Peste codrii Orheiului, valea Culei si a Ichelului, peste satul de bastina Cornova a trecut Istoria, care-si fîlfîie aripile imense si astazi peste oamenii care „se afla sub vremi”; nu numai în aceste locuri, dar din aceste locuri suntem noi, si de aceea o cunoastem bine. Vremurile nu contenesc sa-i tot puna la încercare pe oameni, adica sa  le rascoleasca  vietile si sufletele. Vasile Soimaru a aflat, atunci când vremurile i-au îngaduit, dupa ce trecuse de prima tinerete, despre deportarile conationalilor sai, alaturi de alti zeci de mii, dusi în departarile de surghiun din fosta URSS. Apoi, a avut revelatia scrierilor istorice ale lui Nicolae Iorga, C.C. Giurescu, a celor sociologice ale lui Mircea Vulcanescu si Anton Golopentia, a întâlnirilor de suflet cu profesorii Paul Bran si Paul Mihail. Si iarasi, atunci când vremurile i-au îngaduit, si-a propus sa faca cunoscut concetatenilor gândurile sale si sa-i îmbogateasca cu propriile carti.

A alcatuit si a tiparit o monografie a satului sau:  Cornova  [Ed. Museum, 2000], o istorie a neamului sau: Neamul Soimarestilor [Ed. Prometeu, 2003], un Album liric de marturii fotografice: Poeme în imagini [ Ed.Prometeu, 2004],  a initiat si a publicat Cugetari de Nicolae Iorga [Ed.Prometeu, 2005], volume cu scrieri inedite de Mircea Vulcanescu [ Ed.Prometeu, 2006] si alte multe carti de specialitate. Deoarece domnul Vasile Soimaru este doctor în economie, unul dintre întemeietorii Academiei de Studii Economice din Chisinau, a carei vicerector a fost ani îndelungati, cadru didactic universitar de prestigiu, lucrarile sale de specialitate sunt din domeniul stiintelor economice. Proiectele altor carti le are pe santier.

Dintre aforismele lui Nicolae Iorga, multe i-au devenit  principii de activitate. Mi s-a parut ca recunosc în modul de a-si manifesta patriotismul, gândul lui Iorga: ‹ „Fratia” sentimentala dintre români trebuie schimbata într-un simt de unitate. Cu toate urmarile de solidaritate si munca-mpreuna › (op.cit., p.232). L-a influentat decisiv pentru propriile cautari si o alta constatare a lui Nicolae Iorga care s-a referit la multimea românilor vietuitori în afara granitelor statului: „România este o tara înconjurata de români”. Dupa ce cunoscuse, în calatorii numeroase, România de azi, Soimaru a vrut s-o cunoasca si pe cea pe unde românii „nu sunt nicaieri colonisti, venituri, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche” (Mihai Eminescu).

Geneza alcatuirii lucrarii Românii din jurul României în imagini [Ed.Prometeu, 2008] este dintre cele mai incitante. A demarat ca un proiect de lunga durata, dar elaborat de la început în componentele esentiale. A existat o „Idee”, un imbold sufletesc al lui Vasile Soimaru si anume: nevoia de cunoastere plenara a tot ce înseamna suflet românesc în afara granitelor de astazi ale României. Elementul de control îl constituie limba româna,  marca identitatii, în ultima esenta, a unui popor. Detaliile lingvistice îsi gasesc suport în amintirile autorului care s-a înteles cu vorbitorii (înca si ai) limbii române sau ale dialectelor ei (istroromâna, aromâna) în toate locurile în care i-a gasit vietuind pe acestia..

Proiectul s-a conturat, ca arie de strabatut, de la o etapa la alta, de-a lungul celor cinci ani. A fost urmat întâi itinerariul lui Teodor Burada, cercetator de la sfârsitul sec. al XIX-lea, dar atentia s-a îndreptat si spre locurile vizitate de echipa lui Anton Golopentia. Primele întrebari pe care si le-a pus autorul au fost unele de felul ”care este punctul cel mai nordic (sau sudic, etc.) al asezarilor românesti ?”, pentru ca, odata fixate reperele, relatiile interumane stabilite la fata locului sa fie cele care au determinat adâncirea si largirea investigatiilor. Mai ales adâncimea cunoasterii, cu contacte ad-hoc, urmare a unor împrejurari unice, care nu se pot repeta nici pentru autorul nostru si, oricum, niciodata pentru alti cercetatori,  si prelungite cu interviuri-confesiuni si legarea unor prietenii pe viata.

Particularitatea esentiala este harisma relatiilor umane pe care poate si stie cum sa le stabileasca Vasile Soimaru. O  totala libertate a dialogului, o încredere pe care o are în interlocutor caruia îi transfera aceeasi încredere în necunoscutul care este chiar el în asezarile la care ajungea pentru prima data. Abordarea directa a celuilalt este o deprindere a omului de la tara care da oricui buna ziua, cu aerul ca se cunosc dintotdeauna. Este abordarea directa a profesorului care stabileste si întretine dialogul cu elevii, cu cei de aceeasi generatie dar si cu cei vîrstnici, cu cunoscuti sau necunoscuti. Dar, mai ales este abordarea directa a omului sincer, deschis contactului interuman, capabil sa impresioneze pe celalalt prin interesul pe care-l poarta limbii pe care acela o vorbeste ca si el. Cu intrebarea miraculoasa pe buze: „vorbiti româneste ?” gaseste raspuns pozitiv sau o negare si, de aici, începe derularea cercetarii sale.

I-a trebuit foarte mult curaj pentru a pleca, cu fiecare deplasare, într-un necunoscut plin de primejdii care se pot ivi (si pe care le-a putut, slava Domnului, evita) si, mai ales, o perseverenta barbateasca de a nu intrerupe sau a micsora ceea ce poate face. Si de a face tot ce putea pentru a obtine cât mai multe informatii si marturii din toate locurile si din fiecare în parte, pentru ca iluzia de a mai reveni este, de cele mai multe ori, o utopie. Cartea este documentul românilor din jurul României din anii 2002-2007. Acest „de jur împrejur” se întinde la distante si de o mie de km. Dar în împrastierea lor tot formeaza un inel, ca un fel de halou sau nimb în jurul ei.

Relatând subiectiv câteva aspecte, pe care le-am cunoscut sau le intuiesc, de fapt ma învârt în jurul subiectului. Caci acestea sunt doar o explicatie partiala a reusitei actiunii lui Vasile Soimaru de cunoastere a românilor si a asezarilor lor. Povestirea propriu-zisa a cercetarilor derulate timp de cinci ani si de-a lungul a aproximativ 100.000 km de drum o asteptam chiar de la autor. O prevad la fel de incitanta ca un roman detectivistic. Ceea ce i s-a întâmplat pâna în momentul imortalizarii imaginilor pe pelicula (în sistemul traditional al fotografiilor artistice, dar si digitalizat) si dupa aceea, pâna la aparitia lor în album este, deocamdata, o necunoscuta care ne tine in suspans. Si  autorul mai are sa ne povesteasca si despre acele amanunte pe care le vedem în mai fiecare imagine si carora, poate, nu le întelegem integral semnificatia.

În albumul de fata avem faptele nude, documentele. Care vor ramâne astfel pentru cât timp vor fi. „Imaginea” domina epoca noastra prin nenumaratele ei valente dintre care cea de martor, imagine-document,   este foarte cultivata si exploatata. Este unul dintre aspectele sugestive si credibile, care imbogatesc relatarea orala sau scrisa si, sub alte aspecte, surprinde, static, amanunte pe care relatarea, dinamica prin ea însasi, tinde sa le ignore sau sa le minimalizeze în cursul expunerii. De altfel, dupa parerea multor specialisti în mass-media, imaginea covârseste textul si-i lasa locul doar de însotitor al impresiei covârsitoare, directe, obtinute prin impactul unei bune focalizari a tabloului, a detalierii amanuntului semnificativ, al culorilor. Epoca moderna cultiva cu plenitudine  comunicarea sub influenta covârsitoare a imaginii.

De altfel, ca sa facem o paranteza la acest insert necesar în economia prezentarii, imaginea a fost cooptata si în metodologia analizei filologice a textului prin suplimentul pe care-l confera acestuia si, în genere, constituie, acum, una dintre componentele istoriei culturii, printr-o amplificare a domeniului, altadata restrâns numai la „istoria artei” parte a istoriei culturii. Imagologia si-a cucerit statutul de disciplina universitara si academica si îi lipseste doar o buna istoriografie a cercetarilor pentru ca sa acceada la rolul de „maître-servant” în cucerirea redutei cercetarilor din sec.XXI. Dar nu despre  virtutile imaginii în sine ne propunem sa aducem argumente ci, tocmai, despre calitatile ei de martor. De vreme ce i  se recunoaste  „obiectivitatea” si în dosare penale, de ce nu ar profita si istoria de valentele ei incontestabile.

Si, într-adevar,  propensiunea pentru „istorii” în imagini nu au întârziat sa apara si exista atlase istorice cu harti suplimentate cu imagini, care dispenseaza istoricul de anexele textului. Un astfel de probatoriu despre asezarile românesti, adica cu locuitori de origine româna, raspândite prin Europa, dar formând o adevarata ghirlanda în jurul hotarelor României îl reprezinta lucrarea Românii din jurul României în imagini.

Zonele cu asezari au fost repartizate în capitole, pentru ca itinerarul in carte sa urmeze un parcurs geografic, în sensul acelor ceasornicului. Astfel: I. Maramuresul istoric (acum în Ucraina) ne introduce în acest univers prin Apsa de Mijloc, localitate cu adânca traire româneasca; II. Nordul Bucovinei si al Basarabiei si tinutul Herta (Ucraina), si III. R.Moldova; IV. Basarabia istorica (Ucraina); V. Moldovenii din Transnistria, de la est de Bug si din Caucazul de Nord (Ucraina, Rusia); VI. Urme românesti la Istanbul; VII. Cadrilaterul, Valea Timocului, alte insulite românesti din Bulgaria; VIII.  Valea Timocului, Sudul Banatului si alte urme românesti din Serbia; IX. Banatul unguresc si Tinutul Debretin; X. Aromânii din Grecia, Macedonia ex-iugoslava si Albania; XI. Istro-românii din Croatia si friulanii din Nordul Italiei; XII. Vestigii valahe în Cehia si Slovacia; XIII. Urmele bolohovenilor în Polonia si în Podolia (Ucraina).

Sunt douasprezece ore astrale care redau mai mult chiar decât o proiectie tridimensionala, redau o clipa suspensata în timp si spatiu. Respiratia atmosferei surprinse se simte virtual si întregul capata o coloratura puternic sentimentala, fara sa fie vreodata dulceaga. Nu înfrumuseteaza realitatea, e un „cine-verité” care ne convinge si ne strârneste curiozitatea de a o cunoaste la fata locului. Locurile, cladirile, drumurile ajung sa ne „vorbeasca” si în tacerea în care sunt surprinse nu prezenta oamenilor le-ar anima. Ele exista ca sa marturiseasca despre stiluri de civilizatie, deseori exterioare etnicului, dar pe care, indiscutabil, îl influenteaza. Ca si ambientul social, din care rasar, cu obstinatie, traditii, obiceiuri si dainuiri. M-a impresionat în mod deosebit portul local surprins în Tatra poloneza pe care vechii oieri îl vor fi mostenit în lazile de zestre. Sau cusaturile de pe stergare si alesaturile de pe covoare din Martanosa (Ucraina) sau Moldovanskoe (Caucazul de Nord). Reprezinta, ca orice marca personalizanta, o emblema a apartenentei la un grup etnic care, uneori în conditia de folosi în cerc restrâns limba materna, poate s-o uite, dar sa nu-si paraseasca portul. Sau situatii, mult mai numeroase, în care este parasit portul si  perpetuate limba si obiceiurile.

Bilingvismul în proportie de masa, în etapa în care ajunge sa fie transmis oral generatiei urmatoare, odata cu limba materna,  constituie „viermele” (din terminologia IT) care declanseaza erodarea sistemului unei limbi. Pâna la aceasta faza, imprumuturile sau calcurile straine se petrec în lexicul limbii receptoare, ori acesta este un palier  în modificari continui. Iar a doua limba, din mediul alogen în care vietuiesc de secole sau doar de decenii acesti români destarati, este învatata în anturajul de joaca al copiilor, prin scoala sau în conditiile convietuirii interetnice.

Constatam, cu regret, ca religia ortodoxa a acestor români destarati nu a putut fi sustinuta în limba materna de catre bisericile ortodoxe din localitatile respective, doarece  statele slave în care se afla folosesc în cult o limba moarta (slava veche) pe care o impun, fara sa admita acestei etnii ortodoxe posibilitatea de a oficia în limba proprie, vernaculara. Este un aspect de descriminare foarte putin evidentiat în contextul international, dar care contribuie cu pecetea sa la deznationalizare. De exemplu, încercarile localnicilor, din ultimele decenii, de a se accepta oficierea în limba româna a cultului ortodox în localitati din Valea Timocului sârbesc (la Malainita ssau la Negotin) s-au lovit de opozitia autoritatilor civile dar…si a celor bisericesti sârbe. Desi, în reciprocitate, sârbii din România se afla sub jurisdictia unui episcopat sârb si oficiaza în limba slava, dupa cum exista locasuri de cult pentru toate comunitatile conlocuitoare din tara noastra.

Mai mult ca oriunde, în asemenea enclave, de multe ori izolate unele de altele, mamele sunt cele care transmit noului nascut limba mostenita si-l integreaza, astfel, unui cerc traditional. Pe care familia si societatea, ulterior, pot sa-l cultive sau sa-l destrame. Tocmai aceste momente, de solidaritate de grup, au fost surprinse în multe locuri [Apsa de Mijloc, Ciudei, Crasna-Ilschi sau Sarata (Ucraina), Moldovanskoe din Caucazul de Nord (Rusia), Gâmzova (Bulgaria), Slatina (Timoc) sau zvonciarii (clopotarii) istroromâni din Jeiani (Croatia)]. Initiativa alcatuirii în sec.XX a unor muzee sau colectii publice din unele localitati ofera posibilitatea de conservare a unor vestigii, altfel ignorate de generatiile succesive care suporta presiunea diferitelor împrejurari politice.

Toponimele si antroponimele, câte scapa schimbarilor oficiale, sunt dovada aceleiasi continuitati. Cunoscând de visu  sute de localitati din aceastaarie, autorul a putut stabili corelatii între perechi de toponime identice situate la mari distante, în state diferite: Pancevo, Subotita, Canija, Martanosa sau Nadlac (din Ucraina, reg.Kirovograd si Serbia, reg.Voivodina) s.a. A identificat numele Cornova din Orheiul Basarabiei si în localitatea Ravascletto din Friul (în nordul Italiei), iar în sud-estul Basarabiei istorice a urmarit soarta asezarilor altadata cu nume „occidentale”: Paris (azi Veseolâi Kut), Strasbourg (azi Marazlievka), Leipzig (azi Serpnevoie), Luxembourg (azi Peremoga), toate în Ucraina. Mai sunt înca asezari, pe lânga cele cercetate de Vasile Soimaru, care asteapta sa fie vizitate. O afirma si d-sa: ”Legislatia europeana … acorda si fonduri speciale pentru cercetarea minoritatilor etnice din afara granitelor tarii” (p.11). Sunt de asteptat doar initiative în acest sens.

Vasile Soimaru a visat, a îndraznit si a realizat o lucrare, înca nevalorificata integral, pe care cercetatorul individual cu greu poate sa si-o imagineze încheiata. A facut-o ofranda românilor si cele peste 35 de recenzii si prezentari ale lucrarii sunt dovada receptarii ei în cercurile largi de specialisti si cititori. Institutiile  savante au început sa o premieze (Premiul Uniunii Scriitorilor din R.Moldova, 2008) si timpul lucreaza în favoarea întaririi prestigiului ei stiintific. Ceea ce ne dorim sunt editii viitoare, amplificate !

de Prof.univ.dr.Zamfira MIHAIL