„ȘOBOLANIADA“ SAU LUMEA PARALELĂ

 O carte bună și după două decenii de la apariția ei se poate bucura de cea mai frumoasă recenzie. Iată și dovada: cronica literatului bucureștean Mihai Floarea la romanul prozatorului basarabean, Nicolae Rusu, „Șobolaniada“, tipărită în anul 1998. (V.Ș.)

Nicolae Rusu este una dintre victimele neosistemului mafiotic generat de așa-numita destrămare a fostului imperiu sovietic; biografia lui o confirmă[1].

Într-un interviu luat de publicista Roxana Iorgulescu Bandrabur scriitorul se destăinuie: Am editat pînă în prezent peste treizeci de volume: șase romane, cărți pentru copii, proză scurtă, eseuri, piese, publicistică…[2]

În același interviu, am citit următoarele: […] seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi“ din Iași. Ies în coridor, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?“ De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?“ Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflînd că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet“. Nu intenționam să deschid ușa, dar cînd am auzit de pachet și făcînd legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uninea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mîine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București“. Înțelegînd că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tînăr scund și îndesat, tuns chilug și [cu] sprîncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mîinile băgate adînc în buzunarele sacoului, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?“ Și el, știind ce are să facă peste cîteva secunde, răspunde calm și-mi surîde: „E în mașină, mergem să ți-l dau“. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezînd că ridicase o scîndură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mîinile deasupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicîndu-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gît și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Cînd am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfîrîia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute.      M-am speriat, crezînd că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost  să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întîmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejîndu-i. Sprîncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o minune că mi s-au păstrat ochii. […]

Curemurat, am cerut detalii prietenului Vasile Șoimaru din Chișinău, care-mi trimisese linkul articolului său urmat de reproducerea interviului în cauză și nu mică mi-a fost bucuria să-mi răspundă că îmi va ogoi curiozitatea foarte curînd, avînd drum în București. Așa m-am „învrednicit“ (pun ghilimelele spre a face trimitere autoironică la cunoscutul proverb berzei chioare îi face Dumnezeu cuib!) să citesc cu mare întîrziere de la apariție Șobolaniada[3], purtînd pe coperta a patra o referință critică semnată Aura Christi: În romanul Șobolaniada fiecare tentativă, oricît de insinuantă, oricît de timidă, de literaturizare este amendată.     Într-adevăr, am regăsit aproape intact, la pagina 77 a cărții, rîndurile deja citate din interviu!

Proza debutează cu două pagini și jumătate intitulate În loc de prolog din care desprind rolul scrisului vindecător: Țineam în mîini cele 237 pagini [ale primei variante a manuscrisului] și nu-mi venea a crede că-s ale mele. De altfel, îmi dădeam totuși seama că datorită lor am și supraviețuit, căci de lăsam, în desperare, stiloul din mînă, aș fi ajuns în cel mai bun caz la balamuc (cf. p. 5).

Halucinanta suprapunere literatură-realitate, în acest caz depășind net autenticitatea gidiană / camilpetresciană din urmă cu aproape un secol, obligă cititorul și/sau criticul să recurgă la grile de lectură-interpretare decurgînd dintr-o perspectivă de receptare actuală, specifică romanului-jurnal cu rol auto-psiho-terapeutic.

În situația succint descrisă în această lungă introducere, sînt obligat să-mi cer scuze autorului și cititorilor pentru decalajul temporal dintre apariția romanului și demersul meu critic. Rîndurile următoare sînt concepute ca o încercare de sensibilizare a acelora cărora numele Nicolae Rusu nu le spune mai nimic. Mai ales lor le adresez afirmația că Șobolaniada e scrierea unui important prozator român realist contemporan, stăpîn ca puțini alții pe arta sa, el fiind totodată conștient că talentul hărăzit DE SUS trebuie să și-l pună oportun în slujba adevărului și a dreptății relative (pămîntene) ca prilej de identificare mai rapidă a căii spre mîntuire.

Încredințat că nimic nu-i întîmplător, totul e proniator[4], așa cum rezultă și din răvășitoarea scrisoare admirativă inserată de autor (v. În loc de epilog, pp. 188-189), am convingerea că și menirea paginilor de față se va dezvălui treptat, în mod tainic, fiecăruia dintre cititorii lor; în acest scop, trebuie subliniate enumerativ-pilduitor cîteva fapte: salvarea minunată a manuscrisului (cf. În loc de prolog, pp. 5-7[5]); rugăciunile Galinei Popovici, autoarea mesajului letric primit de autor într-o marți, pe 14 cuptor / iulie 1998; sponsorizarea salutară venită din partea cuiva generos, care voia să editeze două cărți, una fiind a lui Vasile Șoimaru, anume Căderea premierilor; gîndul rarisim al colegului de facultate de odinioară de a ceda suma în cauză în favoarea apariției romanului Șobolaniada; aportul redactorului Nicolae Marciuc, care l-a căutat telefonic insistent pe Nicolae Rusu, găsindu-l tocmai miercuri dimineața, pe 15 cuptor / iulie 1998, spre a-i comunica tot acest lanț benefic; contribuția editorului Anatol Vidrașcu, a tehnoredactorului Marcel Poiată și a corectoarei Fulga Poiată!… Iată cum a rînduit Pronia oamenii și faptele pentru a ajunge sub tipar cartea, spre lumina înțelegerii cititorilor de ieri, de astăzi și de mîine!

Romanul mărturisitor Șobolaniada poate fi citit, desigur, făcîndu-se abstracție de toate elementele reale înșirate pînă aici, anume în simplă cheie polițistă. Meritele naratorului obiectiv (omniscient, omniprezent, impunînd curgerii epice persoana a treia) rămîn însă intacte: acuratețea stilistică, tehnica suspansului, arta portretului, savoarea graiului moldovenesc. 

Cele treizeci și șapte de capitole sînt numerotate arab, fiecare fiind însoțite de cîte un moto desprins din presa vremii, aparent fără legături cu faptele narate, dar, la o relectură atentă, relevînd ancorarea temeinică a acestora în fluviul cel vîscos-policrom al istoriei contemporane parțiale a vitregitului ținut românesc de la răsărit spre a fi întrețesute ISTORIEI CELEI ETERNE.

Eroul narațiunii este un Ion reprezentativ, ca mulți alții din literatura românească[6], desigur, alteregoul autorului, așa cum a rezultat din cele scrise pînă aici. Acest oarecare Ion Josanu este, după cum îl caracterizează mafiotul Solovei, un pîrlit de literat care s-a dovedit a fi specialist în contabilitate (…) și care în echipa lui [Vasile] Bivol [președintele Societății Literaților] e responsabil de sectorul economic (cf. p. 27). El a reușit să detecteze capcana ce le-o pregătisem, dovedindu-se, după aprecierea ironică a maiorului Coțofan: al patru sute unulea literat în rolul buturugii mici care răstoarnă carul mare (...), unul care, îi explică Solovei mai departe șefului său încercînd a se scuza: de mai bine de zece ani nu activează în domeniul său, mai ales că nici n-a lucrat contabil după facultate, ci economist (idem). Ordinul cade sec: Va trebui să vă ocupați și de el (…) poate e cazul să-și schimbe locul de lucru (idem). Aceasta e intriga firului narativ principal.

Ion Josanu, uscățiv și retras, mai degrabă taciturn (cf. p. 29) apare ca o încarnare modern-donquijotescă, pe negîndite și dramatic angrenată în lupta de a scăpa cu viață din mrejele otrăvite ale mafioticului sistem la cîrma căruia se află colonelul Alexei Trofimovici Sidorciuk, mai marele Serviciului Securității – „planetariu“[7] în jargon –, rămas în funcție și după forfota „revoluționară“, cum numește el cu ironie căderea imperiului rusesc. Este avansat la gradul de general în urma serviciilor aduse „Patriei mame“ – fosta U.R.S.S. –  prin jafurile cu documente în regulă sau măsluite (așa-numitele spălări de bani[8]), prin omorurile săvîrșite cu profesionalism, prin comploturile ingenioase antiromânești. Execută zelos indicațiile de la centru ale „albinosului“ Maxim Maximîci care-l firitisește: bun sosit în familia noastră… a generalilor. Să știi că-ți înmînez din toată inima aceste stele de general și-ți doresc să ajungi timpul cînd ți se va înmîna și cea de mareșal… (…) Tot de la mine (cf. p. 157), dovedindu-se o unealtă satanic-perfecționată, secondat fiind de subordonații săi: maiorul Coțofan și căpitanul Solovei, formați după chipul și asemănarea lui. Ordinele lor sînt îndeplinite cu concursul altor brute experimentate, de asemenea perfect sincronizate în gînduri și fapte: Iuri Vissarionovici (Iurvis după numele conspirativ) și Nicolae Radu (zis Colorado). Mîinile lor nu sînt însă înmuiate în sîngele victimelor. Iurvis,  de pildă, e un fost avocat, ajuns judecător, iar dacă a făcut cumva bătături – cum ni-l portetizează naratorul cu ironie – și le cîștigase mai mult la număratul banilor ce i se aduceau în plicuri – mai mari și mai mici. Cu banii adunați ar fi putut obține chiar și portofoliul de ministru de interne, dar Iurvis înțelese că încă nu-i momentul (cf. p. 83). Are rang de căpetenie de gașcă (idem).

Ar fi momentul să facem cunoștință cu structura lumii paralele pe care o anunțam din titlul eseului de față. Mulți dintre dumneavoastră, stimați cititori, nu veți fi deloc surprinși, deja o bănuiți, căci ați citit, desigur, destule articole dedicate acestei teme actuale, ori ați vizionat suficiente filme americane sau italienești cu intrigi mafiotice spre a vi-o imagina. Să-i dăm însă cuvîntul lui Nicolae Rusu: În cealaltă lume, paralelă, (…) există alte legi, alte criterii de siguranță și bunăstare. (…) În genere, structura clanului e constituită din echipe – de la cinci pînă la zece inși; brigăzi – de la două pînă la cinci echipe; grupe – de la două pînă la cinci brigăzi; găști – de la două pînă la patru grupe; iar în componența clanului pot fi incluse de la cinci pînă la un număr nelimitat de găști (p. 83).

Să revenim la Iurvis, care, cum deja am precizat în această ierarhie de clan, a ajuns pînă la căpetenie de gașcă. El are în subordinea sa patru grupe – la Tiraspol, Comrat, Chișinău și Soroca. Cea mai numeroasă grupă e cea de la Tiraspol – cu cinci brigăzi, și fiecare brigadă are nu mai puțin de patru echipe. Kuman [„stăpînul“ – tartorul stabilit la New York] îl prețuiește la fel ca și pe capii de gașcă din Lvov, Baku, Odesa, Petersburg, Tașkent… (cf. idem). Internațional racordată, așadar, „gașca“ lui Iurvis primește instrucțiuni de la „stăpînul“ din America, fiind apreciată fiindcă, în această zonă a Europei menținută înadins în tensiuni politico-economice, a izbutit să „clătească“ sume fabuloase de dolari cîștigate din afacerile cu droguri, mai ales prin operațiile din fostul spațiu sovietic ce țin de achiziția, comercializarea și organizarea tranzitului pînă în Europa de Vest a cocainei și a heroinei. (Idem)

Relațiile amicale cu angajații de la „planetariu“ ale clanului menținute prin omul de bază Colorado, poreclit „Contele“, sînt, la un moment dat, amenințate de pretențiile de emancipare ale unui robot uman – chintesență a degradării – Naparca Gheorghe Vasilevici, după cum figurează în acte, cunoscut în satul de baștină Ghiță, numit de ruși Igor (căci acesta e echivalentul onomastic slav), buldozerist de meserie ajuns polițist. Numele real al ipochimenului era, înainte de 1940, Năpârcă, definitoriu pentru caracterul său de asasin plătit, dar el îl prefera pe cel transcris greșit de un funcționar, fără diacriticele românești, căci – gîndea el – Naparca sună mai frumos, are în el ceva enigmatic, adie a italian sau spaniol (cf. p. 20). Ce distanță astronomică literară este între acest polițist/polițai Ghiță și personajul caragialian! Cît de adîncă este prăpastia în care a căzut țara după epoca „marilor clasici“! Deși aparent bate și acest Ghiță pas rotund la comanda superiorilor, asemănător celor care dau viață jocului moldovenesc „pristanda“ care l-a inspirat onomastic pe genialul dramaturg, deși „renumerația“ lui de bugetar e rotunjită serios prin afacerile murdare, de regulă finalizate prin crime, lăcomia nemărginită și trufia îl împing la gîndul desprinderii de șeful pe care, îndeajuns de mult timp pentru a-i prinde meșteșugul drăcesc, îl cultivase și-l venerase. Inițial l-a servit ca un cîine credincios, intuind că prin acest Colorado există o posibilitate reală de a se face om cu avere, cu situație în societate, cu faimă. Făcea totul pentru el și omorurile săvîrșite – doar vreo cîteva în tovărășie cu Filea – au fost dirijate de Colorado (p. 44). Treptat, după cum îi declară amantei sale Serafima Butuc, socotește că nu are pe umeri cap doar pentru a purta chipiul de sergent (p. 121). Într-adevăr, își sporise simțitor veniturile atît în urma spargerilor regizate la Societatea Literaților, cît și ca urmare a afacerilor clandestine cu arme vîndute la preț de speculă în Transnistria. De aceea visează la independență, la o „victorie personală“, anume de a fi un om bogat, om de afaceri, om cu stare, draibăr, adică om cu bani mulți (p. 60). Această duplicitate nu e tolerată însă de superiorii săi omniscienți, deja supărați că, în loc să-l lichideze pe Ion Josanu (fără împușcături, fără țipete, fără vînzoleală – cf. p. 75), cedase la rugămințile Serafimei – o altă creatură damnată, cu nume antagonic-semnificativ, de slujitoare căzută, devotată satanic, ce poate trece drept o figură tragică a literaturii, căci, pe lîngă statutul procustian pe care-l dobîndise, de pildă, Emilia Răchitaru din romanul lui Camil Petrescu, aceasta sfîrșește alienată. Moartea  previzibilă a lui Năpârcă, în stil mafiotic, diabolic planificată de marii „șobolani“, e pigmentată de un element surpriză pentru cititor: polițistul-asasin plătit regește, atacatorul bietului Ion Josanu, îmbogățitul traficant de arme, regizorul spargerilor de la Societatea Literaților, căpătuitul în urma masivelor spălări de bani operate în cîrdășie cu pseudocontabila Serafima, cinicul tovarăș de fărădelegi al cruntului Filea Măcelarul era hematofob! (Cf. pp. 125-126). Este, după cunoștințele mele, un deznodămînt unic de înfruntare violentă în narațiunile și filmele de acțiune.

Galeria personajelor negative e completată prin Filimon Spânu, zis Filea Măcelarul, deja pomenit în fraza precedentă; e o brută uriașă cu nimic mai prejos decît Năpârcă, și el demult împietrit sufletește, dar și mărginit, cu mutră de casap (cf. p. 95) și cu pumnul cît o baniță (p. 100), creionat în tușe groase încă din capitolul 4 al romanului: ca un mînuitor de meserie freca alene lama ascuțită a unui șiș cu o petică de catifea, miorlăind cu gura închisă un fel de melodie ce aducea cu „Țărăncuță, țărăncuță“ (p. 19); era un tip morocănos, zile întregi era în stare să nu scoată barem un cuvînt (idem). Pentru Năpârcă e un asociat de asasinate necesar, fiindcă pe Măcelar vederea sîngelui nu-l face să leșine. Cititorul receptează moartea monstrului ca o izbăvire, ca o trezire – soluție indispensabilă reinstaurării echilibrului psihic după efectele produse de coșmarurile repetate…

Am lăsat la urmă, ca pe o gură de oxigen pentru înotătorii specializați să învingă marile adîncimi, două personaje luminoase, alcătuind un cuplu: Tudor Carp și Grecia.

El e un anchetator practicant, descris fizic de narator cu vădită simpatie, cucerindu-ne imediat și definitiv: tînăr de vreo douăzeci și cinci de ani, nu prea înalt, vînjos, cu privirea deschisă, cu păr castaniu și bogat, ce-i acoperea moale fruntea. Fața-i era calmă, cu trăsături regulate, buze bine conturate și bărbia, rotunjită ca la o fată mare, arăta proaspăt rasă, de altfel ca și locul unde tinerii de vîrsta lui preferă să-și prefacă tiuleiele (sic) în mustăți. După felul cum era îmbrăcat – costum simplu, dintr-o pînză ieftină, de culoare vineție, în dungi abia vizibile, cu pantalonii bine călcați, cămașă sinilie –, se vedea în el un om cu gusturi rigide, poate chiar un pedant  (p. 38). Superiorul său îl cheamă să-i repartizeze cazul spargerii aranjate de la Societatea Literaților și-i examinează dosarul, prilej pentru povestitor să ni-l deschidă larg și nouă. Astfel aflăm despre Tudor Carp: că e născut într-un sat din centrul republicii, că anul acesta termină la fără frecvență facultatea, că după școala medie a fost ostaș în armata sovietică, c-a apucat și cîteva luni de război în Afganistan, iar după cătănie a lucrat doi ani electrician la o direcție de construcție, apoi a reușit la Facultatea de Drept și pînă în prezent a avut o slujbă de grefier la o judecătorie raională. (Idem). Duelul gîndurilor personajelor înfățișat de naratorul omniscient nu deranjează fiindcă e înfățișat cu umor: (tînărul) „Oare chiar mă crede un papă-lapte?!“; (șeful) „Uite… încuiatul, e cu caș la gură, dar crede, probabil, că cele ce-i spun sînt baliverne… își închipuie cine știe ce… lup-de-mare… (…). Pare să fie înfumurat și cam încrezut… (p. 39). Nici experimentatului căpitan Bulicanu nu-i inspiră încredere: tînărul său coleg e un mare naiv, ticsit de romane polițiste cu final fericit și habar nu are că în jurul său toate subiectele de viață concretă a unor oameni concreți se desfășoară în altă lume, diferită de cea croită după bunul-plac al scenariștilor și povestitorilor (p. 39). Vinovații delapidărilor de la Societatea Literaților se simt în siguranță un timp, știind că de dosarul cazului plimbat înadins de la un anchetator la altul se ocupă un student aflat în preajma ultimei sesiuni de examene. Aflînd însă că Tudor Carp e pe cale de a-i descoperi, căci luase deja legătura și cu maiorul Chistovschi, anchetatorul cazului Josanu (p. 89), intuind că era vorba despre aceeași bandă de infractori versați, „șobolanii“ acționează precaut după vechile metode: determină pe șeful lui să-i ia dosarul transmițîndu-l altui anchetator. Același procedeu l-au folosit, de altfel, și în cazul Josanu, maiorul Chistovschi fiind numit, ca din întîmplare, într-o comisie specială prin dispoziția cuiva de la Procuratura Generală, iar cazul pe cale de a-l elucida fiind repartizat locotenentului Mârza! Cu îndreptățită ironie naratorul precizează, în treacăt: același cineva din procuratură a găsit că Mârza nu este original, repetă greșelile maiorului și iar, peste un timp, dosarul ajunge în sertarul altui anchetator (p. 120). În mintea lui Tudor Carp se conturează concluzia justă că mereu o forță, o umbră, un cineva nevăzut ce-i frîna apropierea de rezolvare, de luminiș (p. 87) îi va fi un obstacol redutabil. Cineva din Societatea Literaților îi confirmă bănuielile: În prezent, Societatea noastră este bîntuită de un sindrom care poate fi numit al demonizării. Pe lîngă o trezire a conștiinței naționale, iau amploare și niște elemente de care nici nu bănuiam că ar exista și la noi: desfrîul, omuciderea, interesul pervers pentru tot ce este interzis, toate criteriile morale, întoarse pe dos – hoțul este venerat, ucigașul – admirat, fățarnicul și mincinosul – aleși deputați și așa mai departe. Omul simplu, mediocru citind această gazetuță, ascultînd radioul și privind filme este obișnuit cu gîndul că totul este permis, că nu există nimic sfînt, iar viața și moartea nu mai sînt o taină (sic) divină. Orice descreierat, după ce vede pe ecran cum unul alde dînsul, de dragul banilor, femeilor, ambiției de superman, cosește cu cele mai sofisticate arme sute și sute de oameni, își bagă în tigvă ideea că oricînd și oriunde poate lua viața aproapelui său, la fel cum ai sacrifica un cocoș pentru răcituri. Dar și mai periculoși devin acești descreierați cînd sînt dirijați, cînd acțiunile lor au și un scop anumit, cînd servesc anumitor interese. Nu știu de ce, dar am impresia că o forță, chiar dacă exagerez, am să-i zic demonică, cu o coloratură politică bine accentuată, are un interes aparte față de Societatea Literaților (…) (p. 119).

Desigur, cuvintele personajului au valoare generală, căci nu numai gruparea numită a literaților și nici, prin extrapolare, întreaga Moldovă ori restul României suferă de sindromul demonizării; acest asalt al forțelor întunericului denumite metaforic în roman șobolaniadă, este îndreptat asupra lumii contemporane care încă se mai ghidează după principiile biblice, tradiționale.

Revin la Tudor Carp (numele său e dublu simbolic, evocîndu-l pe al unui viteaz oltean revoluționar – din păcate cu un sfîrșit tragic – și referitor, totodată, la un topos definitoriu al verticalității, al continuității, al românității inteligent-răzbătătoare): fiind obstrucționat în aflarea adevărului, ca om care, deși tînăr, nu era deprins a face vreun lucru doar pe jumătate (cf. p.87), el a început să adune în taină, de unul singur, probe pentru a-și confirma bănuielile (p. 119). Inevitabil, Tudor Carp și Ion Josanu fac cunoștință, au o conversație-interviu de aproape o oră (p. 137). Mediul viciat, corupt în care evoluează cele două personaje ale cărții își pune greaua amprentă a neîncrederii, a regretului retroactiv: După plecarea tînărului necunoscut, Josanu rămase timp îndelungat pe aceeași bancă, analizînd pe toate părțile fiece întrebare la care răspunsese ca un naiv și încercînd să se dumerească (sic) dacă nu avusese această vizită alt scop, dacă tînărul n-ar putea să fie și un om de-al grupării mafiote, special trimis pentru a pescui cele mai tăinuite gînduri ale sale, și de la această bănuială simți cum îl găsesc regretele pentru nechibzuința sa (p. 137). Pasajul acesta analitic constituie un avertisment indirect al romanului: sindromul demonizării tinde a otrăvi, a submina relațiile interumane, conducînd la teamă, la însingurare și finalmente la alienare…

Un puternic suport moral devine pentru tînărul lucrător al Ministerului de Interne frumoasa Grecia (cu accent pe i, ca la Maria, Panaghia – cum i se recomandă ea (cf. p. 91). Este soră medicală (…) la Centrul Republican al Ocrotirii Sănătății Mamei și Copilului (idem). Începutul capitolului 29 al romanului este dedicat relației armonioase dintre acești doi tineri, prozatorul reușind cele mai luminoase pagini ale cărții (pp. 138-140). Motoul capitolului este decupat dintr-un număr neprecizat din „France Presse“, octombrie 1992: Majoritatea americanilor cred că, în secolul al XXI-lea, Iisus Christos se (sic) va întoarce pe Pămînt, iar Statele Unite ale Americii vor fi conduse de o femeie[9] (p. 138). Jocul pur al iubirii redat cu limpezime, înțelegere și delicatețe merită preluat de cît mai multe dintre viitoarele variante de manuale de literatură ale României și, mai ales, avut în vedere de cei numiți să alcătuiască subiectele examenelor școlare, pînă acum sufocate 80-85 % de texte „nonliterare“ și, vai!, grav încîlcite gramatical-stilistic!… Grecia se dovedește un ajutor prețios nu numai în plan sentimental pentru căutătorul pe cont propriu al adevărului – care este într-adevăr un Don Quijote, nu cum în zeflemea îl caracterizează un lungan-fără-de-nume trimis spre amenințare-racolare de la vîrful Ministerului Afacerilor Interne (cf. p 172). Fata îi confirmă supozițiile asupra înșelăciunilor puse la cale de principala escroacă a bandei Serafima Butuc (între altele, aceasta obținuse un fals concediu de maternitate): în documentele oficiale nu figura vreo naștere înregistrată sub numele fostei contabile de la Societatea Literaților. Cuplul e pus la încercare, ca în oricare roman polițist ce se respectă, ieșind victorios (cam pe ușa din spate, după cum o cer rețetele verosimilității: Te iubesc, Grecia… scumpa mea, Grecia… viața continuă, Grecia… pentru că te iubesc, Grecia… / Apoi părăsiră încăperea, îmbrățișați și deciși să-și petreacă împreună prima lor noapte conjugală, căci pînă la nuntă mai aveau de așteptat tocmai o lună.  – Cf. p. 179).

Ultimul capitol al romanului, 37, are două texte drept moto, dintre care îl redau pe cel general-semnificativ (aviz naivilor adepți ai reunirii Patriei, între care se numără și autorul acestor însemnări critice!): „Să le-o luăm altora înainte și să împărțim noi înșine statul român în cele trei principate istorice. Aceste provincii devenite țări independente, Basarabiei i-ar reveni misiunea să-și recapete teritoriile pierdute, după care facem o confederație a tuturor țărilor române“. / „Patria Tânără“, 27 iulie 1994, Chișinău. (Cf. p. 180). Simetric debutului narațiunii, cititorului i se înfățișează o convorbire de taină dintre marii „șobolani“. Dacă însă la început Coțofan e convocat de Sidorciuk la discuția cu pricina, de această dată lui Iurvis îi e e cerută participarea. La rîndu-i, acesta din urmă îl convoacă ulterior pe Colorado. Se conturează naratologic un final deschis ori, dacă preferați jargonul, un șah etern: Tudor Carp și Ion Josanu au fost pentru un timp anihilați; posibilitatea șantajului prin proaspăta soție a tînărului polițist „desconsiderat“ ori resemnarea presupusă de tăcerea scriitorului vitriolat (care ar fi trebuit, de fapt „finisat“ – este de părere Iurvis) vor asigura continuarea liniștită a lucrării „șobolănești“.

Simetria cărții e continuată și structural, dovadă În loc de epilog (pp. 188-190), despre care am amintit deja, avînd acum de adăugat cuvîntul de încheiere al autorului cu atingere mîngîioasă spre noi, cei de față, și spre viitor:

Vă mulțumesc, dragii mei cititori, că existați, recunosc cu toată sinceritatea că sunt fericit că sunteți și ai mei. Ce alta își mai poate dori un scriitor?

În speranța altor întîlniri, prin alte cărți, Vi se închină cu toată dragostea,

Autorul.

Chișinău,

august 1998.

Surprinzătoare este „parabola“ inserată în finalul volumului intitulată Fericire de cobai (pp. 191-199). Ineditul procedeu narativ propune un text sapiențial divizat în șapte subcapitole cu valoare de excelentă lectură suplimentară (iarăși mi se îndreaptă irepresibil gîndul spre a noastră vitregită cu bună știință școală!), care necesită o revenire ulterioară și un spațiu tehnoredacțional pe măsură!

Nu pot încheia rîndurile de față (care-mi depășesc intențiile inițiale, tinzînd a se extinde la dimensiunile unui studiu critico-eseistic!) fără a mă referi la titlul narațiunii lui Nicolae Rusu, Șobolaniada. E înșelător epopeic (cf. Iliada, Țiganiada etc.). Derivatul trimite la animăluțul foarte adaptabil, cunoscut pe mai toate meridianele globului. Modul de viață al șobolanilor, studiat de numeroși specialiști este, cu adevărat, fascinant: prolificitatea, traiul în colonii organizate ierarhic, habitatul preferabil constituit din hrube, subsoluri, canale, unde domină întunericul, umezeala, miasmele etc. generatoare pentru oameni nu numai de spaime, de greață ș.a.m.d., ci și de boli grave ori chiar mortale, precum ciuma.

Simbolismul vietății este bogat: făptură chtoniană, asociată șarpelui și cîrtiței, prolifică asemenea iepurelui, creatură infernală, a distrugerii, avînd însă și valoare ambivalentă: evocat în scrieri străvechi precum Iliada sub numele Smintheus (în grecește „sminthos“ înseamnă șobolan), el apare și ca simbol benefic. Apollo-Smintheus e zeu-șobolan, ca și fiul lui Rudra al indienilor: aducător dar și vindecător de ciumă, distrugător dar și apărător al recoltelor[10].

Literaturii nu-i putea scăpa simbolismul șobolanului. Pe lîngă deja amintita operă a lui Homer, există fabulele lui Esop. Ajungînd mai aproape de zilele noastre, celebru este romanul Ciuma al existențialistului Albert Camus. La noi, Marin Preda, în teribilul roman Cel mai iubit dintre pămînteni, are pasaje narativ-descriptive memorabile dezvoltînd acest motiv atît denotativ cît și conotativ (amintesc: eroul Victor Petrini lucrează la un moment dat la un serviciu de deratizare). Dintre contemporani, scriitoarea-mărturisitoare Aspazia Oțel Petrescu în Doamne, strigat-am!, asociază demonic șobolanii cu închisoarea comunistă. Singular, textul umoristic publicat recent de scriitorul-filosof Mihai Șora, care a împlinit o sută unu ani, pare a-i contura o imagine favorabilă animalului[11].

Motivul literar apare dezvoltat în romanul Șobolaniada mai întîi denotativ: Trecuse vreo  jumătate de an de cînd șobolanii apăruseră în subsolul clădirii. Se făcuseră mai multe încercări pentru a scăpa de ei, dar ele îi înrăiră și mai mult, șobolanii deveniră și mai înverșunați, chiar agresivi. Ciulică – intendentul – era disperat (…) (p. 28).  Experimentul făcut de paznicul-scriitor Chiril Adam, care cunoscuse în adolescență pe Kadîr, un turc bătrîn, pescar în Delta Dunării, de la care învață procedeul, reușește: clădirea Societății Literaților scapă de invazia animalelor! Însă gustul reușitei nu-l mai poate avea și experimentatorul, căzut victimă între timp mafioților deranjați de perspicacitatea bătrînului care pregătise un denunț scris pe baza observațiilor făcute și era gata să depună o mărturie hotărîtoare pentru finalizarea cu succes a cel puțin unuia dintre cazuri (Filea Măcelarul îi înscenează sinuciderea. Capitolul 21, care înfățișează ca moto un fragment dintr-o declarație oficială referitoare la crimele din noaptea de 1 spre 2 mărțișor 1992 ale separatiștilor transnistreni în orașul Dubăsari, are paginile de început premonitorii: pe ecranul de argint al geamului [lui Chiril Adam] începuseră a i se perinda, unul după altul, chipuri de oameni care-l însoțiseră în viață și la bine, și la rău… Era nedumerit mai mult de faptul că toți dintre cei ce i se perindară prin memorie, sînt praf și pulbere. „Ce Dumnezeu să mai însemne și asta?… Că n-o fi cea cu coasa…“ – Cf. pp. 97-98).

În sens conotativ, „șobolanii“ sînt mafioții din Ministerul Afacerilor Interne care acționează mînă-n mînă cu aceia din „planetariu“. Pînă și Năpârcă, situat la cel mai de jos nivel ierarhic, acela al execuției, înțelege „hora“ în care s-a băgat: unde cel mai slab este sacrificat și în turul următor al acestei lupte de gladiatori iese cel mai rezistent, cel mai feroce, cel mai crud. Înțelegea că în această concurență nu există victorie absolută, orice izbîndă este relativă, pentru că ieșind învingător dintr-o confruntare, te implici în alta, iar ele, ciocnirile, nu mai au capăt, cu legi drastice (pp. 93-94).

Citind cartea cu creionul la-ndemînă, mi-am notat cîteva expresii și cuvinte savuroase, dintre care voi reda cîteva: o să tragem cu obrazul (p. 13), au buntuluit lumea (p. 20), să fii cu totul pălit de avion (p. 20), îl zăpsi pe roșu (p. 21), tîngă (p. 28, 77), chefniță (p. 34), carandașiști (p. 42, 59, 121 etc.), îl tipări pe spate / pe umăr (p. 58, 124, 128 etc.), a cogîlțit (p. 60), buhalteria (p. 73), să-i luăm cîful (p. 73), să zdohnească, a fi cocofic (p. 74), a fost lăut (p. 89), îl zătrești (p. 92), nu zăbavă (p. 100, 175 etc.), a plefturit-o, i s-a răsturnat cloșca, a descărcat ciocălaie (p. 94), o halbă de vreme (p. 95), avizouri, să contacteze cu (p. 111), vîrf la toate (p. 103), fata cu care prietenea (p. 127), o tășulcă de bani, lăsase cîlți (p. 129), chepcă (p. 130), salon (cu referire la automobile) (p. 131, 135 etc.), se cotilește (p. 162), țuruiacul (p. 175), se alungase cineva după ea (p. 176) ș.a. Cum se poate observa, destule dintre aceste cuvinte și expresii sînt argotice, folosindu-se pentru caracterizarea indirectă a personajelor grosolane, violente și inculte (Năpârcă, Serafima, Filea, Stiopa etc.), iar altele sînt împrumuturi din rusă.

Lumea moldavă degradată, zugrăvită realist, cu talent și remarcabil spirit de observație este una fără Dumnezeu. Rar apar o frază, două în care se strecoară și cîte un gînd creștin: (…) [Ion Josanu] hotărî că n-are niciun rost să caute dreptate, să fie găsit făptașul și judecat, avînd certitudinea că oricît ar bate pe la ușile procurorilor și anchetatorilor n-o să obțină nimic, dimpotrivă, își va crea alte probleme, alte necazuri. Cel-de-Sus îl va răzbuna (p. 136); În toate există o dreptate cerească, un echilibru universal (…) Încălcarea legii echilibrului este de neconceput, pentru că Spiritul Suprem nu poate permite un dezechilibru al lumii și, în consecință, un haos universal, la fel cum unii șerpi, chiar dacă într-un moment de eclipsă își devorează propria coadă, nu se pot sugruma pe ei înșiși (p. 146).

Criticul renunță, în finalul acestor pagini, la semnalarea erorilor de limbă, de punctuație și a celor tehnoredacționale; omul trebuie să încheie însă: ne aflăm dinaintea unui roman curajos, militant, necesar. E o izbîndă prin scris românesc a lucidității, a dragostei față de semeni, a speranței implicite că nu oamenilor, ci lui Dumnezeu Îi revine înfăptuirea dreptății, iar atitudinea cea mai înțeleaptă a celui năpăstuit este să-și cultive această credință, dacă nu prin rugăciuni, măcar prin alungarea gîndurilor-bumerang de răzbunare.

București, 10 – 27 florar 2018

Mihai Floarea

[1] O documentată sursă o constituie articolul recent al lui Vasile Șoimaru publicat pe blogul său intitlulat, ca și volumul de fotografii care l-a făcut renumit „Românii din jurul României“ (v. Nicolae Rusu, prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul, a devenit septuagenar… Nicolae Rusu la 70 de ani).

[2] Ibidem.

[3] Chișinău, Grupul editorial Litera, 1998, 202 p. Coperta aparține lui Vladimir Zmeev, iar fotografia e datorată lui Petru Tudoreanu. Pe pagina 4 se mai poate citi: Autorul este profund recunoscător Corporației CME-Moldova pentru contribuția ei la editarea acestei cărți. Pe pagina de gardă a cărții, Nicolae Rusu mi-a făcut onoarea de a-mi adresa cuvintele: Domnului / Mihai Floarea / această tentativă de a supraviețui a autorului / [semnătura] / 27 martie 2018 / Chișinău. Emoționate mulțumiri, domnule Nicolae Rusu! De asemenea, țin să mulțumesc și pe această cale admirabilului, răzbătătorului, neobositului Vasile Șoimaru, care mă răsfață cu dărnicia sa!

[4] Acest adevăr gnomic era adeseori reiterat de vrednicul de pomenire părinte Constantin Galeriu în inspiratele sale predici de la Biserica Sfîntul Silvestru din București.

[5] Textul poartă, aș scrie, imitînd pe autor: „în loc de moto“ o dedicație: Prietenilor și colegilor de facultate Vasile ȘOIMARU, Nicolae BIVOL, Ion COTORCEA.

[6] În piesa apărută în 2018 a aceluiași Nicolae Rusu, Acasă (Chișinău, Editura Serebia), am găsit nu mai puțin de șase personaje purtînd acest prenume!

[7] Explicația denumirii o aflăm dintr-o notă de subsol de la pagina 20 a cărții: Alături de clădirea KGB-ului de la Chișinău se află o biserică, transformată de regimul sovietic în „planetariu“, de unde și acest „supranume“ pentru KGB-ul „moldovean“. Actualmente biserica aparține din nou enoriașilor. Slavă Domnului!   

[8] Spre a-și face idee cititorul despre amploarea acestor matrapazlîcuri comune, după cum bine se știe, tuturor nelegiuiților planetei, voi reda aici doar enumerativ firmele fantomă menționate de Nicolae Rusu, fără a insista asupra imaginației onomastice a „întreprinzătorilor“, cu gîndul că fac astfel o completare – fie ea doar literară, căci mi-a fost lehamite de a confrunta lista cu realitatea economică! –  la articole ale mele mai vechi dedicate chestiunii (cf. http://mihai-floarea.blogcreativ.ro/Primul-blog-b1/Recuperari-de-pe-vechiul-blog-1-b1-p42.htm ori  https://limbaromana.org/revista/justi%c8%9bie/ ): „Cualecu“, „Poloboc“, „Arahis“,  „Calabrifin“, „Aist“, „Aist-inter“, „Tira SRL“, „Conversia“, „Maincom“.

[9] Era cît pe ce să fie!! Dar nu se știe: secolul e încă abia la început!

[10] V. p. 318.

[11] Pentru concizia, erudiția și eleganța sa, îmi permit să-l redau aici integral, preluat fiind de pe pagina de facebook a lui Mihai Șora:

Dragi copii, dacă e marți, studiem biologia.

Astăzi, lecția despre șobolan.

Nu pare să fie cel mai drăgălaș dintre viețuitoare, nici cel mai iubit. De la astrologia chineză, fabulele lui Esop, epidemiile de ciumă și imaginarul lor înspăimântător, până la Rattenkönig din legenda germană sau la simpaticul șobolan din desenul animat „Ratatouille“, s-au scurs câteva milenii și zeci de forme, viziuni, povești au populat mințile oamenilor.

Există, printre toate variațiunile speciei, una cu totul deosebită: șobolanul-cârtiță. Heterocephalus glaber, pentru prieteni. Golaș și cam boțit, greu de studiat în libertate, căci trăiește în subteranele unor țări aride și sărace precum Somalia sau Etiopia, unde nici oamenii nu o duc prea bine, acest animăluț are o longevitate extraordinară: trăiește peste 30 de ani.

Și nu oricum, ci sănătos-tun!

Raportat la dimensiunile dumnealui (între 8 și 33 de centimetri) și la condițiile nu tocmai prielnice pentru un mamifer, metabolismul acestuia este cu atât mai surprinzător: imaginați-vă cum ar fi ca, fără să dezvolte, în tot acest timp, vreo formă de cancer, demență senilă, boli cardio-vasculare sau alte patologii, oamenii să poată trăi nu mai puțin de 600 de ani.

Ei bine, șobolanul nostru poate!

În loc de glucoză (cheltuitoare de oxigen), el folosește fructoza, putând astfel să supraviețuiască fără oxigen minute întregi (peste 20). Nu dezvoltă nicio boală anume, este rezistent la cancer, chiar și atunci când, în laborator, îi sunt inoculate celule tumorale: organismul lui știe, printr-un secret încă nedeslușit de cercetători, să le anihileze. Mic și neajutorat cum este, șobolanul rezistă oricărei invazii cancerigene.

Probabil că, odată descoperit misterul acestei viețuitoare, omenirea întreagă va avea ceva de învățat de la ea.

P.S. Nu știu cine a făcut fotografia alăturată, dar – cum îl văd așa, mititel, cuminte și chel în pumnul unui om, cu privirea îngândurată și lăbuța dreaptă gata să salute fotograful – mă gândesc că s-ar putea întâmpla să fie mai înzestrat genetic decât oamenii care îl cercetează la microscop.

#jesuisșobolan