De Cristina Geambașu

 

“Iar ninge tare şi e frig,
Aş vrea să mă ridic, să strig,
Cine-i aproape şi mă cheamă?”…
(Demostene Botez – Rănitul dintre linii)

Îți scriu, mamă, din tranşee, mă ard schijele, mă ard,
roagă Domnului să steie lângă noi la Stalingrad,
că mă doare rana, doare, frunză roşie de rai,
aprinde o lumânare, c-a murit, mamă, Culai
şi-a murit, mamă, Vasile şi Ion nu mai e om,
roagă Domnului de zile pentru cei rămaşi pe Don!

I-auzi, plânge-n zare Prutul că-i tot vameş peste dor,
în noi moartea dă cu cnutul şi ne lasă corbilor.
Bate vânăt vânt de ducă suflul aspru-al bombelor,
zvârle-n stepa cea talmucă viețile românilor,
moină-nsângerată plânge peste lutul cel hapsân,
frigul între colți mă frânge, nu mai pot bezna s-amân.

Şi-i cenuşă sau zăpadă ce-nveleşte al meu piept,
bate-un clopot ca prin vată sau tu strigi, mamă, încet?
Ce cați, mamă, ce cărare printre-obuze, printre tărgi
cu maramă de-nserare şi c-un colț ochii ți-i ştergi
şi aluneci, şi te clatini, şi venind te poticneşti,
vezi, măicuța mea de datini, ce-ndurare mai cerşeşti?

Cântă, mamă, lerul dulce pentru fiul verde-brad,
pune peste pâine cruce, c-a rămas la Stalingrad.

 

<<Poem inspirat din ciclul ” Războiul în amintiri moştenite” al domnului Gheorghe Pârlea (din cartea Cotul Donului-1942), cu promisiunea: nu vom uita, domnule Învățător!>>