Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943)

 

Ion Iachim a publicat o trilogie romanescă despre eroismul soldaților români pe Frontul de Est în timpul celui de-al doilea război mondial. Ninge aspru la Cotul Donului a apărut în 2017. Personajele cărții sînt potretizate cu talent remarcabil. Limbajul folosit, fără abuz de regionalisme, are o savoare indiscutabilă.

 

În fine – am exclamat cu sufletul „nins aspru“, întorcînd ultima filă însemnată cu cifrele 243-244 a cărții semnate de Ion Iachim – a apărut și un roman la înălțimea valoroasei, impetuoasei, vastei, teribilei memorialistici-mărturisitoare a pătimirii românilor („literatura arestată“ – am numit-o eu inspirat de subtitlul revistei „Memoria“)! Ce de pelicule cinematografice zguduitoare ar fi inundat trezitor lumea contemporană dacă ar fi existat o duzină de cineaști români patrioți precum Nicolae Mărgineanu! Cîte obrazuri groase, de mult dezobișnuite a roși, n-ar fi crăpat de rușine dinaintea unor prelucrări artistice orbitoare, impecabil documentate, ale cruntei realități „istorice“ abătute înadins la jumătatea secolului al XX-lea asupra unui popor european care-și poate dovedi „cu asupra de măsură“ originile, dăinuirea, inteligența, bunătatea, idealurile pașnice precursoare creștinismului?!…

 Desigur, trebuie s-o înțeleg pe consoarta mea, îndeajuns încercată în lecturi – de regulă, ea este și prima cititoare a paginilor mele date publicității în ultimele două decenii! – care a pus temporar deoparte cartea lui Ion Iachim, citită pe jumătate: ,,prea multă cruzime!“ De asemenea, empatizez cu uimirile întrebătoare ale unora dintre tinerii care au comentat cvasiunanim cînd le-am prezentat doar o mică parte a mărturisirilor apărute după 1989: „e îngrozitor, dom᾽ profesor; cum a fost cu putință așa ceva?!“ Ca apogeu al unor asemenea reacții subliniez din capul locului: normale, notez în acest preambul și exclamația cuiva, după o mică expunere de-a mea la un cenaclu, pe teme istorice și de actualitate economico-politică: „cum de mai puteți dormi liniștit știind asemenea lucruri?!“

Într-adevăr, îți trebuie nervi oțeliți și ceva din liniștea împăcată, smerită, a bravilor pustnici ostenitori în rugăciuni necurmate pentru iertarea tuturor relelor de pe pămînt spre a sorbi fără vătămare sufletească, pînă la ultima picătură, licoarea otrăvită, pe de o parte, a veștilor cotidiene special triate ca să deverseze în conștiința și în subconștientul „publicului țintă“ 90% calamități și amenințări, iar pe de altă parte, pe aceea a realităților oribile ale trecutului trăite ori împărtășite de ființe absolut credibile: bunici, părinți, frați, surori, prieteni…

Estetic abordată și îndelung dezbătută, problematica transpunerii literare a unor asemenea experiențe aparține (neo)realismului – nu neapărat așa-numitei „estetici a urîtului“, ori așa-zisului „naturalism“, ambele procedee artistice în mare vogă odinioară, după cum consemnează istoria literaturii. Detașarea la parcurgerea unor asemenea pagini se poate obține prin antrenament intelectual și prin rugăciune, iar abia cînd acestea nu sînt posibile, prin abandonarea / evitarea speciilor cu pricina. În treacăt fie adăugat: Viețile Sfinților cuprind un număr foarte mare de mărturii grozave privitoare la torturi și tentative diavolești de a-i determina pe creștini la apostazie, iar tratatele istorice sînt pline de felurite evenimente nenorocite, de la atrocități genocidare pînă la căsătorii politice terminate nefast…

Pentru a intra în cunoștință de cauză în miezul realităților istorice de la care pleacă Ion Iachim în trilogia sa dedicată jertfei ostașilor români pe frontul de est, ca introducere la comentariul celui mai proaspăt corpus narativ al acestei trilogii, romanul Ninge aspru la Cotul Donului[1], voi rezuma tragedia din 1942-1943 folosindu-mă chiar de două capitole ale cărții, anume de cel de-al XIII-lea, intitulat Istorie (pură) (cf. pp. 108-117) și de Capitolul XVII: Eu, de la un timp, nu privesc bolta cerească (cf. pp. 139-144).

În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni – era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării[2]. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de SUA cu tancuri T-34,  camioane „Dodge“ cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar (noiembrie) 1942 și 8 gerar (ianuarie) 1943 peste 155000 de români[3] au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat același veteran creștin dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia[4]. De aceea pentru români nu se poate asocia în niciun chip Donul cu liniștea, așa cum a văzut-o laureatul Nobel Mihail Șolohov…

Pe lîngă Ninge aspru la Cotul Donului – darul înmînat personal în primăvara aceasta de prietenul Vasile Șoimaru, pentru care i-am mulțumit și-i mai mulțumesc încă o dată prin aceste rînduri – trilogia conține romanele Decameron basarabean (2005) și Cireșe pentru Mareșal (2012). Originea acestui impresionant efort creator o văd într-o dublă datorie morală a autorului. Pe lîngă aceea înalt-patriotică față de neam și țară, există una biografică: Ion Iachim este fiul unuia dintre supraviețuitorii eroi ai luptelor de la Cotul Donului, după cum mărtuisește în Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul: […] Am trăit acești ani fără niciun fel de relief exterior […] Am trecut printr-o grea perioadă. Și cu hibe de sănătate. Și cu alte nevoi. Inclusiv ceea ce se numește criză de creație […], care, de fapt, în cazul meu, înseamnă îndoială responsabilă de a așterne pe hîrtie gîndurile mele […] Zic că am avut destule îndoieli. / Dar în același timp îmi ziceam: dacă nu eu, feciorul lui Eudochim Iachim (în roman Evdochim Vărzărescu), atunci cine? (cf. p. 228). Așadar, datoria morală a generat strădania creatoare, iar îndoielile (firești oricărui scriitor serios – țin să afirm cu tărie!) mă strădui să i le risipesc într-o oarecare măsură prin rîndurile următoare.

În virtutea unui talent înnăscut – slavă Domnului pentru acești numeroși talanți hărăziți! –, scriitorul purcede la drum după canoanele clasice, anume cu o expozițune numai bună de ilustrat, la clasă, în vederea cuvenitei analize literare: timpul și locul desfășurării acțiunii – Către începutul toamnei anului 1942 […] la Cotul Donului, pe malul drept al rîului […]; o zi călduroasă, cu mult soare pe cer, cu multă pace pe pămînt (v. Capitolul I: Un mînz din păpuriș, p. 5) –, o parte a personajelor – cîțiva ostași din bateria lui Tudor Damaschin, ce făcea parte din Armata 3 română, adunați pe lîngă „oaia neagră“ a bateriei, fruntașul Marco Moțmășcat […], fost hoț și pușcăriaș, care avansase de curînd de la gradul de ostaș la cel de fruntaș, fiindcă în repetate rînduri a dat dovadă de vitejie, dar și de iscusință militară; Lazăr Bujor, legionar care trecuse și el prin închisoare – (ibidem). Graiul viu e sugerat neinhibat de contemporanul nostru Ion, vădind nu doar un fin auz, ci și umor îmbelșugat, dialogurile curgînd firesc, savuros, aproape ca la celălalt Ion, înaintașul humuleștean: Măi băieți, eu  care-s născut pe un plaur din  Delta Dunării, pe cînd mai ploua cu cîrnați, care am supt lapte de chilcă și înot mai bine decît un păstrăv, eu, cum se lasă amurgul, mă strecor prin stufăriș-păpuriș, trec balta și numaidecît dau peste o mîndrețe de căzăcioaică! Albă și curată… dacă nu scăldată în lapte, atunci, cel puțin, spălată cu zer. Voinică, bălaie și cu un șezut impresionant. O gagică, știi colea, cu țîțarul numărul șase […] / Ce te rînjești, parcă ai fi un cal de manutanță?! […] / A mai pățit-o unul… S-a dus după lînă și s-a întors tuns (idem, pp. 6, 7). Nou, frizînd postmodernismul – cum  se știe, bogat în (auto)ironii, debordînd ludic, șocînd prin utilizarea funcției metalingvistice a limbajului, surprinzînd și adeseori contrariind cititorul cu felurite jocuri naratologice ș.a.m.d. –, e stilul (auto)analitic: Limbajul lui Marco Moțmășcat, haios cînd debita măscări, era colorat din abundență cu argouri, țigănisme, jargoane – cuvinte mari, cărnoase, rubensiene, însușite bine în pușcăriile pe care le-a colindat. Ironiile lui nu cunoșteau coroana dentară, artificială, cultă, ci mușcau necruțător cu dinții proprii. Avea hiba frazelor porcoase. Datorită acestui fapt, tovarășii de arme îi ascultau cu plăcere monologurile și dialogurile miștocărești. Era ca un papagal aracanga roșu cu verde din America de Sud, pitoresc, izbitor prin culoare verbală. / „Un nou Constantin Tănase“, spuse odată locotenentul Tudor Damaschin, dar soldații habar nu aveau cine mai este și Constantin Tănase acesta și din ce regiment face parte (p. 7). După o întîmplare mișcătoare cu un mînz, devenit pentru scurt timp un fel de mascotă a companiei, îl așteaptă o căsnicie cu o cazacă, Roxana, avînd de ilustrat un mod de trai pe care Vasile Șoimaru îl va denumi „românii din jurul României“ – acesta e numele și al unui amplu și admirabil proiect cultural-politic îmbrățișînd însuși volumul de față (cf. pagina de gardă). Fenomenul e bazat pe o realitate tulburătoare dovedind continuitatea central-sud-est-europeană a neamului nostru, din voia lui Dumnezeu și spre necazul neprietenilor, pe un spațiu mult mai întins decît ni s-a atribuit vreodată la masa tratativelor diplomatice. O idee fenomenală are personajul, la un moment dat, ca om așezat la casa lui, de a captura o pereche de mierle, cărora începe a le șuiera Jieneasca de dimineață pînă seara (cf. p. 227), stimulîndu-le cu rîme din cele mai grase (p. 228). După ce-au învățat bine cîntecul românesc, Marco Moțmășcat le-a pus în libertate. Consecința aș da-o ca exemplu românilor ajunși acum pe mai toate meridianele globului: Degrabă toate zburătoarele din împrejurimi – sturzi, gaițe, ba chiar și cioroi – cîntau Jieneasca cu multă iscusință. / În felul acesta Moțmășcat și-a adus în stanița din vîlcică o parte din patria sa (cf. idem).

În timp ce vorbărețul și ingeniosul Marco – om comun dedicat preponderent celor trupești, ilustrînd, adică, înainte de toate, instinctualitatea sănătoasă dar în oarecare măsură exagerată (o explicație cu valențe gnomice ni se oferă la p. 7: pofta de sex a lui Moțmășcat nu era altceva decît lupta omului cu moartea) – reprezintă narativ ceea ce în gastronomie înseamnă sarea și piperul, un personaj imaginar excepțional al cărții, Izbașul, simbolizează spiritualitatea pură, omniprezentă și omniscientă, transgresînd spațiul și timpul. În literatura română un omolog al său ar fi, de pildă, „Însoțitorul“ imaginat de Constantin Țoiu. Misteriosul personaj al lui Ion Iachim depășește cadrul realismului, e încarnarea unei instanțe supreme, a conștiinței universale, e glasul lui Dumnezeu răsunînd din pieptul unui ins cam mic de statură (cf. p. 79), care apare pe neașteptate, îmbrăcat mereu surprinzător-anacronic, de exemplu: cu o uriașă pălărie, cu borurile largi plioștite (sic). Pălărie à la Rubens, dar el nu avea nimic în comun cu pictorul-diplomat. Era mic de statură, ascuns de faldurile pălăriei (idem). Ca Fiul lui Dumnezeu aflat odinioară dinaintea ucenicilor profețind, vorbind în parabole, Izbașul contrariază, scandalizează, vorbește în dodii (cf. idem), ghicește gîndurile interlocutorilor, dispărînd misterios, așa cum apare. Prin acest personaj ni se propune un joc, anulîndu-se succesiunea temporal-istorică, dispărînd granițele dintre vis și realitate, dintre aparență și esență, dintre ceea ce se consideră demn de a apărea pe scenă și ceea ce trebuie să rămînă în culise. Înfiorat, cititorul întrezărește ceea ce se va petrece la judecata personală precedînd-o pe cea de obște. Conștiința personală e conectată la cea universală. Dinaintea Izbașului unele personaje se înfurie: Cum îndrăznești să mă ofensezi?! – îi strigă, de pildă, generalul Sănătescu, după ce e evaluat intransigent și concomitent avertizat premonitoriu: (…) dacă ai să călătorești în sine, călătoria nu-ți va prilejui nicio desfundare de zăcăminte spirituale ascunse acolo, nici vreo risipire generoasă de experiență morală… Ar fi un fel de… mulgére hircum (cf. p 80). Conștiința supremă îl biciuiește nemilos, în continuare: Uită de tot dichisul vostru militar: epoleți, galoane, pene, steaguri fîlfîind în bătaia vîntului și gîndește-te la soldați, care acum suferă de dizenterie. Fiindcă mănîncă leșuri de cai… iar dizenteria nu-i poezie (…) În timp ce tu te delectezi cu mîncare exotică, știu că-ți place supa de cvas cu carne ori șuncă, cu castraveți murați, cu ceapă verde și ouă tocate, pe care rușii o numesc okroșka. (…) Ești sănătos, generale Sănătosescu, aproape plin, cu obrazul rumen (cf. p. 81). Care e scopul acestui rechizitoriu sui-generis? Să încercăm înțelegerea, deschizînd o carte de istorie, nu înainte însă de a-i da în continuare cuvîntul Izbașului, căci merită: Iată, ești în Kalmâcov, așa se numește localitatea în care ai statul major – îi spune el generalului, iar naratorul, devenit în acest capitol al IX-lea personaj, așează aici o paranteză folosind persoana întîi pentru a reprezenta ingenios gîndurile generalului: (eu știam foarte bine denumirea localității!), nu prea departe de aici, tot pe malul Donului, este o altă așezare cu numele de libertate, rușii îi zic Svoboda. Dar numele de Libertate nu va ține mult, căci localitatea își va reveni la numele vechi – Liski (cf. p. 82, același joc:) (De ce-mi spune el toate lucrurile acestea? Ce mă interesează Svoboda sau Liski?!). Îți înșir toată istoria aceasta, deoarece ea se încrucișează cu viitoarea ta biografie, generale Sănătescu… Și ți-o spun, pentru a-ți trezi conștiința, care, știut lucru, este tribunalul suprem al fiecărui om… Deși… Hîm… După ce vei fi drumețit pînă în țară, da, da, ai să ajungi mare paj în casa regelui și vei dansa sub ordinele altui paj, de data asta pajul lui Stalin, care se numește Gheorghe Gheorghiu-Dej, și care va conduce partidul comunist român. Păi, trebuie să știi, lucrul acesta se va întîmpla după moartea ta, că localitatea Svoboda-Liski va purta numele Gheorghe Gheorghiu-Dej… Așa îl vor înveșnici rușii pe cel care va instaura un regim totalitar în România… Douăzeci de ani va cîrmui destinele țării în funcție de prim comunist… Apoi rușii îl vor trata cu radiu, căci dădea semne de neascultare, dar aceasta de acum este altă poveste. Deci, te vei întîlni cu acest Dej, vei ajuta, cu voia sau fără voia ta, noul regim, adus de ruși în țară… După ce, într-o miercure neagră, de Sfîntul Mucenic Foca, îi vei mînca capul (sic) celui ce te conduce astăzi… (Se vede că am făcut o grimasă de nemulțumire, căci mi-a zis batjocoritor: Ce, te strînge pávia? – i.e. cureaua de la șa, care se trece pe sub coada calului, cf. nota de subsol explicativă) (cf. pp. 82-83). Cititorul atent mai reține precizarea cu valoare de autocaracterizare, strecurată printre gîndurile generalului ce pare că visase: Cînd m-am dezmeticit, eram în stepa rusească, pe malul rîului Don. Mi-am pus întrebarea în sinea mea: ce a fost aceasta?

Aceasta a fost Izbașul, secretar al Curții Divine, mi-a răspuns nimeni (cf. p. 83).

Folosind aceleași unelte narative considerate de unii critici ca aparținînd „realismului magic“, Ion Iachim îl readuce dinaintea noastră pe mesagerul îngeresc și într-un dialog cu ostașul Evdochim Vărzărescu – alter ego-ul tatălui prozatorului, cum am mai precizat. Pogorîtul din ceruri e, de această dată, încălțat în niște cotruni cu talpa groasă, ca să pară mai înalt (cf. p. 133), are ochi strălucitori de culoare verzuie (…) stranii de frumoși: verzi, nemișcați, ca două pietre de nefrit (cf. p. 134). Atitudinea înălțimii sale e acum opusă, relația se bazează explicit pe reciprocitate: simpatia dintre [cei doi] (…) s-a aprins ca lemnele uscate. Sau ca un fulger (cf. idem). Cel venit din cer încearcă să-și înveselească partenerul uman de conversație cu bancuri (v. p. 134 și p. 138), sau cu vorbe bune: Dumnezeu te-a înnorocit cu un nas foarte bun. Îi de ajuns să pronunți cuvintele struguri sau știuleți și tu simți în nări mirosul podgoriilor sau al lanurilor de porumb (cf. p. 134). Îi tălmăcește, spre a noastră luare aminte, un citat din Cartea Sfîntă: Împăratul David a dat poruncă să fie numărat poporul, poruncă ce n-a plăcut Domnului. Și Domnul Dumnezeu i-a spus lui David prin Gad, văzătorul, să aleagă pedeapsa: sau trei ani de foame, ori trei luni în care să fie nimicit de dușmani, sau trei zile cu ciumă în țară… Știi ce-a ales David?

– Bănuiesc că trei zile cu ciumă.

– Aceste trei zile sînt egale, pentru voi, cu ciuma de la Cotul Donului… (cf. p. 136).

Ostașul pricepe că piticul care a venit la el pășind peste cîmpurile minate fără să pățească nimic le știe pe toate și-l întreabă un lucru nepermis: au avut nemții vreo șansă, iar cu ei și noi, că cîștigăm războiul? Răspunsul (fie și indirect) pe care, pe lîngă ființa de hîrtie a cărții, probabil că și destui cititori ar dori să-l audă sună plauzibil: Am să-ți indic o singură posibilitate, din multele, de a fi cîștigat războiul. În ᾽41 nemții au trimis vreo treizeci de divizii germane contra serbilor (sic). Dacă acestea ar fi fost la Moscova, capitala rusă cădea… (cf. pp. 136-137). După ce-i face un dar minunat, aducîndu-i dinainte, ca într-o hologramă, vedenia mamei sale cosînd la mașină frămîntată de dor, mesagerul își ia rămas bun, retrăgîndu-se în acea altă realitate din care venise (cf. p. 139).

Un autoportret al fascinantului personaj se află schițat la sfîrșitul Capitolului XXII: În căutare de preoți, dedicat copleșitoarei personalități tragice a Mareșalului Ion Antonescu:

– Sînt un oarecare Izbaș, un fel de secretar al Cerului. Un sol al Divinității… Sau o creatură a transcendentului (cf. p. 183).

Arhaismele care-i împodobesc vocabularul îl plasează în atemporal: culpaș, oțeros, părătoasă, cursă, culevrină, canonier, (a) prosfora, părătură (de bine), benți, părîngău, (a) deschilini, pravăț, (a) dihoca, hoșcotin, (a) (se) blăzni, baistruc, culi etc. Cu tact pedagogic, autorul ni le explică la subsolul paginilor – e una dintre calitățile indiscutabile ale finului intelectual Ion Iachim.

Desigur, cititorul obișnut, fără afinități filologice, poate afla în carte personaje obținute din pasta istoriei interbelice – de bună seamă prelucrată literar. Spre a nu-mi lungi excesiv adnotările critice, mă mai opresc doar la trei, dintre care două se află în antiteză.

Mihai (Ică) Antonescu e văzut prin lentile grotești, rezultînd un portret caricatural, cu tușe groase, ironice: Simțea nevoia de martori, de admiratori, precum o are păunul cînd își etalează penele frumos colorate, precum o au florile de regina-nopții de răcoarea și roua dimineții, precum o au femeile elegante de ochi bărbătesc (cf. Capitolul XXVII: Cocoșeii de aur, pp. 215-222. Din păcate, fraza reprodusă aici e anacolutică, dar am să trec peste aceasta!). Lăcomia și turpitudinea insului apar atît prin gesturi (ipotetice: își va clăti degetele prin aur, sau efective: privi movila de aur de pe masă, își cufundă din nou degetele în ea; oftă cu jind, mîngîie aurul de pe masă), prin calificări directe (blefarita de care suferea; inegalitatea va domni veșnic. Aurul te face om; își dorea un martor al bogăției sale), cît și prin limbajul aflat în contrast cu eleganța vestimentară (E-he-he, baba poate să bîrfească multe și nedorite; Churchill… e un porc bețiv; cine-i pramatia asta de pitic?). Prin Izbașul trimis de narator în biroul viceprim-ministrului de odinioară, acestuia i se aruncă în față invectivele meritate: pe lîngă Mareșal tu ești ca un șacal pe lîngă un leu; în timp ce ofițerii de pe front luptau, mureau conducînd divizii, tu aici, la cald, mînuiai devize… iată și acum te desfeți cu aurul… îți face plăcere aurul agonisit prin furt… , iar suplimentar, pentru cititor, se fac observații caustice: ian te uită la el, e tulburat ca și Iuda Iscarioteanul înainte de Vinerea Mare; E un teatralist, un farsor căruia îi place să joace, are nevoie de spectatori, fiindcă un rol bine jucat se cere aplaudat. Bine i-au mai spus cei de-l cunosc îndeaproape: Vidul sonor. Un individ prea gol (sic), ce intră imediat în panică.

Demagogia îi este demascată pe față, fulgerător, așa cum ar merita toți politrucii care s-au prăsit, ca păduchii, pe sărmanul trup al României de ieri și de azi. Cînd afirmă înaintea Izbașului fără a clipi, încercînd să interpreteze politic realitățile tragice ale momentului dosindu-se după altul: Mareșalul Ion Antonescu afirmă că din înfrîngerea de la Cotul Donului Armata Română nu a ieșit dezonorată. À la guerre comme à la guerre… Înfrîngerea devine istorie și va fi judecată de istorie. Așa a spus Mareșalul și așa cred și eu, interlocutorul celest îi răspunde: Ca să vezi, ce lei părîngăi s-au găsit… Gîndurile tale se deschilinesc de ale lui. Nu te ascunde la umbra bastonului de Mareșal al lui Ion Antonescu. El plătește cu vîrf și îndesat pentru toate greșelile sale. Și va mai plăti. El are un ideal, pe care tu îl știi și de pe urma căruia profiți. Are un pravăț. Iar tu… îl întruchipezi pe tipul cela… Cațavencu: cel care era cu toate partidele, cu toate guvernele, doar să fie la putere. (Confuzia autorului e evidentă pentru cine cunoaște bine comedia lui I. L. Caragiale: nu Cațavencu – e drept, și el demagog de frunte, dar cu o brumă de demnitate, rămas în marginile aceluiași partid liberal, din care, paradoxal, făceau parte și contracandidatul său Farfuridi dimpreună cu facțiunea aflată la putere! – e acela „cu toate partidele, ci Agamemnon Dandanache, licheaua desăvîrșită, mai ramolit decît Trahanache și mai ticălos decît șantajistul Nae Cațavencu!).

Așa cum deja a reieșit din paragrafele anterioare, Mareșalul Ion Antonescu e pus în antiteză cu abjectul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri din epocă. Marin Preda e primul dintre romancierii de seamă care a încercat, prin Delirul, după cum se știe, reabilitarea literară a militarului de carieră victimă a istoriei – ca și întreaga Românie, de altfel. Net desinhibat, grație deceniilor scurse după „obsedantul deceniu“, Ion Iachim se apropie și mai mult de adevărul tragic pe care astăzi doar unii nostalgici și mai ales răuvoitorii îl contestă cu vehemență din interese politico-pecuniare. Patriotul Ion Antonescu este un erou al României moderne care a plătit cu viața visul reîntregirii țării, aș zice, de bună seamă păstrînd proporțiile, asemenea lui Mihai Viteazul. Deosebindu-se de Istorie, Literatura operează subiectiv cu „poate“ și „dacă“; așa că, din perspectiva criticului, mă alătur gîndurilor personajului Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului[5]: Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate „Don“ sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. prezența lui Antonescu ar fi adus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române… Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate „Don“ ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos (cf. pp. 68-69).

Redînd direct, într-alt capitol, gîndurile personajului său ilustru (precizez că inserțiile sînt făcute în vorbirea directă prin paranteze și ghilimele, ceea ce produce un plus de verosimilitate și de dinamism narațiunii), Ion Iachim dovedește cu acest prilej, pe lîngă cunoștințele psihologice necesare oricărui prozator realist, și posibilități analitic-istoric-strategico-politice remarcabile, probabil rezultate ale unei documentări specifice: („I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite… Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz… Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea… Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive… atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică…“). (Cf. pp. 139-140). Vorbirea directă a personajului împănată cu cea indicînd gîndirea lui concomitent-paralelă trasează noi însușiri prin autocaracterizare, anume înțelepciune, realism și deschidere: eu cred că virtutea, inclusiv cea militară, mai ales cea militară, este în acțiune, nu există virtute meditativă, ca să zic așa. Atîția au dat dovadă de presupuse virtuți, virtuți cîrpite și lipite, pe care ne-am sprijinit… („Șteflea s-a transformat în beștelefonist, din funcția de șef al Marelui Stat-Major“). Ce zici? (Sînt un om care nu am respins ideile, sfatul și experiența altora“). (cf. p. 142). Adaug iarăși caracterizarea directă aparținînd naratorului: Nu suferise niciodată de boala fericirii; îl atacase uneori, pentru puțin timp, troahna unei liniști molcume, dar ea, liniștea, s-a lipit de el pe scurtă vreme, mai ales în zilele de pînă la război, pînă la guvernarea sa. Iar guvernarea care i-a adus atîtea necazuri, n-a fost în slujba unei coterii, ea a fost și este în slujba Patriei, Armatei, Idealului Național (cf. idem)[6]. Sînt cuvinte mari, potrivite în vecinătatea unei reale personalități. Previzibil, omniprezentul Izbaș îl vizitează pe Mareșal (v. Capitolul XXII: În căutare de preoți, pp. 177-183), într-o zi în care ploua cu soare, sub înfățișarea unui bărbat de vîrstă înaintată, desigur nevăzut pentru santinele, care pășește fără zgomot și, așa cum constată Ion Antonescu uimit că niciun ostaș de pază nu l-a oprit, cam slab… de parcă mănîncă numai vinerea. I se adresează biblic, privindu-l pătrunzător cu ochii de un verde curat, tulburător, nemișcați ca la șopîrle sau la șerpi, instaurînd în cabinet o atmosferă dulce-elegiacă: Spune Ecleziastul: unde este multă înțelepciune, este și mult necaz și cine știe multe, are și multă durere… Tu știi multe, ai mare putere, dar n-ai vîrtutea de a fi fals… Creștin, Mareșalul care știe că soldații duc lipsă pe front de preoți, îi propune străinului vizitator: Nu doriți să fiți preot militar? Izbașul își vădește încă o dată pentru noi, cei care l-am descris deja în paragrafele anterioare, firea pur spirituală: Eu predic de oriunde… Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia (sic) este plină de morți. Conștiința universală iluminează în acest dialog literar conștiința mareșalului-de-hîrtie, iar cititorul tresare încă o dată îndurerat-retrospectiv dinaintea descrierii realităților de pe front: Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești și cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante… Cuvintele îl ard pe Mareșalul care-și amintește că de înzestrarea trupelor românești se făceau responsabili nemții, care s-au angajat să le trimită ostașilor români și armament, și hrană, și furaj pentru cai, de aceea îngaimă ceea ce, de fapt, Izbașul știe – de-acum o știm și noi; de altfel, ISTORIA o va fi consemnat deja, căci ea nu uită nimic, chiar dacă oamenii care o (re)scriu ascultă adeseori de comandamente politice străine adevărului, anume un angajament încălcat față de aliații săi desconsiderați: Hitler mi-a promis că va echipa și armatele române… „O trădare în plus“, parcă-l aud comentînd pe veteranul Iosif Niculescu, despre care am mai pomenit. (cf. p. 180).

Înainte de reintrarea în Marea Umbră de unde Ion Iachim ni l-a adus pentru noi, Mareșalul Ion Antonescu mai dă o explicație la mult clamata acuză de a fi dat ordine discriminatorii împotriva unei minorități (în fața căreia nici Occidentul zilelor noastre nu vrea în ruptul capului să admită că n-a avut și n-are soluții, deși le-a bătut cu tupeu obrazul românilor pe tema aceasta!): În primul rînd, țiganii n-au fost recrutați pe front. Nu știu ce înseamnă a ridica arma pe linia de ochire. I-am trimis din Basarabia în Transnistria. Ei au fugit de acolo și au revenit în Basarabia. În al doilea rînd, am dat ordin să fie prinși și obligați să muncească în gospodăriile agricole… Știți ce au făcut? Au refuzat să muncească, sub motivul că le lipsește experiența necesară! Să-i las să fure în continuare sau să facă piepteni pentru lăut? Nu zic și pieptenii sînt necesari, dar numai în județul Beriozovka avem peste două mii de pieptănari și pieptănărițe! Să-i angajez lăutari sau păsărari, cînd țara are nevoie de pîine?… […] Și în al treilea rînd, țiganii, pe de o parte, sînt leneși, pe de alta, sînt foarte leneși! Trebuie să ai o răbdare de înger, ca să le rabzi toate matrapazlîcurile. Las cititorilor ultimul cuvînt în problema acestei minorități!…

Omul simplu, oșteanul de pe front, abandonat de aliați, lăsat să moară de foame și de frig în stepa rusească, reprezentat de ardeleanul Ioan („Iuăn“) Blaj sau de basarabeanul Evdochim Vărzărescu, aflat în antecamera morții, declară în fața lui Dumnezeu, pe Care-L crede departe, că moare: Pentru Țară… pentru tatăl meu și mama mea… care au rămas     într-un sat de codru din Basarabia. Pentru surorile mele, Ana și Maria… Și pentru Mareșal (cf. p. 206). El intuiește că Ion Antonescu greșise că a mers cu nemții pînă la Cotul Donului și Stalingrad, dar nu-l putea învinui, fiindcă-i plăcea proverbiala onestitate și deosebitul curaj al Mareșalului, or, în ochii unui luptător curajul și cinstea altui ostaș sînt valori supreme (idem).

Legendarul Mareșal mai apare caracterizat de un general – ultimul personaj de care mi-am propus să mă ocup în aceste însemnări[7] – anume de basarabeanul Victor Siminel. În Capitolul XXVI al cărții intitulat chiar Generalul Victor Siminel (cf. pp. 207-215), e evocată cariera lui de excepție: [Colonelul Antonescu], „Cîinele roșu“, [despre care se spunea că era] de o severitate de zbir […], dădu mîna, pe rînd, cu fiecare […] și spuse:

– Domnilor ofițeri, prin Înalt Decret regal sînt numit comandant al Regimentului Roșiori, în care serviți și dumneavoastră. Este o cinste pentru mine de a veni în fruntea acestui regiment care a înscris cu sînge pagini eroice ce vor stîrni totdeauna admirația celor de azi și [a] celor de mîine. Vreau ca prin activitatea din timp de pace, depusă de domneavoastră, să ridicați regimentul la nivelul cerințelor moderne ale războiului, pentru ca la nevoie acest regiment să fie la înălțimea marilor acte de eroism intrate în istorie! […] Efectul vorbelor proaspăt numitului comandant asupra ofițerilor regimentului nu s-a lăsat așteptat:

Ceva din fluidul emanat de acest om îi cuprinsese, transformîndu-i. În continuare, prin exemplul personal al comandantului, are loc schimbarea în bine: Acei ofițeri cunoscuți drept cheflii, pocheriști, curtezani se transformară radical, devenind oameni plini de ardoare, conștiincioși și căutînd ca activitatea lor să devină rodnică. Deviza lui era pedagogic ideală: „Tratează-l pe om așa cum vrei să fie și nu cum este. Caută să-l faci mai bun“. Avansat general, Ion Antonescu a promis […], încă pînă la începerea războiului, să înlăture cu biciul fără nicio milă pe farsorii care fuseseră promovați la conducerea armatei. Însă naratorul, care împrumută în acest capitol perspectiva personajului său, Victor Siminel, meditează retrospectiv cu îndreptățită amărăciune: Se vede că n-a reușit s-o facă în totalitate. Au mai rămas personaje din eșichierul politic Carol al II-lea-Urdăreanu-Lupeasca… Ca bun creștin numit în fruntea statului, după ce-a participat la slujbă, dinaintea icoanelor și a credincioșilor, generalul Ion Antonescu a jurat solemn, într-un apel adresat țării: „Iar acum, în Casa Domnului, jur, jur în fața lui Dumnezeu, a nesfîrșitelor cohorte de martiri și eroi ai Neamului și în fața voastră, a tuturor, că voi servi și de acum înainte cu fanatică dîrzenie Portretul moral capătă nuanțe specifice din partea celor care l-au cunoscut îndeaproape:

Uneori etala o atitudine patetică și patetismul lui era un fel de a-și dezgoli sufletul în fața subalternilor, fără a calcula consecințele gestului său. Acestui om, născut în zodia gemenilor, zodie bogată în nativi predestinați prestigiului, a ajuns a fi personalitatea numărul unu în România. Shakespeare afirmă că unii se nasc mari, alții se fac mari, iar unora le cade mărirea pe cap. Ei bine, Mareșalul s-a făcut mare prin efort personal, deși se pare că și zodia l-a obligat să fie mare. Să fie în toate acestea doar literatură?…

În Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, ultimul al romanului, Ion Iachim cheamă dinaintea cititorilor personajele cărții, precum regizorul la rampă actorii în finalul unei piese de teatru. Găsim și evocarea anunțată în titlu, introdusă printr-o enumerare onomastică: Ion Dombrov („Bădelul“), Eugen Statnic, Eugen Isachi. Sînt bătrîni care au dat mîna realmente cu Mareșalul. Naratorul face în vis acest gest, admirația lui este însă reală, emoționantă: Mă simt în fața lui ca un copil. Îmi fac curaj să-i vorbesc. Deși are avantajul cunoașterii viitorului sumbru, nu-și găsește cuvintele. Vestea complotului pe care i-o aduce îl face pe Mareșal să izbucnească în rîs. Devine grav doar cînd i se spune: Încheați pacea. Răspunde în felul său demn, de la înălțimea militarului de carieră și a șefului de stat independent: Ca să capeți o pace onorabilă, trebuie să lupți pentru ea. Cel ce vrea pace, trebuie să lovească mai puternic în inamic și să i-o impună, nu s-o cerșească. E un răspuns memorabil și e riscant orice adaos.

Generalul Victor Siminel, un alt personaj căruia autorul îi încredințează și statutul de narator pentru o bună parte din capitolul consacrat lui (cf. pp. 207-215), basarabean care, în fatalul 1940, ca locotenent-colonel, nu-și putuse trece peste Prut familia [deși] era ditamai șef de stat major al diviziei, este o figură luminoasă a istoriei necontrafăcute a României. Romancierul îi face un cald portret, așa cum cei obișnuiți doar cu căutările pe „google“ n-au prilejul să găsească: La începuturi, revolta sa contra bolșevismului nu avea contururi bine limitate. Dar după ce a văzut o biserică transformată de bolșevici în tir (sic), după ce a văzut urmele gloanțelor pe chipul lui Hristos, tînărul sublocotenent și-a zis să lupte cu toată fermitatea contra sălbăticiei bolșevice […] Pe data de 27 martie 1918, locotenentul Victor Siminel din Regimentul 1 Husari participă la lucrările Sfatului Țării, care va decide unirea Basarabiei cu România. A unsprezecea poruncă a Decalogului său românesc devenise: integrarea națională pînă la frontierele etnice ale neamlui românesc […] Își face studiile militare înalte la Școala de Război din București, apoi la Școala de Război din Paris […] Ulterior, șef de stat major al Corpului de Cavalerie, apoi comandant al Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria“. Este avansat la gradul de general. / Cunoștea cinci limbi străine, printre care rusa și franceza. / Anticipînd derularea evenimentelor, vom menționa că bravul general ce a izbutit să-și scoată ostașii din măcelăria de la Cotul Donului, a fost distins cu vreo douăzeci de decorații militare, românești și străine, printre care: Ordinul „Mihai Viteazul“, Coroana României, Legiunea de Onoare în grad de cavaler (Franța), Crucea de Fier, clasa I și clasa a II-a (Germania), Coroana Iugoslaviei ș.a. / După război, va fi purtat prin închisorile comuniste, învinuit de încălcarea articolului 193 din Codul Penal: „Crimă de intensă activitate împotriva clasei muncitoare în cadrul aparatului de represiune burghezo-moșieresc din Serviciul Special de Informații“. / Se stinge din viață la 1 noiembrie 1981 [în vîrstă de 84 de ani]. În muzeul familiei, pe o cămașă zdrențuită de vreme, pe care Victor Siminel a peticit-o de nenumărate ori în închisoare, au fost prinse decorațiile cu care a fost răsplătit pentru faptele sale de arme în cele două războaie mondiale.

Iată, rezumativ, o viață de erou, rănit de două ori fizic, pe front, înainte de căderea țării sub călcîiul URSS, și de nenumărate ori spiritual, prin procese și încarcerări absurde ce imitau samavolnic rețetarul „formării omului nou“ aplicate în imperiul bolșevic de tristă aducere aminte… Atenția scriitorului Ion Iachim și, obligatoriu, a criticului semnatar al acestor rînduri pentru generalul cu prenume cum nu se poate altul mai nimerit, Victor Siminel, căci e demn de a fi intrat în legendă, se explică emoționant: printre cei salvați de la moarte din stepa înghețată rusească s-a aflat și tatăl autorului volumului Ninge aspru la Cotul Donului!

Bun cunoscător nu numai al trecerilor alternative de la o perspectivă narativă la alta, al efectelor tropilor, al importanței îmbinării narațiunii cu dialogurile și descrierile, ci și al trucurilor postmoderniste, toate acestea grație formării sale profesionale (e licențiat al Institutului pedagogic „Ion Creangă“ din Chișinău), Ion Iachim își cucerește cititorul pas cu pas, de la întîia pînă la cea din urmă pagină a cărții. Fie om simplu, fie cult, acest om încă apt de a se pleca deasupra hîrtiei tipărite e în cîștig. Să dau exemple mi-e la-ndemînă.

Capitolul XVI: Fascinați de azurul mării se termină, de exemplu, într-o notă vădit postmodernistă; cui îi plac extravaganțele de acest tip (bietului profesor de literatură și limbă română care scrie aici îi stîrnesc nostalgii…) îi recomand paragraful cu pricina de la pagina 139.

Narațiunea curge (e drept, cu anumite, bine gîndite, meandre și interludii descriptiv-confesive) inteligibil pentru cititorul mediu pregătit, mai ales grație acelor condimente deja exemplificate cînd m-am referit la Marco Moțmășcat („cine se-aștepta de la el la așa ceva! – a exclamat consoarta mea, care și-a pus în cui reținerile inițiale și a reluat lectura ajungînd la Capitolul XXVII: Jieneasca).

Limbajul folosit, fără abuz de regionalisme, are totuși o savoare indiscutabilă tocmai datorită acestora: cîini morvoși, ganglionul din tărtiță, (livadă de) goldani (p. 93), taftalog (p. 95), văd alba în căpistere (p. 98), (s-a gîndit) cu mahnă (p. 99), să achipuie (p. 100), s-o codolbăiesc (p. 133), chitici, sulace (p. 134), rîpcă (p. 135), cu bună seamă (p. 139), cărcigarilor (p. 158),  se oteșește (p. 184), copleș (p. 185), (corpul i) se pomăiește, năboiesc (ninsorile) (p. 187),  se tunchesc (p. 189), un țuhal (cu cartofi) (p. 194), fanfori, un cojeamite (bărbat) (p. 195), ogheal, ciobacel, țăharcă (p. 198), o tîngă (p. 205), topcii (p. 218), nici habar de grijă (p. 233), pogănit, mărțînă (p. 235), podișoare (de pomană) (p. 236), limerick, topciu, l-a glogozit (p. 238) etc.

Cîteodată, întîlnești expresii nemaipomenite: rozînd biscuitul fericirii în tîrla cu iepe tinere (p. 162), mai aude răpăit de cicîrîc; cerne din sita lui Dumnezeu necunten-mereuaș… miroase a imaș (p. 185), mi-i mațul deșert, precum a fost și cizma sfîntului Benedict de Nursia (p. 195), multe-am tras și nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde; i se arcuiește sprînceana ca o fereastră de biserică (p. 198), s-a dezmurit (p. 226), aripile nuștiucuiului îmi masau fața (p. 232). 

Romanul are, de asemenea, un final neobișnuit, de metaroman, prin Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul (cf. p. 228). Am  comentat deja memorabila evocare onirică a Mareșalului Ion Antonescu.

Prin astfel de mijloace ingenioase, talentatul prozator creează suspansuri, conturează realități vesele sau dureroase, atroce sau diafane, împingînd pe muntele literaturii universale formidabilul bolovan sisific aburcat pe umeri din sfînta datorie de român atins de harul dumnezeiesc al scrisului.

Ce-a fost, totuși, la Cotul Donului? – răsună obsedanta întrebare care m-a răscolit atîta amar de vreme, mai ales după ce-a trecut la cele veșnice prietenul trimis mie de Dumnezeu, locotenentul de intendență Vasile Valușescu, devenit, după salvarea lui miraculoasă în fruntea unei companii chiar de el încropite, partizan în Munții Banatului natal.

Ion Iachim răspunde poetic folosind cuvintele Izbașului: Voi, aidoma porumbeilor, ați fost fascinați de azurul mării. Și v-ați avîntat în larg. Aidoma lor, ați zburat și, prinși de miracolul zborului, ați uitat că marea se poate tulbura. Cînd v-ați trezit cu furtuna deasupra voastră, cu nouri negri venind de pretutindeni, cu vînt de uragan, atunci, panicați, ați încercat să zburați spre țărm, să scăpați. Dar curenții puternici de aer, care se învîrtejesc ca vîrcolacii, uniți cu trăsnetele, fie că v-au aruncat în valuri, fie că v-au carbonizat în zbor… (p. 137).

E un pasaj edificator pentru oricine, cred, în privința mulților talanți primiți de la Dumnezeu de autorul romanului Ninge aspru la Cotul Donului.

Ion Iachim dovedește în acest roman o colosal-verosimilă forță epică, un simț al limbii remarcabil – o afirm cu toate că unele pagini încă mai păstrează tușele căutărilor, ale ezitărilor și conțin, pe alocuri, chiar unele stîngăcii[8]; sînt însă imperfecțiuni tolerabile, care, ca și tulburătoarea Lecție despre cub a lui Nichita Stănescu, conturează impresia unui demers literar viu, omenesc, abonat la dăinuire.

Am să închei, prin urmare, exclamativ: izbînda scrierii pe care ne-ați dăruit-o, iubite frate de peste Prut, e deasupra jocului dubitativ între „Domnul Perfect“ și „Domnul Reușit“ (cf. p. 238); este vorba, de fapt, despre un răspuns literar pe care nimeni altul n-ar fi putut să-l facă mai bine, mai convingător decît domnia voastră – descendent talentat al unui erou de la Cotul Donului cel deloc liniștit! 

     

București, 10-23 gustar 2018 

Mihai Floarea  

 

[1] Chișinău, Editura Serebia, 2017. Cum citesc pe coperta a patra, autorul a dat la iveală o trilogie pe tema celui de-al doilea război mondial, primele două romane fiind Decameron basarabean (2005) și Cireșe pentru Mareșal (2012). Grație coordonatorului proiectului „Românii din jurul României“, dr. Vasile Șoimaru, eu am ajuns doar în posesia acestui ultim volum la data de 17 florar 2018.

[2] Un participant, medicul-veteran Iosif Niculescu (1914-2013), mărturisea: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. Vasile Șoimaru, Cotul Donului 1942, Chișinău, Editura „Balacron“ SRL, 2013, p. 69. Sublinierea îmi aparține. V. și articolul meu critic din „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă“ nr. 1/2014 Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! Edificatoare cred că este, îndeosebi pentru tinerii cititori, depoziția mareșalului Ion Antonescu: „Am fost acuzat că am făcut un război de agresiune în 1941 și deci România trebuia să sufere consecințele agresorului și eu am fost pus în categoria criminalilor. […] Nu pot fi socotit agresor fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 Iunie cînd Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsură de a se apăra. Din Iulie 1940 pînă în Aprilie 1941 actele izolate de agresiune parțiale ruse au continuat. […] Deci în 1941 Iunie a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român. În Iunie 1941 am atacat în cadrul unui război început în 1940 și cum orice atac este un act de agresiune nu pot fi considerat agresor decît numai în acest sens și deci nu pot fi încadrat în categoria agresiune”. (Memoriul Mareșalului Ion Antonescu, depus la Tribunalul Poporului la 15 mai 1946, după George Voica, Jurnal de pe Frontul de Est (6), publicat în numărul din 5 gustar 2018 al revistei „Art-emis“, cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4970-jurnal-de-pe-frontul-de-est-6.html ).

[3] În articolul său recent publicat Vasile Șoimaru precizează că „numărul oficial al pierderilor Armatei Române [este]  de 158.000 de ostași“ (cf. Cotul Donului – al patrulea pelerinaj (1), http://www.art-emis.ro/ „Art-emis“ numărul din 15 cuptor 2018.

[4] A se vedea și filmul din 2010 în regia lui Bogdan Pîrlea, imprimat pe DVD și datat 18.04.2011, producător Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, film al cărui protagonist este dr. Iosif Niculescu.

[5] Îmi permit inserarea unui pasaj lămuritor desprins dintr-un articol publicat în 11 mărțișor 2018 al istoricului col (r) prof. univ. dr. Alesandru Duțu: Documentele timpului […] aduc noi dovezi în favoarea comandantului Armatei 3, înaintea declanșării contraofensivei sovietice de la 19 noiembrie 1942, el apreciind astfel situația armatei: „Pînă în prezent, cu mijloacele pe care le aveam la îndemînă și cu ce ni s-a adus, ne găsim în situația de a nu ne putea organiza pentru iarnă și de a nu putea face față unui atac mai important și de lungă durată“. Considera că nu se putea face față nici iernii care avea să vină, cu atît mai mult unei puternice lovituri sovietice, spre deosebire de germani care au subestimat capacitatea de reacție a adversarului apreciind că acesta nu avea posibilitatea de a întreprinde în iarna care urma acțiuni de amploare. „Toate silințele noastre de a arăta adevărata situație – preciza Petre Dumitrescu după dezastrul din Cotul Donului – s-au lovit de atmosfera falsă în care trăiau comandamentele germane… Toate rapoartele noastre nu au izbutit să scoată comandamentele germane din grava eroare, am putea spune chiar obsesia, de a subestima posibilitățile armatei sovietice, de a o considera bătută“. (Cf. http://www.art-emis.ro/istorie/4707-general-petre-dumitrescu-1944-1946.html ).

 

[6] Sînt cuvinte, fraze care, după cîte știu, vor putea atîrna greu la judecata trîmbițașilor „corectitudinii politice“ – cartoful ideologic fierbinte pe care, se pare, guvernanții noștri (temporar de obîrșie cvasiunanim teleormăneană!!??) vor să-l arunce, săracii de ei, în mîinile opoziției și ale „diasporei“ celei, desigur „dușmănoase“…

[7] Privesc cu îngrijorare la numărul de semne și de pagini afișat conștiincios de aparatul la care-mi scriu articolul:  unde să mai inser impresii, gînduri, idei despre nebunul sfînt-stîlpnic-cocostîrc Vasile Cercel (Slavă Cerului, slavă Văzduhului, slavă Stelelor! – strigă el, la un moment dat. Acest personaj autorului îi prilejuiește veritabile pagini de Pateric ilustrînd nebunia întru Hristos)?… Unde să mai strecor măcar două-trei enunțuri despre Solomon Boubătrân, despre medicul Ilarie Oncilă sau despre locotenentul Tudor Damaschin – remarcabile figuri care îmbogățesc exemplar proza contemporană românească?… Renunț determinat de un fior al rațiunii: lungind atît de mult aprecierile critice de față, nu numai că nimeni nu mi le va mai publica, dar – ăsta da argument! – se va mai afla vreun cititor temerar pentru ele?

[8] Iată o mică listă: la popota sfinților nici n-o fi astfel de bucate (p. 74); pantalonii bufanți dau a lehamite din mînă (p. 75); fiertura pe care o mînca compania (p. 82); Forțele aliatului german, or el este dominat pe teatrul de război, pot fi asemuite cu un taur, căruia i s-a înfipt banderila în ceafă. Va urma zvîcniturile turbate ale taurului […] (pp. 88-89); Sau are senzația olfactivă a mirosului de ulei de santal (p. 100); Probabil fiindcă vorbeau o altă limbă decît românii, dar și de aceea că se socoteau mai soldați decît răniții români (p. 102); Nu doar din cucuiata de pe deal, curtea căreia este plină de morți (p. 179); Cioarele îl ascultau  (p. 202); se înrolează în una din cele 16 cete (p. 213); un tablou […], o copie a cărui o văzuse cîndva (p. 223) etc. În plus, conștiința profesională mă obligă măcar aici să precizez numărul erorilor tehnoredacționale: peste patruzeci!