UN ROMAN DE TINEREȚE AL LUI NICOLAE RUSU: TOTUL SE REPETĂ

UN ROMAN DE TINEREȚE AL LUI NICOLAE RUSU: TOTUL SE REPETĂ

Ca dublă izbîndă, a literaturii și a grafiei românești, ediția a II-a revăzută de 353 de pagini a romanului Totul se repetă de Nicolae Rusu, conceput în perioada 1884-1985 și publicat în 1988 în așa-zisa „grafie chirilică“, e datorată editurii bucureștene Astralis, al cărei suflet poartă numele Camelia Pantazi Tudor – editoare, redactoare, tehnoredactoare și corectoare – cum aflăm de pe pagina dedicată datelor tehnice.

Lansarea cărții, vineri 9 brumar 2018, la Centrul cultural „Mihai Eminescu“ din București, mi-a prilejuit prima întîlnire emoționantă cu autorul Șobolaniadei – roman despre care am scris cîteva pagini critice[1]. Am adresat cu acea ocazie mulțumirile cuvenite organizatorilor, am ținut un scurt cuvînt de întîmpinare a cărții, iar ulterior am avut un semnificativ schimb de mesaje electronice cu Nicolae Rusu. Redau integral textele, păstrînd ortografia autorului:

Dragă prietene Mihai Floarea,

Mai sunt încă sub impresia celor întâmplate la Centrul Cultural „M. Eminescu“ și țin să menționez faptul că ați remarcat în scriitura „Totul se repetă“, printre altele, și limbajul. Într-adevăr, am ținut ca personajele să se caracterizeze și prin limbaj, mai ales se vede acest lucru la bunicii celor doi frați, personaje care au un vocabular mai arhaizat, poate chiar excesiv, dar am procedat conștient, cei doi bătrâni fiind din generația perioadei interbelice, când Basarabia făcea parte din România Mare. Și nu în zadar am ales ca Dragomir și Lucian să fie frați (eu îi văd ca gemeni, dacă nu chiar siamezi), deși se spune/se știe că frații, precum cele cinci degete de la o mână, sunt diferiți. Intenția mea a fost ca Lucian să fie ca o „parte nevăzută a Lunii“, adică a lui Dragomir. Deși acesta este un tip ordonat, pedant, corect, „partea sa nevăzută“ este fratele său, căci în sinea sa Dragomir ar vrea să fie ca Lucian, că [=să?] aibă caracterul acestuia. În final, Dragomir se dumerește că multe din cele povestite de Duță le auzise de la fratele său, cititorului sugerându-i-se că tot ce se întâmplase în tren a fost un vis.

            În genere, în prima ediție am fost nevoit să las și niște pagini de „realism socialist“, precum descrierea proceselor de muncă de pe șantier. Inițial, acestea erau mai multe, dar dacă le scoteam pe toate riscam să nu-mi văd cartea publicată. Am decis să le las și în ediția curentă, pentru a păstra aerul, culoarea, spiritul acelor timpuri. Am să intervin, poate, în arhitectura romanului doar în cazul altei reeditări.

            Îmi pare rău că nu am reușit să discutăm și alte subiecte, pe îndelete, dar cu voia Domnului sper să recuperăm cu o altă ocazie. Depinde și de posibilitățile prietenului nostru V. Șoimaru, cu care aș putea „trage o fugă“ până la București.

            Cu recunoștință și admirație,

            același N.R.

Am răspuns astfel:

„Apreciate și iubite prietene Nicolae Rusu,

Mesajul primit mă onorează și mă obligă: am promis că voi scrie un comentariu critic pe care cartea îl merită cu prisosință. Preambulul prezentat la Centrul cultural „Mihai Eminescu“, după cum ați auzit și, poate, ați citit (l-am postat pe facebook, pe pagina Cameliei Pantazi Tudor) și-a făcut datoria mondenă.

Timpul scurt avut la dispoziție în programul aranjat de organizatori nu m-a mulțumit nici pe mine; dar pentru această primă întrevedere așa a fost să fie și eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu cu gîndul la alte prilejuri.

Vă îmbrățișez virtual și vă trimit mulțumirile pentru autograf! Cu frățească prețuire“ etc.

A venit acum vremea comentariului promis și încep cu observația că Totul se repetă e un roman de tinerețe în care, ca-ntr-o sămînță, se află virtuțile maturității creatoare a lui Nicolae Rusu.

Tehnica narativă e de pe acum atractivă prin alternarea planurilor temporale prezent-trecut (amintiri)-prezent, cu treceri sugerînd deșteptarea / cufundarea din/într-un somn cu vise, sau reveria, cu indicii fizice și psihice realiste. Iată un exemplu obișnuit, în care e angrenat unul dintre personajele feminine, Lina; situația imaginată de autor se înscrie firesc în limitele verosimilității prozei obiective (cu narațiunea la persoana a III-a):

Nu mințise cînd îi spusese lui Dragomir că se gîndise la el. Simțea că trebuie să vină. Și era stăpînită de o senzație ciudată – îl aștepta, voia să-l vadă, dar în același timp se temea de întîlnirea cu el. Ceva similar i se întîmplase mai înainte, cînd era cu Valentin (…) Timpul își pierduse cursul său firesc și Lina și-l amintește acum ca pe un vis, ca pe o nesfîrșită stare de beatitudine. Se deșteptase, însă, brusc, în clipa cînd îl zărise pe Valentin, plimbîndu-se agale prin parc cu o fată (…)

Acum Lina era hotărîtă să-i povestească [lui Dragomir] totul, ca la spovedanie. Se desprinse de perete și vru să pornească spre ușă, dar tresări, descoperindu-l la doi pași de ea pe Dragomir:

– Vai ce m-ai speriat! (pp. 214-215).

Trecerea trecut-prezent-trecut, definitorie (căci e repetată de-a lungul romanului), îl are ca protagonist-narator pe Dragomir Pruteanu – pe care l-aș socoti un soi de căutător al timpului pierdut al literaturii neorealiste. Grafic, pasajele corespunzătoare planurilor narative se recunosc ușor, fiind redate prin alternanța italice-drepte-italice, demarcarea făcîndu-se adeseori și prin trei steluțe (***) urmate de blancuri. În acest caz se utilizează narațiunea de tip subiectiv. Atît în textul de bază, al prezentului narativ, cît și în textul consacrat amintirii persoana I îl indică pe Dragomir:

Într-adevăr trenul gonește vertiginos, iar eu voi fi nevoit să dădăcesc acest monstru. Unde-i femeia? Poate a rămas de tren? Asta-mi mai trebuie.[2]

***

Totul începuse de la apeduct. Depusesem toate eforturile să nu ajung în situația de a recurge la obiectul (i.e. obiectiv) de rezervă, și într-un fel, îmi reușise, căci la sfîrșit de lună aveam actele care-mi confirmau volumul de lucrări în sumă de optzeci și opt mii, deci aveam o depășire de plan. (Cf. pp. 114-115).  

Romanul are aspectul unei ample narațiuni în ramă. Călătoria cu trenul e temelia narativ-subiectivă în prezentul căreia se inseră salturile în trecut. Tema călătoriei e asociată chiar din incipit ideii repetabilității ciclice anunțate de titlul cărții:

Trenul înaintează vertiginos de parcă ar înțelege că întîrzii la serviciu, mai bine-zis, că am întîrziat deja. Sîntem niște modele clasice ale unui perpetuum-mobile: de cum ne naștem sîntem mereu în mișcare, mereu căutăm ceva. Și chiar dacă suferim eșec, o luăm de la capăt… (p. 7).

 

Autorul înfățișează realist o tematică etern umană, deci nicicînd demodată, în pofida noilor turnuri și provocări ideologice pe care le avem de înfruntat în zilele noastre. El ne pune dinainte, prin personajele sale, dragostea tinerească posibilă dar și imposibilă; elanurile creatoare caracteristice primei tinereți; nesațul enciclopedic de a ști avînd la origine neliniștile insuficientei cunoașteri (parafrazînd un cunoscut adagiu filosofic reiterez că a conștientiza că nu știi este începutul înțelepciunii). Pe lîngă echilibrul existențial exemplar al vîrstnicilor, romanul indexează și amorțirea inerțială, plafonarea, viclenia, ura, violența și duplicitatea.

Personajele principale sînt frații Pruteanu, Dragomir și Lucian (Lucea alintat în familie) – pagini ale aceleiași file aș îndrăzni să anticipez. Să facem cunoștință cu ei: Tînărul care intrase avea o față oacheșă, cătătură dîrză, era uscățiv și înalt, din care cauză părea cam deșirat. Cu toate că afară mai era încă zăpadă și încălzea un soare cu dinți, acesta nu purta căciulă. (Cf. p. 13). Adaug la acest portret fizic direct, oglindit în privirile iscoditoare dar blazat-neîncrezătoare ale lui Mihail Sergheevici Sarmaniuc, șeful de șantier, viitorul lui adversar, alte detalii: păr negru, aspru și scurt, sprîncene groase și bărbie grea, îndărătnică(idem). Ultimul amănunt, cu vagă trimitere spre însușirile morale (pe acestea cititorul le va descoperi pe parcurs indirect, adică din limbajul și din faptele protagonistului), constituie unica trăsătură comună a celor doi frați. Mai departe, naratorul îi dă cuvîntul lui Dragomir să-l portretizeze moral pe Lucian: la facultatea de construcții a Politehnicii (…) Lucian luase admiterea imediat după absolvirea școlii (…) Dar primăvara, înainte de sesiune, Lucian hotărî nitam-nisam să abandoneze studiile, motivînd că arhitectura îl plictisește. Considera că menirea lui pe pămînt e alta și în același an, toamna, era student la filologie, intenționînd să deprindă meseria de dascăl[3], cum îi plăcea lui să se exprime. (…) Avem, dragă Doamne, o mamă și un tată, dar parcă am fi plămădiți din aluat diferit. E puțin să spun că Lucian este iresponsabil, necumpătat, necalculat, neserios și repezit… Parcă un om cu scaun la cap poate arunca la mama cîinilor trei ani de studii pentru niște idei năstrușnice? În plus, mai e și un îndărătnic fără pereche. De altfel, e unica trăsătură care ne înrudește, în rest contrast absolut. (Cf. pp. 16-17).

La prima lectură mi s-a părut ciudat că Nicolae Rusu nu l-a portretizat fizic și pe Lucian (doar în trecere aflăm că Lucian este mai scund cu un cap decît Dragomir). Ulterior, am bănuit că „omisiunea“ are o semnificație: frații ar putea fi gemeni, iar detaliile anatomice n-ar mai fi contat (odată aflat chipul unuia dintre ei se poate deduce înfățișarea celuilalt). Ar fi posibilă, de asemenea, complementaritatea, așa cum deja am sugerat prin metafora filei tipărite. Scrisoarea autorului, pe care intenționat am dezvăluit-o cititorului acestor rînduri, luminează deplin „misterul“. Amnezia lui Lucian nu reprezintă decît abandonarea de către Dragomir a modelului său spiritual urmat pînă atunci; altfel formulat, Dragomir e la capătul călătoriei sale inițiatice gata de a-și asuma destinul – cum le place ateilor să afirme sau în stare de a se lăsa în voia lui Dumnezeu – cum știu creștinii că se cuvine trăită o viață împlinită.

O altă abordare posibilă a romanului este prin alternanța vis-realitate (psihanalizînd: pendularea conștient-subconștient). Ana, de pildă, e iubita din vis, Lina e cea din realitate. Corespunzător, Lucian e tînărul din vis – personajul virtual, Dragomir e cel real – eroul concret. Călătoria lui Dragomir cu trenul (lungită peste limitele verosimilului, de altfel!) se produce în vis, ca și prelungitele sale dispute cu monstruosul Duță (acesta poate fi considerat un fel de alter ego al lui Lucian). O relație misterioasă se desprinde, la un moment dat, din spusele acestui Michi-Duță din vis, cînd îl întreabă pe Dragomir ce i s-a întîmplat fratelui său, Lucian:

– A pierdut memoria.

– Ha! Să vezi! se bucură Duță. Înseamnă că mai trăiesc.

– De ce? Nu pricep ce are amnezia lui cu viața ta?

– După ce am ascultat tîmpenia scrisă de el, mi s-a năzărit că frate-tău ar fi în stare să-mi găsească pieirea… Slavă Domnului, lipsa lui de memorie este viața mea. Asta e! Chiar dacă și-a restabilit-o, dar nu definitiv, nu mă paște niciun pericol…

– Nu prea înțeleg…

– Nici n-ai cum înțelege…

– De ce?!

– Pentru că privești lucrurile simplist, la modul concret. Din acest motiv, niciodată n-ai să fii în stare să generalizezi… Trebuie să-ți spun că, deși ai facultate, ești inginer și cunoști ipoteza precum că toate așa-zisele invenții și descoperiri științifice au mai fost, nimic nou sub soare, tu nu realizezi că oamenii mai au și o altă calitate… Da, din punctul meu de vedere e o calitate și ea se numește uitare. Toate civilizațiile de pînă la noi au dispărut și toate după civilizația noastră vor dispărea din cauza sindromului amnezic al omenirii. Ăsta-i adevărul… Oamenii uită consecințele prostiei și ale răului, de unde repetă aceleași gafe, calcă mereu pe aceeași greblă, vorba unui autor clasic. Totul se repetă din lipsa de memorie a oamenilor… (Cf. pp. 246-247). Se află în aceste fraze o dimensiune filosofică explicînd titlul romanului și punînd în relație personajele-cheie; astfel, ideea complementarității trebuie extinsă la o treime – replică tulburătoare din perspectivă ateist-literară dată Sfintei Treimi, Care este ceea ce este: stăpînă absolută asupra Universului și asupra celor trei dimensiuni aparente pentru om ale timpului.

Oricum am vrea să interpretăm proza intitulată Totul se repetă (în definitiv, fiecare cititor are deplină libertate!), Nicolae Rusu se dovedește, ca în Șobolaniada, roman apărut în 1998, ori în recentul Pușlamielul, un romancier nu doar interesant, cu virtuți filosofice; cu bucuroasă hotărîre afirm că el este și un fascinant înnoitor al scrisului românesc de astăzi. Stilistic aș îndrăzni o asemănare: vocabularul prozatorului Nicolae Rusu are o prospețime pe care am descoperit-o, cîndva, la Ion Creangă. El menține vie savoarea limbii românești cu uimitoare regionalisme basarabene în circulație, după atîția ani de rusificare, surprinzătoare numai pentru cei școliți academic (dintre care unii, limitați fiind, bieții de ei, s-au trudit în chip caraghios să alcătuiască glosare ori – de-a dreptul stupid! – dicționare!… Am o lungă listă din care voi menționa doar cîteva cuvinte și expresii care merită să figureze de-acum în vocabularul național: porăindu-senăsădit (p. 8), mere țigance (p. 19), țoașcă (p. 20), îl tipării moale pe umăr (p. 23), salonul autobuzului (p. 24), cîte pahare ai răsturnat, bade Nică? (p. 33), n-aș vrea să mă zăpsească Mihail Sergheevici [Sarmaniuc] c-am chilit (p. 36), n-ai putea să-l arăți la vreun doctor (p. 38), ideea care mă găsește (p. 40), colțul pestelcii (p. 49), pricepe la treburile casei (p. 50), veni pe ospețe (p. 56), se porăia cu bucatele (p. 59), drum hopuros (p. 72), mă găsește gîndul (p. 73), nu zăbavă (pp. 76, 196 etc.), răzmuiat (p. 81), coromîsla / cobilițane ducem pe ospețe (p. 81), horopăie (p. 82), îl pătrățește (p. 85), lovelași (p. 93), mă rezemai pe cîteva clipe (p. 102), deregi (p. 116), dugleși (p. 136), bujda (p. 137), o tragi pe năpastă (p. 141), ai pus-o de măligă (p. 148), a rămas de tren (p. 148), se dă și el cu părerea (p. 157), răsărițăfățare (p. 168), săvîrșenie (p. 169), o fi zdohnitnu mai legăm vorba (p. 172), sapanari (p. 175), un hîndichi (p. 176), dinții mășcați și îngălbeniți de fum (p. 181), i se năsădea buricul degetului de atîta scrisnu face sacul cît prețuiește cîrpala (p. 182), se reținea la lucru (pp. 183-184), nu mă ia nimic (p. 186), era în dușii cei buni (p. 190), găzdașii (p. 198), burluie (p. 210), tartajele (p. 218), socotelnițanăsădește pardonul de scaun (p. 229), să stîrciți la telefon (p. 234), e prost de ragepoți să ascuți haragi pe capul luimama lui în paie (p. 234), obrazul pălălăi de necaz (p. 237), pleșul grasanului (p. 242), dănănaie puiganul de mînz (p. 258), se îngrelează (p. 261), mania borfismului (p. 283), țăndărit (p. 294), chirău (p. 302), cotelind între degete o stelbă de romaniță (316) ș.a.

O categorie de cuvinte specifică strădaniilor de rusificare a graiului românesc din Basarabia din partea administrației sovietice în timpul stăpînirii comuniste e scoasă în evidență încă din primul capitol al cărții. Ocazia se ivește cînd veșnicul învățăcel Lucian descoperă însemnătatea limbii materne și, spre dezaprobarea fratelui său, renunță la continuarea „facultății de construcție“ în favoarea celei de filologie. Luptă donquijotesc prin troleibuzul zece pentru dezmeticirea unor conaționali: (…) o domnișoară îl atinse pe Lucian de umăr: Peredați, vă rog… / Nu înțeleg, replică Lucian acru. /  Fata îl privi nedumerită, fără să-și retragă mîna în care ținea tichetul solicitat de un bărbat de pe bancheta din spate. / Da, izbucni Lucian, nu te înțeleg. Oare chiar ți-e greu să spui „Transmite, te rog“, ori în limba rusă, dacă vrei „peredaite, pojaluista“. /  Ce te legi, măi, de fată? interveni o femeie trupeșă (…), ia cătați, ce umnic s-a găsit! (pentru cuvîntul rusesc subliniat o notă de subsol salvatoare indică: de la rus. umnîi – deștept; cf. p. 22). De asemenea, îl corectează sistematic pe Dragomir exasperîndu-l: (…) într-o dimineață vine prorabul… / Nu „prorab“, ci șef de șantier, mă corectă Lucian, lungit pe patul din odaia mea și ascultîndu-mă plictisit (…) / mă voi ocupa de snabjenie… / Moldovenii nu zic „snabjenie“, ci aprovizionare (…) / De aceea avem și cea mai mare tecucesti… / Nu „tecucesti“, ci fluctuație. / Ce-mi tot cauți întruna nod în papură? îmi ieșii din fire. Trebuie să-ți iei spravcă de la doctor… / „Spravca“, printre altele, înseamnă certificat medical sau adeverință (cf. pp. 17-18). Treptat, cititorul înțelege că basarabenii au avut de înfruntat în perioada 1945-1989 nu numai aberațiile regimului totalitar, ca restul românității, ci și o cruntă deznaționalizare.

În privința credinței, tînărul intelectual Dragomir se manifestă dureros-semnificativ într-o convorbire cu fratele său:

– Vreau să dau și eu pe-acasă…

– Cînd?

– Nu știu… Poate duminica viitoare…

– Hai să mergem de Paști.

– Mă rog, fie și de Paști, acceptai, gîndindu-mă cît de greu îi va fi mamei la tutun, fără ajutorul nostru, dar în aceeași clipă mă dezmeticii. De fapt… n-am să merg.

– De ce?! se miră Lucian.

– Nici nu știu cum să-ți explic… De Paști bătrînii își dau binețe cu „Hristos a înviat“… și, dacă omul mă salută, trebuie să-i răspund la fel… Nu, n-am să plec…

– Iată de ce nu prea dai de Paști pe acasă! Ești ateu? ironiză ușor Lucian.

– Cam așa… (cf. pp. 19-20). Este o dovadă că sistematicile prelegeri ateiste lucraseră cu eficiență asupra unei părți a intelectualității…

Cum se poate observa, vorbirea directă constituie un punct forte al naratorului, sporind impresia de autenticitate. Iată cum vorbesc țăranii – părinții celor doi frați:

– Bre, Marie, măi băieți, să cinstim cu bucurie, să fim sănătoși, frumoși și groși!

Mama bău cîteva înghițituri și, motivînd că are de supravegheat aluatul, să nu fugă cumva, vru să plece.

– Marie-hăi, o opri tata, să văd că aduci chiar acum pe masă și niște răcituri, și niște friptură, vreo bucată de pastramă, vezi, că ai de unde.

– Acuși vă pun, de-ți dovedi să gustați din toate, răspunse ea și se opri în prag, amintindu-și de ceva. Răciturile nu s-au prins prea bine, dar o farfurie am să vă aduc…

– Trei, se ambiționă tata.

– Mîine ai să mănînci răcituri, pînă-i ajunge cu degetul, că au să vină și niște  neamuri, or veni și prietenii băieților. Îi hramul satului, dragă Doamne… (pp. 49-50).

Un schimb de cuvinte în mediul urban este la fel de vioi, bunăoară după ce fiecare dintre participanții la o clacă[4] află cu surprindere că vor primi, în schimb, cîte o mică sumă (planul inițial al descurcăreților Spiridon și Miron de a pune doar ei mîna pe bani fusese dejucat cu inteligență de Dragomir):

– Oameni buni!, ridică vocea Dragomir. O mică surpriză! Direcția transportului feroviar, luînd în considerație munca noastră patriotică, a hotărît să ne remunereze…

Preț de o clipă toți crezură că Dragomir le joacă o festă, dar cînd l-au văzut pe Miron cu un surîs strîmb pe buze scoțînd banii, începură care mai de care a face glume.

– Tocmai cît nu-mi ajungeau să-mi cumpăr un „Jiguli“…

– La acești bănuți îmi mai trebuie un fleac, niște milioane colea, și mă iau la trîntă cu primul miliardar…

– Aruncă, mă, cartofii din buzunare, că n-o să ai în ce pune banii…

Cu geanta în mînă, Paraschiv veni să-și ia banii. Miron i-o înșfăcă de torți și, fără să se uite în ea, își aruncă neglijent mîna în semn de salut și o luă pe lîngă vagoane spre o stradelă lăturalnică.

După ce se depărtă vreo zece pași, Luca îi strigă din urmă:

– Bade Miron, nu ieși la stradă, să nu dai peste vreun Țuruiac Ivanovici…

Băieții rîdeau în pumni, iar stăpînul genții răspunse fără să privească în urmă:

– Nu-l învăța pe tata a face copii…

Răsunară hohote de rîs și Miron își întoarse privirea, măgulit de hazul stîrnit de replica sa. (Cf. pp. 164-165).

Adaug că, pe lîngă ilustrarea fără cusur a stilului direct, pasajul înadins redat aici in extenso se caracterizează în plus prin comic de situație (în geanta cu pricina, în lipsa lui Miron, un șugubăț înlocuise cu bulgări de pămînt cartofii într-adins aleși grijuliu de lacomul proprietar!) și prin comic de caracter (Miron, mai puțintel ager la minte decît colegii săi, dar cu suficiență, îi invidia pe cei capabili de a ține treaz interesul celorlalți prin povestioare și vorbe de duh).

Realist evocate sînt vremurile strivitoare pentru oameni dinaintea căderii regimului comunist. De pildă, minciunile privind îndeplinirea planului, raportările false, chiulul, furturile – toate ilustrînd viața de pe șantier – mi-au răscolit propriile amintiri din activitatea de merceolog la un fost colos al industriei românești – Întreprinderea de Mașini Grele din București. Anii ᾽70-᾽80 ai secolului care va rămîne în istorie împovărat cumplit prin cele două  conflagrații mondiale (perioadă a formării mele intelectuale, întocmai ca a autorului cărții și totodată contemporană cu evoluția personajelor) mi-i amintesc bine: eram măcinat de întrebări la adresa celor angajați în așa-zisa edificare a „celei mai drepte orînduiri: cea socialistă multilateral dezvoltată“. Prăpastia dintre vorbe și fapte, dintre principii și practică se adîncise dramatic și nu erau semne că prăbușirea definitivă ar putea fi stopată; fără să ne așteptăm la minuni, însingurați, obosiți, dezamăgiți, destui dintre noi întrețineam în secret flacăra speranței, ca pe o lumînare asaltată din toate părțile de curenți puternici. Ne făceam datoria de serviciu inerțial, cu piedici și insatisfacții abia învinse grație elanului tineresc. Sarmaniuci precum personajul secundar al lui Nicolae Rusu am întîlnit și eu – adică șefi obtuzi, unși cu toate alifiile, stăpîni pe arta disimulării și demagogi iscusiți. E dureros, dar trebuie să afirm că majoritatea colegilor mei aleseseră calea comodă a conformismului, așa că n-am putut rezista mai mult de un an și jumătate în mediul care avea să producă, vai, pe acei muncitori mînați de la spate de sarmaniucii lor să strige pe străzile capitalei prin 1990: IMGB – face ordine! și Noi muncim, nu gîndim! În asemenea circumstanțe se poate produce orice, chiar o situație absurdă precum cea din romanul Totul se repetăCînd brigadierul Nică Prisăcaru, un zdrahon cu fața stacojie, de la care duhnea ca dintr-un butoi, îl informase cu un aer misterios că i-au fost furate nouă tuburi cu diametrul de un metru, Dragomir își pierduse liniștea pentru toată ziua.

– Cum au fost furate?! rămase el perplex.

– De unde să știu? Cînd venii azi la lucru, nu mai erau, strînse badea Nică din umeri, privind nevinovat la Dragomir.

– Și ce facem acum?

– Cum adică, ce facem?! îl privi senin brigadierul. Aduci alte tuburi. Și ar fi de dorit să le am pînă la sfîrșitul săptămînii, altfel nu reușesc să predau sectorul canalizare.

Tulburat, seara îi povesti despre furt șefului de șantier, dar acela îi aruncă plictisit:

– Știu. Am și vorbit cu secția de producție. Vom primi suplimentar încă nouă tuburi. Pe cele furate le vom trece la pierderi. Actul e la mine. Semnează și tu. (Cf. p. 29).

Mascarada dării în folosință a unui apeduct de operetă îmi aduce aminte de vizitele delucru ale fostului conducător al românilor de dincoace de Prut căruia i se prezentau mereu contrafăcute „realizărili mărețe“: După ce isprăvii cu darea de seamă, frămîntat de gînduri și chinuit de diferite bănuieli, nu rezistai și peste vreo jumătate de oră mă aflam la traseul apeductului. Oamenii plecaseră acasă și coborîi înfrigurat într-un cămin de vizitare. Hidranții nu erau instalați și băgai ușor mîna într-un capăt al țevii ce ieșea sub muchia ultimului tub. Pămînt! Și marginea zgrunțuroasă de fontă a unei bucăți de țeavă. Presimțirea mea se adeverise. De necrezut, dar sfătuiți de Sarmaniuc oamenii mei instalaseră numai căminele de vizitare, iar actul de confirmare a lucrărilor valorificate fusese întocmit pentru întreg apeductul. Ca să nu dea nimic de bănuit, pe o parte și pe alta a tubului de la fundul căminului instalaseră cîte un capăt de țeavă rebutată, niște bucăți de două-trei șchioape, și astupaseră cu pămînt întreaga tranșee. Babilonie curată! (p. 121). Furt în toată regula și cruntă bătaie de joc la adresa beneficiarului! – adaug. Cam așa „se îndeplineau“ și chiar „se depășeau“ planurile cincinale în comunism! Mirabil e că unii nostalgici regretă sincer vremurile acelea, sub pretextul că „era de muncă“, fără a observa că și acum e de muncă, numai că pentru aceasta nu mai există forța necesară…

Revenind la tema călătoriei corelată cu legea ciclicității, anunțată în titlu, autorul  recurge la expunerea ei repetată fie prin intermediul motivului literar al caietului de însemnări (Are dreptate Lucian. Cînd stai și chibzuiești, înțelegi că totul în lumea asta se repetă – zilele și anotimpurile, durerile și bucuriile, tristețile și plăcerile, nașterea și moartea… – p. 265), fie prin meditațiile din vis ale personajului narator (După cum vezi, aceleași lucruri se întîmplă și-n poveste, și în realitatea noastră. În esență, totul se repetă – pp. 201-211; Într-adevăr sîntem niște modele clasice ale unui perpetuum-mobile. De cum ne naștem și pînă închidem ochii ne aflăm mereu în mișcare, mereu căutăm ceva – p. 37), fie în schimbul de idei ale personajelor (Dacă ți s-ar oferi posibilitatea să trăiești totul de la început, ai accepta? / Nimic nu se repetă, suspină ea. / În plan general totul se repetă, o contrazise el, și binele și răul… / Mai ales răul, schiță ea un zîmbet trist, căci binele se uită repede. / Da, totul se repetă, pentru că oamenii au probleme cu memoria, o susținu el, amintindu-și imediat de Lucian ajuns în inexplicabila stare de amnezie – p. 315).

Firul epic se ramifică și în maniera detectivistică în roman, anticipînd izbînzile de mai tîrziu din Șobolaniada sau din Pușlamielul: pe lîngă demersurile lui Dragomir de a descoperi circumstanțele în care fratele său, Lucian, și-a pierdut memoria, e descoperit un consătean, comunist zelos, Dorel Botosu, dat dispărut de către rude, sub masca lui moș Sidor Batos, cel mai vîrstnic muncitor de pe șantierul condus de Sarmaniuc.

Pe alocuri, pasaje descriptive reușite colorează narațiunea: Era o zi posomorîtă de decembrie și afară picurau stropi reci și mărunți de ploaie. Sufla un vînt umed și nourii se buluceau, grăbindu-se undeva la capătul lumii și ferindu-se unul de altul ca să descopere cîte o zdreanță de cer spălăcit (p. 61) sau: La geana zării cerul avea nuanțe tot mai pronunțate, tot mai vii (sic!), de la auriu pal pînă la văpaia flăcărilor din vatră. Liniștea era atît de adîncă, încît pe marginea drumului uscat și prăfuit se auzea cum susură răsuflarea de rouă a zorilor peste frunzele pomilor și rogozul din pîrîul ce-și mîna sprințar, cu un clinchet dulce, apa la vale, spre iazul unde țineam calea. Apoi, pînă la ora cînd soarele începuse a ne frige moalele capului, am admirat viața plină de taine a iazului – foșnetul stins al stufului, fîlfîitul misterios și piuitul unor păsări nevăzute, plescăitul înverșunat al peștilor pe care-i trăgeam la mal într-un delir (p. 293).

Din păcate, sarcinile prea numeroase asumate din elan tineresc de tehnoredactoarea-redactoarea-editoarea-corectoarea cărții au permis strecurarea unor numeroase erori (unele impardonabile, ca în pasajul de la pp. 133-134: ai să-ți osîndești copilul la o vecinică atîrnare; să șadă într-o odaie cu pana în mînă, unde o să tînjască ca o floare scoasă din locul ce-o preia…, care ar trebui corectat: ai să-ți osîndești copilul la o vecinică atîrnare; să șadă într-o odaie cu pana în mînă, unde o să tînjască precum o floare scoasă din locul ce-i pria). Am numărat peste o sută de greșeli ortografice, de punctuație, sau ca la pagina 19 unde apare accepta-i în loc de acceptai ș.a.). La acestea se mai adaugă și cele peste douăzeci și cinci de greșeli de limbă (iată doar una, spre exemplificare, de la pagina 260: Pescăruș mai privi un timp la forfota lor, apoi dispăru nesimțit; de bună seamă, personajul nu e nesimțit, ci pleacă pe nesimțite!)[5].

Lăsînd deoparte tonul negativ, trebuie afirmat tot cu obiectivitate că Totul se repetăconține pagini memorabile, de autentic și înalt-estetic scris românesc: parabola cuvîntului (pp. 288-290), înfruntarea Dragomir-Sarmaniuc (pp. 126-130), „vecernia culturală“ ținută de Lucian la căminul muncitoresc, împletită cu meditațiile lui Paraschiv (pp. 131-138), basmul cu Uliu-împărat (un demers filologic impresionant descopăr la p. 209: uliu, erete, gaie, cobăț, găinar, coroi, păsărar, ulieș, bodiu! Doar o limbă ca strămoașa idiomurilor europene se poate dovedi capabilă de asemenea performanțe sinonimice!) etc.

Cum deja am afirmat, acest roman terminat și publicat în urmă cu peste trei decenii cuprinde germenii talentului scriitoricesc al lui Nicolae Rusu, talent dezvoltat plenar după eliberarea ideologică dobîndită cu jertfe omenești hotărîte de păpușarii lumii în care, din marea milă a lui Dumnezeu, mai trăim încă în această străveche parte de Europă.

București, 2-12 undrea 2018.

[1] V. „Revista de lingvistică și cultură românească“ nr. 16 / 2018 (https://limbaromana.org/revista/sobolaniada-sau-lumea-paralela/. Articolul a fost preluat și pe blogul lui Vasile Șoimaru: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3166/sobolaniada-sau-lumea-paralela/ ).

[2] Am folosit în reproducerea citatelor corpul de litere italic+bold pentru ceea ce în roman e redat cu italice, spre a putea rămîne la convenția generală din articolele mele critice de a cita doar cu italice, fără ghilimele, pasajele exemplificatoare.

[3] Mă văd obligat să glosez pe marginea acestei expresii, cerîndu-mi scuze celor care o folosesc inconștient. Deși circulă în limbajul comun „meseria de dascăl“ (sau de medic, de istoric, de preot, de pictor, de scriitor, de muzician ș.a.m.d.), ea ignoră esențialul: cei pregătiți pentru aceste îndeletniciri nu le pot exercita realmente fără vocație. Prin urmare, părerea mea e că profesie este cuvîntul adecvat acestor ocupații implicînd studii superioare și har. Meseriile sînt cele exercitate de oamenii pregătiți a-și ajuta semenii îndeosebi la nivel material: brutar, cofetar, zidar, electrician, tractorist, șofer, croitor, contabil etc. Desigur, meseriașii excepționali pot ridica la nivel de artă (culinară, de pildă) îndeletnicirea lor. Omul potrivit la locul potrivit ar trebui să clădească fundamentul oricărei societăți așezate firesc. Însă, într-o lume cu valorile înadins răsturnate ca a noastră, nu pierd ocazia de a reitera aceste banalități cu riscul de a cădea în didacticism și pedanterie.

[4] Munca așa-zis voluntară în agricultură a orășenilor – inclusiv a elevilor și a studenților – în timpul lor liber era una dintre găselnițele regimului care se lăuda că eliminase „exploatarea omului de către om“. Cei care-și permiteau să absenteze erau ulterior urmăriți („luați în colimator“ se spunea), admonestați și privați de sporuri salariale ori, după caz, de note bune. Din această cauză, se pusese în circulație sintagma batjocoritoare „munca voluntar-obligatorie“. Supapele psihice ale oamenilor de rînd erau, cum se știe, glumele, bancurile, hazul de necaz.

[5] Cum am spus în momentul lansării cărții și apoi am publicat pe pagina mea de facebook, păstrez la dispoziția celor intersați lista acestor greșeli cu speranța eliminării lor la o eventuală reeditare.

Un roman de tinerețe al lui Nicolae Rusu: Totul se repetă

Comentarii

  1. victor stir spune:

    Felicitari, domnule Vasile Soimaru! Excelent texrul!

  2. Mihai FLOAREA spune:

    Mulțumesc pentru postare și vă rog să corectați în primul paragraf anul „1884” prin 1984. Îmi cer iertare pentru eroare.

Lasă un Răspuns