organizat la Craiova cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la naşterea

Poetului și Patriotului Adrian Păunescu.

…Următorul sfârşit de săptămână, cel care marchează şi data de 20 iulie la care tatăl meu, poetul Adrian Păunescu, ar fi împlinit 70 de ani, va găzdui, cu emoţie şi generozitate prima ediţie a Festivalului Internaţional Adrian Păunescu, la Craiova, oraşul în care şi-a luminat, copil fiind, albastrul ochilor şi profunzimea ideilor. Nu am fi găsit, probabil, un loc care să ţină piept mai bine amintirilor decât această frumoasă reşedinţă de judeţ şi de lume, decât această Craiovă, „campioana unei mari iubiri” şi, iată, anul acesta, şi domiciliu al unui mare act de poezie, muzică şi conştiinţă.

În cele trei zile de Festival, vom trăi momente emoţionante şi vom lansa acţiuni dinamice: concurs de poezie, discursuri academice, dezvelire de bust, vizită la casa părintească din Bârca, lansare de carte, recitări, spectacol de muzică folk pe versurile lui A.P. Pentru a nu omite nici un detaliu, las să vorbească în locul meu programul oficial al acestei prime ediţii a unei mişcări căreia, atât cât se va putea, atât cât vom putea, vom încerca să-i asigurăm continuitatea:

Vineri, 19 iulie 2013
Ora 17.00: Sala Primăriei
Festivitate de deschidere – alocuţiuni
Concursul de Poezie „Adrian Păunescu” – lecturi, comentarii şi deliberări juriu


Sâmbătă, 20 iulie 2013
Ora 10.00: plecare spre Bârca
• Ora 11.00 Bârca: Dezvelirea bustului lui Adrian Păunescu în faţa Casei de Cultură din localitate; Vizită la casa părintească
• Ora 17.00: Foaierul Teatrului Naţional Marin Sorescu, Craiova
Lansare cărţi: Maluri de Prut, De la Bârca la Viena şi înapoi,
Album omagial Adrian Păunescu
Concurs poezie – anunţarea câştigătorilor
Recitări din opera poetului – Eusebiu Ştefănescu, Dorel Vişan, Adam Erzsebet, Rodica Mandache şi studenţii săi
Duminică, 21 iulie 2013
Ora 10.00 – Atribuirea numelui Adrian Păunescu unei străzi din Craiova
Ora 11.30 – dezvelire bust Adrian Păunescu pe Aleea Personalităţilor de lângă Teatrul Naţional Marin Sorescu
Ora 20.00: Spectacol muzică folk şi poezie pe versuri de Adrian Păunescu
Piaţa Prefecturii, cu participarea:
Nicu Alifantis, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Mircea Vintilă, Andrei Păunescu – trupa Totuşi, George Nicolescu, Emeric Imre, Mădălina Amon, Vasile Mardare, Mihai Napu, Raul Cârstea, Cristian Buică, Octavian Bud, Magda Puskas, Valentin Moldovan, Evandro Rossetti.

Mulţumim tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment cultural!
Pentru Adrian Păunescu, haideţi la Craiova, să dovedim împreună că flacăra sa are încă putere să ne ţină aproape.

Ana-Maria Păunescu, 14 Iulie 2013

 

Notă: Am dorit foarte mult să particip (cu aparatul de fotografiat!) la această premieră națională/internațională, Festivalul Internaţional Adrian Păunescu. Dar nu am această posibilitate, având pe agendă un important și irepetabil Festival folcloric al românilor din Timocul sârbesc (19-21 iulie), apoi un alt Festival în Banatul sârbesc (26-28 iulie), pentru a-mi completa colecția de imagini cu români din jurul României. Mai mult decât atât, în ziua deschiderii Festivalului la Craiova voi trece prin acest oraș românesc în drum spre Porțile de Fier și Timocul sârbesc… Totuși, am hotărât să  particip și eu, de la distanță, la acest Festival cu un grupaj de materiale consacrate memoriei Poetului, precum și cu o expoziție din 70 de  fotografii,  cu genericul:

            70 de ani de la naşterea Poetului și Patriotului Adrian Păunescu,

majoritatea efectuate de mine la întâlnirile pe care le-am avut cu Maestrul în cei doi ani și patru luni cât l-am cunoscut personal, dar și imagini de la înmormântarea Poetului drag…

(Pentru a vedea cele 70 de imagini, faceți click pe Galerie foto“!)

 

V.Șoimaru

 

O VESTE BUNĂ

Mă asupresc nemilos temele zilei. Nu mă lasă în pace nici amintirile. Cum aş putea să nu mă gândesc la scumpirea criminală a vieţii, într-o conjunctură istorică în care, treptat, au fost distruse toate pârghiile, prin care binele să mai poată ţine piept răului? S-a dat drumul furtunii şi ne mirăm că nimeni nu o mai poate opri şi că ferestrele şi uşile se zgâlţâie în tocurile lor, tocmai din cauza furtunii. Piaţă liberă, într-o lume bolnavă de profit şi de speculă! Reglarea preţurilor în jos, prin abundenţă de produse devine imposibilă câtă vreme preţul petrolului este jucat, după voia lor, împreună cu preţul gazului metan, de factori incontrolabili ai puterii ilegitime.
Ce pot eu face, ca om public, împotriva acestui curs toxic al lucrurilor? Mă urmăreşte, pe de altă parte, o altă imagine: marele scriitor român Marin Preda opunându-se, cu preţul vieţii, reintroducerii de către Nicolae Ceauşescu a realismului socialist în cultura română! Trebuie – ca martor ce m fost – să scriu în amănunt toată această poveste adevărată. Acolo trei oameni au fost actorii acestei incredibile scene, în care Marin Preda i-a spus lui Nicolae Ceauşescu că, dacă liderul reintroduce realismul socialist, el, Marin Preda, se sinucide. Grav. Cu economie de mijloace. Fără exces imaginativ. Şi a repetat aceeaşi frază: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”.
Imaginea banală a lui Marin Preda, în lumea literară, e aceea a unui mare scriitor lipsit de generozităţi civice. Sigur că Moromete avea şi curiozităţi, şi îngustimi, şi ciudăţenii. Dar, într-un moment de cumpănă pentru istoria culturii române, cum a fost acela în care se dorea revenirea la un model nenorocit şi vulgar de literatură, Marin Preda şi-a jucat, fără nici o urmă de mercantilism, viaţa. Că scena aceasta s-a întâmplat, nu încape nici o îndoială. Din păcate, însă, într-o lume a derizoriului, până şi un asemenea gest eroic a fost murdărit.
Ce interes aş avea eu să-l eroizez pe Preda? Sigur că, nemaifiind în viaţă doi dintre cei trei participanţi la respectiva clipă istorică, denigratorii lui Preda pot fabula. Dar eu voi aduce ultimul argument, invincibilul argument că lucrurile au stat aşa: profesorul Eugen Simion a strâns, într-o carte numită „Timpul n-a mai avut răbdare”, mărturii despre Marin Preda, la începutul anilor ’80 foarte curând după moartea scriitorului. Despre acest eveniment de conştiinţă eu am scris şi atunci. Şi, cum orice text, în care se făcea referire la Nicolae Ceauşescu, era cenzurat, iar când textul punea probleme atât de grele, el îi era arătat lui Ceauşescu, însuşi, este evident că povestea înfruntării de către Marin Preda a ideii lui Ceauşescu de a introduce realismul socialist, putea fi oprită de cei din jurul liderului sau chiar de lider.
Şi, dacă nici curajul meu de a relata, atunci, această încercare a puterilor, Ceauşescu-Preda, nu e lipsită de curaj, din moment ce era pus într-o situaţie unică liderul politic, obişnuit cu măreţia, de care uneori era în stare, ar fi fost o nebunie din partea oricui scria în epocă, să inventeze o asemenea situaţie de viaţă, deloc idilică. Dar oameni fără talent şi fără caracter au lucrat, în anii din urmă, împotriva acestei imagini a curajului şi conştiinţei de sine, imagine care ar fi trebuit să aibă şi o anumită însemnătate didactică pentru generaţiile de scriitori care urmau.
Multe, foarte multe se adunaseră în jurul meu, să mă eliberez de ele şi să le scriu. Dar s-a întâmplat ceva care m-a tulburat peste măsură. M-au vizitat doi români din Basarabia. Vasile Şoimaru şi Ioan Caliniuc. Ei mi-au adus o carte fenomenală, „Românii din jurul României”. O carte pe care Vasile Şoimaru a realizat-o în 5 ani, străbătând 100 000 de kilometri. Oameni cu adevărat serioşi, temeinici, iubitori de neam şi de ţară au pus umăr lângă umăr şi au împlinit acest monument tipografic, care costă oriunde pe lume foarte mult şi vine să confirme un fapt profund îmbucurător: românii nu au ieşit din istorie, ei există, oriunde li s-a întâmplat să-i arunce valul tulbure al timpului.
După atâtea veşti rele câte am auzit şi aud, iată în sfârşit o veste bună. Aceşti intelectuali de dincolo de Prut îşi riscă liniştea şi, uneori, viaţa, ca să adeverească existenţa românească. Între ei, împreună cu ei, un ziarist şi scriitor de super clasă: Vlad Pohilă. Revista noastră va publica, în mai multe numere ale sale, imagini semnificative, cuprinse în aceste pagini, care vibrează de o sfântă chemare către ţara întreagă. Mă înclin în faţa autorilor acestei capodopere. Doamne, ocroteşte-i pe români!

Adrian Păunescu, 26 iunie 2008

 

Basarabia pe cruce

Se urcă Basarabia pe cruce
Şi cuie pentru ea se pregătesc
Şi primăvara jertfe noi aduce
Şi plînge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casă moare cineva
Şi n-are ţara dreptul să respire
Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,
Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi
Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul
Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urcă Basarabia pe cruce
Şi nu ştim învierea cînd va fi.

Adrian PĂUNESCU

 

Un autograf de la Adrian Păunescu aşteptat un sfert de veac

            Era începutul lunii iunie 1983 când îmi făceam valiza pentru a reveni la Chişinău de la un stagiu ştiinţific la ASE Bucureşti. Zilnic intram în magazinul „Muzica” din Calea Victoriei şi prin librăriile capitalei României în căutarea discurilor Cenaclului „Flacăra” şi măcar a unui volum de versuri al poetul Adrian Păunescu, conducătorul cenaclului. Mai visam şi la un autograf de la poet. Un mic succes am avut abia în penultima şi ultima zi a aflării mele la Bucureşti. Mai întâi mi-a cedat discurile sale o ruda de a mea. Apoi familia conducătorului meu ştiinţific, prof. dr. Constantin Bărbulescu m-a invitat la o cină la restaurantul „Cina” din centrul capitalei. La despărţire profesorul a scos din caseul său volumul mult dorit „Rezervaţia de zimbri” în care erau inserate şi strălucitele versuri «Rugă pentru părinţi» şi „Dor de Eminescu”, pe care le cânta întreaga Românie şi mulţi români din Basarabia. Pe foaia de titlu am observat o dedicaţie dar nu era a poetului ci a profesorului care s-a lipsit de acest volum, şi lui drag, numai să-mi facă mie o plăcută surpriză ca să am o amintire pentru toată viaţa. Conţinutul dedicaţiei era următorul: „Tov.conf.dr. Vasile Şoimaru. Citind această carte de versuri a unuia dintre cei mai talentaţi şi controversaţi poeţi români contemporani, să-ţi aminteşti cu plăcere de Bucureşti, de România şi de prietenii tăi prof.univ.dr. Constantin Bărbulescu, economist Cezarina Radu-Bărbulescu şi medic Nicu Radu, 9.VI.1983”…

A tercut un sfert de veac şi iată că pe 26 iunie 2008 am avut norocul să-i calc pragul casei şi să-i înmânez poetului ultimul meu album. După ce a parcurs albumul şi-a spus părerea despre el pe care a şi publicat-o în următorul număr al revistei sale „Flacăra”. Dar cel mai important că la acea întâlnire m-am ales, însfârşit, după un sfert de veac, cu un autograf de la poet şi nu pe o carte obişnuită, ci chiar pe „Cartea cărţilor de poezie” a Domniei sale (1776 pagini) cu următoarea dedicaţie: „Domnului Vasile Şoimaru cu fraternă iubire. A.P.”…

A câta oară în viaţa mea mă conving că dacă ai multă răbdare, odată şi odată se împlineşte orice dorinţă… Aşa se v-a îmlini şi cea mai mare dorinţă a mea şi a poetului de revenire acasa a întregii Basarabii, în ciuda tuturor nepoftiţilor… Şi nici măcar nu v-a fi nevoie de un nou sfert de veac pentru aceasta…

În zilele următoare poetul va rotungi 65 de ani de la naştere, văzând lumina zilei în data de 20 iulie 1943 la Copăceni, judeţul Bălţi. Îi doresc poetului drag mulţi ani rodnici în continuare alături de Neamul său şi de familia sa pe care o iubeşte ca pe tatăl său spiritual, Mihai Eminescu. La multi ani, prietene şi, multumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale măcar după 25 de ani de viaţă.

Literatura și Arta, 17 iulie 2008; Flacara lui A.P., 2009.01.17-23.

                             La mormântul lui Adrian Păunescu

 

Maestre, am venit la Bellu,                                    Bătrânul Prut e plin cu-amare lacrimi,

La noul loc de trai al tău                                       Ambele maluri fiindu-le izvorul

În cimitir e linişte şi pace ,                                    Cine-o să-ntindă poduri peste timpuri

În Ţară este jale şi e greu.                                      Şi cine-o să mai cânte tricolorul.

 

Prim „copăcel” la Copăceni ai izbutit                   Fug toţi din Atlantida condamnată

Şi viaţa ţi-ai trăit-o în picioare                              Spre viaţă, ţărmuri calde, dar străine

Să te doboare cine s-a gândit                                Cine rămâne – ajutor aşteaptă,

A dispărut ca molia la soare.                                 Dar apa multă vine, vine, vine.

 

Tu ai plecat la noua-ţi locuinţă                              Două decenii clocotim întruna

Lăsându-ne o veşnică comoară                            Şi-n spuma din acest ocean fierbinte

Şi „Cartea cărţilor…”, şi „Flacăra” nestinsă,        Se îmbulzesc prea mulţi să ne conducă,

Curaj şi mare dragoste de Ţară.                            Dar nimeni n-are suflet de părinte.

 

Nu prea mai sunt pe-aici români de sânge,             În ochi le-ai spus în „Marşul de adio”

Ce viaţa şi-ar jertfi pentru cei trişti                       Celor ce spuma îi ridică în continuu:

Si Atlantida iarăşi ne învinge –                              „La muncă, derbedei, că trece anul

N-a fost posibil singur să rezişti.                           Şi vin ăilalţi şi-or să vă ia ciolanul”.

 

Iar neamul meu neocrotit rămâne,                         Atlanţii tăi şi-un nou Mihai Viteazu

Căci arma-n mâna-ţi fermă a tăcut                        Salvarea noastră poate că va fi

Şi trădătorii ce ne vând şi ne dezbină                    Veni-va timpul, s-a sfârşi necazul,

În ofensivă plină au trecut.                                    Şi soarele pe cer va reveni.

 

S-a dus şi Grig, şi tu ne-ai spus adio

Suntem orfani, nu mai avem nici casă

E scoasă Sfânta Tară la vânzare

Şi negustorii pregătesc fatala farsă

 

                                          Ioan Caliniuc    

 

Reconciliere cu Domnul

(La moartea poetului Adrian Păunescu)

S-a stins o altă flacără română,

Căci iar plecă un bard la Domnul…

Şi nicio vorbă caldă nu m-alină,

Şi nopțile-mi alungă somnul.

Mai ieri se înălţă la cer Vieru

Şi Păunescu-n grabă l-a urmat,

De parcă nu se-nchise bine ceru’,

De parcă Eminescu i-a chemat.

O, Doamne! Voia ta e rost ceresc,

Dar, rogu-Te, alungă-mi grija

Că mult prea-Ţi place versul românesc

Şi că-l râvneşti cumva şi pe Dabija!

Ni-l lasă, Doamne, jos pe el!

Măcar să împlinim Unirea,

Căci versul lui – aici, nu-n cer –

Ne luminează Regăsirea.

Gheorghe Pârlea

Mirosloveşti, Iaşi

 

Fănuș Neagu în apărarea lui Adrian Păunescu

H O I T A R I I

Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veş­niciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asu­pra criticului Mihai Ungheanu, avându-1 ca autor pe Vladimir Tismăneanu, pre­cum şi vârtejul de isterie barbară dez­lănţuit, la TVR1, de Andrei Cornea îm­potriva lui Adrian Păunescu. Ţin să pre­cizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne în­juraţii morţii chiar în ziua când îi du­cem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gus­turile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stalinistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vla­dimir Tismăneanu, cunoscut sub nume­le de Leon Tismineţchi zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta perio­dic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cere­rea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadre­le activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub condu­cerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: „Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea „opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe dar să nu trec prin toate. Dar nu! tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regi­mului pe care atât de mult îl urăşti încât îmi vine să cred că eu şi nu dumneata sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Dom­nul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole. Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi niciun vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetu­lui regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bu­levardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochi cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgos­tit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţi­nea o strânsă legătură cu corifeii comu­nismului românesc, învăţătorul Constan­tin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Parti­dului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!), marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psal-mistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspun­zând la numele de Ion Vitner şi care-1 avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, pro­gres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Cos­tică a ales greşit: în loc să se ţină de pul­pana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca.

Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rupe un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.

Fănuș Neagu. Literatorul nr. 138-139, noiembrie-decembrie 2010