Autocarul se opreşte la intrarea în National Memorial Cemetery of Pacific şi în faţa noastră pe o pajişte verde a unui fost crater vulcanic stins de mii de ani stau aliniate 13.000 de plăci de bronz şi la căpătâiul militarilor americani care au murit în războiul din Pacific. O privelişte tulburătoare dacă te gândeşti câţi oameni tineri şi-au sacrificat viaţa pentru că, atunci, conducătorii lumii au hotărât război în locul bunelor înţelegeri, în locul păcii. Inteligenţa umană a atins limite şi fapte astronomice, dar conducătorii politici ai lumii, marea  majoritate, refuză şi cea mai simplă raţiune umanistică comportându-se ca nişte primitivi rudimentari dominaţi doar de orgolii  meschine. Sunt mai înţelepte, mai uşoare şi scurte bunele înţelegeri decât orice război, aşa gândesc idealiştii, naivii ce nu trăiesc cu picioarele în istoria acestei planete, ce face degeaba umbră lunii, zisă eclipsă.

2-corneliu-florea-cotul-donului-1

◄ Back
Picture 1 of 4

 Prima înhumare a avut loc aici în 1949, când s-a hotărât să se facă un cimitir memorial al tuturor militarilor americani ce şi-au pierdut viaţa în operaţiunile militare din Pacific. De atunci au început să fie aduşi în acest crater de vulcan, pe care între timp Natura l-a transformat într-un mare căuş verde cu faţa spre cerul cel mare şi senin, rămăşiţele militarilor americani din toate celelalte cimitire din zona Pacificului. Opus intrării în cimitir, chiar la capăt există un memorial pe pereţii căruia sunt încrustate numele militarilor ale căror rămăşiţe nu s-au mai găsit dar se ştie unde au căzut la datorie. Din acest punct de vedere, al faptului cum îşi preţuiesc americanii eroii,  am o deosebită consideraţie faţă de ei, mai ales că în drumeţiile mele am trecut şi prin  cimitirele militare americane din Normandia, Olanda, Luxemburg. Le privesc cu pioşenie şi de fiecare dată îmi vine în minte cum au arat sovieticii peste cimitirele ostaşilor români căzuţi pe câmpurile de luptă în URSS. E drept că ostaşii români erau departe de patria lor, tocmai la Cotul Donului, dar nu au ajuns acolo ca invadatori, cotropitori ci pentru că li s-a spus că trebuie să învingă comunismul sovietic cel fără Dumnezeu. Aşa li s-a spus şi ordonat, executând aceste ordine mulţi au rămas pe câmpul de luptă, dar ca ostaşi meritau un loc de veci însemnat. Aşa se obişnuieşte prin lumea mare. Românii nu au arat, şi nu vor ara, cimitirele Armatei Roşii, pentru că creştinismul  propovăduieşte  pacea şi iubirea. E drept, Dumnezeu nu trebuie apărat de muritorii de rând cu arma în mână. Dumnezeu creându-le  pe toate  se poate apăra şi singur.

Verişorul hawaiian a vorbit şi despre Operation Glory care mi-a stârnit o curiozitate frapantă prin noutatea ei. În armistiţiul încetării războiului din Coreea, din 1953, de la Panmunjon, se prevedea pe lângă schimbul de prizonieri şi exchange of military war dead on both sides dintre americani şi comuniştii nord-coreeni şi chinezi. S-au ţinut de această clauză, ambele părţi; din Coreea de Sud s-au trimis 13.528 de scrie cu rămăşiţele militarilor nord coreeni şi chinezi şi au primit 4.023 de sicrie cu rămăşiţe pământeşti,  ce au fost aduse şi reînhumate în acest cimitir. Comparând cu ceea ce au făcut sovieticii cu mormintele ostaşilor români, la care trebuie adăugată nepăsarea Regelui Mihai faţă de ostaşii români care nu s-au mai întors în România niciodată (dar a fost infatuat de decoraţia primită de la Stalin), dezinteresele totale ale guvernele comuniste frăţeşti, timp de patruzeci şi cinci de ani, care doar au elogiat soldatul sovietic eliberator, iar detestabilele guverne Iliescu, Constantinescu, Băsescu nici nu le-a trecut prin cap să negocieze  aceste nedreptăţi, eu sunt revoltat de toate aceste sacrilegii.

Privind grandiosul monument ce străjuieşte întreg cimitirul, Lady Columbia – simbolul Statelor Unite, al libertăţii şi justiţiei – îmi vine în faţă fotografia lui Vasile Şoimaru pe o pagină întreagă din antologicul său album  Românii din jurul României, volumul doi, fotografie ce pe mine mă obsedează din multe motive şi raţiuni, una din ele fiind cât de semnificativ dovedeşte dispreţuieşte Rusia naţiunea română, armata ei. E drept, de la un asemenea veşnic cotropitor nu ne putem aştepta la altceva, avem dovezile istorice ale celor 12 (douăsprezece) invazii în patria noastră, cu toată mult trâmbiţata lor cultură şi pravoslavnicia ortodoxă  nu au nimic omenesc în ei

Românul basarabean, Vasile Şoimaru din Chişinău a realizat prin cele două volume de fotografii cu Românii din jurul României, publicate în condiţii grafice remarcabile, un act de conştiinţă naţională, un act temerar de dăruire fără precedent, ce trebuie apreciat, onorat şi urmat, pentru că a parcurs cu maşina sa peste 250.000 de kilometri în Euroasia  vizitând, intervievând  şi fotografiind  români din aproape toate comunităţile din afara României. Fotografia despre care vorbesc este zguduitoare pentru orice român ori unde s-ar afla,  a fost făcută în August 2012.  Pe o pagină întreagă este o cruce încropită din două crengi uscate, strâmbe şi pe jumătate descojite legate între ele cu o faşă şi scotch tape având un tricolor românesc cu stema R. Moldova, înfiptă undeva la Cotul Donului, acolo unde în Noiembrie 1942  Armata Româna a suferit cea mai grea înfrângere lăsând în acest pământ 150.000 de morţi. Până la crucea făcută de Vasile Şoimaru, în 2012, nu a mai fost însemnat acest câmp de oase româneşti. Un an mai târziu, din nou Vasile Şoimaru, de data asta  împreună cu preotul Viorel Cojocaru, s-au dus la Cotul Donului cu o cruce de lemn frumos făcută, un tricolor românesc şi o coroană de flori. Preotul a ţinut o slujbă de pomenire în această mare uitare şi singurătate.

Stau şi privesc cât de grandios şi bine întreţinut este acest memorial cimitir militar ce păstrează rămăşiţele a treisprezece mii de ostaşi şi, din nou, în mintea îmi revine  crucea din două crengi uscate şi un tricolor de hârtie de la Cotul Donului pentru o sută cincizeci de mii de români. Ce contrast izbitor, dureros, ce diferenţă strigătoare la cerul mut. Tot atât este şi uitarea, nepăsarea, indolenţa preşedinţilor şi guvernanţilor după Decembrie 1989, nişte oportunişti fără personalitate, fără caracter, fără rădăcini româneşti. Sub comanda şi ordinile lor mass-media a devenit o uriaşă maşină de extirparea  sentimentelor naţionale şi amputarea tradiţiilor şi istoriei româneşti. Mari părţi din istoria românilor sunt proscrise iar altele contrafăcute.  A câta oară de la război?  Au apărut false elite dominante în mass-media în frunte cu Patapievici, Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, rescriitori de istorie românească precum Lucian Boia şi Valer Stan, iar scriitorimea, cu mici şi imediat proscrise excepţii, nu se ating de adevăratele nedreptăţi şi suferinţe ale poporului român din trecut. Băgaţii în întunericul tunelului lui Ciorbea, românii au intrat în marasm total, îşi vând votul pe un litru de ulei şi pleacă în străinătate ca salaori, lăsând  în urma lor străinii ce  cumpără sistematic toată România.

’’Acuzaţiile astea le cunosc, le aud de la toţi românii care vin în cabinet, doar atât’’.

’’Aşa-i, dar nu uita că nouă ni s-a interzis cu brutalitate afirmarea identităţii naţionale şi nu am mai avut patrioţi, intelectualitate şi conducători precum alte naţiuni de la război până acum”.

’’Apropo de alte naţiuni, uite ca ungurii tăi iubiţi, după 1990 s-au dus în grupuri mari la Cotul Donului unde au pierdut şi ei o armată întreagă şi au ridicat un cimitir întreg’’.

’’Vezi, și asta este o palmă aspră pe care a primit-o poporul român, nu de la unguri, care cu perseverenţă, curaj şi tenacitate sunt înaintea noastră în pretenţiile lor istorice şi naţionale, ci, românii le primesc continuu, din 1990, de la Iliescu şi Năstase, Constantinescu şi Severin, de la Băsescu şi MRU, ce nici nu le pasă de trecutul şi viitorul acestei naţiuni. Pentru ei viaţa înseamnă să prindă un mandat – două sub scutul cărui pot denigra şi jefui poporul cel stăpânesc, sprijiniţi de manipulările mass-media şi de lefegiii lor din cultură, în timp ce diplomaţii unguri au mers imediat după 1990 la Moscova şi au încheiat un protocol cu ruşii de îngrijirea reciprocă cimitirelor militare. Apoi, pelerini unguri au început să meargă la Cotul Donului, grupuri după grupuri, tot mai numeroase, bine organizate şi finanţate, unde şi ei au pierdut o armată întreagă. Totul a fost bine regizat de naţionaliştii lor, finanţați de ministerul educaţiei  şi însufleţit şi sprijinit de Viktor Orban.  Iar acum, când privim noi pe Lady Columbia în acest cimitir, memorial şi naţional, american, ungurii au deja două cimitire extraordinar de expresiv amenajate la Cotul Donului pentru armata lor pierdută acolo, în timp ce crucea din două crengi uscate, a lui Vasile Şoimaru, a smuls-o vântul stepei ruseşti înţelenită şi a aruncat-o în apele Donului’’

’’Tată, eşti un revoltat patetic, înainte erai doar revoltat. De unde ştii amănuntele astea?’’

’’Patetismul vine cu vârsta la cei ce nu-s insensibili, iar amănuntele le ştiu de la fabrica de ştiut ! Ai uitat că am o proprietate personală, acasă, numită Internet. De acolo le-am aflat pe toate astea ce le spun cu amărăciune, comparând realităţile de o parte şi alta. Am văzut şi fotografiile de la cimitirul din  Rudkino din zona Voronej, unde s-a prăpădit Armata a 2-a Ungară, formată în mare majoritate din slovacii şi românii  ce au ajuns pe mâna ungurilor după cele două arbitraje ale lui Hitler ! Fotografii clare, cu un episcop în frunte, cu steaguri şi coroane aşa cum ar fi trebuit să fie şi pentru ostaşii români. Dar nu avem de la cine să ne aşteptam la asemenea acţiuni de restaurare de drept patriotic şi faptă creştină. Episcopii ortodocşi se plimbă numai pe la mânăstiri să le pupe mâna şi poalele  măicuţele şi să le îndoape maţele până plesnesc, militarii noştri îs trimişi în misiuni pe unde nu e urmă de român, poeţii recită versuri fără şir şi noimă, scriitorimea se înscrie la mari premii literare cu De ce iubim femeile, marea lor descoperire la andropauză, iar tineretul român trebuie să ştie, întâi de toate, istoria Holocastului…’’

 

Corneliu  Florea                       Noiembrie    2014                       Winnipeg –  Canada