(Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, coordonator, dr. Vasile Şoimaru, Chişinău, 2013)

 

Profesorul universitar de la Chişinău ne propune o ediţie revizuită a unei lucrări despre tragedia trăită de armata română, în toamna anului 1942, în încercuirea de la Cotul Donului. Stilistic vorbind, este o carte prolixă, neavând pretenţii de tratat de specialitate şi de unitate de abordare a temei. Scopul ei este de a atrage atenţia contemporanilor şi îndeosebi a clasei politice româneşti asupra datoriei patriotice pe care ar trebui s-o avem privind reabilitarea şi punerea în cuvenita evidenţă a rămăşiţelor soldaţilor români, căzuţi în acel loc de cotitură pentru soarta postbelică a Europei.

Cartea înmănunchează aprecieri, puncte de vedere asupra războiului, interviuri, povestiri, relatări, mărturii scrise de cei aflaţi pe front, consemnări despre eroi şi luptători, poezii etc. Toate la un loc creează o stare de patriotism, de nostalgie dureroasă şi tristeţe, cu accente, uneori prea dure, de indignare civică faţă de nonamintirea manifestată prin nonacţiune oficială în legătură cu amenajarea cimitirului militar românesc de la Cotul Donului.”Vrea ori nu vrea asta, administraţia României moderne, prin inactivitatea ei demoralizatoare pentru populaţia românească, educă în ea indiferenţa, făcând-o mai pasivă şi nepatriotică…” – ne spune autorul, subliniind mai jos că „Războiul se termină atunci când este înmormântat ultimul soldat când este înmormântat ultimul soldat.” Ceea ce vrea să ne spună este că România este departe de acest final, în condiţiile în care Germania, Ungaria, Italia, Rusia au acolo memoriale ale eroilor lor grandioase şi binemeritate.

Desigur, relaţia diplomatică româno-sovietică, recte rusă şi româno-ucrainiană, este mai complicată, din cauze pe care le cunoaştem, şi fără o reglementare bilaterală, fără bani şi fără autoritate pe tărâm străin, statul român este legat de mâini şi de picioare. Dar aceasta este o altă chestiune. Cu siguranţă că dimensiunea unei șpăgi din bani furaţi, oferiți augustului frate de la Cotroceni, ar fi poate suficientă pentru strângerea oaselor celor risipiţi pentru ţară lângă apa Donului!

Celor întorşi acasă după suferinţa frontului le-a fost tot mai clar că recunoştinţa faţă de eroi, despre care e vorba în imnuri, în mare parte e doar o iluzie, că poziţia contemporaneităţii faţă de eroi e cel puţin jenantă. Iată o strofă dintr-o poezie semnată de Alex. Lupescu, existentă în carte: „Plâng în taină să nu-mi vadă Domnul / lacrima ruşinii de păcat… / Şi atât de greu îmi vine somnul / că nu-s eu la Don înmormântat”.

Autorul cărţii s-a documentat intens, a făcut trei călătorii de studiu la Cotul Donului, trei pelerinaje de reculegere mistică într-un loc în care îl aşteptau „cei 150 de mii de fraţi care zac acolo pe vecie”, ce ţin în mijlocul lor un soldat martir, un sfânt nedescoperit şi necanonizat încă.

Suntem informaţi că acestora li se adaugă alţi 100 000 de români ce au luptat în armata ungară. Ungaria, însă, rivala noastră istorică, are acolo, la Rudkino, „cel mai grandios memorial unguresc din lume”, iluminat în permanenţă de o flacără. Ostaşii români din armata hortystă sunt trecuţi şi ei pe plăcile memoriale, dar pe jumătate maghiarizaţi, după obicei. Exact ca în unele cimitire din Covasna, Harghita, judeţe care aparţin chiar statului român independent şi suveran, după Constituţie. Aşadar, citim: Oprea Agoston, Jurasko Mihaly, Bârna Şandor,Todoriu Laszlo ş.a.m.d.

Sunt amintiri de pe frontul de est, despre eroism, dârzenie, determinare, disperare, încercuire şi moarte, despre mâini de soldaţi români zdrobite de cizmele aliaţilor nemţi pe obloanele camioanelor în retragere, despre obuze româneşti care refuzau să explodeze, ca să se descopere după război că mobilizaţii pe loc, înscrişi în mişcarea comunistă, boicotau războiul, punând nisip în loc de praf de puşcă etc. Sunt trădări ce păstrează memoria eroismului, dar şi mărturii despre rezistenţa intelectuală a medicului Iosif Niculescu, despre dăruirea preoţilor militari prin tranşeele pline de muribunzi şi oroare.

Este aproape de sublim povestea unui preot din Ştefăneşti (Argeş), care oficia slujba de înmormântare pe marginea unei gropi comune, în timp ce trupele armatei roşii înconjurau locul. Un camarad i-a strigat să vină, să se retragă cât mai este timp. Preotul a refuzat să plece deoarece nu-şi terminase rugăciunile. A căzut prizonier, a îndurat în lagăr, s-a întors şi a continuat să se roage pentru camarazii lui căzuţi pentru ţară, pentru poporul lui căzut şi el în groapa comună a beznei ideologice. A făcut-o demn şi cu umilinţă canonică până a trecut şi el dincolo.

Cartea lui Vasile Şoimaru este o carte a pioşeniei, un creuzet de subiecte la îndemâna celui care doreşte să se inspire pentru o literatură viitoare.

General de brigadă (r) Grigore Buciu.

Revista România Eroică, Nr.2(49), 2014, p.59-60.

http://ancerm.ro/wp-content/uploads/2014/09/mail-eroica-2-2014.pdf