Dr. Zamfira Mihail

                                                                                     Institutul de studii sud-est europene

al Academiei Române, Bucureşti                                                      

Acum o lună, la 28 februarie, s-au împlinit 65 de ani de la plecarea dintre noi a profesorului Ştefan Ciobanu ( 11/24 noiembrie 1883, Talmaz, j.Tighina – 28 februarie 1950, Bucureşti).  La acea dată nu mai era membru al Academiei Române, în urma restructurării, deşi fusese, a doua oară,  Vicepreşedinte al ei între 2 iunie 1944 şi 12 august 1948[1]. Activitatea sa de o viaţă fusese în legătură cu această nobilă instituţie, fiind ales la 10 octombrie 1918 ca membru titular, pe când era, încă, profesor secundar la Chişinău, ca recunoaştere a activităţii sale ştiinţifice şi a contribuţiei la înfăptuirea Marei Uniri de la 27 martie 1918. Omagierea sa este o profundă cinstire a ceea ce au însemnat marile sale acte de civism/patriotism integru/loial[2] şi are raţiuni mai adânci decât cele biografice. Personalitatea sa nu a beneficiat încă de o cercetare monografică aprofundată, pe care vrem să credem că cercetătorii de la Chişinău o pregătesc. Evocarea mea este o contribuţie la analiza unor aspecte ale operei sale.

Istoriografia culturii este parte componentă a istoriografiei generale a unui areal geografic sau a unui grup uman. Ea reconstituie istoria prin izvoare scrise, prin mărturii orale, prin consemnarea propriilor experienţe ale autorului din epoca relatată. Istoriografia este oglinda intelectualităţii dintr-o epocă dată pentru că, mai mult decât alte categorii de sinteze, reflectă modul de interpretare a informaţiei, perspectiva asupra problematicii proprii dar şi situarea comparativă în epocă. Istoriografia se defineşte, în abordarea ei subiectivă, prin pregătirea intelectuală a autorului,  ca şi prin informaţia pe care acesta se bazează şi pe care o transmite altora.

Preocuparea pentru studierea „rezistenţei prin cultură” a românilor din Basarabia,  după 1812[3], m-a determinat să-mi propun analiza scrierilor de până acum relative la aceeaşi problemă. Ne referim, de data aceasta, la lucrările de după 1918, care au valorificat, cu spirit ştiinţific, documentele de epocă şi alte mărturii, folosind metode de cercetare moderne.  Istoriografia se constituia pe baza informaţiilor succesive despuierii mărturiilor din toate categoriile de izvoare, fie că provin de la cei care suferă consecinţele actelor istorice, fie de la cei care le înfăptuiesc şi beneficiază de rezultatele rapturilor teritoriale şi de înstăpânirea asupra unor populaţii de alte etnii, pe care îşi propun să le deznaţionalizeze şi să le manipuleze după interesele stăpânitorului, economice, politice etc. de lungă durată. Considerăm că a existat o intenţie perpetuă de manipulare a opiniei publice prin  mărturiile oficiale ruse 1812-1918, aşa după cum am constatat în cercetările noastre anterioare[4]. Basarabia a rezistat însă ca „o insulă de romanitate într-un ocean slav”, expresie uzitată dar şi sugestivă – de aceea o repet şi eu -, pe care puterea ţaristă a încercat permanent să o integreze în  continuumul rus dominant.

Puterea acaparatoare este şi integratoare. Iar integrarea se face, pervers, în condiţii de normalitate, prin presiunea constantă de determinare a populatiei de a renunţa la propria limbă  şi apoi la celelalte mărci ale identităţii, rezultate din obiceiuri, tradiţii şi manifestări ale credinţei. Mirajul ascensiunii sociale doar prin cunoaşterea limbii stăpânitorului şi  inducerea orizontului intelectual prin structura învăţământului de a promova ideologia puterii sunt doar două dintre atuurile folosite. Considerăm că noţiunea „univers concentraţionar”[5] caracterizează adecvat ambientul în care s-a aflat cultura românească în Basarabia în sec. al XIX-lea.

La sfârşitul sec. al XIX-lea a existat un reviriment al intelectualităţii din Basarabia prin tinerii care şi-au făcut studiile superioare la Dorpat (Iuriev), Kiev (sau Odessa) şi la Sankt Petersburg. Ei s-au format în medii universitare în care ideile liberale ale Europei pătrunseseră încă de pe vremea Revoluţiei franceze, rodiseră în mediul ştiinţific şi contribuiseră la organizarea asociaţiilor, societăţilor, reuniunilor Pro Fide et Patria , în timp ce în Basarabia asemenea manifestări erau imediat reprimate. Inclusă din 1828 în Gubernia Novorossia, ea a fost supravegheată cu vigilenţă sporită pentru ca nici o revendicare, de natură instituţională, culturală sau administrativă să nu dea acces basarabenilor la ridicarea propriei intelectualităţi şi întărirea identităţii de neam şi de limbă.

Într-un context de mare efervescenţă culturală, după 1918, Basarabia revenea în simfonia intelectuală românească, după ce fusese complet izolată un secol printr-o politică perfidă de absorbire, prin şcoală şi mecanisme politice, a intelectualilor care se ridicau din această provincie românească, rusificată cu forţa prin mutări de populaţie, prin şcoală, biserică şi structura administrativ-juridică. Ea era şi „o mare necunoscută”, totuşi, pentru cercetătorii din „Vechiul regat”,  izolată prin limba fostului stăpânitor şi alfabetul chirilic folosit pentru expresia românească.

În primele decenii ale sec.XX şi după Unirea din 1918 în bibliografia românească lipseau studiile de sinteză despre Basarabia. Pentru a umple golul de informaţie au fost elaborate atât lucrări de „popularizare ştiinţifică” (în accepţia superioară a termenului „popularizare”), cum este Istoria Basarabiei de Ion Nistor, din 1923, în care autorul explică că a renunţat deliberat la citarea izvoarelor pentru a o face accesibilă, folosindu-se însă de vasta literatură istorică pentru expunerea sa[6], cât şi o altă categorie de lucrări, destinate specialiştilor, cu întreg aparatul critic.

Intelectualii basarabeni, licenţiaţi ai unor universităţi ruse, au scris între cele două războaie sinteze reprezentative despre cultura românească din Basarabia în sec. al XIX-lea. Voi cita, în primul rând, pe cei mai reprezentativi: Ştefan Ciobanu, literat şi istoric al culturii  cu studii la  Kiev,  Alexandru Boldur, istoric, format la Sankt Petersburg, şi N. Popovschi, istoric al bisericii din Basarabia, de asemenea cu studii la Kiev, contemporani cu alte multe personalităţi care alcătuiesc un panteon al intelectualităţii basarabene, care au lăsat cu toţii moştenire  roadele cercetărilor lor referitoare îndeosebi la provincia natală, dar nu numai.

Să începem prin a afirma  importanţa uneia dintre primele lucrări de anvergură de după Unire, La continuité roumaine en Bessarabie, 1920 a lui Ştefan Ciobanu, cu acelaş impact ca şi contribuţia mai târzie a lui Al.Boldur[7], La Bessarabie et les relations russo-roumaines, Paris, 1927, destinate să prezinte Europei izvoare de informare corecte asupra istoriei provinciei româneşti şi a locuitorilor ei.  În 1941, un imens serviciu poporului român din Basarabia a făcut Victor Papacostea tipărind, în limba germană, lucrarea sa: Bessarabien, rumänische Rechte und Leistungen şi, tot în 1941, Ştefan Ciobanu avea să elaboreze sintezele: La Bessarabie. Sa population, son passé, sa culture, Academia Română, Études et recherches, XIII, Bucureşti şi Contribuţia Basarabiei la desvoltarea literaturii naţionale, în „Viaţa Românească”, sept.1941.

Elaborarea în anii 1921-1922 (publicată la începutul lui 1923) a  sintezei Cultura românească din Basarabia sub stăpânirea rusă,  de către Ştefan Ciobanu, curajoasă în abordare şi în formulări, poate fi situată în epocă prin  referirea la stadiul cercetărilor în acest domeniu. Suntem înainte de perioada în care autorii consacraţi ai studiilor de sinteză asupra culturii române, în genere, urmau să ajungă la tipărirea unor lucrări definitorii. În perspectivă comparată,  imediat după 1918  Eugen Lovinescu (1881- 1943) avea  de argumentat, vehement, în suita de articole Există o literatură română ?  din „Sburătorul literar”, oct. 1922, individualitatea literaturii naţionale[8] şi abia în 1924 tipărea primele două volume  ale Istoriei civilizaţiei române moderne. Mihail Dragomirescu (1868-1942), începea din 1920 seria de lucrări prin intermediul cărora respingerea metoda istorică în literatură şi urmărea să îşi impună sistemul estetic. Dumitru Caracostea  (1879-1964) preda, la facultatea de Litere din Bucureşti, Istoria literaturii române moderne, dar publica lucrări  focalizate pe anumite teme. Deşi îi devansează, Ovid Densusianu (1873-1938) cu al său curs şi cu lucrarea Literatura română modernă 1, 1920 nu avea tangenţe, ca şi ceilalţi, cu problemele de cultură ale Basarabiei din sec. al XIX-lea. „Marea necunoscută” nu intra în vizorul lor.

Ştefan Ciobanu în lucrarea tipărită în 1923, Cultura românească din Basarabia sub stăpânirea rusă, se vădea înaintaş; nu existau  opinii în literatura românească de specialitate pe care să le susţină sau să le infirme. El contrazicea sau cita autori ruşi din sec. al XIX-lea ca martori, care, dacă nu erau deadreptul mincinoşi, deformând realitatea, erau perfizi, pentru că evidenţiau aşa zisele reforme ale statului rus, care însă favorizau doar  propriile lor interese. Şt.Ciobanu făcea săpături de pionier şi înfăţişa, de multe ori, rezultatul brut al scoaterii la lumină a ceea ce era descifrat pentru prima dată de pe manuscrise (cărţi, dosare etc.) păstrate de instituţii sau de familii sau publicaţii din reviste, ale căror tiraje se risipiseră din neglijenţă. El a dat tonul şi aprecierile ulterioare au fost, în mare măsură, ecoul caracterizărilor sale. Dacă analizele le-a făcut totdeauna detaliat, concluziile au fost deseori prea concise, în formulări didactice, fără nuanţele de care aprecierile literare, cu deosebire, au nevoie. Noi întrezărim, în această precauţie de valorizare a culturii din propriul ţinut, semnul unei timidităţi în faţa culturii din vechiul regat şi din Europa,  care a determinat o modestie în aprecierile sale.  Preţuirea, altfel spus, afirmarea propriei culturi identitare, a fost o cucerire „pas cu pas”, pornind de la identificarea (nominalizarea) şirului de mânuitori ai condeiului în limba română maternă sub stăpânire străină, în lunga perioadă în care limbii române nu i se recunoştea dreptul la folosirea în şcoală, în actele administrativ-juridice (laice şi bisericeşti), la folosirea în tipar a alfabetului latin. În manevrarea grosolană prin religia denumită „pravoslavnică”, a cărei expresie era  impusă de către stăpânitori într-o variantă neînţeleasă (serviciul divin în limba slavă bisericească) şi a  relaţiilor ierarhilor şi a clerului alogen cu localnicii, care se făcea în limba stăpânitorului, cercetătorul a căutat să desluşească acele elemente de rezistenţă  existente în limba română ca expresie vernaculară integrală a cultului ortodox încă de la sfârşitul sec. al XVII-lea[9]. Ştefan Ciobanu a făcut evident faptul că  năzuinţa spre cultură a însemnat, în primul rând, o loialitate faţă de expresia primă şi ultimă a identităţii – limba maternă. Ştefan Ciobanu a prezentat documentat rolul formativ al şcolii (ca şi al cărţilor didactice / şi al celor bisericeşti), rolul  publicaţiilor periodice şi al teatrului.

Rămânerea în alfabet chirilic a culturii din Basarabia după 1862 (când a avut loc trecerea oficială la alfabetul latin în Principatele Române) a fost traumatizantă pentru vorbitorii captivi într-un univers care antrena opacifierea orizontului de cunoaştere. Mentalitatea populaţiei autohtone a fost pervertită printr-o invazie copleşitoare de stereotipuri dirijate de  marile centre ţariste. Lupta pentru supravieţuire ca identitate diferită a fost, în esenţă, chiar dacă deseori mai puţin evidentă, o luptă pentru limba română atât în forma vernaculară cât şi în forma scrisă. Cultura română din Basarabia în sec. al XIX-lea s-a manifestat cu adeziune la tradiţia  normelor de folosire a limbii române unice, dar deseori fără resurse de a putea evita  stereotipurile lexicale şi sintactice slave. Păstrarea,  prin tradiţie neîntreruptă, a fondului lexical latin moştenit este mărturia reuşitei, peste timp. Chiar aglomerarea, în anumite domenii, a lexicului curent de origine est slavă nu a adus „deteriorarea” limbii, a cărei structură s-a perpetuat integral latină.

Indiscutabil că exerciţiul ştiinţific în anii următori Unirii, mediul academic au influenţat tot mai mult scrisul lui Ştefan Ciobanu şi rafinarea stilului său. Specialitatea sa de istoric literar a prevalat din ce în ce mai mult asupra celei de istoric al culturii.

A citi altfel, acum, lucrarea din 1923 Cultura românească din Basarabia sub stăpânirea rusă, făcând să vibreze alte sonorităţi, înseamnă a nuanţa judecăţile de valoare şi a scoate în evidenţă trama ideatică a concepţiei sale despre cultură. Planul lucrării sale a fost determinat de condiţiile cu totul speciale în care s-a aflat timp de un secol Basarabia, tocmai în secolul formării naţiunilor, într-o izolare diabolică impusă de perpetua „sârmă ghimpată” de-a lungul Prutului.Voi reaminti doar faptul că membrilor fondatori din Basarabia ai Societăţii Academice Române : Al. Hâjdeu şi C.Stamati, nu li s-a permis să participe la nici o şedinţă a înaltului for.  Dar, mai ales, înseamnă a vedea în lucrarea sa o foarte argumentată pledoarie pentru cunoaşterea elementelor formatoare şi constitutive ale culturii şi anume, păstrarea limbii române ca marcă a identitătţii dar şi marcă a personalităţii intelectualilor săi.

A citi altfel, înseamnă a observa că nu avusese modele, alte sinteze anterioare referitoare la cultura românească în genere. Modele nu pentru a-şi organiza propria informaţie şi sumarul, ci pentru termenii de comparaţie în aprecierea actelor de cultură, a raporturilor dintre diferitele manifestări culturale şi referirea la spaţiul european, care erau accesibile autorilor români, ce şi-au tipărit însă ulterior lucrările.  Pentru a ţine dreapta cumpănă Ştefan Ciobanu a preferat să folosească tonul moderat.

Obiectul studiului este faptul de cultură, în manifestarea sa identitară, de aceea am reliefat latura filologică pe care, de fapt, Ştefan Ciobanu nu o favorizează printr-o analiză specială. Obiecţiile care au fost făcute de-a lungul anilor referitoare la consideraţiile sale privitoare la scrierile literare  au avut în vedere surdina pusă criteriului estetic. Însă densitatea faptelor de cultură şi a personalităţilor menţionate şi/sau analizate constituie partea perenă din care s-au documentat apoi cei care au realizat selecţii în virtutea altor criterii de analiză. Lucrarea  din 1923  rămâne  o realizare exemplară şi prin epuizarea excerptării literaturii anterioare de specialitate, prin care transmite generaţiilor viitoare  acumulările din trecut.

Perenitatea sintezelor este relativă, în general. Ele sunt depăşite, inexorabil, de informaţiile care se acumulează de-a lungul anilor şi care pot conduce spre noi viziuni asupra aceloraşi subiecte. Sunt perene sintezele bazate pe informaţii inedite, care proiectează o viziune critică argumentată asupra literaturii anterioare, care au folosit elemente comparative pentru situarea temei discutate în epocă şi în spaţiul geo-politic şi, mai ales, care epuizează problematica majoră, aşa după cum se vădesc contribuţiile lui Ştefan Ciobanu.

Anexă:  Printre noile dovezi despre viaţa românească din Basarabia, vă prezentăm schiţa inedită a cuvântării pe care Ştefan Ciobanu a ţinut-o la înmormântarea lui Mateevici (+ 13.08.1917), autograful său pe două foiţe de agendă minuscule, 8,30×12,30 cm.[10] :

« Cu mare dăruiri de fineţe. Ştiinţa, românizmul l-a pasionat, ca o artă mare.

Cercetător al trecutului nostru, activ şi adânc.

El şi-a dat socoteala de rolul nostru.

Noi am pierdut un stîlp puternic, în al cărui talent pusesem mare nădejde.

Mateevici era mai mult.

Un caracter şi un suflet de elită.

Modest şi lipsit de invidie, harnic şi muncitor.

Mateevici ca traducător.

Atâtea manifestări.//

 În faţa golului pe care l-a lăsat în sufletele noastre, stăm însă nemângâiaţi»