De Roşia Montană m-am îndrăgostit de la prima vedere. Şi această primă vedere a avut loc în septembrie 2008, în drum spre Chişinău, când reveneam din Gyula, capitala românilor din Ungaria, unde lansasem albumul „Românii din jurul României în imagini”. Intrând în primul oraş din România, Chişineu-Criş, mi-a făcut din ochi indicatorul rutier cu două posibile direcţii: la stânga Oradea, Satu Mare, Baia Mare, la dreapta Aradul şi Timişoara. Dar am ales cea de a treia direcţie, nescrisă pe indicatorul dat, spre Carpaţii Apuseni, cu localităţile Brad, Abrud, Roşia Montană, Câmpeni… M-au îndemnat să pornesc în direcţia dată inspiratele, actuale şi azi pentru România, versuri ale lui Octavian Goga: „Munţii noştri aur poartă, Noi cerşim din poartă-n poartă”.

…În fugă am vizitat Muzeul aurului din Brad şi m-am grăbit să văd Apusenii înainte de apusul soarelui, prin obiectivul fotografic. Viitoarea mea dragoste, pe atunci încă tânără de numai 1877 de anişori, Roşia Montană, pe care am găsit-o cu mai bine de jumătate din case jerpelite, aproape ruinate, fără un drum asfaltat, cu puţini oameni  şi aceia mâhniţi de-a binelea din cauza sărăciei cumplite care-i apăsa. Nu m-a mirat  cum arăta Roşia: aproximativ aşa arăta Basarabia mea şi Ţara întreagă. Mai ales că Roşia avea toate şansele să se redreseze în scurt timp, cel puţin aşa promiteau, în scris, pe toţi pereţii caselor semiruinate ale Roşiei Montană, noii ei investitori, veniţi din „putreda” (de bogăţie) Canadă. Am fotografiat mai toate casele din localitate care, din punctul meu de vedere, mai prezentau interes pentru istoria locală şi cea naţională, precum şi împrejurimile ei cu munţi frumoşi şi splendide văi şi am plecat prin fantastica Vale a Arieşului spre Estul meu sălbatic şi sărac.

…De cinci ani „ţin la control” evoluţia Roşiei Montană: presiuni financiare şi politice, scandaluri de presă, proteste ale ecologiştilor şi economiştilor etc. În ultimele luni acestea se înmulţiseră şi luaseră o intensitate maximă, provocate de apropiatele decizii guvenamentale privitor la aprobarea proiectul dat. Conform prognozelor specialiştilor se apropia ORA „Z” a Roşiei Montană, ora când ea trebuia ori să înceapă să renască (aşa ziceau „canadienii” şi oamenii lor din Guvern şi din localitate), sau să dispară de pe faţa Pământului (părerea specialiştilor patrioţi), fiind cianurizată întreaga zonă auriferă, dacă nu cumva, metaforic vorbind, chiar întreaga Românie. Toate informaţiile şi analizele îmi creaseră impresia că mai probabilă este dispariţia Roşiei Montană decât renaşterea ei şi că dacă românii pierd şi această redută, ultima dintr-un şir întreg de după 1989, acest popor nu mai are discernământ, devenind o masă inertă, amorfă, de indivizi mancurţi, fără identitate şi, că doar salvând Roşia Montană mai putem salva viitorul acestui neam, asigurându-i supravieţuirea pe teritoriul său naţional, în vatra sa bimilenară. Aceste meditaţii m-au făcut să mă gândesc serios la o nouă călătorie de studiu fotografic la Roşia Montană, să mai fac vreo 5000 de imagini ale locurilor date (o sută din ele pot fi văzute pe: www.romaniidinjurulromaniei.ro), să-mi mai văd o dată dragostea mea cea Roşie, poate ultima dată în viaţa mea, dar poate şi a ei.     Momentul deciziei a survenit în dimineaţa zilei de 5 septembrie curent, în clipa când, navigând pe net în căutarea interviului meu din ZIARUL de GARDĂ, m-am „poticnit” de un cântec pe care-l ascultam pentru prima dată: „Munţii noştri aur poartă, Noi trudim prin lumea toată”, la fel de frumos ca şi interpreta  lui Lena Miclăuş (http://www.youtube.com/watch?v=Vtomh06BH1M), ca şi Munţii Apuseni, în genere. N-am mai rezistat şi, în aceeaşi zi, am pornit la drum!  Mi-am vizitat mai întâi prietenii Viorel Cucu din Bacău, Alexandru Lupescu din Predeluţ-Bran şi Ioan Străjan din Alba Iulia. Împreună cu ultimul am păşit pragul casei de pe malul drept al Mureşului, din Sântimbru, a lui Aurel Sântimbrean, un Român şi Om de aur, cel mai versat specialist în aurul Roşiei Montană, care a lucrat, vreme de 20 de ani, ca inginer geolog şef  al exploatării de aur din Roşia Montană, azi pensionar, de la care am luat cele mai competente consultaţii la tema care mă interesa. Acestuia i s-a propus de către „canadieni” o colaborare fructuoasă, asigurându-i-se condiţii de viaţă la nivel canadian! Dar a refuzat Omul zicându-le: că nu-şi vinde neamul şi nu-şi va otrăvi ţara cu cianură pentru nimic în lume, nici pentru tot aurul care va fi extras cu ajutorul său prin cianurare. Putea fi de acord să colaboreze cu ei chiar cu un salariu românesc doar cu metode tradiţionale, după care mai putea creşte în Apuseni un firicel de iarbă verde. M-am înarmat cu ştiinţa acestui inginer şi am urcat în sus, în Apuseni, hoinărind pe versanţii lor câteva zile însorite de toamnă, găsindu-le peisajele cuceritoare, chiar cutremurătoare de frumoase.

…M-am bucurat să regăsesc Roşia împodobită cu câteva case reparate şi cu un drum nou-nouţ, de vreo 7 km, asfaltat de la DN 74A până în centrul localităţii. Doar atât în cinci ani de când n-am mai dat pe aici. Unele case, adevărate perle arhitectonice dar jerpelite de timpul trecut şi vremurile sinistre, fiind încă atunci cumpărate de „canadieni” ca să le readucă în starea iniţială, au dispărut; altele, observate cinci ani în urmă, în chiar centrul istoric, cu pereţii înveliţi cu o pânză pictată aşa cum vor arăta aceste case după renovare, tot aşa învelite le-am găsit şi după cinci ani. Printre casele reparate speram s-o găsesc şi pe cea numită cândva „Casa Faliciu”, în care s-a născut copila Iulia Faliciu şi din care în iunie 1865 a cerut-o de nevastă unul din cei mai geniali români din toate timpurile, basarabeanul Bogdan Petriceicu Hasdeu, ambii devenind la 1869 părinţi ai genialei Iulia Hasdeu. Prima lor întâlnire însă avusese loc în vara lui 1863 în casa protopopului (se păstrează şi azi) de Roşia Montană, Simion Balint, când B.P. Hasdeu venise în Apuseni într-o călătorie de studii, împreună cu un grup de cercetători, care fusese primiţi călduros de către stăpân. Anume la acea întâlnire tânărul de numai 25 de ani, Bogdan, a pus ochii pe şi mai tânăra, preafrumoasa, Iulia Faliciu, nepoata soţiei lui Balint, cu care s-a şi căsătorit peste doi ani. Din păcate n-am mai recunoscut „Casa Faliciu”, găsind acolo, după un secol jumătate de la acea întâlnire, o grămadă de moloz. A dispărut şi placa montată cândva pe ea cu inscripţia: “În această casă s-a născut şi a copilărit Iulia Faliciu (1840-1902), devotată soţie a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi mama genialei poete Iulia Hasdeu (1869-1885)”. Oare din acele 300 tone de aur pe care visează „canadienii” să le extragă nu se putea de găsit 300 grame de aur şi de salvat „Casa Faliciu”, care pentru noi, românii, prezenta o adevărată valoare istorică şi arhitectonică? Dar poate aceşti „canadieni” nu s-au încumetat să salveze casa dată de aceea că B.P. Hasdeu a tipărit la 1866 lucrarea sa „TALMUDUL ca profesiune de credinţă a poporului israelit” (retipărită abia în acest an la Editura VICOVIA din Bacău într-o carte împreună cu studiul lui August Rohling (1889), „Evreul după TALMUD”), lucrare care şi astăzi mai supără pe unii adepţi ai acestui curent religios.

…De ce am luat cuvântul „canadian” în ghilimele? Pentru că am avut şi noi, basarabenii, un „canadian” pe care-l chema Boris Birştein, un fost director de fabrică (un autohton nu s-a găsit să ocupe această funcţie!?) în Lituania ocupată de sovietici, apoi a emigrat în Israel, apoi în Elveţia, ajungând în sfârşit miliardar în Canada. A fost unul din cei mai iniţiaţi „specialişti” în demolarea Imperiului sovietic, în preluarea şi gestionarea operaţiei „Banii PCUS”, alături de Berezovski, Hodorkovski, Aven, Fridman, Potanin, Abramovici şi câţi alţii. Venind de peste Atlantic cu geanta-diplomat plină după proclamarea independenţei R. Moldova, acesta a „cianurizat”, a corupt practic toate guvernările basarabene, jefuind moldovenii cu atâta pricepere ca nimeni altul dintre ruşi.

…Dar am luat-o razna, abătându-mă  poetic de la subiectul zilei. Mineritul de la Roşia Montană încă din 1995 a fost concesionat de către firma canadiană „Gabriel Resources Ltd”, principalul fondator, cu 80 la sută din acţiuni, (Statul Român având doar 18 la sută), al Societăţii mixte “Rosia Montana Gold Corporation SA” (RMGC), care intenţiona să deschidă cea mai mare şi „modernă” exploatare auriferă la suprafaţă prin cianurare din Europa pentru simbolica sumă de trei milioane de euro. Proiectul era prevazut a se desfășura pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², cuprinzând patru cariere deschise şi o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului şi argintului, iar în Valea Corna, un iaz de decantare a substanţelor chimice cu o suprafata de 367 hectare. Rezultatul estimat, cel afişat, desigur: 300 tone de aur și 1600 tone de argint. Dacă aceste tone de aur şi argint ar fi extrase de români asta ar însemna cam 15 grame de aur şi 80 grame de argint fiecărui cetăţean al României! Dar pentru că încă planează pericolul marelui jaf „canadian” al secolului, românilor le-ar putea reveni doar 2 grame de aur şi 11 grame de argint per capita! Care-i „românul-nebunul” să renunţe la această „modestă” avere? Poate doar politicienii care posibil deja şi-au ridicat „gramele” de aur ce le-au revenit după semnarea promisiunilor din documentele proiectului dat. Numai că aurul și argintul de la Roșia Montană sunt doar un paravan pentru cea mai „curat murdară” afacere auriferă a secolului XXI pentru că valoarea metalelor rare, deloc rare aici, la Roşia, este de patru ori mai mare faţă de cea a aurului şi argintului, şi dacă statul român din extragerea aurului şi a argintului ar putea avea o redevenţă umilitoare de numai 6 la sută, din metalele rare și mult mai profitabile ce se găsesc din belșug în această zonă statul român nu va avea nicio iotă! Acestea parcă nici n-ar exista în solul Roşiei Montană. Despre ele niciun cuvânt, tăcerea fiind de aur şi argint, nu şi de arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden etc. Un întreg Afganistan concentrat într-o micuţă Roşie Montană! Şi nu trebuie să verşi un  gram de sânge românesc („şi aşa o să-i terminăm pe români, cu cianură!”) pentru a pune mâna pe această grandioasă bogăţie. Şi n-aş vrea să cred că acel secretizat contract de concesiune prevede că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul RMGC. Asta, DA!, patrioţi şi slugi ale poporului român… Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne?! Oamenii de ştiinţă de la Academia Română şi, spre marea mea bucurie, şi cei de la ASE Bucureşti, unii dintre ei fiind bunii mei prieteni, au desfiinţat acest „Proiect de cianurizare”, considerându-l neavenit pentru că nu există niciun argument de orice tip în favoarea lui: economic, social, istoric, ecologic, juridic, de patrimoniu, cel cu privire la drepturile omului etc. Bunăoară, este îngrozitoare imaginea acestor locuri după terminarea exploatărilor de minerit, aşa cum o descriu specialiştii şi nu cea desenată la calculator de către „canadieni”: vor dispărea cei patru munţi de poveste: Orlea, Cetatea, Cârnic şi Jig-Văidoaia, în locul lor va apărea o uriaşă groapă, cu o adâncime de 300-400 de metri, iar alături, în Valea Cornii, un lac de decantare cu nămol şi ape cu cianură, rezultate din procesele tehnologice, de 367 de hectare, cu un dig de 185 m înalţime, în amonte de oraşul Abrud. În acest lac de cianură vor nimeri sate istorice, biserici din sec. XVIII şi XIX.  Ca să înţeleg mai bine cum vor arăta aceste locuri după cianurarea lor am mers şi la mina Roşia Poieni, unde deja există un lac de decantare la Geamăna, în Valea Şesii, un lac asemănător celui din Proiectul „canadienilor”; o imagine din filmele de groază, pe care le văd şi azi în vis: un sat întreg cu tot cu cimitir, şi o biserică istorică, la care doar acoperişul se mai vede, scufundate în „apele” tulburi, surii, verzi, roşietice ale lacului de decantare. Îţi lăcrimează sufletul cu lacrimi roşii numai închipuindu-ţi peisajul imaginat al Roşiei Montană după ce „canadienii” vor şterge putina cu zeci şi sute de eşaloane de aur, argint, arseniu, vanadiu, titan, galiu, crom, cobalt, nichel, molibden,  din aceste locuri pustiite de ei în 17 ani de batjocură.

Şi promisiunea de creare a 25 mii de locuri de muncă s-a dovedit a fi o minciună sfruntată! Cifra aceasta, anunţată iniţial, pe parcursul a 15 ani s-a micşorat permanent, fiind azi de numai 500 de locuri de muncă. Sunt atât de puţine pentru rezolvarea acestei grave probleme a zonei date încât nici nu merită să vorbim despre ele, mai ales că pentru crearea unui locuşor de muncă la Roşia Montană, „canadienii noştri” trebuie să bage în solul Apusenilor 480 tone de cianură. Asta-i prea de tot!!! O crimă inimaginabilă în orice altă parte a lumii. Iar pentru extragerea unui kg de aur şi a unui kg de argint va trebui să bagi în solul Apusenilor, câte 800 şi,  respectiv, 150 kg de cianură care, în cel mai bun caz, ar putea degrada în mai bine de un secol jumătate. Decât să le permiţi „canadienilor” să cianurizeze azi România, mai bine să fie păstrat aurul şi alte metale rare pentru generaţiile viitoare, în depozitele acestei adevărate Bănci naturale de aur a României. Ei, cu siguranţă vor şti şi vor dori să extragă aurul fără ca să-şi omoare cu cianură conaţionalii. Iar pentru cei ce azi mor de foame neavând un loc de muncă la Roşia Montană, noi, cele 30 milioane de români din întreaga lume, fiţi siguri, vor veni şi alte etnii în ajutorul moţilor care au salvat cândva Europa, să-i ajutăm să reziste până se vor trezi bieţii politicieni români şi neromâni şi vor declanşa exploatarea  mineritului de la Roşia Montană în favoarea cetăţenilor români – români, maghiari, tătari, germani, ţigani, evrei şi slavi…

Aşa să ne ajute Dumnezeu!                                                  

Pentru că noi, românii, ÎL iubim.

Vasile ŞOIMARU, Dr. în economie, cetăţean şi alegător român necianurizat

Chişinău, septembrie 2013

P.S. – Am scris aceste rânduri cu scopul ca şi basarabenii să cunoască mai bine acest subiect arzător, pentru că indiferent de rezultatele, pozitive sau negative, ale protestelor faţă de cianurizarea României, „canadienii” vor căuta variante de rezervă ca să nu piardă miliardele de la Roşia Montană, şi nu exclud că pe viitor Ţara va avea nevoie şi de cei din „Şcoala basarabeană” pentru a o salva de cianurizare…

V.Ş.