– Stimate Vasile S. Popa, mărturisesc că, la începutul acestui an, când am primit un exemplar din romanul “Ultima noapte la Tanais”, ştiam prea puţine lucruri despre dumneavoastră. Dovadă că niciodată nu ne putem lăuda, ca ignoranţii, că ştim tot ce se poate şti. Citindu-vă romanul, am rămas plăcut impresionat de modul profesionist în care aţi elaborat cartea, am apreciat atât stilul, cât şi viziunea dumneavoastră, dar şi atenţia deosebită pentru acurateţea textului, scris într-o frumoasă şi foarte îngrijită limbă românească. De când v-aţi descoperit vocaţia literară şi ce au însemnat anii petrecuţi de dumneavoastră, ca elev, la Vaslui, din acest punct de vedere?
– Aprecierile dumneavoastră mă onorează. Cât priveşte momentul conştientizării disponibilităţii de a scrie, acesta se plasează undeva, la începutul anilor ’60, când am trecut, pe neobservate, de la lectura primelor cărţi (împrumutate, pentru a le prinde gustul, printr-o stratagemă care s-a dovedit infailibilă: i-am dus persoanei ce le ţinea sub cheie la şcoala din sat, ca din partea mamei, câteva plăcinte poale-n brâu scoase atunci din cuptor şi am primit „la schimb”, drept mulţumire, “Basme” de Ispirescu, “Mara” de Slavici şi “Micul Prinţ” de Exupéry) la lecturile nocturne exhaustive vasluiene ale ultimilor ani de şcoală generală – ce m-au transformat în cititorul numărul 1 al fostei Biblioteci raionale de atunci – etapă în care un spiriduş neastâmpărat mi-a dat un ghiont scurt, punându-mă să „ţes” cele dintâi epigrame, poezii, schiţe. Exerciţiile acestea s-au preschimbat, după ce am intrat sub îndrumarea doamnei profesoare de română Ana Potoceanu, de la Liceul “Mihail Kogălniceanu” (LMK) Vaslui, în proze mai elaborate, mai bine rânduite. A urmat umplerea, pe parcursul vacanţei mari a primului an de liceu, petrecute în Bahnarii copilăriei, a trei caiete de dictando cu o încercare de microroman narând o dragoste amestecată, rebreniano-camilpetresciană, întreruptă de clopotele primei conflagraţii mondiale şi de sacrificiile făcute de ostaşii noştri pentru întregire. În acest punct, mi-au fost de un real ajutor povestirile de război şi prizonierat ale bunicului patern. „Opera” respectivă am prezentat-o cu mândrie doamnei Potoceanu, la clasă, şi poetului Ion Iancu Lefter, care îmi îngăduise să-l vizitez din când în când la staţia de radioamplificare a urbei, al cărei şef era, după ce, prin primăvară, mă pusese să-i vorbesc despre pasiunea mea pentru citit şi mă prezentase într-una din emisiunile sale culturale ca un performer al lecturii. Această proză ar putea reprezenta, tematic, germenii romanului „Ultima noapte la Tanais” de mai târziu. În mod real, însă, „Tanaisul” este rezultatul unui travaliu foarte serios, ce a beneficiat de cunoştinţele de tactică şi strategie căpătate de mine în Academia de Înalte Studii Militare, dar şi al unei documentări vaste în arhive şi biblioteci a epopeii româneşti din noiembrie 1942, de la Cotul Donului. Grozăviile războiului le-am atenuat oarecum prin inserţia în roman a trăirilor şi iubirilor mele din Vasluiul de altădată, atribuite parcimonios unuia sau mai multor personaje, pentru a nu oferi prilej inutil de bârfă spiritelor avide de cancan.
– Unde şi în ce împrejurări aţi debutat şi cine v-a îndrumat paşii spre creaţia literară?
– Am numit-o mai devreme pe doamna Potoceanu, care mi-a fost un adevărat mentor în primii doi ani de la LMK. L-aş adăuga aici, se înţelege, pe poetul Ion Iancu Lefter, cu care am conversat adesea, cum am mai spus, în anul care a precedat plecarea mea la liceul militar, despre activităţile şcolare şi de creaţie, tehnica poetică şi narativă. Datorez, totodată, foarte mult altei persoane, profesorul de română şi istorie-diriginte din liceul militar, regretatul Constantin Bărboi (prozatorul C. Badersca), care conducea şi cenaclul literar al liceului. Le sunt recunoscător, de asemenea, profesorilor mei din Facultatea de ziaristică – marele lingvist Gh. Bulgăr, fost luptător în „Detaşamentul Păuliş” şi profesor la Sorbona, Lyon şi Bordeaux, care mi-a sădit în suflet dorinţa de a-mi forma un stil literar propriu şi a scrie într-o limbă curată, românească, şi istoricul literar Al. Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române, care m-a învăţat să acord documentării, ca etapă premergătoare creaţiei, un rol foarte important. Am debutat în presă, prin februarie 1972, când eram locotenent într-o unitate de artilerie antiaeriană de la Râmnicu-Sărat şi am scris un reportaj-portret despre colegii mei de promoţie de şcoală militară, cu care venisem, într-o noapte de ianuarie din urmă cu doi ani, la post (ca în poezia alecsandrină despre vasluianul nostru C. Ţurcanu: „nouă…, şi cu sergentul zece”!), intitulat „Zece locotenenţi – un singur drum”, material urmat – la cererea redactorului-şef de atunci al ziarului „Apărarea patriei”, care a venit, la câteva zile după primirea plicului meu, la redacţie, în garnizoana noastră, spre a mă cunoaşte, gest măgulitor, desigur – de alte şi alte corespondenţe şi colaborări la publicaţiile armatei, de aprobarea de a da examen de admitere la Facultatea de ziaristică şi, după obţinerea licenţei, de intrarea mea definitivă în presa militară. Deşi am scris şi publicat, din acel început de an 1972, multe şi de toate (schiţe, eseuri, reportaje, fabule), debutul în proză l-am făcut prin colaborarea la o carte de consemnări despre cutremurul din 1977, apoi prin publicarea unui volum de proză scurtă, la Editura Militară, în 1979. În roman, am debutat foarte târziu, dedicându-mă prioritar responsabilităţilor redacţionale, iar cu poezie în volum, anul trecut, prin „îngerul de seară”. Anul acesta am adunat într-un volum, intitulat „Divina tragicomedie”, pagini de satiră şi umor inedite sau publicate de mine în presa militară a primilor ani postdecembrişti, ceea ce s-ar putea numi un… debut editorial în proza satirică! Dacă timpul îmi va permite, voi scoate, în anii ce vin, pe piaţă un nou volum de versuri, „Cartea sentimentelor”, o continuare a romanului din 2012, „Ultima noapte la Tanais. Pagini regăsite”, şi o selecţie de rememorări şi interviuri, „Război şi revoluţie”.

 

„Scrie clipă de clipă, oriunde ai fi!”

 

– Sunteţi, e clar, unul dintre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte pe regretatul poet al Vasluiului, Ion Iancu Lefter. Cum l-aţi receptat, la anii primei tinereţi, ca poet şi ca om? Ce v-a impresionat în mod deosebit la el? Îi puteţi schiţa un portret?
– Mai mare cu opt ani decât mine, minunatul poet descins din răzeşime, asemuit, chiar în anii în care l-am cunoscut, de criticul George Călinescu, cu „o pădure de vise”, ce va fi retezată violent de un destin ingrat, forţându-l să ne părăsească la doar 49 de ani, avea – mi-l reconstitui din amintire – o statură ştefaniană şi o constituţie robustă, o figură blândă, visătoare, cu fruntea înaltă, eminesciană şi o frumuseţe bărbătească aparte, ce atrăgea femeile, cum le atrăgeau înseşi poeziile sale, scrise dumnezeieşte, de o clasicitate fără cusur. În scurtele vizite pe care i le făceam la serviciu, mă dăscălea: „Scrie clipă de clipă, oriunde ai fi!”, citea câte o poezie, o proză sau câteva epigrame de ale mele, le cântărea cu grijă pentru a nu mă demobiliza, apoi, pe neaşteptate, mă expedia, glumind: „Hai, bătrâne, du-te, că am o întâlnire cu o doamnă!” Oare chiar avea sau era vorba de întâlnirea lui zilnică cu doamna Poezie, căreia i s-a dăruit cu totul, până la ultima suflare? Un om mai generos, mai altruist, mai risipitor cu propriul talent şi un poet cu un vers mai melodios şi mai elaborat ca al lui, mai dedicat lumii satului, din care se trăgea, nu am întâlnit! Mă luase sub mantia sa de mătase, poate şi pentru că eu însumi aveam aceleaşi origini ţărăneşti şi copilărisem pe un deal tăiat la cumpăna apelor de un „Drum al Huşului”, pe care îl străbăteam de câteva ori pe an, însoţindu-l pe tata, când ne duceam la lemne, cu carul cu boi, în pădurea de la Olteneşti, înspre orizonturile Gurii Albeşti, din care venise poetul, şi foarte aproape de meleagurile Gurii Idrici, care ni-i dăruise pe învăţătorii mei din şcoala primară, domnul şi doamna Gramaticu, ce mă învăţaseră a scrie şi a citi, ori poate pentru că stăteam în Vaslui, la gazdă, puţin mai sus de Podul Huşului, pe Cuza Vodă, cum i-am destăinuit eu cu mândrie, când m-a pus să… mă spovedesc! Din când în când, mai vorbesc şi azi cu sufletul lui, povestindu-ne reciproc câte-n lună şi în stele…
– V-aţi afirmat în egală măsură ca prozator şi poet. Pe de altă parte, aţi ales cariera militară, în care v-aţi realizat profesional cu mult succes. A existat o incompatibilitate între aspiraţia dumneavoastră literară, în speţă cea poetică, şi meseria armelor? Menţionez că Liviu Rebreanu a mărturisit, într-un interviu, că era adeseori mustrat la garnizoana sa militară din Ungaria, de către comandant, că “nu se cade ca un ofiţer să se ocupe cu astfel de fleacuri precum literatura”. Dumneavoastră cum aţi fost privit de către camarazi şi superiori, care vă ştiau preocupările extramilitare?
– Chiar dacă, în profesia militară, eşti permanent la datorie, când talentul îţi dă ghes, găseşti timp şi pentru visare. Că este aşa ne-o dovedeşte numărul mare de prozatori şi poeţi din armată. Rigiditatea superiorilor sau intoleranţa lor faţă de creatorii de literatură din subordine reprezintă o falsă problemă. Admiţând că lucrurile ar fi stat aşa, credeţi că ar mai fi apărut la Vaslui, prin 1913, Revista militară literară, ori în literatură scriitori ca Gheorghe Brăescu, care, după ce a activat doi ani în Legiunea străină, s-a întors acasă şi a luptat pentru ţară, pierzându-şi pe front braţul drept, apoi a scris opere remarcabile cu mâna stângă? Nimeni nu mi-a spus, la anii debutului, când eram comandant de pluton, că, făcând literatură în timpul liber, aş afecta cu ceva imaginea armatei. Îmi amintesc chiar că am fost antrenat în scrierea unor programe pentru brigăzile artistice din unitate, în organizarea unor activităţi cultural-literare. Recunosc, însă, că am iscat, uneori, printre colegi oarecare invidie, dar numai pentru motivul că, pe atunci, colaborările îmi aduceau lunar mandate poştale cu sume de bani consistente!

 

“Ziua în care nu aştern cel puţin câteva idei pe hârtie îmi pare anostă, cenuşie!”

 

– Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră?
– Ani la rând a fost doar pasiune şi obligaţie profesională, însă de la un timp a devenit o necesitate vitală. Ziua în care nu aştern cel puţin câteva idei pe hârtie îmi pare anostă, cenuşie! Este o zi pierdută.
– Scrieţi cu uşurinţă sau trudiţi din greu? Aveţi nişte teme predilecte pe care le urmăriţi şi transpuneţi în scrieri?
– Construiesc repede, însă, dintr-o pornire perfecţionistă caracteristică Fecioarei, revin mereu asupra textului, îmbunătăţesc, rescriu, caut exprimarea cea mai plastică. Temele pe care le frecventez în mod obişnuit sunt: istoria neamului, eroismul, iubirea, credinţa, morala creştină.
– Vă număraţi printre cei care pun preţ pe forma sau pe conţinutul unei opere? Sau ambele vi se par de o egală importanţă într-o creaţie? Acelaşi Rebreanu declara că preferă să scrie fără stil decât să stilizeze frumos şi să spună lucruri neadevărate.
– Fireşte că neadevărul, chiar şi înzorzonat, nu foloseşte la nimic. Rostirea adevărului trebuie să fie prima lege a scriitorului. Privite arhitectural, tema şi ideea unei opere sunt la fel de importante ca şi compoziţia, subiectul şi personajele. Toate îi conferă acesteia rotunjime, o fac viabilă. Rămâne la latitudinea autorului să se desfăşoare cum vrea pe întinsul paginilor, să dea frâu liber fanteziei, cititorul acordându-i ulterior nota pe care o merită pentru marca sa rezultată din ce a scris şi cum a scris.
– Ce mesaj doriţi să transmiteţi publicului vasluian şi ce sfat i-aţi da unui tânăr vasluian care, ca şi dumneavoastră, ar trebui să opteze pentru cariera militară, având în acelaşi timp şi chemare pentru creaţia literară?
– Un mesaj de dragoste şi puritate în sentimente, însoţit de îndemnul ca vasluienii, oriunde s-ar afla, să continue să-şi iubească şi ajute oraşul, mai ales în timpuri neprielnice ca acestea! Tânărului care ar dori să opteze concomitent pentru cariera militară şi domeniul literar i-aş sugera să încerce, dar, dacă nu e suficient de motivat, să nu aleagă nici pana, nici spada, pentru că, azi, şi una, şi cealaltă incumbă riscuri serioase!

 

Daniel DRAGOMIRESCU

 

http://obiectivvaslui.ro/exclusivitate-pentru-obiectiv-de-vaslui-de-vorba-cu-scriitorul-militar-vasile-s-popa/

27/11/2014   Obiectiv Vaslui