Lecţia de suflet românesc

 

19 Apr 2016

În perioada 14-17 aprilie 2016, a avut loc, la Chișinău, Republica Moldova, Colocviul: “Turismul – cunoaștere reciprocă, parteneriate profitabile” organizat de Asociația Jurnaliștilor si Scriitorilor de Turism din România, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunea Jurnaliștilor din Moldova și Mișcarea Ecologistă din Moldova.
Colocviul s-a bucurat de participarea unor jurnaliști de marcă din presa scrisă, radio (redactori de la Radio România Internațional – prieteni vechi și devotați ai fraților noștri de peste Prut), cadre didactictice universitare, reprezentanți ai industriei ospitalității, foști miniștri ai turismului, președinți și membri ai unor reviste care au militat neîntrerupt pentru păstrarea ființei naționale și promovarea spiritului românesc înăuntrul și în afara granițelor țării.
Bine ați venit ACASĂ! Sunt primele cuvinte cu care te întâmpină orice moldovean când te simte că vorbeşti cu grai de „regăţean”, adică vii din cealaltă parte a României.
Cuvântul de bun-venit ne-a fost adresat de către Alecu Reniță – spiritul viu al revistei „Natura”, pe care a fondat-o în 1994, președintele mişcării ecologiste din Republica Moldova, pe care o conduce din anul 1995.
Alecu Reniță ne este cunoscut nouă din articolele despre draga sa Basarabie, publicate in revista „România Pitorească” și din multe publicații de suflet ale românilor de pretutindeni, cum ar fi revista „Formula AS”: „…am consi­derat că trebuie să protestez şi să spun deschis că Basarabia nu a fost ni­­ciodată a Rusiei, Basarabia este românească şi este lo­cuită de români.”
Spirit neliniştit, veşnic măcinat de durerea ruperii Moldovei de peste Prut din teritoriul României, Alecu Reniţă evocă momente din lupta de întregire a patriei cu o căldură şi o blândeţe pe care numai graiul moldovenesc le pot avea. Nu puţine au fost ororile îndurate în timpul ocupaţiei de sub ruşi, caznele, lipsurile, batjocura şi nenorocirea – multe dintre ele trecute sub tăcere de înşişi basarabenii care se tem şi astăzi de represalii sau deportări şi care vorbesc ruseşte, pentru că au teamă să mai rostească vorbele în graiul lor strămoşesc… Nu puţină a fost jalea taţilor luaţi cu forţa de acasă şi surghiuniţi la mii de kilometri distanţă, fără speranţa de a se mai întoarce vreodată… Dar nimic nu i-a putut zdruncina. De ce? Pentru că aveau LIMBA şi CREDINŢA… Şi pentru că, în fiecare primăvară, merii înfloresc cu aceeaşi candoare, chiar şi atunci când bate grindina – aici, ACASĂ !!!
Alecu Reniţă subliniază că în Republica Moldova sunt peste 8000 de situri arheologice de o valoare istorică inestimabilă. Sigur că „binefăcătorul” de la Răsărit a incercat să le ascundă sau să distorsioneze realitatea istorică, dar n-a reuşit. Pentru că moldovenii au un CREZ al lor: „Astea-s rădăcinile noastre”.
„NOI ÎNTOTDEAUNA AM FOST CONVINŞI CĂ ŢARA O SĂ SE REÎNTREGEASCĂ”.

Scriitorul Nicolae Dabija este o prezenţă agreabilă, volubilă, dar cu deosebire sobră şi cumpătată când vine vorba despre limba română: „NOI sâmțâm românește!” – ne reaminteşte dumnealui – şi ţine să ne spună o anecdotă despre cuvântul de salut al unui ministru român venit în vizită la Chişinău: „_ Salut, Republica Moldova, soră cu România!” „_ Cum vine asta – se revoltă Nicolae Dabija – ca cineva să fie soră cu MAMA ei?”. Basarabia este România! E trup din trupul ţării… Mişcarea unionistă din Republica Moldova a constituit acum Safatul Ţării II, prin care s-a revocat Declaraţia de unire a Basarabiei cu România. Se militează pentru introducerea în Constituţia României a unui articol despre unitatea Basarabiei cu România (după modelul Germaniei). Este greu să se ajungă la un singur gând – acela de unitate în spirit şi simţire – deoarece „nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti”. Basarabenii – mulţi dintre ei – n-au trecut vreodată Prutul, să cunoască România adevărată !!!
Sunt multe idei care aşteaptă să fie puse în practică: trecerea de la ecologia propriu-zisă la ecologia spirituală, epurarea subconştientului colectiv de angoasele întreţinute timp de decade la rând: deportări, morţi, spaime, represiune politică, teama de a grăi româneşte…
Unirea înseamnă supravieţuire. Timp de decade întregi, intelectualitatea a dus greul luptei de eliberare… Până astăzi au rămas uniţi scriitorii, redactorii, artiştii, dascălii… Ei rămân avangarda luptei de eliberare a ţării.
Robust, bine aşezat la vorbă, (poate şi un pic hâtru), cu o autoironie fină, mânuitor desăvârşit al cuvintelor din graiul său neaoş, Vasile Şoimaru nu scapă nicicum neobservat – poate şi datorită figurii sale, care aduce mult cu a unui răzeş sadea, aşa cum ne place nouă să-i evocăm pe răzeşii din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, după ce citim despre faptele lor vitejeşti în cărţile de istoria neamului românesc… „Întâlnirea, fie şi târzie, cu Vasile Şoimaru mi-a luminat orizontul către Basarabia crucificată. Am cunoscut un om de valoare, un iubitor de neam şi ţară, un caracter inflexibil, un frate.” – îşi amintea poetul Adrian Păunescu.
Nouă, Vasile Şoimaru ne-a dăruit cea mai profundă lecţie de suflet românesc! Timp de peste 15 ani, cu o pasiune de nezdruncinat, a urmat drumurile pribegiei româneşti, prin ţinuturi unde timpul părea că i-a uitat de tot pe români. Demersul său, izvorât din cel mai cald spirit patriotic, a pornit ca din întâmplare, din bucuria de a fotografia scene inedite de viaţă – cu oameni şi natură. „Fototerapia m-a vindecat de boala deputăţiei”, recunoşte deschis autorul într-un interviu prezentat de Nicolae Roibu în „Timpul” (16.03.2009).
Într-adevăr, în 2001, sătul de viaţa de parlamentar, pleacă din cel de-al doilea Parlament al Moldovei tocmai în… Nebraska (Statele Unite), cu doar 300 de dolari, bani de buzunar. Atunci, i se descoperă un alt univers: aceala al românilor pribegi, plecaţi departe de locurile natale, rupţi de tot ce aveau mai sfânt şi vibrând de dor de ţară … Timp de 7 ani, a fotografiat toate cele 40 de judeţe ale ţării – Mamureşul istoric, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, a luat drumul Transnistriei; demersurile sale au devenit un fel de a doua natură, purtându-i paşii către ţinuturi din ce în ce mai îndepărtate, ajungând inclusiv în Durostor şi Kaliakra… Apoi, au venit Serbia, Slavo-Serbia, Crimeea şi Caucazul de Nord, Timocul bulgăresc, cadrilaterul… Vroia să organizeze o expoziţie de fotografii, cu românii din afara graniţelor.
Prietenă de nedespărţit i-a fost o jună „de doar 19 ani, sprintenă ca o fată mare” – o maşină Toyota, cu care mai călătoreşte şi astăzi. Au rezultat 2 albume de fotografii inedite – mărturii ale unor realităţi istorice care i-au schimbat viziunea despre nostoitele aleanuri şi dorul sufeltului românesc, încercat de pribegie… Cel de-al doilea volum a primit Premiul Academiei Române, cu ajutorul colectivului de readactori dela Radio România Internaţional – „prietenii mei, fraţii mei”!!!
Dar, proiectul de suflet al lui Vasile Şoimaru rămâne Cotul Donului… Pe culmea dealului, când dau ţăranii cu plugul, ies numai oase de soldaţi care au murit în bătălie… nu le-a luat nimeni. Peste 150.000 de suflete sacrificate zac aici, fără să mai ştie nimeni cine sunt… În zonă, s-au ridicat, de-a lungul deceniilor, un cimitir al germanilor, al ungurilor… Dar românii zac neştiuţi de nimeni… Cum putea Vasile Şoimaru să aibă linişte + cunoscând toate aceste lucruri??? „Am pus o cruce pe cel mai înalt punct de-acolo, de la Cotul Donului. 156.000 de ostaţi români zac acolo, în pământ; deasupra, sunt peste 50.000 de ruşi vii…” „Eu cred că-i mai bine să murim acasă, decât să murim în altă parte…” Se lasă tăcere în sală… Parcă toate inimile noastre de români bat la unison. Am înţeles un lucru fundamental: un SINGUR om, dacă are o inimă mare cât o ţară pribegită, poate schimba multe… În UNIRE e PUTEREA…
Vasile Şoimaru a mai fost şi în Alpi + de 2 ori, dar s-a rătăcit… n-a mai ajuns la retoromanşi… Privirea îi străluceşte din nou, mai vie; glasul i se umple de viaţă… Daaaaaa – mai are proiecte şi pentru viitor – călătoria de la Baikal până la Sahalin… ce vis frumos !!!
Apoi, revine la evocările sale… „Ştiţi cine m-o chemat acolo?” – ne întreabă dânsul retoric. „În pământul de la Cotul Donului zace un sfânt român… Şi el ne cheamă! 800 de suflete încăpeau acolo, într-o simplă groapă – şi cu preot… şi cu slujbă… dar, cei mai mulţi – fără!!!”.
Aplauzele nu mai contenesc. Lecţia de patriotism s-a terminat. Intervine Alecu Reniţă, cu glasul tremurat de emoţie: „Noi – întotdeauna – am fost coonvinşi că ţara o să se reîntregească… Casa noastră… azi se cheamă Basarabia, mâine o să se cheme România!”

Text: conf. univ. dr. Maria Camelia MANEA
Foto: UZPR

 

http://uzp.org.ro/lectia-de-suflet-romanesc/