Orfan de România

Sunt orfan de Românie,

Fraţii noştri ne-au trădat,

Am căzut iar în robie,

Au scos ţara la mezat.

Au dat munţi, păduri şi ape,

Au dat pământul strămoşesc,

Nimeni n-a putut să-l scape.

Românie! Te jelesc!

Au pus lacăt pe izvoare,

Grele biruri pe români,

De la munte pân` la mare,

Numai jale şi suspin.

Aurul din munţii noştri,

L-au vândut tot la străini,

Cu morminte şi sihaştri,

Noi trăim amar şi chin.

Ţarina îmbelşugată,

Moştenită de la daci,

La străini a fost vândută,

De cârmacii blestemaţi.

Sunt orfan de Românie,

Un bătrân la colţ de stradă,

Recita o poezie,

Aşteptând un bob să cadă.

Sunt orfan de Românie,

N-am nici casă nici pământ,

N-am nici rădăcini în glie,

N-am nici mamă nici mormânt.

Sunt orfan de Românie,

Pruncii noştri au un vis,

Ca să scape de robie,

Vor să plece la Paris.

Sunt orfan de Românie,

Pruncii noştri au plecat,

Şi muncesc fără simbrie.

Cine i-a înstrăinat?

Sunt orfan de Românie,

Pruncii noştri au plecat,

Şi-au lăsat ţara pustie,

Pământul înstrăinat.

Sunt orfan de Românie,

Fraţii noştri ne-au vândut,

Unde eşti tu Românie,

Muma celor ce-au căzut?

Sunt orfan de Românie,

N-am nici lacrimi să te plâng,

Am căzut iar în sclavie,

Sunt sărman pe-acest pământ.

Sunt orfan de Românie,

Izgonit din ţara mea,

Când va fi oare să fie

Să mă-ntorc iarăşi în ea?

Sunt orfan de Românie,

Rătăcesc de ani prin lume,

Căutând un colţ de pâine,

Şi duc viaţa unui câine.

Sunt orfan de Românie,

Trupul ţării l-au vândut,

Am căzut iar în robie,

Unde-i Ţepeş cel temut?

Sunt orfan de Românie,

Plânge cucu la Pungeşti,

Bat jandarii ca-n robie,

Ştefane! Tu unde eşti?

Sunt orfan de Românie,

Au dat codri din Carpaţi,

Sunt vremuri de haiducie,

Ţara nu v-o apăraţi?

Sunt Orfan de România,

Apusenii-s în război,

Se bat moţii la Roşia,

Iancule! Vino la noi!

Sunt orfan de Românie,

Themis e în ceas de moarte,

Sunt eroi ce vor să-nvie,

Crucea Neamului s-o poarte.

Sunt orfan de Românie,

Pământul ţării l-au vândut,

Blestemaţi în veci să fie,

Toţi, ce crima au făcut.

Sunt orfan de Românie,

Sunt singur, trist şi părăsit,

Aştept neamul meu să-nvie,

Vă las tot, nu iau nimic.

Sunt Orfan de Romania,

Ne vrem mama înapoi,

Ne vrem credinţa, ne vrem glia,

Ne vrem pruncii, nu război.

Glasul Mioritic

De stai s-asculţi în taină a neamului durere,

Auzi cum din adâncuri se-nalţă către noi,

Strigăt de iubire de neam ce-ţi dă putere,

Pământul ce ne ţine ascunde mulţi eroi.

De stai s-asculţi în munte a codrilor poveste,

Ai să auzi în şoaptă legende cu haiduci,

Ce stăpâneau Carpaţii şi falnicele creste,

Şi se-adunau în cete la umbra de sub nuci.

De stai s-asculţi cum marea la Pontul Euxin,

Îmbrăţişează ţărmul de veacuri neştiute,

Ai să auzi în valuri a neamului suspin

Şi cântecul sirenei ce varsă lacrimi multe.

De stai s-asculţi adâncul din spaţiul mioritic,

Auzi cum plâng străbunii în somnul zbuciumat,

Că ne-am pierdut iubirea de neam şi de mirific,

Şi ne-am vândut pământul şi ne-am înstrăinat.

De stai s-asculţi la Ţebea gorunul cum foşneşte,

Ai să-l auzi pe Iancu cum strigă către noi:

-Vă duşmăniţi voi fraţii ? Duşmanul vă-ncolţeşte !

Vorbiţi aceeaşi limbă! Nu faceţi război !

.

De stai s-asculţi cum Oltul la Cozia izbeşte,

Zidul Mănăstirii să-l scoale pe Bătrân ,

Ai să-l auzi pe Mircea din somn cum ne grăieşte:

De ce vindeţi pământul ? E Sufletul Străbun!

De stai s-asculţi la Putna, Slujba Învierii,

Ai să auzi cum Ştefan se roagă pentru neam,

Să piară pe vecie blestemul trădării,

Să nu mai fie-n ţară nici urmă de orfan.

De stai s-asculţi cum vântul şuieră-n Carpaţi,

Ai să auzi cum Lupul lui Decebal ne cheamă,

Să-nfăptuim Unirea şi pacea între fraţi.

Dacia Străbună la toţi ne este mamă.

De stai s-asculţi văzduhul pe culmea caraimană,

Ai să auzi cum cântă Pasărea Măiastră,

Şi ai s-auzi în trilu-i duios pe daca mamă,

Ce-alină de milenii toată durerea noastră.

Nu vindeţi pământul

Mi-am dat pământul de la Cruce,

La străini pe câţiva lei,

N-am crezut c-o să m-apuce,

Zile negre şi ani grei.

Acum sunt om fără de ţară,

Pribeag prin lume şi flămând,

Ce rătăcesc prin lumea largă,

De mult de tot şi de-atunci plâng.

De dorul tău iubită ţară,

După ai mei, după pământ,

De dor de tricolorul care,

Mai flutură acolo-n vânt.

Acum sunt om fără de ţară,

Străin prin lume, dus de vânt,

Ce port pe talpă grea povară,

Dor de pământul meu cel sfânt.

Eu port pe talpă dorul ierbii,

Ce n-o găsesc pe unde sunt,

Şi port în suflet basmul iernii,

Ce-l ascultam la sobă stând.

Acum sunt om fără de ţară,

Sărman prin lume, fără rost,

Rătăcitor prin ţări străine,

Nici nu mai ştiu pe unde-am fost.

Eu port în spate dorul ţării,

Care-am vândut-o la străin,

Şi port în suflet dorul mamii,

Şi plâng într-una şi suspin.

Eu sunt plecat de mult de-acasă,

Nici nu ştiu când şi nici şi cum,

Mi-e dor de floarea din fereastră,

Şi de mărul de la drum.

Mi-e dor de ouăle de Paște,

Ce le ciocneam cu fraţii mei,

Mi-e dor de holda de la Cruce,

Care-am vândut-o pe doi lei.

Mi-e dor de Seara de Crăciun,

Când colindam prin satul meu,

Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun,

Şi-l preamăream pe Dumnezeu.

Mi-e dor de Slujba Învierii,

De la Biserica din sat,

Şi port în pieptul meu durere,

Pentru tot ce am lăsat.

Mi-e dor de banca de la stradă,

Unde-ascultam pe cei bătrâni,

Mi-e dor de nucul din grădină,

Şi de floarea de salcâmi.

Pământul ţării nu se vinde,

El este sfânt şi-mprumutat

De la nepoţi. E locul unde,

Comoara ţării-au îngropat.

Eu l-am primit de la bunicul,

Când a plecat la locul lui,

E lege sfântă că pământul,

Rămâne-n trupul neamului.

Cel ce calcă legea sfântă,

Dând pământul la străin,

Duce viaţă de osândă,

În amar, suspin şi chin.