Am citit recent, în noua enciclopedie ucraineană, un articol despre Basarabia şi, de mirare, mi-am pus mâinile în cap. Autorul, un profesor din diasporă, considerându-se un mare cunoscător al istoriei Bucovinei şi Basarabiei, afirmă maliţios că populaţia provinciei mele natale, în perioada antebelică, doar în proporţie de 50% era constituită din reprezentanţii poporului băştinaş. Oare doar pe jumătate? Nu poate fi adevărat! Eram copil pe atunci, dar ţin bine minte că locuitorii satului nostru Cornova din judeţul Orhei, precum şi cei din satele învecinate, toţi absolut erau români şi vorbeau limba română. Chiar eu însumi, până la vârsta de zece ani, când
m-am pomenit într-un orfelinat special, nu ştiam nici un cuvânt rusesc.

Cum s-a putut întâmpla că românii basarabeni, numiţi în argoul colonizatorilor „moldoveni”, au devenit minoritate naţională pe pământul lor natal? Am început să verific surse ştiinţifice, statistici demografice şi m-am convins că stimabilul profesor A. Jukovski a minţit un pic. Consider că nu a făcut-o întâmplător. Încă marele cunoscător al sufletului uman S. Freud a demonstrat că omul, fiind în stare de mânie sau de iritare, poate involuntar să-şi exprime o dorinţă ascunsă. Aşa s-a întâmplat şi în acest caz: autorul şi-a exprimat visul său tăinuit – să vadă ţara din triunghiul situat între Nistru, Prut şi Dunăre lipsită de locuitorii autohtoni şi populată cu oaspeţi nepoftiţi din diverse ţări învecinate sau chiar relativ îndepărtate.

Am verificat cifrele şi m-am convins că autorul articolului enciclopedic a confundat ceva sau conştient induce în eroare cititorul: conform recensământului din 1930, românii constituiau 56,2 la sută din populaţia Basarabiei, dar următorul recensământ, din 1941, arată o creştere bruscă a acestui indice – 68,8% (C. King. Moldovenii. Chişinău, 2002, p. 46, 99). Nu mă încumet să explic acest salt, dar nici nu-l pun la îndoială (deşi e limpede că transferarea a trei judeţe basarabene sub jurisdicţia Ucrainei a influenţat procentul populaţiei de origine română).

Articolul despre Basarabia din „Enciclopedia Ucrainei contemporane” m-a făcut să meditez asupra rolului factorului demografic în istoria mondială. Se ştie că acest factor, alături de ceilalţi – natural-geografic, economic şi cultural – constituie forţa motrice a istoriei. Dezvoltarea demografică este deosebit de importantă pentru naţiunile mici, victime ale agresiunii etnice din partea popoarelor cu o populaţie numeroasă, ea reprezentând un mijloc de autoapărare împotriva asimilării şi dispariţiei. Sau, cel puţin, împotriva transformării în minoritate naţională pe propriul pământ.

Pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine gândurile de mai departe, voi recurge la câteva exemple din istoria etnica a unor ţări sau regiuni învecinate – Crimeea, Kosovo, Ucraina. Soarta lor este o mărturie vie a faptului că ignorarea de către societate şi de către stat a factorului demografic poate genera catastrofe naţionale. Am să încep cu o regiune pe care o cunosc bine – Crimeea. La sf. sec. XVIII, când peninsula a trecut la Imperiul Rus, tătarii constituiau aproape 100% din populaţie. Treptat cota lor a început să scadă atât din cauza emigraţiei forţate şi benevole, cât şi din cauză că în acest ţinut cald a năvălit un şuvoi de persoane strămutate din guberniile centrale ale imperiului ţarist. Dar tragedia tătarilor din Crimeea nu s-a terminat aici. În anul 1944, criminala deportare stalinistă a condus la expulzarea tuturor tătarilor din Crimeea. Abia după destrămarea URSS-ului, ei au început să revină acasă; totuşi actualmente în Crimeea reprezentanţii naţiunii autohtone constituie doar 12% din totalul populaţiei. Iată calea catastrofei demografice a unui popor – de la 100% la 12%!

Dacă nenorocirile tătarilor din Crimeea pot fi explicate prin forţe externe – politicile coloniale ale ţarismului şi stalinismului rus, exemplul ce urmează ne demonstrează cum un popor şi-a pierdut patria istorică din propria vină. În decursul a câtorva secole, sârbii, dintr-o indiferenţă nesocotită, au pierdut regiunea Kosovo – leagănul naţiunii sârbe. Vecinii lor albanezi, având o natalitate mai mare, au devenit aici grupul etnic predominant. Este un exemplu uimitor de expansiune demografică de succes, printre altele paşnică, neobservată şi fără vărsări de sânge. Spre finele secolului trecut, când albanezii în Kosovo constituiau mai mult de 90%, s-au declanşat ciocniri sângeroase, în urma cărora sârbii au părăsit regiunea. În prezent, din fosta măreţie sârbă au rămas doar minunatele biserici… fără enoriaşi. În urma cunoscutelor evenimente, Kosovo a devenit ţară independentă; apropo, acesta e al doilea stat albanez în Balcani. Astăzi încă nu se vorbeşte despre unirea lor, dar nu există nicio îndoială că atunci când problema va fi „coaptă” ea va avea o soluţionare pozitivă.

Al treilea exemplu se referă la procesele de depopulare, adică de reducere absolută a populaţiei ţării atât din cauza diminuării naturale (în cazul în care natalitatea e mai mică decât mortalitatea), cât şi în urma plecării cetăţenilor din ţară şi a stabilirii lor cu traiul în străinătate. Dacă amintitul mai sus autor de opere despre provinciile româneşti ar fi fost mai atent la ceea ce se întâmplă cu populaţia Ucrainei sale natale, s-ar fi îngrozit. În anii de independenţă, ca urmare a reducerii natalităţii şi creşterii mortalităţii, ţara a pierdut 6 milioane de oameni (au fost 52 de milioane, au rămas 46 de milioane). Şi iată ultimul comunicat al statisticienilor ucraineni: dacă se vor păstra ritmurile actuale de depopulare, către anul 2050 regiunea Cernigov va dispărea de pe hartă. Experienţa tristă a Ucrainei ne vorbeşte despre faptul că, la cercetarea factorului demografic, atenţia principală trebuie îndreptată spre doi indici: dinamica numărului populaţiei şi modificarea cotei naţiunii studiate în structura generală a populaţiei.

Să analizăm de pe aceste poziţii evoluţia demografică a Basarabiei de după 1812. Datele iniţiale le găsim în cartea lui Zamfir E. Arbore Basarabia în secolul XIX (Chişinău, 2001): în anul trecerii sub dominaţia Rusiei, în Basarabia locuiau 350 de mii de moldoveni şi 25-30 de mii de străini (pag. 97). Dacă facem un calcul simplu, obţinem 92% de locuitori băştinaşi din populaţia totală. O proporţie destul de favorabilă pentru o rodnică dezvoltare socioculturală. În cei aproape 200 de ani trecuţi de atunci, populaţia a crescut de multe ori, astfel că depopularea nu ne ameninţă. Trezeşte însă îngrijorare un alt indice demografic: proporţia românilor a rămas „îngheţată” la 65%, neschimbată de un secol şi jumătate. Iată datele statistice care confirmă această concluzie deloc îmbucurătoare: la 1858 populaţia băştinaşă din Basarabia alcătuia 66,4%; peste o sută de ani, în 1959 – 65,4%, în 1979 – 63,9%, în 1989 – 64,5% (C. King, op. cit., p. 23, 99). În prezent, cifra aceasta constituie circa 2/3 din populaţie. Pentru comparaţie, numai în ultimii 50-60 de ani procentul populaţiei de origine rusă s-a dublat.

Conform ultimului recensământ (fără raioanele de est ale RM şi oraşul Tighina), din 2004, ponderea românilor a alcătuit 78%. Deoarece lipsesc datele statistice din aşa-zisa r.m.n., nu putem cu mare precizie să spunem care e situaţia generală în R. Moldova, dar una este clar: milionul de cetăţeni moldoveni plecaţi peste hotarele R. Moldova, marea majoritate dintre ei fiind români, a coborât ponderea românilor mult sub 80%.

Astfel, dacă în perioada ce a urmat după catastrofa din 1812 populaţia Basarabiei s-a majorat de câteva ori, ponderea etniei române s-a diminuat până la două treimi. În prezent ea nu numai că nu creşte, dar scade chiar din cauza migranţilor care pleacă la muncă peste hotare. Totodată, trebuie de luat în considerare faptul că în 1940, când Rusia (URSS) a cotropit pentru a doua oară Basarabia, de la aceasta au fost amputate judeţele Cetatea Albă (Akkerman) (în care românii constituiau 40%) şi Ismail (unde românii alcătuiau 34%). A căzut şi judeţul Hotin, unde, potrivit datelor Statului-major al Rusiei, la sf. sec. XIX românii constituiau 80 la sută. Ce-i drept, regimul sovietic a anexat la RSSM raioanele din stânga Nistrului, unde ponderea românilor era mai mică de jumătate. Pe scurt, toate aceste schimbări teritoriale când unele pierderi erau compensate (nu totalmente) cu achiziţii noi, nu au influenţat esenţialul: pe parcursul unei perioade îndelungate (150 de ani) populaţia română din R. Moldova se află în stare de stagnare demografică, procentul ei a „îngheţat” la cota 65%. Şi aceasta e recunoaşterea unei situaţii extrem de periculoase, capabilă în perspectivă să transforme RM într-o enclavă neocolonială a unui mare imperiu.

Pentru ieşirea din acest impas, experienţa istoriei mondiale propune două căi. Prima – epurările etnice, calea cea mai simplă şi, s-ar părea, eficientă. Le-au practicat unele regimuri politice, în anii ’90, în Caucaz şi în Balcani. Prin această metodă dură conducătorii Abhaziei şi-au curăţat teritoriul de georgieni, cei ai Karabahului de Munte – de azeri; din provincia croată Slavonia de Est au fost izgoniţi sârbii, iar sârbii, la rândul lor, cu ajutorul armelor au încercat să cureţe Kosovo de albanezi. Cititorul ştie foarte bine cum s-au finalizat toate acestea. Calea violenţei este una inadmisibilă din principiu, declarată drept criminală şi condamnată de comunitatea internaţională. Despre această cale nici nu vreau să vorbesc. Înainte de a propune pentru discuţie o altă cale de soluţionare a situaţiei demografice existente în R. Moldova, îmi voi permite o mică digresiune. În 1980, în timpul stagiului meu la Sorbona, a fost publicată o carte a savantei sovietologe franceze Helene Carrere d’Encausse, care a avut o mare rezonanţă în societatea franceză. În baza analizei statisticilor demografice, ea a demonstrat că forţele armate ale URSS mai mult de jumătate sunt formate din ostaşi de alte naţionalităţi, ruşii fiind în minoritate. Extrapolând această tendinţă în viitor, „regina kremlinologilor”, precum a supranumit-o presa, a prevestit că o asemenea schimbare drastică va avea loc şi în corpul de ofiţeri, din cauza boomului demografic din republicile musulmane. Şi atunci, sfâşiat de contradicţiile etnico-naţionale şi fără a se putea baza pe armată, imperiul sovietic se va destrăma. Prevestirea franţuzoaicei s-a împlinit cu o eroare de doar un an – ea vorbea de anul 1990, iar URSS a dispărut de pe harta politică a lumii în 1991. Am amintit acest episod pentru a arăta puterea şi tăria acestei arme invincibile a secolului XXI – arma demografică. Este o armă de autoapărare, paşnică, fără vărsare de sânge, silenţioasă; arma celor slabi împotriva celor puternici, a pacificatorilor împotriva celor agresivi, a celor năpăstuiţi împotriva celor îngâmfaţi. Ea este de neînvins deoarece, apărută prin efortul conştient al unei întregi naţiuni, capătă în timp caracterul unui proces obiectiv social-biologic care se menţine de la sine şi nu poate fi oprit de nimeni. În fine, este o armă cu bătaie lungă, acţionând într-o perspectivă istorică de durată, fiindcă rezultatele vor fi palpabile abia peste decenii.

Rog cititorul să nu se sperie de cuvântul „armă”; îl folosesc numai cu sensul figurat, ca o metaforă. Demografia nu are nimic în comun cu tancul sau cu racheta; în cazul dat cuvântul „armă” este sinonim cu „metodă, mijloc, modalitate”.

Arma demografica este calea de accelerare a creşterii numărului de locuitori de naţionalitate autohtonă cu scopul de a majora ponderea ei pe teritoriul patriei istorice. Cu alte cuvinte, aceasta este o schimbare lentă şi umană a unei situaţii etnice nefavorabile, periculoase. Este o acţiune profund morală şi justă din punctul de vedere al eticii. Spre deosebire de politică, de „armele de luptă corp la corp” sau de alte mijloace prin care se obţin rezultate imediate, arma demografică este calculată pentru un interval de timp mai mare (conform expresiei istoricului francez Fernand Braudel, „la longue durée”); ea trebuie să asigure o victorie strategică. Chestiunea modificării proporţiei dintre locuitorii băştinaşi şi cei veniţi în R. Moldova nu că s-a „copt”, ci s-a „răscopt” chiar. În ultimul deceniu ţara a trecut printr-o reală criză demografică – scade natalitatea, ia proporţii migraţia de muncă, care a cuprins înainte de toate tinerii de naţionalitate autohtonă, se majorează numărul căsătoriilor mixte. Totodată, situaţia are tendinţe de agravare. Voi exemplifica prin câteva cifre concrete: în conformitate cu datele Fondului Demografic ONU, indicele sporului populaţiei în R. Moldova este destul de mic (0,1%), în timp ce în Ungaria acesta e 0,3%, iar în Croaţia chiar de 1,5%. Ce-i drept, în ţările învecinate situaţia este şi mai proastă – acolo indicele este negativ, adică numărul locuitorilor e în descreştere: în Rusia constituie –0,3%, în Ucraina –0,8%, iar în Bulgaria –1,1%. Speranţa de viaţă a locuitorilor Moldovei e una dintre cele mai reduse din Europa: bărbaţi – 60 de ani, femei – 69, în acelaşi timp în Rusia acest indice constituie 62 de ani pentru bărbaţi şi 73 pentru femei, iar în România, respectiv, 66 şi 74 de ani. No comment!

Există multe cauze ale scăderii ratei natalităţii, dar mai importantă, după părerea mea, este cea cultural-psihologică: modificarea normelor de comportament şi a stereotipurilor, reducerea prestigiului familiei cu mulţi copii, erodarea identităţii naţionale, filosofia egoismului şi hedonismului, care a cuprins tânăra generaţie. Pe timpuri, românii basarabeni – lucru menţionat de toţi călătorii străini care au vizitat provincia – erau deosebit de iubitori de copii. Nu trebuie să caut exemple departe: bunicul meu din Cornova, Iustin Mihail, care a decedat relativ tânăr în 1909, avea zece copii. Multe asemenea familii sunt în prezent prin satele noastre?

Printre altele, morala creştină consideră că familia fără copii este incompletă, iar soţul şi soţia – oameni nefericiţi. Procrearea este pe placul Domnului, este blagoslovită de religie şi de biserică. În Biblie găsim numeroase menţiuni înţelepte şi juste referitoare la căsătorie, familie, copii: „Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi” (Facerea, 9:7). Cel de Sus îi dă omului mulţi copii ca cea mai mare răsplată pentru fidelitate şi cucernicie.

În R. Moldova, pe lângă natalitatea scăzută, proporţia dintre locuitorii băştinaşi şi cei veniţi este influenţată şi de căsătoriile mixte. Demografii sunt la curent cu faptul că asemenea căsătorii conduc la asimilarea naţiunilor mici, dar şi a popoarelor cu un nivel redus de autoapreciere. De pe urma căsătoriilor mixte de obicei câştigă naţiunile mai numeroase, mai prestigioase, deoarece în astfel de căsătorii, copiii îşi pierd identitatea naţională, limba, cultura. Marile popoare se îmbogăţesc şi numeric, şi spiritual pe seama copiilor-metişi, deoarece printre aceştia procentul copiilor dotaţi e mai mare. Uneltirea naturii şi întâmplarea oarbă, numite în popor iubire, care îi unesc pe reprezentanţii a două naţiuni inegale, în ultimă instanţă conduc la uitarea intereselor propriului popor. Desigur, există excepţii, iar eu nicidecum nu îndemn să fie despărţiţi îndrăgostiţii care aparţin diferitor etnii. Dar tinerii trebuie să fie conştienţi că au o datorie civică sfântă – să-şi apere propriul popor de asimilare, de dispariţie.

Ţin să accentuez încă un gând: victoria finală în realizarea aspiraţiilor seculare ale poporului băştinaş nu o va aduce simpla creştere numerică. O importanţă mai mare o are calitatea materialului uman – patriotismul, conştiinţa, fermitatea. De aceea educarea tinerei generaţii este o sarcină extrem de responsabilă, care necesită atenţia permanentă a întregii societăţi. Şi în această muncă, după părerea mea, problema limbii e cea mai importantă: a ocroti ca pe lumina ochiului limba maternă, a-i veghea curăţenia, a dezrădăcina „paraziţii lexicali” – rusismele şi vulgarismele. Tinerii trebuie să conştientizeze un adevăr simplu: pierderea limbii materne este o mare tragedie pentru om. Cunosc aceasta nu din auzite. De la vârsta de zece ani am fost educat într-un
orfelinat din Rusia şi, neauzind mulţi ani limba maternă, m-am rusificat. Nu neg faptul că am devenit mai bogat – limba şi cultura rusă constituie o mare bogăţie. Dar am pierdut mult mai mult, transformându-mă într-un apatrid, a cărui situaţie poate fi exprimată prin expresia „străin printre străini şi străin printre ai tăi”.

Locuitorii ne-români ai Republicii Moldova, care formează o treime din populaţie, trebuie trataţi în mod diferenţiat. Ucrainenii, bunăoară, ar trebui să devină aliaţii noştri în rezistenţa faţă de ofensiva neocolonialismului rus, doar în propria lor ţară ei simt aceeaşi discriminare lingvistică şi culturală, suportă aceeaşi agresiune demografică din partea colosului estic. La depopularea despre care am vorbit mai sus, aici se adaugă rusificarea continuă a spaţiului lingvistic. Nu vei auzi limba ucraineană pe străzile şi în locurile publice din Odesa, Harkov, Doneţk, Dnepropetrovsk şi în multe alte oraşe. Pretutindeni predomină propaganda mediatică rusească şi showbizul de prost-gust, iar studenţii, la facultăţi, ca şi înainte, ascultă cursuri predate în rusă. Aşa că profesorul Jukovski, care-şi bate capul cu ponderea locuitorilor băştinaşi din Basarabia, ar face bine că meargă prin aceste oraşe, să mediteze puţin şi poate va înceta să răspândească inepţii românofobe.

Şi încă un detaliu: ucrainenii de pe malul stâng al Nistrului pot fi consideraţi locuitori băştinaşi ai R. Moldova, doar frontiera istorică dintre Principatul Moldovei şi Ucraina întotdeauna a fost pe Nistru. Chiar şi în perioada dominaţiei ruseşti (1812-1918) Nistrul, de asemenea, despărţea gubernia Basarabia de Rusia Mică. Şi faptul că Stalin, anexând Basarabia, a transmis o parte de pământ ucrainean nou-formatei Republici (unionale) Moldoveneşti, nu a fost o binecuvântare, ci mai degrabă o mină cu efect întârziat de o forţă distrugătoare înspăimântătoare. Ce-i drept, ea a fost instalată şi mai demult, când era formată Republica Autonomă Moldovenească în cadrul Ucrainei. Vorbind la modul general, Transnistria este o invenţie provocatoare a doi rataţi – a tâlharului Kotovski din Odesa şi a aventurierului rus Smirnov, originar din îndepărtata Kamciatka, devenit actualmente un agent plătit al neocolonialismului rus. De la bun început, această formaţiune artificială şi neviabilă a fost o provocare între două popoare învecinate. Ea nu a fost necesară în trecut, nu este necesară nici astăzi – nici moldovenilor, nici ucrainenilor. Hotarul pe Nistru este frontiera estică seculară a Moldovei, ea întotdeauna a fost o graniţă a prieteniei dintre cele două popoare.

În încheiere aş dori să spun următoarele. Respingând categoric exclusivismul naţional şi xenofobia, trebuie să ţinem minte că printre reprezentanţii diferitor naţiuni care locuiesc în Republica Moldova sunt mulţi oameni de înaltă probitate, care manifestă simpatie faţă de aspiraţiile naţionale ale populaţiei băştinaşe. Atitudinea noastră faţă de ei trebuie să se rezume la sentimente de prietenie, toleranţă, solidaritate. Totodată, trebuie să fim pregătiţi să ripostăm hotărât la orice manifestare de şovinism imperial, la încercările neocolonizatorilor de a ne dicta ideile şi lozincile lor politice aberante, aruncate demult la groapa de gunoi a istoriei. Nu le putem permite mankurţilor şi renegaţilor să persifleze cele mai sfinte simboluri naţionale, să nesocotească tradiţiile moralei creştine. Şi să nu uităm că cea mai puternică şi de nebiruit armă a timpului nostru este cea demografică.

Dimitrie (Dinu) URSU,

doctor în ştiinţe istorice,

profesor la Universitatea din Odesa

Revista BIBLIOPOLIS, 2010, nr.1