AZI, 27.05.2019, A URCAT LA CERURI LĂSÂNDU-NE NOUĂ ASCUȚITELE SALE „SĂGEȚI” și CASA PĂRINTEASCĂ din ZAIMUL lui Alexie Mateevici pe care „culturnicii” de la Chișinău așa și n-au transformat-o în CASA MEMORIALĂ „Petru CĂRARE”… Personal, n-am cunoscut un poet satiric și umorist, mai curajos printre basarabenii de după cel de al Doilea Război Mondial. Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească în pace!!!

Vă prezint mai jos un text de Vladimir Beșleagă despre Petru Cărare la aniversarea sa de 80 de ani…
Domnului  Petru CĂRARE, celui mai mare scriitor satiric al Basarabiei -pentru că urmind consateanul său, preotul-poet A.Mateevici în lupta pentru idealul artistic și național, a prezentat în lume, cu multă demnitate faima satului Zaim, i s-a conferit Titlul ,, Cetățean de onoare al comunei Zaim ’’

 

,,De vreți un pașnic viitor,

Un sfat să ascultați mereu:

Nu vă urâți e prea ușor,

Iubiți-vă deși-i mai greu’’

 

Petru Cărare s-a născut la 13 februarie 1935 în satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, din părinţii: Profir Cărare şi Nadejda Duca. Clasa întâia (românească) o trece în 1942-43. Termină şcoala medie („moldovenească”) din Căuşeni în a.1953. După absolvirea facultăţii de jurnalistică a şcolii Comsomoliste Centrale Moscova (1954-56), activează în calitate de redactor – coordonator la compartimente de satiră şi umor a mai multor publicaţii republicane. În anul 1959, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi recomandă pentru tipar prima sa carte de versuri lirico-satirice, „Soare cu dinţi”. Dar editura, apreciind-o a fi „antisovietică” (mai ales din cauza poemului „Scrisoare mamei”),  o respinge categoric. Mai adăugând la aceasta şi participarea tânărului poet la nişte manifestări de comemorare a 600 de ani de la descălecarea Moldovei (august 1959), celebrii ideologici de la c. c. al p. c. M. ordonă demiterea autorului nostru din funcţia ce o ocupa la revista de satiră şi umor „Chipăruş”, îl lasă pe drumuri timp de un an de zile, apoi îl exilează în raionul Teleneşti, lipsându-l de dreptul de a semna în presă vre-un rând cu numele său.

         Primul volum de versuri, „Soare cu dinţi”, ciopârţit şi trecut pe sub lupta ideologiei, îi apare în a. 1962. Scoate de sub tipar mai multe plachete pentru adulţi, cât şi pentru copii, traduceri din literatura universală. În anul 1964 este primit membru al Uniunii Scriitorilor.

         În a.1967 – 69 Petru Cărare absolveşte Cursurile Superioare de literatură de pe lângă Institutul „M.Gorki” din Mosova.

         În a.1972 Petru Cărare reuşeşte să scoată în lumină volumul de versuri lirico-satirice „Săgeţi” (tiraj 14 000 ex.). Ajutorii de băgători de seamă de la morile de vânt ale teroarei kaghebiste ticluesc denunţul necesar, cartea este scoasă de pe rafturile librăriilor şi se dea la cuţit. Şi aceasta la numai doi ani după ce teatrul academic”A.S. Puşkin” din Chişinău îi montase lui P. Cărare piesa „Umbra Domnului”: după se o joacă de 30 ori într-un turneu la ţară, spectacolul urmează să fie interzis de cenzură din motiv că… chiar însuşi Dumnezeu (erou al piesei) nu cunoştea la perfecţie limba moldovenească, o vorbea cu accent rusesc… Dar dramaturgul nu se dă bătut: scrie în total 8 piese, dintre care două destinate copiilor se mai joacă şi astăzi la teatrul republican de păpuşi „Licurici”.

         În a. 1979, teatrul „V.Alecsandri” din Bălţi îi pune în scenă lui P.Cărare piesa propusă de dânsul – tragicomedia „Străinul” care, interzisă la început de cenzură, se joacă în următorii ani de peste 500 ori. Cea mai izbutită comedie satirică a sa scrisă în a. 1980, „Portretul”, autorul n-o poate plasa nici până în ziua de azi nici unui teatru din republică.

         Demis din funcţia ce o deţinea la Uniunea Scriitorilor în a.1972 (răsplată pentru volumul „Săgeţi”), P.Cărare rămâne de această dată fără de serviciu pe un termen de 20 de ani. Ajuns astfel şef la propria masă de scris, autorul nostru a reuşit să semneze până în prezent 40 titluri de volume şi plachete de: versuri şi poeme lirico-satirice pentru adulţi, poezii pentru copii, schiţe şi nuvele umoristico-satirice, parodii, comedii, cât şi multe tălmăciri din literatura universală.

         Şi doar microromanului „Cotitura” (a.1981) i-a fost sortit să rămână înmormântat între hârţoagele editurii; şi doar poemul „Răzvrătiţii” (despre răscoala din a.1901 a ţăranilor din Trifăneşti) a fosr respins de către editură, fiind considerat… antirusesc (şi aceasta pentru că răscoala ţărănească fusese înăbuşită de către ţarism care nu era altui decât cel rusesc); şi doar solidul manuscris de poezii noi, „Cascador”, pregătit de autor pentru cei 50 de ani ai săi (1985), a fost discutat la adunarea închisă de partid a Uniunii Scriitorilor, discutat şi ostracizat.

         Aşa era atitudinea şi comportarea faţă de P.Cărare ai mai marilor zilelor de atunci.  Cititorul, însă,  l-a răsplătit împărăteşte pe autor: i-a procurat toate volumele editate. Inclusiv şi pe ultimul – „Săgeţi, Carul cu prostii şi Alte poeme” (1990).

*    *    *

Petru Cărare – octogenar (1)

Cele ce urmează  nu vor fi decât   simple schiţe-retuşe de  reflecţii   şi  opinii despre omul Petru Cărare  şi opera  sa, având la bază  impresii mai curând subiective , accidentale, decât o încercare de a  proceda la analize savante  şi a emite  judecăţi ,aprecieri  şi  concluzii  axiologice… Spun asta  din  chiar  debutul acestor rânduri,  deoarece  mă voi referi , cel mai adesea, la amintiri personale,dat fiind că aşa a vrut destinul, ca pe parcursul anilor ,în special, la începutul  activităţii literare, şi a Domniei Sale, dar şi a mea, să activăm împreună, alături, şi să-l  cunosc  din aproape…

Să-l cunosc şi să-l îndrăgesc .

Fenomen ,după cum se ştie, rar în mediul  acestei  specii  de orgolioşi, ambiţioşi,invidioşi  care sunt  aşa zişii…  oameni de creaţie.

Voi începe  de cam departe,dar  aşa sunt capriciile memoriei şi, ca  să fii autentic şi credibil,te vezi  obligat a o urma.

Pe la  începutul anilor „90, când ni s-a deschis  trecerea peste Prut şi am  avut marea fericire de a ne vedea  fraţi cu fraţi , graţie  iniţiativelor  inspirate ale lui  Augustin Buzura, pe atunci director al Fundaţiei Cultiurale Române, noi ,chişinăuenii, eram invitaţi şi mergeam în grupuri  impunătoare la memorabilele întâlniri,simpozioane, conferinţe, congrese ale scriitorilor români din toată lumea,care se desfăşurau   la staţiunea balneară Neptun. Atâtea lucruri frumoase: contacte  şi cunoştinţe noi, fascinante călătorii în zonă, discuţii  şi  schimb de  idei se  produceau   în acele zile !

Şi iată, odată, pe când ne întorceam cu autocarul spre casă, dar aveam a  trece  prin  Bucureşti  şi eram împreună cu  colegi din ţară, de, ca la drum lung, ploua cu tot felul de  replici, pătărănii şi bancuri, nu ştiu cum mi-a venit  şi mie rândul să bag o vorbă  între a celorlalţi,dar una de duh, iute, pipărată … Am zis-o,acum nu mai şin minte ce anume, dar am pronunţat numele lui  PETRU CĂRARE.

–Cum ar fi zis  PETRU CĂRARE!

La  care poetul  Nicolae Prelipceanu, care  era în acelaşi car, a exclamat entuziasmat:

–Ce nume frumos!

De ce să-mi fi amintit  de  el,atunci, acolo,  nu pot decât să  presupun.Şi anume,pentru  că  Petru  al nostru ,marele om de suflet,ironistul scăpărător, cel care a satirizat ca nimeni altul la noi  prostia,falsul  si impotenţa  sistemului totalitar,ne lipsea atât de mult,fiind  încă de pe atunci   aproape imobilizat, aşa că nu  avea posibilitatea  să călătorească împreună cu noi.

Odată ce mi-a  răsărit  din  negura anilor acest moment şi,apoi, ca să nu macin vorbe în gol,o să încerc să alimentez  curiozitatea  cititorului meu(de voi avea parte de el),şi voi aduce doar două  spuse  BRAND   CĂRARE ,prima neutră, a doua  destul de …acidă .

Apărea prin acei ani ,la Chişinău, o  publicaţie  pentru tineret, care se numea ,la început,chiar  aşa: ”TINERETUL   MOLDOVEI”.După o vreme i s-a părut cuiva, că nu prea sună moldoveneşte şi a fost …rebotezată în „TINERIMEA   MOLDOVEI”.  Ştiţi cum  îi zicea  Petru al nostru?

—„  T I N E R I C A      M O L D O V E I !”.

Alta. Adică cea de-a doua  vorbă de DUH,dar şi de… NĂDUH  a lui  Cărare.

Şi el, şi eu,şi noi toţi cei din anii aceia, tineri  autori, ca să nu zic  scriitori,că încă nu prea eram,adică  şi NE-CUNOSCUŢI, dar şi NE-RESCUNOSCUŢ I, ne câştigam existenţa  muncind prin cele redacţii, că în altă parte nu aveai unde, ca nişte FIL—OLOGI  ce eram.Ce mai meserie era jurnalismul pe atunci   se cam ştie, deşi am apucat şi un scurt timp de o anume slăbire a chingilor cenzurii şi severului control de partid.Dar scurt de tot  şi  care s-a  încheiat brusc, ca printr-o răsturnare  de …covată, ca să nu zic:de TREUCĂ!

Voi relata  ceva mai încolo ce am în vedere, iar acum   cea de-a doua vorbă  celebră a lui Petru Cărare.

Ştiţi cum a botezat  dânsul  faimoasa CASĂ A PRESEI din Chişinău, care a fost construită  cu mult fast şi inaugurată cu un răsunător  tam-tam de către ideologii vremii(„pentru jurnaliştii noştri!pentru detaşamentul de şoc al partidului în marea operă  de construcţie a comunismului!)?

I-a zis aşa :

–„   C  A  S  A      P  R  E  S  I  U  N  I  I !”

Dar acestea sunt doar  unele  butade  carariene,ca să zic aşa, dar  câte or mai fi fost  şi nu le-am reţinut eu?Ce minunat ar fi, dacă  cei care au  ajuns la aceste zile, să şi le amintească  şi ei, apoi să le adunăm  şi să le … salvăm .Ca  o davadă şi mărturie, că spiritul  mucalit al neamului  nu a dormitat în acele vremuri de tristă amintire, cum nu  e lipsă  nici astăzi.Am avut oameni  de spirit, care au  încondeiat  frumuşel  faţa  (semănând mai mult cu dosul  a) acelei  epoci intrate în istorie  ca  VREMEA VĂCARULUI   FILOZOF ,ALIAS BODIULISMUL,cum au fost  regretaţii  VASILE COROBAN,AURELIU BUSUIOC, NICOLAE SULAC ,dar si alţii de care s-ar cuveni să ne aducem aminte…

Dintre ei, zic eu, primul  a fost, şi  este, şi rămâne autorul  „Săgeţilor”,al „Carului cu proşti”,al  virulentelor  comedii   printre care magnificul „Portretul”,al prozelor  din  „Zodia musafirului”, traducerea din  Sebastian Brant  „Corabia nebună”,dar   şi fulminantele  şi tunătoarele  madrigale satirice din  cartea  „FULGERE BASARABENE”,din care  reproduc  unul, spre …deliciul  nostalgicilor comunişti şi socialişti:

„    L  E   N   I  N        A      F   O  S   T      Ş   I     E  L       H  R  I  S  T  O  S,

D  O  A  R       C   Ă         A     D  A   T    C  R  U  C  I  L  E      J   O  S .

D   I   N       A  L   T  A   R   E         A   U   R   I   T    E

A      F    Ă   C   U     T         G   R   A   J   D   U   R   I     D  E     V    I   T   E   „

7 februarie   2015

 

 

Petru Cărare – octogenar (2)

 Născut (13.02.1935) şi crescut în legendarul tărâm  al Zaim-Căuşenilor   lui  Alexie Mateevici,poetul –preot  şi neasemuitul cântăreţ  al  LIMBII NOASTRE,

                                                  L  I  M B A     N O A S T R Ă    Î I   A L E A S Ă

                                                 S Ă   R I D I C E   S L A V Ă-N   C E R U R I,

                                                  S Ă   N E   S P U N Ă- -N   H R A  M     Ş I –A C A S Ă

                                                   V E Ş N I C E L E    A D E V Ă R U R I,

Petru Cărare  a fost predestinat de însăşi  Providenţa să  ducă mai departe în timp şi istorie greaua misiune  de a  apăra  demnitatea şi a promova frumuseţea sufletului acestui neam  al nostru  atât de obijduit…În  vremuri grele i-a fost hărăzit să se ridice  şi să păşească în lumea mare ,purtat ,ba chiar mânat  de propriul talent ,care s-a dovedit a fi unul de excepţie…A răzbit şi prin război, şi prin foamete, şi prin valuri de deportări, chiar dacă era un copil, dar cine oare pe lumea asta are de suferit mai mult toate cele nenorociri ale vieţii, dacă nu în primul rând  copii?

Norocul lui, dar şi al întregii nostre generaţii este că a survenit, până la urmă, moartea tiranului Stalin, aşa că am avut parte, tocmai la ceasul  când ne consolidam ca oameni de creaţie, dar şi ca  oameni ai cetăţii  de o gură de aer al libertăţii, deşi   nu a fost decât de  scurtă durată  şi iarăşi s-a lăsat întunericul.Acel întuneric şi dezmăţ  ,cu care avea să se confrunte  poetul  pe tot parcursul vieţii sale,  luptând ca un alt   Don Quijote  cu lancea satirei, cu sabia ironiei, cu  pumnalul umorului de toate zilele…

A făcut, după şcoala medie, o Înaltă  Şcoală  de Jurnalism, fiind selectat, ca unul care era  foarte dotat,spre a  fi  modelat  ;i convertit  într-un  MARE  ADEPT ŞI LUPTĂTOR  PENTRU CAUZA   MARELUI PARTID   LENINIST,CONSTRUCTOR AL CELEI MAI FERICITE SOCIETĂŢI DIN ISTORIA OMENIRII—COMUNISMUL SOVIETIC , dar…

La doar 21 de ani(1956) Petru  Cărare scrie celebra SCRISOARE  MAMEI, care a fost ca o explozie de adevăr ,căci venea să arate, ca şi cum cu degetul,  toate „ beneficiile”  aduse de regimul eliberatorilor ruşi  în Basarabia, scandalizând  liniştea  oficialitîţilor,scrisoare care a  fost cenzurată, respinsă  şi s-a publicat  mult mai târziu…

Reproduc  câteva  fragmente  de o rară simplitate, sinceritate, dar cu atât mai impresionante  ca mesaj  şi curaj  poetic.

Despre  statutul de  jurnalist:

                      M i-i    sărac serviciu-n fapte,

                     Ce să-ţi spun?Mă port modern:

                     Vin la nouă, plec la şapte

                      Şi-s cu grad de subaltern.

                     N-am să caut pete-n soare,

                    Dar spun drept—ca jurnalist,

                     Nu că n-am nicio valoare,

                      Pur şi simplu, nu exist.

                      NU   AM DREPT   SĂ SCOCIOR  TINĂ

                     ŞI SĂ NASC  IDEE  NOUĂ,

                     POT  SĂ  CRITIC   O GĂINĂ,

                     CÂND ACEASTA NU SE OUĂ…

Despre  veneticii care au dat buzna  în Basarabia şi despre viaţa sa mizerabilă de …chiriaş:

                    M-am mutat la altă  gazdă,

                    În Buicani, la o băbuţă

                   Şi mă lupt s-o dau la brazdă,

                  Însă dânsa nu mă cruţă:

                  Pentru nişte geamuri chioare

                 Şi un pat ca o covată

                 Îi plătesc  două sutare—

                Peste-un sfert din leafa roată.

                Alţii vin de nu ştiu unde

               Şi te miri de cum răzbat,

                Dar primesc în trei secunde

                Locuinţe de la stat.

               Şi sub pălării de fetru

              Nu se-ntreabă de-s mai tari:

             Sânt mai groşi în diametru—

            Au şi camere mai mari.

            IARĂ MIE  DACĂ-MI  VINE

             VREUN  PRIETEN DE LA ŢARĂ,

            EU ÎL CULC ÎN PAT LA MINE

           ŞI MĂ DUC  SĂ DORM LA GARĂ…

Despre  beţia cruntă adusă  de eliberatori:

            În bodega cea beteagă

 Singurel credeam  să fiu

Când colo—o lume-ntreagă

 S-a-ntărtat şi bea rachiu.

 Răsunau  în lanţ de tusă

Ba regrete, ba proteste,

Ba comenzi în limba rusă:

„Daite nam eşcio po dvesti!”

Despre  costumul ce şi l-a cumpărat şi a rămas rău dator, iar haina  deja s-a şi uzat în coate…Despre alimentaţia proastă…Despre singura soluţie ce-i rămâne:”Să mă –nsor”,dar nici  asta nu merge… În fine,   o autoironie:

 Am o faţă atât de slabă,

Că-ntr-o zi o fată  mare

Serios de tot mă-ntreabă:

„NU EŞTI  NEAM  DE-A  LUI CĂRARE?”

Şi cum începe scrisoarea :”Mamă,mamă,dragă mamă”, aşa se încheie:”Dragă mamă, bună mamă”:

  Ştiu că inima te doare

Şi un dor demult te-apasă,

Dar  nu pot să-ţi scriu scrisoare

Şi n-am timp să vin pe-acasă.

           8 februarie  2015 

P.S.Un autor comic ,mai exact,un  talent  comic, posedă ,în aceeaşi măsură, şi darul de autor tragic.Or, lucru ştiut, comicul nu este altceva decât sublimarea  tragicului.Adică, atunci când durerea devine insuportabilă,dincolo de care se cască neantul, singura soluţie de a supravieţui este   de a evada în …comic.

Apropo, la vremea lui, făcând o vizită la Sibiu, încă pe când acesta se afla încorporat în imperiul austro-ungar,find acolo întâmpinat cu braţele deschise  de fraţii ardeleni,  Caragiale este numit în felicitările  gazdelor mare maestru  al  scrisului comic,la care  nenea Iancu, înduioşat  până la lacrimi, li se confesează cam aşa:”Dragii mei, dacă aţi şti  din ce adâncuri  triste izvorăşte   veselia mea…Poci   pentru ca să zic , că…sunt cel mai trist  dintre voi… „

 Mi-am amintit acest moment,pe care-l  relatez  de o manieră  liberă, atunci când am recitit  poemul lui Petru Cărare  „TATA”.Începe aşa:”Toţi  şi-o laudă pe mama—Cu cântările de-a gata”…Apoi  conchide:”Eu îmi  potrivesc cuvinte—Şi am să  cânt şi despre tata”…Poemul  e în cu totul alt registru şi  conţine în el  un compartiment de o forţă artistică rară  în poezia noastră lirică.Orală, dar şi cultă…

 

Este vorba  de 3.BOCETE:

 –Plângi ,din gemurele ,casă,

Că stîpânul tău te lasă

Şi se duce   să nu vie,

Să rămâi tu tot pustie,

De neamuri înstrăinată,

Şi cu uşa încuiată.

–„Lungă-i calea prin pădure,

Da-i mai lungă pe cea lume”.

–Mai deschide gura,tată,

Şi  ne mai învaţă-o dată

Lucrul cel bun cum se face ,

Care-i rău şi care-ţi place,

Cum să ne purtăm în lume,

Să cântăm, să spunem glume.

–Mai deschde ochii,tată,

Să vezi lumea-nlăcrămată,

Că n-ai să te-ntorci vreo dată.

Ia priveşte în câmpie

Ierburile cum adie

Şi spre ele te îmbie.

–Nu înmărmuri aici,

Mâinile să le ridici

Şi să te apuci de coasă,

Că pe ea-i rugina groasă.

Înspre pomi să le întinzi

Şi copiii să-ţi cuprinzi.

–Ia-mă, tată, şi pe mine,

Poate-acolo îi mai bine,

Dar de-acolo  nu mai vine

Înapoi nicicînd şi nimeni.

Ce atuncea te grăbeşti

Spre Împărăţii Cereşti?

Au cu ce te-am supărat,

Că te duci şi ne-ai lăsat.

–Vai, cum mândrele sprâncene

Flori s-or face ca-n poiene.

Din ochi ca două stele

Cum or creşte albăstrele,

Cum din inima cu dor

Flori vor creşte –ncetişor…

                    V.B.

Petru Cărare – octogenar (3)

Recapitulând  titlurile cărţilor lui Petru  Cărare,la modul imaginar,dar şi  în realitate(pentru că dispun de cele mai multe volume):şi poezie, şi dramaturgie,şi traduceri ,mai puţin proză şi literatură pentru copii,m-am surprins, la un moment dat,că…Mi-am amintit  de, cel puţin, două  subiecte,ca să  nu le zic: nuvelete orale ( anume orale,pentru că  le-am  memorizat  auzite din chiar gura  lui!), adevărate parabole,care  reprezintă,ca într-o imensă oglindă, perioade   cruciale din  istoria noastră de după cel de-al doilea război mondial :ocupaţia ruso-sovietică şi…deportările  ţărănimii basarabene. Vizează  aspecte tragice prin esenţa lor, dar într-o  expunere  marcată  de un ales talent şi impregnate de   vervă ,  ele apar ca strălucite  perle  artistice.

(Vă prezint doar … trama).

  1. Find deportat în timpul colectivizării forţate  staliniste într-o localitate de  dincoace de munţii  Ural (poate chiar  în regiunea Sverdlovsc ,în Ivdel lag ,unde erau plasaţi mulţi dintre ai noştri),un ţăran gospodar  cum era din fire, a robit la muncile silnice la care a fost pus,dar…În câţiva ani a reuşit să-şi ridice o casă  destul de arătoasă, apoi şi-a procurat  ceva  vite, a cresut păsări…Într-un cuvânt, s-a făcut gospodar, precum a fost  la satul şi casa lui…

Când au văzut  autorităţile locale una ca asta, şi-au zis:”El  are să-i  îndemne şi pe alţii  să facă tot aşa şi… Atunci  de ce ni l-au mai adus ?Ca să-l  dezveţe de  apucături i…individualiste!”

 Şi ce-au hotărât?

 Să-l mai deporteze o dată.Unde? Dincolo de Urali.

Şi l-au deportat.

Acolo gospodarul nostru iar, în câţiva ani, şi-a durat o casă frumuşică…Şi-a  crescut o văcuţă…A prins la păsări…

Mai marii locului de aici s-au alarmat şi ei , că le  dă un exemplu  rău  celorlalţi…Şi  iar l-au deportat.Unde?

În adâncul Siberiei.

Tot aşa, dus şi iar dus, a ajuns omul nostru  la marginea marelui  Imperiu al Răului,la Oceanul Pacific…

Şi? Şi încheia Cărare   povestea Omului Gospodar  aşa:” Neavând unde-l duce mai  departe,i-au dat drumul…ACASĂ!”

2.Pe  la sfârşitul anilor „40—începutul anilor”50 ruşii încă   nu  puseseră  gard de sârmă  ghimpată  la graniţa de pe Prut, aşa că  într-o seară de Ajun de An Nou…un  puştan dintr-un sat  de pe malul basarabean,după ce şi-a urat  rudele ,a trecut pe gheaţă  să ureze şi neamurile  din celălalt sat…Că    taman erau faţă-n faţă, satele,şi  purtau acelaşi… nume.

A mers la o casă.S-a ales cu daruri.

A mers la alta, iarăşi…

Când colo, hop, că-l dibuie grănicerii români  şi:”Mă ţică, tu de unde eşti?”

„De colo!”arată flăcăiandrul nostru spre satul …lui.

„Ia tunde-o iute acasă. Fuga!”

O ia el din loc repejor, să nu i se întâmple ceva mai rău.

Dar, de unde? 

Numai cât a călcat pe malul…”rusesc”:”Stoi!Kto… idiot?Streleati budu!”

Gata.L-au arestat.L-au dus la pichet. Cercetat:cine este? Pentru ce a venit de dincolo?Spion!Diversant!

Cum părinţii erau duşi de acasă  în ospeţie, s-au lămurit abia a treia zi ce-i cu el …

                                       10 februarie 2015

P.S.În ceea ce priveşte paza frontierei de pe Prut, în acei ani,partea română   nu se prea îngrijea de ea:” Să şi-o păzească ruşii, că-i graniţa lor!”

P.P.S.Dar şi  după ce a fost  trasă brazdă lată şi ridicat gard de sârmă ghimpată,localnicii din zonă  ştiau să comunice peste apă, ba chair mai mult.Un coleg ,scriitor de limbă rusă, participant la război, a mers la o întâlnire  cu cititorii  la un pichet de grăniceri pe Prut.L-a   dus şeful pichetului la  mal şi, arătându-i spre acoperişul  unei case de aici  şi spre  acoperişul altei  case de pe malul opus,a zis aşa:” Vezi că sunt la fel?Acoperite cu  ardezie!De aceeaşi formă şi…culoare”.Şi, în concluzie, cu mare indignare:”Cum, mama dracului, a reuşit acesta să-i treacă peste râu lui frate-său   …şiferul(po-russki!)”.

                                                    V.B.

Petru Cărare – octogenar (4)

Mai  fiind doctorand (locuiam  în căminul N1, în doi cu un coleg  matematician) primesc într-una din zile o citaţie : să mă prezint  a doua zi ,la ora cutare, pe adresa cutare ,la judecătorie.La …judecătorie? Pentru ce: judecătorie?Cum căminul  se afla vizavi de  puşcăria  centrală(mai ca în  anecdota cu…Abramovici, care locuia vizavi de puşcărie, după care s-a… „mutat” vizavi  de propria-i locuinţă), vin,alarmat,ceva   mai devreme de ora  stabilită  şi găsesc acolo  pe alţi doi ca mine, cu citaţii, dar niciunul nu ştie pentru ce a  fost  chemat.Stăm în hol.Ne plimbăm de colo colo.  Ne frământăm.Facem fel de fel de presupusuri: pentru asta , pentru asta…

Bizarerii  kafchiene…

 În fine, apare  grefierul.Deschide.Intră.După el  primul ,apoi şi al doilea coleg de suferinţă.Vine rândul meu.Mă înfăţoşez .Arăt citaţia şi…aştept să aflu ce… crimă am făcut.

–Dumneata  de ce nu eliberezi  camera de la… cămin?mă străpunge cu privirea-i de oţel  funcţionarul.

Să eliberez?De ce : să eliberez? Şi…unde să mă duc?îmi zbârnâie  în urechi …Iar  el  îmi explică:

–Prorectorul de la Universitate scrie  ( şi-mi arată o hârtie), că nu vrei să  eliberezi  …

Abia atunci  m-am dumerit: s-a  zis cu …doctorantura mea…A expirat termenul …S-au dus cei trei ani… Mare brânză am făcut! Doctor nu am ajuns…Teza   cu Rebreanu mi- a fost  rebutată…Asta după ce conducătorul meu ştiinţific  profesorul Vasile Coroban s-a văzut  expulzat de la universitate… Pentru naţionalism…

Aşa m-am  pomenit  aruncat  în stradă…

Era în  primăvara lui  1958.

Între timp  reuşisem să mă căsătoresc.Aveam şi…copil.Nevastă-mea lucra  învăţătoare  la ţară, eu la Chişinău…Familia împrăştiată…Bursa a înţărcat…Salariu –ioc…Vagabond…Cu viitor  de… boschetar…Mizerie!…

Câteva luni de  şomaj( era vară!)…Rătăciri prin oraş…Ca un lunatec…Era primul   meu… NAUFRAGIU,după  cum aveam să le denumesc  mai târziu,căci au urmat şi altele…

 Mă vede  în timpul unei deambulări  vechea mea cunoştinţă, încă de pe timpul studenţiei , Petru Zadnipru,  redactor şef al  recent  fondatei   reviste  de satiră şi umor „CHIPĂRUŞ” şi mă întreabă :”Ce-i cu tine?”—„  Iată  ce-am păţit!” Şi-i  spun  pătărania…”Vino la noi, la  Chipăruş!”

Aşa am aterizat la acea minunată redacţie, unde am găsit un mediu şi un colectiv de colegi dintre cei mai agreabili şi apropiaţi sufleteşte, printre care    PETRU CĂRARE.Sau, în primul rând ,Petru Cărare,cel care era,cutez a afirma, inima publicaţiei şi un  izvor  inepuizabil  de voie bună  şi explozii scăpărătoare de glume, bancuri, pătărănii, calambururi, snoave …

Ca să alimentez curiozitatea  eventualului  cititor, voi aduce  o ZISĂ  brand  Cărare, care viza mania de a băga  pe atunci(dar şi acum!) unde era cazul, dar ,mai ales,unde  nu era, tot  felul de neologisme/hiperurbanisme în  vorbire şi scris…O INUBLIABILĂ  ZISĂ CARARIANĂ!

Iat-o:  O SPLENDIDĂ   COŞTEREAŢĂ!!!Sau invers,dacă vreţi:  O  COŞTEREAŢĂ SPLENDIDĂ!!!

Apropo, nu intuiţi , în dedesubt, o fină aluzie? La ce?La SPLENDIDA COŞTEREAŢĂ, in care vieţuiam noi cu toţii…Ha-ha-ha!

  Un alt banc, la fel de nostim…Dar trebuie să vă spun, că întreaga existenţă a lui Petru Cărare, cel puţin, atât cât o cunosc  eu, nu este decât o fascinantă  suită de  ,hai să-i zic, fapte de-ale lui PĂCALĂ.Eram pur şi simplu fascinat de tot ce făcea, cum se comporta, ce vorbe ieşeau din gura lui—totul era  numai umor, ironie, sarcasm,satiră…Reproduc  o maximă ,pe care am descoperit-o citind  o carte despre viaţa şi opera  lui Johann  Sebastian Bach,un adevăr care mi s-a încrestat în memorie  şi pe care îl repet  adesea când  vine vorba sau mă gândesc  la destinul unui om de crteaţie, al  unui artist…Dat fiind că acea carte era a unui autor german, voi reproduce   epigraful  în original:

                                                 „ Wem   die  Kunst  das   Leben ist,

                                                  Dess    Leben ist eine Kunst”.              

Sper să nu fi făcut prea multe greşeli, fiindcă  citez din memorie, neavând la moment cartea  la îndemână.

Iar traducerea este :

                                                  „Pentru cine  Arta înseamnă  Viaţă,

                                                    Viaţa aceluia este  o Artă”.

Am ortografiat cu majuscule dintr-un mare respect şi o neasemuită admiraţie nu doar pentru  Bach, ci şi pentru inegalabila Limbă Germană, prin intermediul căreia am  aflat acest extraordinar  Adevăr!

Să revenim la bunul şi dragul nostru Petru Cărare, care face chiar azi  o frumoasă vârstă. Iar dacă ne-am referit la firea şi felul lui de a fi, aşa cum l-am cunoscut eu în acel  timp, cât am activat împreună la „Chipăruş”,vă pot relata multe  cazuri şi întâmplări  haioase şi hazoase, dar mă voi opri  la doar câteva.

Noi, tineri autori, adică  viitorii scriitori, ne câştigam bucata de pâine prin diverse readacţii,pe la edituri…

Şi ,iată, unul pe numele lui Pavel Darie, Dumnezeu să-i dea sănătate, că mai este şi astăzi,avea obiceiul sau, poate, deosebita plăcere , să-l telefoneze ades pe Cărare , ba chiar foarte des, şi nu că să-i comunice ceva important, sau  să se limiteze la un sfert de oră de conversaţie, dar aşa cum era tărăgănat la vorbă şi  tot aşa de întins, o ţinea şi o tot ţinea…

Cărare ce făcea? Ridica receptorul:”Da, te ascult, Pavele”…Iar Pavel dă-i şi dă-i…Cărare ascultă cât ascultă,aici vine ora  prânzului, Pavel tot vorbeşte…Cărare pune receptorul pe masă, îşi îmbracă trenciul, se duce la cantină în oraş, ia masa , vine  îndărăt la redacţie, agaţă trenciul în cuier, se aşază, ia receptorul, îl duce la ureche:”Da,da,Pavele, te ascult”…Iar Pavel  Darie tot vorbea şi vorbea…

Alta. O dată pe lună avea loc o şedinţă de lucru, la care fiecare venea cu idei pentru caricaturi vizând probleme din cele mai fierbinţi…La care întruniri participau şi pictori,care urmau să realizeze respectivele imagini plastice…Desigur, se mai debitau şi multe alte bancuri,care stârneau hohote homerice de râs…Printre  autorii de caricaturi dintre pictori erau regretaţii Igor Vieru ,Glebus Sainciuc ,Merega ş.a. Cu Igor Vieru se întâmpla aşa: cum spunea cineva un banc, toată lumea hohotea—Igor Vieru  rămânea… încremenit…Nicio  rază de zâmbet măcar…Peste vreo două săptămâni apare Igor al nostru la redacţie, şi păşind  peste prag, intră prăpădindu-se de râs…”De ce râzi, Igore?îl întreabă Petru Cărare.Ai vreun  banc nou-nouţ?Spune-l şi nouă,repede!” Iar Igor de colo:”Nu, măi! Eu râd  de ceea ce-aţi  spus voi …data trecută!” Şi iar râââdee, râdeee…La care Cărare:”Înseamnă că bancul acela a fost super , dacă a ajuns să-l răzbată  şi pe Igor”…

Şi un caz mai puţin amuzant, mai ales că mă priveşte  personal.Plec  eu o dată într-o deplasare pe teren  ceva mai lungă,în care timp  soseşte la redacţie o scrisoare din satul meu.Era un semnal critic, la adresa preşedintelui de colhoz…Subiectul : cum satul pe atunci nu era electrificat, exista un motoraş care dădea lumină  la sediul contorei colhozului şi…cam atât. Dar preşedintele ce- a făcut?  A pus să se instaleze şi câteva becuri …Unde? De la casa lui, pe stâlpii din drum, până la cancelarie…Autorul scrisorii , un coleg de-al meu de şcoală,îmi  adresa scrisoarea mie, dar cum eu eram plecat, redactorul şef i-o dă lui Cărare. Cărare o pregăteşte, o plasează în număr, revista apare…

Scandal! Când merg acasă, în sat, preşedintele mă întâlneşte şi-mi face un frecuş, că de ce l-am făcut de ruşine în faţa întregului raion?”Eu, care v-am ajutat să nu vi se dărâme casa, atunci când tată-tău a nimerit la închisoare”…Aşa a fost,ne-a ajutat,dar cum să mă justific  în faţa lui?Zic: nu eu am publicat-o, a făcut-o un alt lucrător de redacţie…

Şi alte, tot alte întâmplări chipăruşiste.

Dar  cea mai lată a avut loc în august 1959, când noi, cei puşi pe critică totală asupra  stării aberante  de lucruri în societate,dar mai cu seamă,în sfera culturii naţionale, rămaşi  de capul nostru , şeful fiind plecat în concediu, am scos un număr BOMBĂ, care, explodând, a răsturnat  COVATA  întregii  redacţii,iar  noi, aproape  toţi, am fost fugăriţi  din seviciu, împrăştiindu-ne  ca  nişte  pui de bodaproste care şi pe unde a apucat…

A fost  o adevărată răfuială cu tinerele şi fragedele lăstare de conştiinţă naţională, care se înfiripaseră şi încercau să se afirme în  perioada  de relativă liberalizare a climatului social-politic şi cultural de după moartea tiranului Stalin şi după  demararea a ceea ce s-a numit eufemistic dezgheţul hruşciovian, când au devenit   posibile contacte culturale şi literare directe cu  România şi a slăbit oarecum  cenzura, dar numai aparent, cum s-a  dovedit şi  în cazul  „CHIPĂRUŞULUI”…

                  13  februarie  2015

Petru Cărare – octogenar (5)

Anul  următor, 1959,  a fost unul  străbătut şi cutremurat  de  evenimente  şi tulburări  politice şi sociale: pe de-o parte , regimul  comunist totalitar  a pus la cale şi a declanşat o ofensivă dură asupra  bisericii, clerului  şi a intelectualităţii ,care  demaraseră    procesul de renaştere naţională ;pe de altă parte,  au avut loc  manifestări spontane de  rezistenţă  a  enoriaşilor   şi a tineretului  ,care,în unele  confruntări  cu forţele de ordine,   s-au soldat cu vărsări de sânge şi morţi.Am  publicat în această problemă două studii   realizate  pe bază de investigaţii arhivistice : „Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula, 1959”( Prut  Internaţional,2006) şi „Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar  în  RSSM,1956-1963”(Cartier,2008)…

 În cele ce urmează  mă voi referi  la un singur  episod  din suita acelor  evenimente, unul dintre protagoniştii   căruia  a fost  omagiatul nostru Petru Cărare.

Se împlineau în acel an   ŞASE   SECOLE DE LA   ÎNTEMEIEREA    ŢĂRII  MOLDOVEI şi opinia publică,ba  şi unii dintre savanţii istorici  au venit cu iniţiativa de a marca această dată memorabilă.Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că  am consultat  arhivele şi ştiu că se făceau demersuri  oficiale,se schiţau unele măsuri concrete de acţiuni festive.

Dar ,brusc,  totul a fost stopat.

De ce?

 Pentru că venea să  stimuleze  fenomenul  de deşteptare  şi  clarificare a  conştiinţei  naţionale,lucru atât de nedorit de oficialităţi…Dar  mai intervenea şi un alt un factor ,care nu a fost fixat în hârţoagele de arhivă  ale CC al PC(b)M:

ANUL  1959  AVEA  SĂ   AMINTEASCĂ  NU DOAR DE  CELE ŞASE  VEACURI  ALE ŢĂRII  MOLDOVEI,CI  ŞI DE MARELE  MOMENT  ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR:UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE  DE LA  1859,DE LA CARE  DATĂ  SE ÎMPLINEAU  EXACT  O SUTĂ DE ANI!

Tineretul de creaţie, mai exact, tinerii scriitori şi ziarişti,  nu s-au lăsat de ideea ce animase inimile şi conştiinţa  celor luminaţi şi au programat,  în pofida  atitudinii ostile a oficialităţilor,o serbare dedicată istoricei (istoricelor!) date.

Cum anume?

Simplu de tot: să se adune într-o anume zi, la o oră anumită, într-un loc  preferat, unde  să rostească  un toast,să învârtească o horă şi…să depună o jerbă de flori la picioarele  Marelui Voievod  Ştefan.

Au şi redactat o INVITAŢIE,pe care au multiplicat-o şi au trimis-o celor,pe care-i considerau persoane de încredere  şi  demne  de a participa la sfânta  zi de sărbătoare.. Pe cât am putut să precizez, după atâţia ani, unele detalii   de la  Cărare, care  a şi fost , fără îndoială,  autorul  acelui text,scria acolo aşa: VĂ  INVITĂM …la cutare dată… SĂ VENIŢI  …la cutare oră…în cutare local…DAR FĂRĂ NEVESTE   ŞI FĂRĂ ARME!

  Anume aşa:FĂRĂ NEVESTE ŞI FĂRĂ ARME! Detaliu care a avut repercusiuni  ,unele serioase, altele  ilariante…

Ei bine, de invitaţii s-au ocupat doi membri ai grupului de iniţiativă,angajaţi ai radioului şi televiziunii,care ,se presupune,au şi informat pe anumite persoane despre ceea ce se pregăteşte,acele persoane au informat  organele de la instituţia  celor cu OCHI ALBAŞTRI, astfel, că localul unde urma să se întâlnească tinerii ,a fost de urgenţă închis,chipurile, pentru reparaţii…

Cum au procedat  tinerii rebeli şi temerari?

Au mers la GARĂ.

Acolo l-au găsit pe bătrânul lăutar de la restaurantul din  subsolul  cinematografului Patria(pe atunci  Rodina),acela care fusese „închis  pentru reparaţii” , au comandat o horă, bătrânul scripcar  le-a zis-o, dar cu atâta foc, încât nu doar că s-a cutremurat întreg edificiul gării, ci s-au încins  în horă  zeci şi zeci dintre pasagerii ce se aflau acolo, atunci…Era la sfârşit de august şi  li s-a alăturat   grupul   de  tineri ce  plecau la Moscova, la  Şcoala Teatrală Şciukin, în cap cu căpetenia  lor , renumitul regizor şi actor Ion Ungureanu, vechiul prieten şi coleg  de clasă al  lui Petru Cărare …

 Ce– au  dansat?

Desigur, HORA UNIRII!

Numai că agenţii  se aflau neadormiţi la posturile lor:vedeau totul  şi ştiau totul .Conform programului, diversionista  acţiune urma să finalizeze prin depunerea de flori la picoarele Domnitorului. Astfel, că piaţeta   din faţa acestuia fu încercuită  şi pusă sub strictă şi severă observaţie.

„Ei ne aşteptau  să venim dinspre stradă,îşi amintea  mai târziu Cărare.Noi i-am păcălit: ne-am strecurat de  la  spate,dinspre parc. Am depus florile şi am şters-o!”

„Cine:voi?”l-am întrebat .

„Ioviţă,Vodă şi eu!”

Şi  mai adăuga, cu nesecata-i vervă  un amănunt:”Când  făceam cale-ntoarsă ,din fugă, m-am poticnit  şi am dat într-un genunchi…Aud o înjurătură   rusească :”Nu, ciort poberi!” De ciudă că i-am fraierit …”

                   16 februarie 2015

P.S. Când  a avut loc  acea   minunată  serbare, mă aflam în afara oraşului. Dar am fost şi eu  pus cu ceilalţi laolaltă.Am încercat să fac precizările de rigoare,dar  mi s-a închis gura  :”Da, ai lipsit atunci, dar  dta eşti …ideologul lor!”

P.P.S. Când era să fiu expulzat de la Chipăruş ,venind un alt şef,acesta  s-a milostivit de mine şi m-a mai ţinut câteva  săptămâni, trimiţându-mă  pe teren să culeg folclor…umoristic.Eram în zona Râşcanilor şi, la hotel ,văzându-mă un  cadru didactic de la Universitatea   din Bălţi, mă întreabă pe un ton foarte serios:” Ce s-a întâmplat la voi, la Cihşinău?”

Dau din umeri:”Nimic extraordinar”.

„Dar nouă la adunare  ne-a  spus că …un grup de tineri  naţionalişti, cu mitraliere şi tunuri, au vrut să atace  casa guvernului,  să dea  jos PUTEREA SOVIETICĂ”…     

Petru Cărare – octogenar (6)

Despre acel  număr  BOMBĂ  al revistei   „CHIPĂRUŞ” din august  1959:ce conţinea  şi ce anume a înfuriat pe potentaţii vremii, de–au hotărât să se răfuiască  cu ea,iar  pe odioşii  autori răzvrătiţi să-i… mazilească ?

Mai întâi, o   precizare,care ne va introduce în contextul  şi atmosfera tensionată  a epocii.În numărul doi  din acel an al oficiosului „Komunistul Moldovei” apărea  un articol-rechizitoriu  îndreptat împotriva  aşa zişilor  idealizatori ai moştenirii clasice moldoveneşti,semnat de  un filozof şi doi istorici medievişti.Cei vizaţi erau  Coroban, Russev,Romanenco, savanţi care contribuiseră  efectiv la repunerea în valoare a unor opere clasice…S-a  întâmplat ,însă, ceva  de neimaginat în practica  jurnalismului  sovietic:  revista  literară „Nistrul” vine cu  o replică  semnat[  de redactorul-şef adjunct N.Romanenco! 

Scandal.Mare  scandal! Dar oficialităţile nu au reacţionat imediat, fiind  ocupate în acele luni cu masiva  campanie de închidere a  sfintelor lăcaşe:biserici şi mănăstiri…Au lăsat pe mai târziu, deocamdată  acumulând capete de acuzare  contra  intelectualilor contaminaţi de microbul naţionalist…

Iată, dar, că tocmai atunci le pică …pară mălăiaţă  şi „CHIPĂRUŞUL”!

Câteva  pasaje din „editorialul”   cu titlul :”Unele consideraţii asupra unor consideraţii de  critică şi istorie literară”:”Se  ştie că literatura este o parte componentă a culturii noastre  şi că noi,în vremea noastră,dăm o  mare însemnătate(importanţă)culturii.Prin urmare,noi  dăm  de asemenea  o mare  importanţă  literaturii,pentru că literatura ,după cum ştim,este o parte componentă(alcătuitoare)a culturii şi noi,după cum am spus mai sus,dăm o mare importanţă ACESTEEA  DIN URMĂ  ÎN MIŞCAREA NOASTRĂ ÎNAINTE”.

După o  introducere ,ce viza  limbajul de lemn ,bâlbâit,al prolificelor studii docte  ale savanţilor semidocţi, urma  un şir de nume de autori,care au fost editaţi recent(Costin,Milescu Spătarul,Cantemir, Asachi,Negruzzi, Russo,Donici, Haşdeu…), ajungând  la  alţi câţiva,dspre care se specifica precum urmează:”…Zamfir Arbore(Ralli),care a fost mare  norodnic  şi a fugit din Rusia  în România(apropo, a fugit şi Bogdan Petrovici Haşdeu şi Gherea –Dobrogeanu-Katz,de atâta că  ohranca  ţaristă  a vrut să-i împuşte cu puşca şi să-i pună la închisoare)…S-a editat  chiar şi Caragiale,care cu toate că nu a fost  în Basarabia, dar a fost în Moldova  şi care se citeşte la noi şi este binevenit;s-a editat  şi Coşbuc,care a fost ardelean,cu părere de rău,dar a scris ,din păcate, tare moldoveneşte şi se  aude cântându-se la noi pe la ţară şi chiar la radio!..Dar, tocmai din cauza asta, nu s-a editat  Vlahuţă ,care, deşi a fost şi el poet,n-a călcat niciodată  prin Basarabia,(cum a putut el să scrie „România pitorească”?),dar în schimb  s-a editat Mateevici, care, ştiind  ce avea să se întâmple mai pe urmă, după cum s-a întâmplat  şi mai înainte, A STRIGAT: „LIMBA NOASTRĂ—I O COMOARĂ!”..

   Dar nu numai probleme de  limbă şi literatură erau luate în vizor,ci  şi chestuini mai grave, precum ar fi :CENZURA:”…nu putem să-i enumerăm pe toţi,căci suntem  foarte mărginiţi(limitaţi adică)…din cauză că suntem , în anumit sens, limitaţi(mărginiţi).”  

Iar semnătura acestui  editorial era :”Candidat în ştiinţe filologice  O. HODOROGENCO”.

Într-un al t  text  era  satirizată tendinţa  spurcată a regimului totalitar de rusificare  până şi a numelor  populaţiei  româneşti . Atfel , citim în acel număr:” Supsămnatu   IVAN   CODESCURTOV”. Mai jos:directorul  şcoalei Velichi –bârzoieni (S.FRIPTUL); Zavuciu şcoalei (H.SCÂRŢÂENCO);Conducătorul  clasei  şi înveţetor de limbă  şi literatură (E.M. KÂRPALIN).”

Autorul  primului  op  satiric eram chiar eu, cel care ,după expulzarea de la doctorantura universităţii, am aflat prilej de a-mi vărsa năduful într-un  pamflet; al doilea  nu era altul decât  colegul Alexei Marinat, cel care pentru nişte note critice la adresa  regimului sovietic(el, care avea din război  înalte decoraţii militare!), a făcut  ani grei de gulag stalinist …

Şi ,în finală, Cărare. Se putea oare să lipsească din această daravelă marele  satiric şi disident literar?Iată poemul lui din  acest număr de scandal:

                                               B Ă I L E      D I N       P O M P E I

Blând şi chel precum e luna,

Profesorul, dus pe gânduri,

Povestea de la tribuna,

Meşterită din trei scânduri,

 „Dragi studenţi! Din vremea ceea

Ani prea mulţi s-au perindat,

Dar o baie din Pompeia

Până  astăzi s-a păstrat.

Daţi-mi voie a vă spune,

Că pe-atunci—şi-mi pare rău—

Băile erau mai bune,

Decât azi la Chşinău.

Să le vezi—să le duci dorul,

Clasa-ntâi, nu ca acuma!”

Dar observă  profesorul

Că s-a întrecut cu gluma.

Şi grăbit revine iarăşi,

Zornăind cuvinte grele:

„Dar să nu uităm, tovarăşi,

Cine

       Se-mbăia în ele!..” 

                                                                              24  februarie  2015

     P S.Dar  cum a plecat Petru Cărare de la redacţie?Aşa  ceva nu i-ar fi venit în cap nici lui Dante când s-a văzut nevoit s-o şteargă din părţile lui, nici lui Mahomet  s-o ia la sănătoasa ,dar nici ,mai aproape de noi, lui Ianucovici…Ce-a făcut ?O  spun,  pentru  că am văzut cu ochii mei ,eram  colegi de suferinţă…

A pescuit dintr-un număr de revistă umoristică „Krocodil” o caricatură, care tocmai se potrivea situaţiei,a tăiat-o frumuşel, a venit  la birou şi, cu  nişte piuneze,  a fixat-o pe perete , de asupra  fostei lui mese lucru. Şi-a luat cele hârtii, catrafuse şi…dus a fost.

Ce se vedea  acolo ?

O margine de pădure(pardon! O lizieră). Pe acel fundal ,o bancă lungă…Pe acea bancă lungă, şade, picior peste picior,întristat, bătut de gânduri , un  urecheat( un cogeamite iepuroi!).Şade el cum  şade,  picior peste picior  şi amarnic de trist,dar…Să vedeţi că nu tocmai disperat,cum ar crede cineva …Nu, de loc!De ce zic asta?Pentru că încă nu v-am spus ce scria sub acea  imagine-poză-caricatură de  DESPĂRŢIRE DE REDACŢIE.

Scria aşa,cum numai unul Cărare  putea s-o facă– dreagă :

   „  ELIBERAT DIN SERVICIU  LA PROPRIA  DORINŢĂ  DIN CAUZA  FAPTULUI CĂ  AM   PRIVIT  CRUCIŞ-PONCIŞ  LA   NACEALSTFĂ(MARII ŞEFI)”.

        P.P.S.Un ultim detaliu. Tot atunci s-a zvonit, precum că, imediat ce a apărut respectivul număr de „CHIPĂRUŞ”,cineva din răuvoitorii (citeşte:duşmanii )  puterii sovietice de la Chişinău, ar fi expediat acea  revistă, cu sublinierile de rigoare ,duşmanilor puterii sovietice din Occident (cui? Lui Carlo Tagliavini în Italia  şi Klaus Heitmann în Germania)ca dovadă că…Dar  ochii vigilenţi ai  KGB-ului  erau mereu  la datorie şi   hârţoaga  fu  la timp interceptată şi …arestată…   

                                                                FINIS.