Pe 21 octombrie a.c., la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, au fost lansate două cărți ale lui Vasile Șoimaru: noua monorafie etnofotografică „Românii din jurul României” şi ediția a 2-a a volumului „Cotul Donului: 1942”. Vasile Şoimaru a fost însoțit de cel mai mare naist al Basarabiei, Vasile Iovu. În următoarele două luni după plecarea celor doi basarabeni din Baia Mare în presa locală au fost publicate mai multe materiale despre acel eveniment, cel mai important fiind o initiativă a baimărenilor pentru inaugurarea în îndepărtata Rusie, la Cotul Donului, a unei Troițe maramureșene în memoria celor 150 de mii de ostași români prăpădiți acolo în noiembrie 1942-februarie 1943. 

RJR propune cititorilor săi șase din acele materiale apărute în presa maramureșeană și un videofilm despre eveniment și despre inițiativa baimărenilor.

RJR

• Baia Mare »
• Baia Mare

[Show as slideshow]

1. 1.    Vasile Şoimaru în Baia Mare

Sosit marţi, 21 octombrie, în Baia Mare, pentru a-şi lansa, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, noua ediţie a cărţii „Românii din jurul României” şi volumul „Cotul Donului: 1942”, Vasile Şoimaru a fost plăcut surprins să găsească o sală plină de cititori şi numeroase persoane dornice să îi cumpere cărţile. Aşa că primul lucru pe care l-a făcut atunci când a luat cuvântul a fost să promită că următoarea sa carte, care va fi consacrată râurilor Tisa şi Nistru, va avea prima lansare în Baia Mare. Evenimentul a fost moderat de dr. Teodor Ardelean, directorul bibliotecii, şi pigmentat cu un recital de nai, susţinut de Vasile Iovu. 
240.000 km parcurşi, 250.000 de fotografii
Basarabeanul Vasile Şoimaru nu a mai fost în Baia Mare de acum cinci ani, de când îşi lansa cartea „Românii din jurul României în imagini”. Pentru a o realiza, a mers în toate comunităţile de români din străinătate (mai puţin în Turcia), făcând fotografii şi fiind întâmpinat cu reticenţă de oameni prea speriaţi ca să îşi recunoască sângele românesc. Reacţia lor, atunci când Şoimaru i-a vizitat a doua oară, de data aceasta cu albumul sub braţ, a fost de totală surpriză, căci nu credeau că tipărirea lui va fi posibilă: „au înţepenit”. După aceste momente, autorul a pornit din nou la drum, umblând încă şase ani în cele mai îndepărtate comunităţi de români, din Kazahstan până în Boianul din inima Canadei. „Nu am avut traducător, pentru că nu-mi permit. Eu am vorbit cu românii româneşte. Cel mai greu mi-a fost în Grecia, unde limba română a cunoscut modificări profunde”. „Românii din jurul României, în noua sa ediţie, înseamnă: 12 ani de viaţă ai lui Vasile Şoimaru; 240.000 km parcurşi; aproximativ 24 de tone de benzină; un sfert de milion de fotografii, dintre care exact 1.000 sunt publicate în albumul de 376 de pagini. Prima ediţie a avut 155 de recenzii pe tot globul, printre care şi cele scrise de Grigore Vieru şi Adrian Păunescu. Unele au fost publicate în noua ediţie.
„Foarte tare sper să se trezească politicienii”
„Cotul Donului: 1942” este o carte care îşi propune să atragă atenţia autorităţilor de la Bucureşti despre necesitatea marcării jertfei celor 150.000 de ostaşi români în luptele de la Cotul Donului din cel de-Al Doilea Război Mondial. „Pe 5 iulie 2009 stăteam de vorbă cu două românce din Caucaz. Ele spuneau că sunt moldovence, eu susţineam că moldovenii sunt români. Fiecare aducea propriile argumente. Românii sunt singurii care n-au venit în Caucaz să strângă osemintele semenilor lor din Al Doilea Război Mondial – mi-au spus ele. A doua zi am plecat spre Stalingrad, şi am văzut, în toate punctele unde au căzut români, numai monumente ruseşti. Voiam să scriu un articol mai înrăit, să-i trezesc pe cei de la Bucureşti, să facă ceva. În schimb, am mai cercetat problema şi am plecat a doua oară la Cotul Donului. Am confecţionat o cruce din crengi şi am fixat un tricolor rupt din cartea mea „Poeme în imagini”. Îmi părea rău că n-am luat şi un preot cu mine, să facă un parastas. A treia oară m-am dus după un an, cu un preot şi o cruce demontabilă, să nu bată la ochi. Am făcut o slujbă. Anul acesta am vrut să merg din nou, dar a început războiul. Foarte tare sper să se trezească politicienii de la Bucureşti şi să construiască un memorial acolo”, a spus Vasile Şoimaru.

http://www.graiul.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=24544:vasile-oimaru-in-baia-mare&catid=11:cultura&Itemid=24

Anca Goja

Graiul Maramureșului, 26.10.2014

1. 2.    Naiul fermecat al maestrului Iovu

Am fost la lansarea cărţilor lui Vasile Şoimaru, un român frumos la suflet aşa cum doar românii adevăraţi pot fi şi am ascultat fără să clipesc spusele fratelui din Basarabia. Nu ştiam că va urma un recital cum nu m-aş fi aşteptat să vă văd la manifestarea de la Biblioteca lui Tedi. Maestrul Vasile Iovu, un prieten de-al Şoimarului, dar şi de-al nostru, a interpretat la nai, Dumnezeieşte, câteva bucăţi din folclor sau muzică cultă. Desigur, Ciocârlia te lasă fără glas dacă o asculţi, dar Vasile Iovu te face să doreşti să o mai asculţi şi iar, şi iar… În textul scris pentru lansarea de carte, nu am amintit de scurtul moment artistic de cinci stele pentru că nu a mai fost spaţiu şi interpretarea maestrului cerea un text separat. Poate o voi face cu prima ocazie, dar până atunci, din acest colţ de pagină îmi exprim bucuria de a fi ascultat o Ciocârlie fără egal.

Nu sunt un consumator constant de muzică populară, dar nu pot să nu ascult melodii ce fac parte din repertoriul îngerilor. Poate de aceea nu mă voi aventura să spun că naiul lui Iovu scoate înalte cum nu am mai auzit, în fond este chestie de gust, de plăcere, de cum crezi că ar trebui să sune. Cert este că mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Ciocârlia din Bibliotecă, iar a doua zi, după ce am primit înregistrarea lansării, am şi derulat la partea cu momentul muzical, căutând Ciocârlia.

Am savurat de mai multe ori această parte şi spre bucuria tuturor, voi pune acest fragment pe siteul GAZETEI de Maramureş.

În dimineaţa de după lansare, Şoimarul şi Iovu au venit în holul hotelului în care au dormit, cu bagaje, nu multe, pentru formalităţile de plecare. Au ieşit din hotel şi s-au dus la maşină. Maestrul Iovu aveau o gentuţă în mână, o gentuţă pe care nu a lăsat-o decât atunci când s-a dus la locul ei. Acolo era naiul fermecat, pe care un talent la fel de fermecat îl transformă în muzică divină!

http://www.gazetademaramures.ro/coltu-meu-naiul-fermecat-al-maestrului-iovu-15675

Nicolae Teremtus

Gazeta de Maramureș, 27.10.2014

1. 3.    Un nou album etnofotografic, semnat de Vasile Şoimaru

La sediul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, a avut loc lansarea a două cărţi ale cunoscutului profesor Vasile Şoimaru, autor de forţă din Basarabia. Cele două cărţi, a doua ediţie a lucrării monument „Românii din jurul României”, monografie etnofotografică şi „Cotul Donului: 1942”, au fost realizate în condiţii grafice deosebite în Chişinău.

Vasile Şoimaru a lansat prima ediţie a monografiei în urmă cu cinci ani, tot la Biblioteca Judeţeană şi în prezenţa unui public numeros. Acum, sala de conferinţe a Bibliotecii s-a dovedit a fi neîncăpătoare, de la elevi, la pensionari, foşti deţinuţi politici, veterani de război, scriitori, avocaţi, procurori, toţi veniţi să îl vadă pe Şoimaru, cel ce se trage din Tudor Şoimaru, figura centrală din Neamul Şoimăreştilor, a lui Mihail Sadoveanu. Deşi a venit cu câteva zeci de volume din cele două lucrări, s-au vândut ca pâinea caldă, semn că maramureşenii nu au uitat evenimentul de acum cinci ani, dar mai ales nu au uitat că Şoimarul este un român adevărat, iar cărţile pe care le scrie, le realizează sunt o lecţie de românism pe care ar trebui să o învăţăm şi noi, românii.

Teodor Ardelean a vorbit despre Basarabia, despre durerile şi bucuriile ţării de dincolo de Prut, ţării „frate şi soră”, despre români de mare ispravă ce luptă pentru marea idee, despre Vasile Şoimaru, profesor, scriitor, fotograf, om de cultură.

„Cel mai interesant moment a fost cel de la dobândirea independenţei sau declanşarea sau declararea independenţei. De atunci am acolo prieteni statornici care în decursul timpului şi-au validat pecetea lor asupra Basarabiei şi Basarabia prin eforturile lor a devenit ceea ce este acum chiar dacă speranţele erau mai mari. Dar lupta lor pentru alfabet, pentru limbă, pentru naţiune, pentru suflet românesc şi pentru întregirea hotarelor a continuat chiar dacă a fost stânjenită…şi bătălia se duce pe multe planuri”, a spus Teodor Ardelean la începutul manifestării.

După cuvântul de început, a urmat invitatul, fratele Şoimaru. Obişnuit cu publicul, profesorul basarabean a început în forţă discursul, în fapt o pledoarie pentru românism, pentru unirea românilor, pentru România.

„Vreau să încep luarea mea de cuvânt cu o promisiune! Pentru că aţi fost atât de amabili, pentru că, din nou sala este arhiplină ca şi cu cinci ani în urmă, pentru că am vândut atâtea cărţi aici într-o oră, ca nicăieri, vă fac o promisiune! Următorul meu album va avea prima lansare aici, în Baia Mare. Titlul acestui album va fi: Tisa şi Nistrul, două ape româneşti, de la izvoare până la Dunăre şi mare.

Cu cinci ani în urmă am fost şi am lansat primul meu album: Românii din jurul României în imagini. Prima lansare a cărții a avut loc la Chișinău la 27 martie, 2008, în ziua în care s-au împlinit 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Asta am vrut să fac! Am vrut să le arăt politicienilor de la Bucureşti, care nu au vrut să mă ajute deloc, cu acel album… Nici cei de la ICR (Institutul Cultural Român), nici de la DRP (Departamentul Românilor de Pretutindeni), m-a ajutat Mugur Isărescu, bancherul şef al statului, care a achiziţionat 130 de albume cu un preţ care mi-a permis să achit o treime din costuri.

Apoi, am mers prin românime, pe unde am fost să adun material pentru album, pentru a le duce protagoniştilor rezultatul final. Am fost peste tot, doar în Turcia nu am fost. Foarte mulţi nu au crezut că sunt capabil să fac aşa ceva. Ei mi-au spus că au mai fost şi alţii care

le-au spus că vor prezenta problemele pe care le au, motiv pentru care au avut probleme cu autorităţile din Grecia, din Macedonia, din Albania, de la Kiev, din Moscova. Oamenii mi-au spus că nu spuneau că sunt români, ci moldoveni, valahi, aromâni, orice, dar nu români. Le-am dus acel album şi nu le venea să creadă, au înţepenit de fericire, nu le venea să creadă când au văzut harta cu românimea din Europa…

După primul album am mai umblat prin toate ţările unde găsim români, iar acest album, de acum, reprezintă munca mea de 12 ani. În aceşti 12 ani am făcut 240 de mii de kilometri, numai prin românime. Am ars aproximativ 24 de tone de benzină. Am făcut în aceşti ani un sfert de milion de fotografi, pentru acest album. În el sunt exact o mie de fotografi, puteţi număra… Nu am pus la cale acest lucru!”, a spus Vasile Şoimaru.

http://www.gazetademaramures.ro/un-nou-album-etnofotografic-semnat-de-vasile-soimaru-15689

Nicolae Teremtus

Gazeta de Maramureș, 28.10.2014

1. 4.    Troița maramureșeană la Cotul Donului

Recent, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, a avut loc lansarea a două cărţi ale profesorului Vasile Șoimaru, autor de forţă din Basarabia. Cele două cărţi, a doua ediţie a lucrării monument „Românii din jurul României”, o monografie etnofotografică şi „Cotul Donului: 1942” sunt lucrări de referinţă în bibliografia profesorului, ziaristului, cercetătorului, fotografului basarabean, un român cu suflet frumos, un român dârz, parcă coborât din Neamul Șoimăreştilor.

Dincolo de lansarea celor două cărţi, Șoimaru a vorbit despre tragedia ostaşilor români căzuţi în bătălia de la Cotul Donului. Profesorul basarabean a fost acolo şi a plâns de neputinţă. De şaptezeci de ani nimeni nu se îngrijeşte de rămăşiţele eroilor români căzuţi la datorie, pentru ţară şi pentru graniţele ei.

Șoimaru a făcut mai multe intervenţii la politicieni, la oameni de cultură, ori oameni de decizie pentru a se realiza un Mausoleu, un monument pentru cei căzuţi acolo. Măcar o cruce, sau o troiţă maramureşeană de s-ar putea pune pentru început. O ţară care nu îşi respectă eroii intră încet în uitarea istoriei.

„Este o tragedie ce s-a întâmplat la Cotul Donului. În 70 de ani, nimeni, nici din România, nici din Moldova, nu a călcat pe acolo. Ar trebui măcar o cruce, nici o cruce nu este în locul în care sunt căzuţi 150 de mii de români. Nimeni nu se îngrijeşte de acest loc. Toate ţările care au ostaşi căzuţi în bătăliile de la Cotul Donului au venit şi s-au îngrijit de cei căzuţi. Au fost făcute cavouri au fost puse monumente de aducere aminte, cu numele celor căzuţi. Doar noi, doar România nu are pentru fraţii noştri ce au luptat pentru ţară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiţă maramureşeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins… Să treacă 70 de ani şi nimeni să nu îşi aducă aminte de cei căzuţi acolo, este groaznic! Ei au fost trimişi de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimişi să elibereze Basarabia, să menţină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostaşi români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiţi sărmanii şi să nu aibă parte de un cimitir!

Germania are parte de un Memorial nemaipomenit de frumos, ungurii la fel, italienii, slovacii cât au mai făcut parte din armata Ungariei. Și tragedia e şi mai mare. Armata Ungariei a avut 100 de mii de ostaşi ardeleni ce au căzut la Cotul Donului. Avem 250 de mii de ostaşi căzuţi acolo, iar statul român nu a fost în stare să cheltuiască până acum o jumătate de milion de euro. Nu ştiu cât ar face, dar nu poate fi prea mult pentru a face un memorial în care să fie puse toate oasele ostaşilor români căzuţi eroic într-un război în care noi am tot pierdut. Ne-am făcut de râs!!”, a spus Vasile Șoimaru.

Impresionaţi de relatările scriitorului basarabean, GAZETA de Maramureş a hotărât să facă demersurile necesare pentru a realiza o troiţă maramureşeană ce vrem să o ducem acolo. În acest sens, solicităm celor care vor să dea o mână de ajutor să o facă urgent. Întreg procesul este dificil de parcurs, mai ales că în acea zonă există în momentul de faţă un conflict armat. Dar lucrurile trebuie realizate din timp şi cu multă recunoştinţă pentru jertfa sutelor de mii de români căzuţi la datorie.

Facem un apel de onoare, de dragoste pentru toţi cei care pot şi vor să ajute la realizarea acestui proiect de suflet al GAZETEI de Maramureş. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

„Doar noi, doar România nu are niciun simbol pentru fraţii noştri ce au luptat pentru ţară. Nu este nici măcar o cruce, nici măcar o troiţă maramureşeană. Eu când am aflat despre asta, că nu există nimic acolo, atât de tare m-am aprins… Să treacă 70 de ani şi nimeni să nu îşi aducă aminte de cei căzuţi acolo, este groaznic! Ei au fost trimişi de statul român nu să se scalde în Volga, au fost trimişi să elibereze Basarabia, să menţină Basarabia în limitele României. O sută cinzeci de mii de ostaşi români au căzut acolo în moarte de erou, prăpădiţi sărmanii şi să nu aibă parte de un cimitir!”

Vasile Şoimaru

http://www.gazetademaramures.ro/un-nou-demers-marca-gazeta-pentru-cinstirea-eroilor-troita-maramureseana-la-cotul-donului-15778

Nicolae Teremtus

Gazeta de Maramureș, 22.11.2014

1. 5.    O troiţă maramureşeană la Cotul Donului.

                               Să ne cinstim eroii!

Proiectul iniţiat de GAZETA de Maramureş, prin care dorim să ducem o troiţă maramureşeană în locul unde a avut loc bătălia de la Cotul Donului, în memoria celor peste 150 de mii de ostaşi români căzuţi la datorie, continuă cu o nouă pagină. Scriitorul basarabean, fratele nostru, Vasile Şoimaru a povestit în cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, faptul că ostaşii români nu au un cimitir, o troiţă sau măcar o cruce. O poveste tristă pentru toţi românii de atunci şi de acum.

Impresionaţi de această tragedie am lansat către politicienii şi oamenii de afaceri maramureşeni o rugăminte născută din stropi de lacrimi cristaline, sărate, dulci, pentru a realiza o troiţă maramureşeană şi cu toate aprobările legale să mergem în locul în care a avut loc bătălia cumplită pentru a o aşeza şi a spune o rugăciune pentru cei căzuţi în război.

Iniţiativa noastră a avut ecou, am primit încurajări, dar şi întrebări cu privire la ce s-a întâmplat acolo.

Vă prezentăm un scurt istoric la bătăliei.

Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.

În noiembrie 1942, după o înaintare în forţă a armatelor Axei, trupele sovietice au oprit pe Don şi la Stalingrad iureşul dinspre vest. După cucerirea Crimeii, ostaşii români, însumând aici efectivele Armatei a 3-a şi Armatei a 4-a, au primit, conform strategiei de luptă aparţinând Germaniei (şi contestată de generalii români, inclusiv de mareşalul Antonescu) cele mai dificile poziţii de luptă. Îmbătat de succesul legat de Crimeea, Hitler atacă simultan atât Stalingradul, cât şi poziţiile care vizau cucerirea Caucazului, cu bogatele sale resurse energetice necesare războiului. Grupul de armate B, care includea şi trupe ale Armatei a 4-a română, avea ca obiectiv cucerirea Stalingradului. Grupul de armate A, cu Armata a 3-a română în componenţă, avea ca obiectiv pătrunderea în Caucaz. Armata a 3-a română a primit un segment de front de cca. 150 km, pe malul drept al Donului, în zona în care Armata Roşie avea cele mai puternice resurse operative, iar Armata a 4-a a fost plasată în aripa stângă a Armatei a 6-a germană (angajată în Bătălia Stalingradului). Armatei a 4-a i se repartizase un segment de front de peste 300 km, mult peste capacitatea ei de acoperire.

Pe 19 noiembrie, foarte de dimineaţă, Armata Roşie a început ofensiva chiar în sectorul de front al Armatei a 3-a română. Lipsurile legate de resurse, erorile de strategie impuse de generalii lui Hitler, precum şi indisponibilitatea forţelor de rezervă, redistribuite în sprijinul trupelor de la Stalingrad etc. au determinat o disproporţie copleşitoare în această înfruntare, în favoarea inamicului. Ca urmare, Armata Sovietică reuşeşte chiar în acea zi să spargă frontul aflat în responsabilitatea Armatei a 3-a română, în două zone, lărgimea acestor „pungi” cucerite fiind de cca. 20 km, ambele, iar adâncimea de cca. 20 km, respectiv 40 km.

Bătălia a continuat şi în zilele următoare, evidenţiindu-se eroismul ostaşilor români în încercările de repliere şi de menţinere pe poziţii. E relevant, în acest sens, cazul generalului Sion Alecu Ion, care, pe 23 noiembrie 1942 (căzuse deja celebra grupare Lascăr) preia comanda resturilor a trei divizii româneşti, cu un efectiv de 3326 de ostaşi. Au luptat până la terminarea muniţiei. Ultimele cartuşe le-a împărţit celor rămaşi în viaţă chiar generalul, care a căzut ultimul, odată cu şoferul său personal.

Bilanţul pierderilor

Bilanţul pierderilor de la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele a 3-a şi a 4-a române, care avuseseră la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 militari valizi.

După bătălia Stalingradului, Armata a 3-a română a mai rămas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă. Armata a 4-a română a fost repoziţionată pe un aliniament mai retras, după ce a pierdut Corpul 6 de armată şi a fost întărită cu Corpul de cavalerie (Diviziile 5 şi 6 de Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiunile Grupului de Armate Hoth, între 12 şi 23 decembrie, în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad.

Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, a fost puternic atacat de sovietici şi desfiinţat după trei zile de lupte îndârjite. Armata a 4-a şi-a pierdut, astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva pe Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a 3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. Astfel, rămăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare.

Vasile Şoimaru a ajuns la Cotul Donului şi a fost lovit de faptul că ostaşii români nu au măcar o cruce, aşa cum ar fi fost creştineşte. Toate ţările care au ostaşi căzuţi în teribila bătălie au realizat mausoleu, cimitir, capele, cruci comemorative, monumente etc. Doar România nu a făcut un gest creştineşte. Din acest motiv, Şoimaru a venit în locul unde au fost bătăliile cu ostaşii români.

„M-am urcat pe dealul cel mai mare unde stăteau ostaşii români în 1942, am făcut cu cuţitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legând-o cu lipici (scotch), am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independenţei (cu semnăturile deputaţilor din Primul Parlament al R. Moldova, care au votat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, inclusiv semnătura mea, noi crezând că votăm independenţa faţă de Rusia). Am prins poza tot cu lipici, de cruce, pe care am înfipt-o cât mai adânc posibil în pământul alb ca varul răzmuiat de ploaie şi am fotografiat-o, am destupat o sticluţă-suvenir de coniac «Ştefan Vodă (Călăraşi)», am turnat în dopul sticluţei câteva picături de coniac şi le-am sorbit pentru sufletul şi în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului…Am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns şi am făcut lucrul acesta că, în sfârşit a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului. Dacă mă auzea şi mă vedea cineva, credea că-s unul scăpat din casa de nebuni”.

Ioana Lucacel, Nicolae Teremtus, Ioan Botis

Gazeta de Maramureș, 2.12.2014

http://www.gazetademaramures.ro/o-troita-maramureseana-la-cotul-donului-sa-ne-cinstim-eroii-15805

1. 6.    Maramureş – Sub Mantia Marilor Ctitoririi Româneşti

În urmă cu câteva săptămâni GAZETA de Maramureş a iniţiat demersul în spaţiu public pentru ca autorităţi, oameni de afaceri, oameni de cultură să vină alături de noi pentru a realiza o troiţă maramureşeană şi a o transporta la Cotul Donului, acolo unde peste 250 de mii de români se află în pământ străin, fără a avea măcar o cruce care să amintească de jertfa lor. Suntem singura ţară, între cele care au participat la război, care nu are un mausoleu, o cruce, o troiţă ca semn al faptului că ţara nu i-a uitat pe românii ce s-au dus la un război pe care nu l-au dorit, dar care a fost pentru pământurile româneşti de dincolo de Prut. Spre bucuria noastră, Teodor Ardelean a fost primul oficial maramureşean care vine alături de noi în acest demers. Îi mulţumim! De acum încolo GAZETA de Maramureş şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” se vor lupta pentru o idee a bravului român din Basarabia, Vasile Şoimaru.

Sunt în viaţă atitudini care se mistuie uşor pe traseu, fără să lase măcar o dâră de memorie. Dar sunt şi altele, de regulă mai puţine, care ne fac posibilă jalonarea şi care „trăiesc” dincolo de fire şi de vieţuire, împietrite borne şi învrednicite simboluri mărturisitoare.

Nu mai departe decât ceea ce am întreprins câţiva dintre maramureşeni în ianuarie 1991. Ideea a pornit de la meşterul popular Alexandru Perţa Cuza din Târgu-Lăpuş. Făcuse o troiţă specială pentru a fi aşezată în centrul Chişinăului.

Atenţie, în ianuarie 1991 Republica Moldova încă mai făcea parte din Marele Imperiu Sovietic! Împreună cu Mircea Pop şi cu ajutorul lui Decebal Traian Remeş, care a asigurat camionul pentru transport, am purces la drum. De ziua Marelui Eminescu troiţa a fost sfinţită „la locul ei” în Parcul din centrul Chişinăului, în faţa Catedralei Mitropolitane. Astăzi, nu mai are importanţă cât a fost de greu, nici cu sculptatul, nici cu fondurile de drum, nici cu trecerea frontierei, nici cu obţinerea aprobării, nici cu „lămurirea” arhiepiscopului Vladimir să o sfinţească…

Astăzi, după aproape 24 de ani contează că ideea s-a concretizat, că acţiunea a reuşit, că Uniunea Vatra Românească a pus să „lucreze ” un simbol sacru românesc acolo unde era „cea mai mare nevoie”…

Să vă spun că de aici mi se trage aproape totul ce a urmat, inclusiv faptul că în august 1991 am fost singurul cetăţean al României care a vorbit la Momentul Independenţei (27 august) şi peste patru zile am pus bazele şi am inaugurat Prima Bibliotecă Românească în Basarabia – Biblioteca Transilvania! V-am spus, dar nu aceste aspecte sunt esenţiale. Esenţialul s-a consumat în noaptea în care am „plantat” troiţa, în felul în care veneau „noctambuluii” să se roage, în stilul în care zi de zi şi ceas de ceas după aceea „troiţa a lucrat” pentru sufletele îndurerate din aceste locuri uitate prea multă vreme. Dar, mai ales, a lucrat pentru Sufletul Românesc în toată mărimea, cuprinderea şi devenirea lui intimă, care nu ţine cont de graniţe vremelnice şi nici de eventuale prigoniri!

Am făcut aceste mici descrieri pentru a le aşeza pe post de „deschideri” într-o nouă Bătălie Românească ce bate la uşa faptelor. A fost la Baia Mare ca să-şi lanseze albumul „Românii din jurul României în imagini”, ediţia a doua, revizuită şi completată, Marele Român de la Chişinău şi de la Cornova (!) VASILE ŞOIMARU. Cu această ocazie a dat drumul spre lectură prin părţile noastre cărţii sale „Cotul Donului. 1942: eroism, jertfă, trădare”.

Vasile îşi adusese în portbagajul maşinii sale (Toyota Avensis, cea cu care făcuse sutele de mii de kilometri în căutarea elementelor româneşti din toate zările, incluzând aici şi „zările” căzăceşti, ruseşti, calmuce, azere, tătărăşti etc. câte exemplare calculase că-i vor trebui pentru trei lansări – Baia Mare, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş. A trebuit să salveze câte un exemplar din cărţi spre a le putea arăta în celelalte oraşe, căci cei prezenţi la lansare i-au „devorat” tirajul. Bietul Vasile, s-a mirat atât de mult încât a exclamat: „Atâta bănet n-am ţinut în mână niciodată!”. El care s-a îngropat în datorii pentru a-şi face „drumurile cercetăşeşti”. El care s-a „băgat dator în bancă” pentru a-şi tipări lucrările!

Dincolo de aceste aspecte, care nu sunt deloc secundare, pentru că au măduvă de „vigoare românească”, au rămas sentimentele, trăirile, ecourile, „împărtăşirile de după” … Iar dintre toate, pe retina memoriei ce se aşează în structuri de nezdruncinat la cutremurările timpului, este GESTUL GAZETEI DE MARAMUREŞ. Ideea de a iniţia un demers concret, sub formă exactă, după rânduială şi fără mântuială. A aşeza şi a sfinţi la Cotul Donului o TROIŢĂ care să vegheze sufletele sutelor de mii de morţi ce şi-au lăsat acolo pentru veşnicie trupurile pământeşti în humă străină. Şi care n-au nici până la ora actuală o cruce rugătoare, un simbol păzitor, un monument izbăvitor. Da, căci monumentele au şi darul izbăvirii! Atât pentru cei pe care îi „pomenesc”, cât şi pentru cei care, în acest fel, se izbăvesc demonstrând neuitarea. La toate popoarele, în toată istoria umanităţii, acolo unde au fost locuri de „mari jertfe” s-au înălţat sub diferite forme, acceptat traductibile, simboluri mărturisitoare. Cruci, basoreliefuri, monumente de piatră sau în alte materiale ce durează în faţa timpului, cenotafuri, statui, edificii complexe cu ornamentică specială, arcuri de triumf, obeliscuri, columne, mausolee…

Aşadar, revenind la iniţiativa GAZETEI, voi spune liniştit, dar accentuat: Se poate! Se poate face o troiţă, se va sfinţi când e gata şi se va sfinţi şi după instalare, se poate transporta, se pot lua avizele de la autorităţi, se poate duce, se poate aşeza la locul ei … Totul se poate, dar nici o etapă nu va fi uşoară. De fapt, cine are plăcerea pentru lucrurile uşoare nici nu se înhamă la o astfel de trudă! Oamenii faptelor mici sunt majoritatea în această lume şi aşa a fost dintotdeauna! Oamenii faptelor mari nu se sperie nici de întuneric, nici de „lipsa precedentului” şi nici de mulţimea barierelor ce vor trebui trecute.

Personal, doresc succes prietenilor şi colegilor de la Gazeta! Faceţi strigarea peste sat şi veţi vedea câte suflete sunt încă treze! Sau câte firi parţial adormite se vor trezi şi se vor aşeza în rândurile celor ce, prin gestul lor, vor salva din Imperiul Ruşinii cea mai mare „ruşine naţională românească”. Să ai o suprafaţă uriaşă unde au fost îngropaţi cei mai mulţi ai tăi şi să nu pui măcar o cruce de veghe -?! – ce poate fi mai de ruşine decât atât?

Haideţi să salvăm Onoarea Patriei, şi Onoarea Armatei, şi Onoarea Istoriei Sfinte în această manieră! Şi să-i facem şi lui Vasile Şoimaru o mare bucurie. Căci Scumpul de El, în toate albumele sale începe cu… Maramureşul. E tărâmul Dragostei sale Numărul Unu, chiar dacă destinul Neamului său şoimăresc l-a făcut să se zămislească pe alte tărâmuri „natale”!

Şi poate că în acest fel ne mai iartă şi Bunul Dumnezeu pentru alte multe lucruri minunate ce erau de făcut şi nu le-am făcut încă. Zice o vorbă veche şi bine zice: „Nu adunaţi comori pentru voi, ci risipiţi-vă pentru alţii!” Poate că şi acest gând devine adevărat de câte ori găsim prin sferele de idei, iată, propuneri răsunătoare! O TROIŢĂ LA COTUL DONULUI! Sună foarte frumos! O troiţă din Maramureş… Da, căci peste Maramureş am aşezat – ar putea zice Domnul – Mantia Marilor Ctitoriri Româneşti!

Pro Memoria: 19 noiembrie 1942. La Cotul Donului şi în Stepa Calmucă s-au prăpădit peste 150.000 de ostaşi români din Armata Română. De fapt, 158.854 militari morţi, răniţi şi dispăruţi. La care se adaugă circa 100.000 de români din armata maghiară. Cea mai tragică şi cea mai sângeroasă bătălie din întreaga istorie a românilor. Vasile Şoimaru a improvizat o cruce dintr-un copăcel „local”, prins cu lipici şi împodobită cu tricolorul. O mai fi acolo? Greu de crezut. Dar gestul lui Vasile rămâne. Şi rămâne mai ales ca îndemn pentru noi, poporul din care şi el face parte şi joacă rol de apostol. Sau poate de înainte-mergător! Sau poate de vegheator!

Teodor Ardelean

Gazeta de Maramureș, 6.12.2014

http://www.gazetademaramures.ro/o-troita-maramureseana-pentru-eroii-romani-cazuti-la-cotul-donului-15831

P.S.- După lansarea cărților la Baia Mare pe youtube a fost postat un scurt filmuleț pe care v-il recomandăm spre vizionare, accesând link-ul de mai jos: