Invitaţie la lectură
DĂM SOCOTEALĂ PENTRU TOATE…

Despre destinul omului, dirijat de-o …cioară

Exact la o lună şi o zi de la sărbătorirea zilei sale de naştere, marcată anul acesta de o dată jubiliară, consacratul publicist, economist şi maestru fotograf prin vocaţie, Vasile Şoimaru din Chişinău a aflat că, pe lângă multe altele, a primit un surprinzător cadou şi din ţara vecină – prietena Moldovei, Ucraina. Putea încă mult timp să trăiască liniştit, fără a şti de neaşteptata surpriză, dacă nu se pornea la 2 iunie spre Bucovina, invitat de prietenii din Boian la dezvelirea bustului lui Iraclie Porumbescu. Atunci, la vama din Mămăliga a auzit de la grănicerii ucraineni că timp de trei ani n-are dreptul să pună piciorul pe pământul Ucrainei, din care, explicit, face parte şi Boianul lui Ion Neculce, Boianul nostru, dar (de ce nu?) şi al lui Vasile Şoimaru datorită legăturilor de suflet cu mulţi gospodari din această veche vatră românească.
Amărât, călătorul ghinionist s-a întors acasă, însă a promis că, în pofida interdicţiei, va întreţine şi mai strâns legătura cu fraţii bucovineni, fiind cu gândul şi cu fapta alături de noi. Om dintr-o bucată, Vasile Şoimaru se ţine de cuvânt, trimiţându-ne prin prietenii ce-l vizitează cărţi editate în cadrul proiectului „Românii din jurul României”, al cărui coordonator este. Nu demult, prin intermediul boinceanului Vasile Botă, am primit trei volume de mici proporţii, dar zguduitoare prin tragedia destinelor cuprinse între copertele lor. Mă refer la „Vai sărmana turturică” a lui Gheorghe Budeanu despre zborul frânt al unei mari cântăreţe din Basarabia, Maria Drăgan; la „Argus şi slugile sale” (semnatar colegul meu de facultate Vadim Vacinschi din Odessa), despre cei care au făcut să moară Eminescu; şi la cartea romancierului basarabean Nicolae Rusu – „Cu ochii celuilalt” care mi-a inspirat titlul de mai sus şi mi-a răscolit reflecţiile ce urmează în continuare.
Deşi sunt conştientă că în ziua de azi puţini „suferă” de patima lecturii şi că articolele despre cărţi nu fac parte dintre cele ce atrag atenţia cititorului, totuşi, aştern aceste rânduri pe hârtie. Din toată inima lansez îndemnul la lecturarea acestor trei cărţi (fiecare în jur de o sută pagini), ocupaţie ce nu necesită mult timp. Dispusă să le „împrumut” doritorilor, voi fi bucuroasă dacă se va găsi cineva să mi le solicite. Aceste fiind spuse, revin la „ochii celuilalt”, adică la esenţa ideii autorului Nicolae Rusu care ne arată că am trăi în mai mare înţelegere, că toate ne-ar deveni clare dacă în situaţii complicate, de conflict, omul s-ar pune în „locul celuilalt”, ar privi cu ochii oponentului său. Cartea ne poartă prin viaţa unui bărbat, urmărit de o cioară – din adolescenţă şi până în ultima clipă, purtând mesajul că nimic pe acest pământ nu trece fără de urme, nici un păcat, fie chiar fără de voie, oricât de neînsemnat, nu rămâne nepedepsit.
„Cu ochii celuilalt”, asemenea Bibliei, ne preîntâmpină că toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, căruia trebuie să-i dăm socoteală pentru toate acţiunile noastre, chiar şi pentru răul pricinuit unei negre ciori. Doar şi îngerii din ceruri trebuie să dea socoteală, darmite omul… Mai întâi ne întâlnim cu cioara ce-l urmăreşte pe tot parcursul vieţii pe Petrea – de la vârsta adolescentină dintr-un sat basarabean cu oameni ajunşi la demenţă din cauza foametei şi până la bătrâneţile sfârşite în Doneţk-ul de astăzi, cuprins de focul războiului din estul Ucrainei. Băiatul, îndrăgostit de sora vitregă, fuge pentru totdeauna de acasă, salvându-se de furia tatălui, dar şi de moartea sigură printre oamenii înnebuniţi de foamete. Ni se ridică părul măciucă citind despre îngrozitoare cazuri de canibalism (părinţii îşi sacrifică pruncii), încât am impresia că autorul exagerează evidenţiind decăderea omului până aproape de degradarea unui întreg popor. „Doar oamenii sunt în stare de aşa ceva. Noi, ciorile, avem mai multă omenie, noi nu ne mâncăm unele pe altele”, filozofează cioara lui Nicolae Rusu.
Istovit de foame, Petrea, adolescentul fugar, l-a mâncat pe Carl, perechea iubită a ciorii răzbunătoare. Episodul aminteşte de „ moartea căprioarei” lui Nicolae Labiş, când „seceta a ucis orice boare de vânt”… Atât doar că băiatul pornit cu tatăl său „la vânătoarea foametei în munţii Carpaţi” se ruga ca bătaia armei să nu atingă căprioara. Spre deosebire de copilul care mânca şi plângea, cerându-şi iertare de la căprioară, Petrea mâncase cu plăcere şi „mai supse şi măduva din oasele lui Carl”. Atunci cioara, povestitoarea şi diriguitoarea destinului său, a jurat să se răzbune, urmărindu-l pretutindeni şi pândind momentul potrivit.
Când a fugit la vârsta fragedă de acasă, Petrea a jurat să nu se întoarcă niciodată. Trăindu-şi viaţa printre străini, era cât pe ce să-şi încalce jurământul, dacă nu intervenea dumnezeul ciorii în destinul său. De fapt, moartea i s-a tras de la întâmplarea de a fi călcat pe o mină şi, mai curând, „răzbunarea” negrei zburătoare e doar o fantezie a scriitorului. Oricum, face să ne gândim la vorbele nerostite ale necuvântătoarei: „Ce bine ar fi să-mi înţeleagă limba, să-i spun şi să-i demonstrez cât de mizerabili în comparaţie cu noi, ciorile, sunt ei, oamenii. …nici între ei nu pot găsi limbaj comun, în timp ce noi, ciorile, toate câte locuim pe Pământ, ne înţelegem într-o singură limbă”.

Maria TOACĂ
Zorile Bucovinei, 14 noiembrie 2019, Cernăuți