sau

Cum mi-a devenit cumătru profesorul Toader

Gherasim, cu nouă luni şi 17 zile înainte de a vedea lumina zilei viitorul său fin…

1-toader-gherasim-65-1

Picture 1 of 3

Am avut norocul să cunosc România, cu şapte ani înainte de decembrie 1989. Având vârsta lui Isus Hristos, fiind doctor în economie şi conferenţiar universitar la Catedra de Economia muncii a Universităţii din Chişinău, având şi-o carte publicată, am întrunit deci toate condiţiile necesare pentru a pretinde la un stagiu ştiinţific într-o ţară străină. Şi pentru că dintre limbile străine cel mai bine cunoşteam… româna (la Academia de ştiinţe a URSS moldovenii susţineau examenul de doctorat la două limbi străine, una dintre ele fiind… limba română) de aceea nu puteam pretinde la ţări francofone sau anglofone, ci doar în una românofonă. Şi pentru că în lume exista o singură astfel de ţară, România, nu puteam merge decât dincolo de Prut. Înaintea mea fuseseră deja la acest stagiu, la ASE Bucureşti, câţiva basarabeni, colegi de breaslă de la facultatea noastră. Cu un an înaintea mea fusese colegul de facultate şi prietenul Ion Cotorcea, de la Catedra chişinăuiană de Contabilitate. El mi-a propus şi m-a convins să merg într-acolo că voi avea cu ce mă ocupa 9-10 luni de zile, eu gândindu-mă şi la posibila ocazie de a-mi cunoaşte în sfârşit cei trei verişori primari ai mei de la Bucureşti, Vâlcea şi Roman. Dar colegul mi-a dat şi-o recomandare favorabilă unde trebuia pentru efectuarea acestui stagiu ştiinţific.

Şi iată că vine luna septembrie 1982, când trebuia să pornesc la drum spre Bucureşti, având de mers cu trenul vreo 500 de kilometri, o noapte întreagă. Numai că trebuia să mai trec pentru instructaje şi bilete de drum pe la Ministerul învăţămânului superior de la Moscova, deci încă vreo 2500 de kilometri tur-retur.

La întoarcere, trenul Moscova – Bucureşti a stat în gara Chişinău un sfert de oră, timp suficient pentru a-mi lua rămas bun de la familie, de la prietenii şi colegii care au venit pe peronul gării cu …un sac de sticle de şampanie Cricova. După această procedură am pornit fericit spre Bucureşti, atingând peronul Gării de Nord în dimineaţa zilei de 28 septembrie 1982…

Programul meu de lucru prevedea câteva vizite în principalele centre universitare româneşti cum ar fi: Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Craiova (aceasta din urmă, cu regret n-am reuşit s-o vizitez), centre care aveau specialişti în ergonomia şi productivitatea muncii, şi în acordul global, domenii științifice care mă interesau cel mai mult la acea vreme.

…Şapte luni au zburat foarte repede şi a venit luna aprilie 1983 când trebuia să merg în Moldova din dreapta Prutului, mai aproape de casa mea natală, eu fiind născut în raionul Ungheni, de pe celălalt mal al Prutului.

Am ajuns cu trenul la Iaşi în seara zilei de 18 aprilie 1983 şi m-am aflat în Moldova o săptămână. La gara Iaşi m-au întâlnit patru profesori de la Catedra de Organizare şi Conducere de la Universitatea ieşeană: profesorul Hălălău, lectorii Gherasim, Brânză, Ene. După ce m-am cazat la casa de oaspeţi a Universităţii, am mers la Casa Universitarilor din Iaşi la o masă de pomină cu palincă românească, gustul şi tăria căreia deja le cunoşteam de la ASE Bucureşti, de la catedra cu acelaşi nume, condusă atunci de către profesorul Constantin Bărbulescu…

Acolo, la Casa universitarilor, am fost tras de limbă de toţi profesorii participanţi, şi limba mea, după mai multe păhărele de palincă, nu se mai ascundea după deget, nu se mai temea să se dezlege şi chiar nu se mai ascundea după denumirea de „limbă moldovenească”, pe care la Bucureşti o apăram cum puteam. De ieşeni nu mă mai puteam apăra, mai ales de prorectorul-lingvist Arvinte, care nu putea ierta ruşii care au jefuit din gros România şi ne-au rusificat pe noi, basarabenii…

La întrebările profesorului Ioan Hălălău ce domeniu al ştiinţelor economice mă interesează, ce doresc să cercetez, să cunosc mai bine, la Universitatea din Iaşi, şi ce aş dori să văd în Moldova de Vest… i-am răspuns că: „Econumia socialitsă am cunoscut-o în RSSM, unde m-am născut şi studiat, la Leningrad unde am făcut doctoratul, la Bucureşti, unde mă aflam de câteva luni şi nu cred că economia ieşeană se deosebeşte cu ceva de ele, tot socialistă rămâne, de aceea vreau să cunosc Iaşul lui Mihai Eminescu, al Veronicăi Micle, al lui Ion Creangă etc. Dar cel mai mult vreau să ajung la Mormântul lui Ştefan cel Mare (pe atunci nici vorbă nu era de canonizarea lui), la Putna…” Profesorul şi-a îndreptat privirile spre discipolul său Toader Gherasim, posibil unicul la catedră care avea o „Dacie”, şi era de culoare roşie. Răspunsul discipolului său înţelept a fost: „Dar nu am în rezervor niciun strop de benzină!” (In acele timpuri în România socialistă era o gravă penurie de combustibil). „De benzină fac eu rost!” – a zis profesorul Hălălău…

După ce mi-am îndeplinit programul ieşean, la câteva zile am şi purces la drum în direcţia Sud, spre Putna, care se află la Nord… După o escală la Vaslui, la restaurantul Moldova, unde director (dar poate, atunci, încă ospătar) era un fost student de-al lor la secţia fără frecvenţă, numele căruia l-am aflat după 1989, Adrian Porumboiu, actualul om de afaceri, multimilionar vasluian, care ne-a făcut din rezervele sale un plin de benzină, cu care am putut întreprinde acel drum de pomină… Am încercat de mai multe ori să-1 văd pe acest om de afaceri şi să-i mulţumesc din suflet pentru binele făcut în acele vremuri triste, dar în 25 de ani nu mi-a ieşit în cale nici măcar odată…

La Putna am ajuns în după amiaza zilei de 22 aprilie. M-am închinat până la pământ la mormântul Domnitorului Ştefan cel Mare, am aprins câteva lumânări pentru ai mei plecaţi la Domnul şi pentru sănătatea celor de acasă, am vărsat suficiente lacrimi pentru pomenirea Domnitorului dar şi de fericire că eram unul dintre foarte puţinii basarabeni care au ajuns în acest loc sfânt pentru toţi românii…

De la Putna am mers la Rădăuţi, la Luca Matei, un alt absolvent de-al ieşenilor unde am luat masa şi unde ne-am odihnit cu toţii. Stăpânii au mers la vecini până dimineţă iar noi am împărţit pentru odihnă cele două camere pe care le avea gazda noastră. Mie şi lui Toader Gherasim ne-a revenit unicul pat din dormitorul gazdelor. Temperatura în cameră era mai joasă ca afară, unde încă nu se simţea primăvara, de aceea ne-am învelit cu o plapumă până peste cap ca să nu simţim frigul.

Şi iată abia acolo, la Rădăuţii voievodali, sub plapuma groasă de lână, am putut să vorbim în voie, fără frică, fără martori, până în zorii zilei, despre râul Prut care ne desparte frate de frate, despre soarta noastră, despre dictaturile care ne apăsau şi despre câte altele.

Tot acolo, sub plapumă, m-am împărtăşit cu el despre cea mai mare taină a mea pe care o purtam în suflet mai bine de patru luni, esenţa căreia consta în următoarele. Citez din memorie:

„Imediat cum am ajuns la Bucureşti în luna septembrie am început să fac toate formalităţile pentru a-mi invita, prin luna martie, soţia în ospeţie, să vadă şi ea România. Mai ales că avea de vizitat şi cei doi verişori primari în Vâlcea şi Sibiu.

Până la 1 decembrie le-am reuşit pe toate: i-am trimis soţiei invitaţia oficializată, şi ea reuşise să obţină viza de la Direcţia chişinăuiană de vize.

Numai că, la 3-4 decembrie 1982, avusese loc simpozionul tradiţional al cadrelor didactice din A.S.E. Bucureşti, la care am prezentat şi eu o comunicare ştiinţifică pe tema prognozării productivităţii muncii, însă mult mai interesantă şi mai utilă mi-a părut comunicarea prof. Iancu Scutaşu-Comăneanu pe tema „Aplicarea bioritmurilor în cercetarea forţei de muncă”. Una dintre descoperirile despre care ne relatase prof. Scutaşu a fost „aplicarea bioritmurilor în găsirea momentului oportun” pentru conceperea unui prunc de sex masculin sau feminin. Şi pentru că eu aveam deja o fetiţă de şase ani, dar doream să am şi un băiat m-am făcut numai ochi şi urechi la cele relatate de către profesor, mai ales că după lecturarea cărţilor lui Mihail Sadoveanu i-am ales şi-un prenume pe potrivă. Am telefonat urgent acasă, la Chişinău, pentru a interveni în schimbarea perioadei aflării soţiei mele în România, pentru începutul lunii mai, aşa cum prevedea teoria lui Scutaşu. Nu a fost simplu deloc să fac această schimbare şi iată că peste 17 zile, pe 9 mai, voi merge la Gara Nord să-mi întâlnesc soţia, care încă nu bănuia nimic de teoria lui Scutaşu… „

Terminând povestea de sub plapumă şi fiind convins de adevărul ştiinţific al teoriei date, l-am rugat pe Toader Gherasim să accepte să-mi boteze viitorul fiu care urma să se nască peste 9 luni şi 17 zile, numărătoarea începând acolo la Rădăuţii voievodali, cu 17 zile înainte de sosirea Mariei.

A aceptat cu plăcere propunerea şi am adormit ca doi buşteni până ce profesorul Hălălău a sunat deşteptarea, cu glasul său amorţit după declamarea de aseară a atâtor poezii ale poetului său îndrăgit, Tudor Arghezi.

În acea excursie superbă, organizată de profesorul Ioan Hălălău, pe care după vizita la Putna lui Ştefan cel Mare l-am numit cu drag, Hălălău cel mare, şi realizată cu succes de viitorul cumătru, Toader Gherasin, cu ajutorul Daciei sale roşii, am mai vizitat câteva perle ale Moldovei medievele: Vasluiul, Romanul, Paşcanii, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţul, Gura Humorului, Mirceştiul, Podul înalt, Plopii fără Soţi… Drumul înapoi ni s-a părut mai scurt, probabil pentru că am pus la cale o primă „punte” de cumetri peste Prut… Tudor Gherasim, tot drumul înapoi, glumea pe seama mea: cum de el, fiind român, poartă un nume rusesc, al unui personaj din romanul „Mumu” al scriitorului rus Turghenev, pe când eu fiind rus (adică din URSS), am un nume atât de românesc, Şoimaru, eu înghimpându-1 când aveam posibilitatea cu: „taci că vei fi şi tu peste nouă luni neam cu Şoimăreştii lui Sadoveanu…”.

Pe 24 aprilie am plecat la Bucureşti, pe 9 mai am întâlnit-o în Gara Mare pe Maria, iar …peste nouă luni la Chişinău s-a născut Tudor Şoimaru, finul de botez al profesorului şi rectorului de mai târziu, Toader Gherasim. Adevărat că Nanul şi-a făcut datoria sa de nan doar peste şase ani de la naşterea finului său şi la o lună după evenimentele din decembrie 1989, când a putut veni liber pentru prima dată în viaţa sa în ospeţie la Chişinău, împreună cu soţia sa şi cumătră mea, Măria.

Atunci, în acele zile de pomină, Toader avea, ca şi mine, 34 de ani de la naştere. Pe neobservate au zburat de atunci mai bine de trei decenii şi iată că în acest an 2014 cumătrul şi prietenul meu Tudor Gherasim a împlinit 65 de ani, vârstă la care profesorii români sunt trimişi de statul român la odihna binemeritată, cu o modestă pensie asigurată.

Nu-mi rămâne decât să-i doresc cumătrului Toader Gherasim mulţi ani înainte, cu spor în cele ce urmează a le face şi cu dragoste pentru cei apropiaţi!!!

Eu, din partea mea îi garantez să nu uit să-1 invit la nunta finului său, care poate avea loc chiar în acest an aniversar al nostru, când va împlini 30 de ani. Păcat că nu s-a întâmplat asta mai devreme, când nanul Tudor era rector şi avea un salariu mult mai mare faţă de pensia pe care o ridică începând din acest an, 2014…

Aşa să ne ajute Dumnezeu, pe care îl iubim cu toţii pentru că este român ca şi noi!

 

Vasile ŞOIMARU

Academia de Studii Economice Chişinău

 

Din cartea: Tezaurului Grăniceștilor: Omagiu profesorului universitar dr. Toader Gherasim. (Ediție îngrijită de prof.univ.dr. Viorica Paraschivescu). Editura Tehnopress, Iași, 2014, p.171-177.