ACUM 25 DE ANI, PE 2 FEBRUARIE 1993,

La Chișinău, patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, toți patru, membri ai Prezidiului Parlamentului, care a proclamat la 27.08.1991, Independența Republicii Moldova, și-au dat demisia (mai corect, Parlamentul le-a acceptat demisia anunțată cu cinci zile mai devreme), lăsând posturile ocupate de ei libere pentru a le ocupa Lucinschi cu oamenii săi (Atenție! Demisia a avut loc în ziua când rușii din Federația Rusă jubilau de fericire la 50 de ani de la Victoria în Bătălia de la Stalingrad, iar rușii “noștri” jubilau de fericire că omul lor de la fostul CC moskovit, Lucinschi, (a se citi komitetul central și nu Cimitirul Central!) a fost reparașutat cu succes în fruntea Parlamentului moldav care a îndrăznit să voteze Independența acestui teritoriu românesc, astfel răzbunându-se pe noi pentru cele 277 de voturi proindependență, de la 27 august 1991, voturi dintre care lipsesc cu desăvârșire două voturi importante, cel al lui Lucinschi și cel al …primului unionist basarabean de astăzi Tolea Șalaru).

Toți 25 de ani tema data a fost, practic, de neatins. Personal, am încercat în repetate rânduri să provoc o discuție, dificilă dar sinceră și necesară, despre această, ENIGMATICĂ DEMISIE DIN FEBRUARIE 1993. Ultima dată am atins-o acum exact un an într-o investigație jurnalistică dedicată memoriei patriotului român Andrei Vartic, veritabil promotor al curentului unionist, curat și sincer, din Basarabia, publicată acum exact un an pe mai multe saituri de la Chișinău și București, cu un titlu sugestiv: „ Zece spații albe în biografia tricoloră a unui „dublu academician” cu trei doctorate neterminate”. Iată link-ul unuia din saturile menționate mai sus, titlul materialului aparținând saitului bucureștean care l-a preluat:

Umbra KGB-ului asupra ICR-ului. Bombă de la Chişinău: Directorul ICR, fals doctor şi “dublu academician”. Dr. Vasile Şoimaru: Valeriu Matei este un impostor de carieră. UPDATE: Răspuns la o scrisoare colectivă


Investigația este despre unul din cei patru demisionați, cel mai “românofil” și mai “unionist” dintre toți patru, cel care gestionează de cinci ani de zile, cu multă “dibăcie”, bugetul de milioane de lei al ICR-ului de la Chișinău, Valeriu Maticiuk-Matei
Și pentru că vorbeam despre demisie vă prezint mai jos doar compartimentul VII al investigației menționate, sperând tot odată că și Institutul nostru de Istorie, după 25 de ani de așteptări, va prinde la curaj și va cerceta pentru știința istorică de la noi măcar stenogramele din 1993 ale Parlamentului care și astăzi votează bugetul acestui institut din cadrul AȘM.
Personal, toți acești 25 de ani am așteptat o carte de memorii a primului Președinte al Parlamentului, profesorul Alexandru Moșanu, participant la acea demisie, în care ne va lăsa după moartea sa secretele de după culisele acelei enigmatice demisii.
Cu mare durere și regret amintesc aici că pe data de 7 decembrie 2017 profesorul Moșanu s-a ridicat la Ceruri (Dumnezeu să-L ierte!), și nu cunosc dacă în urma sa a rămas măcar manuscrisul unei viitoare cărți de memorii. Mai așteptăm, cu răbdare! Dar mai așteptăm, poate se trezește curajul, dacă a existat vreo data, în mintea vreunui “autodemis” din cei trei care mai sunt în viață, și o duc bine mersi! Numai, să nu le fie de deochi!…

* * *

…VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima.
Jurnaliștii „independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea… Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică”, de la Vocea Basarabiei, că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului FPM, Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate…
În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular.
Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră – Republica Moldova”, aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.
Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor” anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii” au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare… În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica” lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe… Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu (și azi, 03.02.2018, la două luni după moartea sa pun mâna în dreptul inimii și repet: DUMNEZEU SĂ-L IERTE CĂ A FOST CEL MAI ONEST DINTRE TOȚI DEPUTAȚII PRIMULUI PARLAMENT!!!), n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru.
Cât îl privește pe V.Matei, acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.
Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare” de la 23 Iulie ’99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat” (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face!
Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță”, cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-1 оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău…” (Citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat. Editura Nistru, Bruxelles; Editura Semne București, 2001, p.212-213). (V.Ș., 29.01.2017)

* * *

Acestea fiind spuse la trista aniversare de 25 de ani de la ENIGMATICA DEMISIE a celor patru membri ai Prezidiului Parlamentului Independenței R. Moldova, închei aici sperând că populația acestui stat românesc va afla vreodată secretele acelei enigmatice demisii, care le-a deschis drumul spre vârful puterii agrokomuniștilor, în februarie 1994, apoi, și neokominterniștilor lui Voronin, în februarie 2001. Nici cei de azi, “democrații” lui Diacov-Lupu-Plahotniuc-Dodon, crescuți și educați ani în șir de către Voronin, nu-s cu nimic mai buni pentru Basarabia. Din contra, de când au venit ei în fruntea statului nu se fură cu milioanele ci, deja, cu miliardele de dolari, în cel mai sărac stat al continentului European, iar răzbunarea și pedeapsa Lui Dumnezeu întârzie să vină…
V.Ș.,
02.02.2018