mare şi ei creau atmosfera, ei dau tonul pentru bunul mers al lucrurilor la ore şi chiar în afara lor. Până a lua însă ceva – foarte mult! – de la şcoală medie de cultură generală, am avut “şcoala de acasă”, şi nu numai proverbialii şapte ani. Mama credea în Dumnezeu sincer şi adânc; era o fire blândă, avea o memorie fenomenală şi ne-a dat şi nouă, generos, aş zice, din aceste virtuţi; alta e cum am putut să le purtăm noi, fiecare, în viaţă. Tata era un excelent gospodar, era cu adevărat priceput la toate, dar când a vrut să ne înveţe şi pe noi, fiii, în cazul meu a suferit un eşec dureros, căci de mic nu aveam nici atracţie, nici îndemânare pentru muncile de gospodar. Însă tata fusese ostaş în Armata Română, a murit cu mândria că a depus jurământ de credinţă celui mai mare mareşal dintre toţi, cum îl califica el pe Ion Antonescu… (De altminteri, a  plecat tata, din astă lume, şi cu speranţa spulberată de a vedea „cum iar îs tăţi românii la un loc” – cum numea el, metaforic, şansa Reunirii). Într-o abordare ţărănească, simplă, dar curată, tata avea un admirabil românism, neştirbit în niciun fel de anii grei de ocupaţie. Această abordare era mereu alimentată, consolidată şi de luxul pe care şi-l permitea – aproape că anual – de a merge în România, unde se refugiaseră o soră şi doi fraţi ai lui, dar şi de vizitele făcute destul de des de către cei doi unchi şi de mătuşă la noi. Eşecul de a fi învăţat de la tata a fi bun gospodar a fost recompensat, cred eu, prin preluarea iubirii de România, a atitudinii pioase faţă de tot ce este românesc, “al nostru adică”,  şi îl citez din nou pe tata. Consider, totuşi, că cele mai importante lecţii primite acasă au fost cele din care am învăţat, biblic vorbind, să putem iubi şi ierta; să ne respectăm reciproc, să trecem repede peste posibile supărări; să fim uniţi, şi la bucurie, şi la durere.

I.C. – Ascultându-te în repetate rânduri cu câtă inimă şi cu cât suflet vorbeşti despre toţi acei de-acasă, n-aş mai şti niciodată, dacă nu-mi spui, care dragoste în viaţa ta e mai mare, cea faţă de baştină, de părinţi, de fraţi şi surori sau cea de Limba Română? Ai editat chiar şi o carte foarte impunătoare Şi totuşi, Limba Română…

Vl. P. – Nu ezit nici o dată să spun o vorbă bună despre părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească în pace, şi alături de ei, pe fratele şi sora care au părăsit aceste tărâmuri. Fraţii, mai mari sunt în putere; să le dea Domnul sănătate şi să se descurce cât mai bine în aceste vremuri rele. Surorile, două mai mari şi două mai mici, îmi sunt deosebit de scumpe pentru că, elementar, sunt ale mele, dar şi pentru că mi-a fost drag întotdeauna omul cuminte, corect, blajin, fragil la încercările vieţii, dar care nici nu se lasă apăsat, înfrânt, de necazuri şi dureri. În plus, ca şi mine, au patima cititului… Mă rog de sănătatea lor mereu, avem o comunicare continuă, deasă şi consistentă, exact aşa cum se cade să fie între fraţi şi surori.

Nu fac deosebire între condiţia umană (familială, personală, individuală) şi cea naţională – le găsesc organic unite, greu sau imposibil de despărţit, aidoma vaselor comunicante. Le recomand şi altora să nu le delimiteze, cel puţin să nu le contrapună. Cum am mărturisit mai sus, am fost un mare norocos, un mare avantajat – şi în casa părintească, şi la şcoala de cultură generală. Am mai avut însă un privilegiu de care nu ştiu câţi alţii au mai beneficiat la noi: rudele noastre din dreapta Prutului, refugiate în 1944, la a doua venire a hoardelor ruseşti. Un unchi era învăţător, altul dascăl (ulterior, contabil), tanti a ajuns profesoară de istoriela Universitateadin Bucureşti. Vizitele lor, la noi, erau adevărate sărbători. Da, ne aduceau şi ceva haine, încălţăminte, dulciuri, dar ne donau cărţi şi discuri şi, esenţial, ne dăruiau nişte discuţii fireşti, calme, accesibile şi extrem de convingătoare despre limba română, despre istoria adevărată, despre identitatea noastră. Astfel ni se cultiva dragostea de ce este frumos şi românesc, inclusiv o atenţie sporită faţă de felul cum vorbim, ca să nu tulburăm comunicarea cu rudele dragi. Faptul acesta mi-a acutizat interesul, pasiunea pentru limba, literatura, cultura şi istoria românilor, iar concomitent m-a făcut să fiu mai atent la exprimarea corectă, încât, într-un târziu, să ajung la o teamă, apoi şi o aversiune faţă de rusisme. Pe urmă, am ales eu să fiu cât mai aproape de valorile spirituale ale Neamului nostru: la facultate şila Salade literatură străină (românească!) a Bibliotecii Republicane; în munca de translator pentru turiştii români ce veneau în Rusia, când am cunoscut numeroşi intelectuali de marcă;la Academie, printre cercetători distinşi şi multe cărţi rarisime; prin colaborări la diferite ziare, reviste, edituri ş.a.m.d. Menţionez că, în pofida unor opinii eronate, dragostea pentru limba română, pioşenia faţă de valorile noastre naţionale nu m-au împiedicat – ba poate chiar dimpotrivă! – să mă familiarizez şi cu alte limbi, cu alte culturi…

I.C. – Nu  e un secret că academicieni, savanţi lingvişti, istorici, critici literari, scriitori, poeţi, oameni de cultură, politicieni din acest colţ de lume şi-ar dori să te aibă redactor, lector, consultant a tot ce aştern ei pe hârtie, atunci când tu nu ai niciun grad ştiinţific, deşi ai făcut doctorantura, nu eşti măcar doctor în ştiinţe. Cum de-aşa? Te mulţumeşti cu atâta că elita de la Chişinău te consideră academician, fără a fi membru al vreunei Academii?

Vl. P. – Aici, nu pot să nu evoc un caz ce mi s-a întâmplat cu vreo trei decenii în urmă. Admiram articolele şi cărţile de cultivare a limbii scrise de Valentin Mândâcanu, şi când l-am cunoscut personal, discutând câte în lună şi în stele, la un moment l-am întrebat, sincer mirat: “Cum de nu sunteţi măcar candidat ( = doctor în ştiinţe), când s-ar părea că trebuie să fiţi profesor doctor în domeniu?!…” Mi-a răspuns râzând, molipsitor, cum numai V. Mândâcanu putea: „Prefer să fiu întrebat de ce nu sunt doctor în ştiinţe, decât să fiu întrebat de ce sunt profesor doctor…” Dar nu aş vrea ca această butadă să fie aplicată cu referire la toţi cercetătorii titraţi sau la cadrele didactice  cu grade, doar în cele mai dese cazuri, în spatele acestor titluri şi grade stă recunoaşterea eforturilor făcute zile şi nopţi, a unor munci de-a lungul anilor. Mai simplu spus, să nu fie puşi în aceeaşi oală cercetătorii oneşti cu cei care au avut noroc, pile, situaţie ori bani  pentru obţinerea unor demnităţi nemeritate. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc franc: mi-a jucat festa felul propriu de a mă risipi în mai multe activităţi concomitent; lipsa spiritului de organizare, dar şi lipsa de ambiţii. În plus, tocmai era fierberea din 1988-1989 când ar fi trebuit să iau doctoratul în lingvistică, or aşa ceva mi se părea cu totul nesemnificativ, atunci.

Nu ştiu care elită m-ar considera academician… căci elita “oficială”, consacrată, cu actele în ordine, altfel de academicieni promovează: mai ales din cei care ştiu a vorbi mult şi frumos, dar în esenţă, găunos – dacă e să mă refer la domeniul care îmi este cel mai apropiat. O întâmplare a făcut să parcurg recent lista de membri de onoare ai Academiei Române, promovaţi după decembrie 1989. Incredibil, dar adevărat: numai străini sunt în acea listă, inclusiv dintre cei care nici nu-şi maschează ura viscerală faţă de români şi de valorile noastre naţionale, alde Elie Wiesel; iar pe lângă aceştia, şi unii români, inclusiv basarabeni, cu un statut intelectual incert şi un trecut suspect, printre care te şi miri cum de au nimerit savanţi precum criticul literar Mihai Cimpoi sau istoricul Andrei Eşanu… Desigur, nu aş dori nici unui savant onest, nici unui om de treabă să completez asemenea liste.

I.C. – Chiar dacă a trecut ceva vreme din 2007, îmi stăruie şi acum în memorie cuvintele marelui Grigore Vieru, reţinute şi în paginile săptămânalului Literatura şi Arta privind eul tău ca personalitate: „Un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnită la noi”. În acest context, aş vrea să te întreb: cum se împacă modestia ta cu obrăznicia din jur?

Vl. P. – Ciudat, însă faptul că sunt mai retras şi-mi potolesc la timp impertinenţa, “înaripează” obrăznicia unora. Însă, nu e aceasta o problemă… deh, vorba cântecului, “rabdă inimă şi taci”… deşi, slab cum sunt la pumni şi la caracter, ştiu, totuşi, a da şi replica, cu demnitate şi tărie. Problema cea mare o constituie modestia, smerenia, cumsecădenia, acea cuminţenie a pământului (surprinsă şi înveşnicită în piatră de Constantin Brâncuşi), tradiţionala, legendara, dar şi proverbiala cuminţenie a românilor în genere şi poate în special a basarabenilor. Pe de o parte, aceste valori, sfinte cândva, până nu de mult, pentru oamenii noştri de la ţară, cel puţin, acum degradează vertiginos, mă tem să spun că dispar chiar, în relaţiile dintre noi, cei de aceeaşi limbă, de aceeaşi simţire etnică. Pe de altă parte, ce a mai rămas din aceste valenţe, devine obiectul unor penibile perversiuni, cum ar fi o cumplită exploatare din partea străinilor: studiind, din curiozitate, fenomenul raportului dintre băştinaşi şi venetici, pot spune cu maximă precizie că nicăieri în spaţiul colonial rusesc, ex-sovietic, nu este un abuz mai penibil de aceste calităţi, nu există mai multă batjocură a străinilor faţă de cuminţenia destoinică, profund omenească a conaţionalilor noştri. Din păcate, aşa ceva se resimte şi în dreapta Prutului, unde ajung la cote înspăimântătoare obrăznicia şi agresivitatea celor două minorităţii tradiţional orientate de liderii lor spirituali spre hărţuirea, umilirea, complexarea românilor; spre şubrezirea, apoi şi demolarea, din nou, ca în 1940, a Statului Român.

I.C. – Orice-am zice, dragă Vlad Pohilă, 60 de ani e o vârstă… care are tot dreptul să te întrebe: Ce ai făcut, ce ai reuşit până acum, ce n-ai reuşit, ce mai ai de gând să faci, ce te bucură, ce te întristează?

Vl. P. – Mă gândesc acum că oricare ar fi cântarul, oricare ar fi contabilii, cu certitudine am făcut aici mai mult bine decât rău – şi în comunicarea cotidiană, şi în munca pentru binele conaţionalilor. Sunt un mare norocos, ce mai: în linii mari, mereu am făcut ceea ce am dorit, ce mi-a plăcut; am sprijinit pe cei dragi (şi pe cei mai necăjiţi, poate ghinionişti, dar cuminţi). Bunul Dumnezeu şi părinţii mi-au dăruit atâta iubire, încât nu ştiu de voi avea ani şi de voi cunoaşte atâţia oameni vrednici să le-o împărtăşesc. O sursă vie de mari bucurii a fost mereu dragostea infinită pentru Limba Română pe care, în plus, cât am putut, am cultivat-o şi am apărat-o. Trăiesc din plin marea bucurie a cărţii, a lecturii, a cunoaşterii şi, desigur, cu nimic comparabila satisfacţie a scrisului. Prin scris, am adus multor semeni bucurie, altora le-am adus satisfacţia revelaţiei… Despre ce mă întristează aş prefera să vorbesc cu altă, proximă, ocazie, dar dacă nu e bine să evit răspunsul, o spun extrem de concis, căci nu am plăcere să vorbesc despre lucruri întristătoare. Sunt decepţionat şi îndurerat căla Chişinău, dar nicila Bucureşti! nu se găsesc lideri pe potriva aşteptărilor pe care le nutream prin 1989…

I.C. – Şi o ultimă întrebare, la fel dintre ci pe cei ele banale, dar greu de omis într-un dialog: ce  mai aştepţi de la viaţă, ce ai dori să mai vezi cu ochii tăi?

Vl. P. – Dacă numărătoarea inversă de care am amintit mai sus este atât îngăduitoare încât îmi permite să-mi exprim şi unele speranţe sau proiecte, recunosc, o fac cu plăcere, şi pe câteva planuri distincte. La nivel global (nu globalist!), doresc mult să lumineze Domnul acele forţe obscure care de decenii şi secole luptă pentru dezbinarea, pentru prăbuşirea noastră şi a altor necăjiţi ca noi în hău. Să-i cuminţească Cel de Sus, iar de nu – să dea forţe altora ca să-i pună la punct. Sub aspectul naţional, mi-aş dori, recurgând la spusa lui tata, să fie iarăşi toţi românii împreună, şi dacă a trăi într-un stat pare a fi imposibil, acum, împreună să fim în vecii vecilor sub aspect spiritual, cultural, lingvistic, adică pe acel palier dat de Dumnezeu şi de care nimeni nu ne poate lipsi. La nivel “local”, individual, personal, vreau să îndrept gândul meu cel mai bun şi mai luminos spre surorile şi fraţii mei, spre alte rude, spre prieteni, colegi, oameni pur şi simplu dragi. De asemenea, intenţionez să scot în acest an, mai deosebit pentru existenţa mea sub soare, două, poate chiar trei cărţi noi, căci „materie primă” am pentru vreo cinci volume. Ca orice om al scrisului, ţin să-mi apară nişte tipărituri ce ar trezi interesul şi ar fi utile altora. În fine, doresc ani mulţi presei româneşti de la Chişinău şi din alte oraşe basarabene, inclusiv frumoasei, captivantei reviste Natura, cu toată recunoştinţa că şi-a amintit şi de mine acum când marchez încă o crestătură pe răbojul existenţei mele.

Consemnare: Ionel CĂPIŢĂ