Pagini de istorie: Dimitrie Ursu (Odesa) sau drumul parcurs de un istoric  (ed. Serebia, Chișinău, 2018).

Prefațatori: Vasile Șoimaru și Vlad Pohilă.

 

Subtitlul acestei cărți este o istorie a intelectualului român din Basarabia (sau, cum se mai numește teritoriul rupt din trupul țării românești, Republica Moldova): „Drumul parcurs de un istoric”.  Domnii Vasile Șoimaru și Vlad Pohilă astfel au deschis cartea  suferinței unui neam și destinul unui mare OM silit de anii de criză istorică să se mențină în verticalitate. Eu am fost de 10 ori în Crimeea mea strămoșească, actuala republică nu se mai știe a cui, în Crimeea hanilor Gheray și abia acum, după lectura acestei cărți, am înțeles de ce tătarii crimeeni, supraviețuitori – neștiuți eroi ai persecuțiilor naționale, sociale, culturale, ai surghiunurilor etnocide,     s-au uitat cu neliniște în jur atunci când mi-am exprimat îndignarea: „de  ce n-ați scris istoria poporului vostru?”., „de ce îmi pomeniți de istoricii ruși ai Crimeii tătare”? Basarabia și cândva, până la sfârșitul secolului al XVII-lea vecina ei de hotar, Hanatul Krîm… au existat.

Drumul sinuos al românului Dumitru, Dinu, Dimitrie Ursu, oare  nu se aseamănă prea mult cu drumul lui Bekir S.Ciobanzade, marele turcolog tătar împușcat de Stalin în 1937? Sau, cu destinul tragic al poetului tătar Amdy Ghiraybay împușcat în 1930? Un turcolog de renume, un poet de geniu, niciun istoric tătar care să scrie despre tătari… A trecut așa, încă un secol, D. Ursu supraviețuiește tragicelor evenimente din 1940, 1944, din Codrii Cosminului ajunge la orfelinatul din Transnistria, mai apoi la „așezământul de învățământ A. Makarenko, vagabondează prin Ucraina, Rusia, dar învinge crudul destin prin demnitatea răzășului român și  se înalță în ierarhia socială pe vârful piramidei culturale. Profesor universitar doctor, va munci timp de 27 de ani la Simferopol (Aqmescit) și cercetează  destinul unui alt popor, cel tătar crimeean, despre care va scrie întreaga sa viață de istoric. Pe culmea istoriei universale, prin pagini române, polone, ucrainene, africane, cercetând arhive la Moscova  și la Istanbul, D. Ursu și-a tipărit scrierile sale științifice la Simferopol, Istanbul, Tataristan, Germania sau la Chișinău, ori la Iași, pretutindeni unde a putut să cunoască adevărul despre istoria poporului român. Pentru că, așa cum a notat în Cartea de onoare a familiei Mihail, „Sângele apă nu se face!” Explicând cum a ales profesia de istoric, mărturisește: „sunt patriot român și sunt gata să fac  totul ce e cu putință pentru unirea Basarabiei cu Patria…” Cartea dată ne poartă prin labirintul specific rătăcirilor sovietice, cele 15 capitole constituie realitatea tuturor intelectualilor îngenunchiați în căutarea adevărului și a Patriei! Ca șef al Catedrei de Orientalistică  a universității Taurida, unde am avut fericirea să-l  cunosc pe prof. Șevchet Yunus, neobosit truditor aplecat deasupra acelorași studii de orientalistică, ca și D.Ursu, care a vizitat Istanbulul ca să poată scrie despre turcologul tătar Ciobanzade (prințul ciobanilor). În capitolul „Universitatea din Iași”, se dezbat idei actuale și azi, deși se evocă anii 1930: chipul negativ al românului creat în URSS, neadevăruri precum că românii ar vorbi o limbă a „Romei antice”, sau lagărul cu „români mici și negricioși… ”Națiuni întregi sunt tratate cu un „umor macabru”, ei sunt iakuții, evreii, estonienii, armenii (cum de lipsesc neamurile turce și tătare?) acestora, adăugându-li-se „moldovenii grei de cap, analfabeți, trândavi și șmecheri”?!(pag. 41). E un nonsens. Îndemnul religios ”iubește-l pe Dumnezeu și pe aproapele tău” e învățat încă din anii copilăriei trăite la Bălți! La centrul de copii orfani,  unde marele istoric a ajuns la data de 9 mai 1945, autorii volumului „O  universitate cât o viață” descoperă pentru cititorul zilelor noastre o altă realitate crudă: aici nu există o altă limbă decât cea rusă, deși ne aflăm pe malul stâng al Nistrului, iar satul ucrainean  vorbea amestecat. Scena evocă pentru mine relatarea urmașei unei mari familii de mârza tătari, așa cum am scris în 2004, în cartea numită „Crimeea în anul 2004”, reluând subiectul în ediția a II-a cu titlul bilingv QIRIM SE DASI 1944 ‘TE VE BUGUN / ECOURI CRIMEENE DIN 1944 ÎN 2004, ÎN 2014, 2015, 2016…?” ed. StudIS Iași 2016, pag. 148: ( doamna se numea Elmaz și locuia în satul Aiserin, loc binecuvântat, unde s-au născut Kîrîmoglu și Ciubarev, liderii contemporani) – Mă trag din două familii tătare nobile, Tolibaev și Karamazov.  Numele meu e Elmaz (Diamantina).  Nu știu deloc limba tătară, pentru că am fost surghiunită, separată de familie, la un cămin de orfani ucraineni, în Siberia, apoi în Ural. Acolo, toată lumea vorbea ucraineana. Dar înțeleg, adică, în tătară spunem : anlayîm, anlayîm! Și sunt mai tătar crimeean decât oricine, prin mine, prin copiii și nepoții mei, al căror sânge nu s-a lăsat pierzaniei nici în surghiun.” Desigur, Elmaz și Tima Rusu au supraviețuit acelorași gardieni evocați de Soljenițân; Tima (D.   Ursu) spune printre lacrimi: „Sunt uitat și de mult lepădat; Copil orfan, nu am fericire de mic; voi muri și nimeni  unde mi-e mormântul nu va ști” (op.ci. pag. 84).                                                                                 Teme de strictă actualitate socială a acelor ani întunecați, precum istoria Rusiei Kieviene a lui Grekov, crime cu tentă naționalistă, acuzarea lui Beria, cultul lui Stalin, problemele economice ale cerealelor anilor 1958, valea daghestană a nohailor, situația KGB, situația absolvenților institutului de stat din Odesa, limba rusă vorbită peste tot, epocile de birocrație, situația statelor africane, moda alcoolului în crearea expresiei populare „comunismul este puterea sovietelor plus alcoolizarea întregii țări, electrificarea în concepția lui Lenin, tacita acceptare a puterii „beției și furtului” ca ideologie,  centrismul culturii ruse, eroii devin modele de viață, viziunea marxistă asupra istoriei universale, dragostea pentru URSS, tratatul de prietenie dintre URSS și Berlin…

Întrebările studenților asupra evenimentelor reale, munca istoricului la arhivele de partid, situația Zinei, fiica lui Troțki, contactul neașteptat cu acea cultură a tătarilor din Crimeea, ideea transformării Basarabiei și a Dobrogei în avangarde ale revoluției mondiale, textul datorat istoricilor ucrainieni despre omorârea prin împușcare a 2435 de oameni în perioada 1937- 1938 la Odesa, de naționalitate germană, letonă, evreiască, bulgară, coreană, chineză, maghiară (au fost împușcați tătari crimeeni al căror număr nu s-a stabilit nici azi, eu voi cita scriitorii pe care i-am reținut traducând Istoria Literaturii Tătare Crimeene, de Riza Fazîl și Safter Nogaev, în 2017: Mustafa Subhi, Geafer Gafar, Abdulla Latif-zade, Amdy Gheraybay, Abduraman Kadrizade, Iliyas Tarhan, Mamut Nedim, Gelal Meinov, Yakub Kemal, Yakub Abdulla; mulți au alte profesii, dar mor cu marele Ciobanzade; Veli Ibrahimov, președintele Rep. Aut. Crimeea și grupul său, format din Abibulla Odabaș, câți încă, vai, azvârliți în lagăre fără gropi! Distinșii autori mai scriu despre „operațiunea română, cu 350 împușcați, 235 trimiși în lagăre, cu încă 221 de persoane condamnate în mai 1938 ! * Analiza proceselor de depopulare e concepută și în sintagma „țarism= Stalinism; dar referința la destinul dramatic al tătarilor crimeeni e o condamnare totală și de neiertat în succesiunea ideilor fragmentului de la pagina 238: „Pentru ca cititorul să înțeleagă mai bine gândurile de mai departe, voi recurge la câteva exemple din istoria etnică a unor țări sau regiuni învecinate – Crimeea, Kosovo, Ucraina. Soarta lor este o mărturie vie a faptului că ignorarea de către societate și de către stat a factorului demografic poate genera catastrofe naționale. Am să încep cu o regiune pe care o cunosc bine – Crimeea. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, când peninsula a trecut la imperiul rus, tătarii constituiau aproape 100% din populație. Treptat cota lor a început să scadă din cauza emigrației forțate și benevole, cât și din cauză că în aceste ținut cald a năvălit un șuvoi de persoane strămutate din guberniile centrale ale imperiului țarist. Dar tragedia tătarilor din Crimeea nu s-a terminat aici. În anul 1944, criminala deportare stalinistă a condus la expulzarea tuturor tătarilor din Crimeea. Abia după destrămarea URSSului, ei au început să revină acasă; totuși, actualmente, în Crimeea reprezentanții națiunii autohtone constituie doar 12% din totalul populației. Iată calea catastrofei demografice a unui popor – de la 100% la 12%! ”Orice comentariu este de prisos – adaug doar această evocare: aflându-mă în anul 2009 într-un sat de pe raza Simferopol – Solhat sau Eski Kîrîm sau Starîi Krim – am aflat că tătarii au dat ordin fiecărei familii să aibă cel puțin 3 (trei) copii, încă din 1986, primul an al revenirii – avdet – cum spunem noi pentru a defini „revenirea în locul din care ai plecat. Socotiți dv., cu cât a crescut cifra de 300.000 din 1986 azi, în 2018! Revenind la cauze interne, istoricul Ursu face referiri la drama sârbilor din Kosovo, apoi la Ucraina, țară care, prin depopulare, a pierdut 6 milioane de locuitori! Cartea unui român nu se putea lipsi de memoria geniului său poetic, EMINESCU este prezentat prin cuvintele altui mare român, Mircea Eliade: „Eminescu este destul de mare pentru a trăi fără mituri și prejudecăți, care au apărut în jurul numelui său. (…) Creația lui este mai scumpă decât legenda, iar geniul săumai presus decât mitologia” . În anul 2012, am editat cartea „Romen Lirik Klasik Çağdaş Antolojiyası”, adică „Antologia lirică clasică și contemporană a românilor”, carte sponsorizată de 2 oameni de afaceri tătari din Techirghiol: Niyazi Kulamet și Temuncin Ismayil. Traducerea marilor poeme române în tătara cimeeană a ajuns la universități și biblioteci din între aga lume turcă și tătară.

GÜNER AKMOLLA   membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea și a USR, FILIALA   DOBROGEA, VATRA VECHE, 2018, Nr.10, p.49-50. 

 file:///C:/Users/User/Downloads/Vatra%20veche%2010,%202018.pdf