Etica lustrației…

Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Autor: 

Rodica Mahu

 –

 12.12.2022 

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea RM. În ediția de astăzi, la ancheta noastră răspunde deputatul Vasile Șoimaru, profesor universitar doctor…

…Înainte de a răspunde la întrebările adresate mie vreau să vă amintesc că în lume nu există niciun stat care nu s-ar folosi de-o armată, mai mare ori mai mică, de „turnători”, care, împreună cu organele oficiale de securitate, stau de veghe la securitatea statului lor…

La noi, însă, o parte din această armată a fost folosită nu pentru întărirea securității statului, stat care nici nu prea exista atunci, ci pentru securitatea regimului care a făcut milioane de crime odioase împotriva umanității sau, cum s-a mai întâmplat la noi, pentru a nu permite scoaterea la suprafață a minciunilor țariste, apoi și bolșevice cu privire la cele două limbi și națiuni diferite, pentru încercarea de a justifica cotropirea Basarabiei, și lupta cu toată puterea ca să lichideze din fașă orice embrion al deșteptării noastre naționale românești…

Este cunoscut faptul că noi, moldovenii, nici n-am fost cei mai mari și curajoși luptători cu imperiul sovietic pentru deșteptarea națională, așa cum s-a întâmplat în fostele republici sovietice baltice sau în Ucraina occidentală ș.a. Atunci când mergeau bieții noștri securiști la Moscova la întrunirile unionale ale KGB-ului central de pe Lubeanka, în primii ani de după „eliberare”, roșeau sărmanii pentru că erau criticați vehement pentru că nu erau capabili să descopere naționaliștii în rândurile populației băștinașe sau dacă, măcar, existau în genere, ca să fie urmăriți, ca mai apoi să le vină rândul să fie trași la răspundere pentru zisul naționalism, care însemna, de fapt, dezacordul cu teoria lui Stalin, Lazarev, Stati, privitor la existența a două limbi care, de fapt, era una și bună, limba noastră cea română…

În acest sens glumea un om serios pe tema securității noastre foarte naționale: Ca să nu mai fie învinuită la Centru de impotență, securitatea sovietică moldovenească, majoritatea fiind rusofonă, cică a creat un grupuleț de „naționaliști”, întinzându-le apoi o capcană și un arest pe potrivă, ca să poată declara la Lubeanka despre fapta lor eroică, antinaționalistă, ca să scape de rușinea de altădată…

Și se mai zice că atunci când a fost creată și când a activat Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar, condusă de istoricul Gheorghe Cojocaru, în 02.2010, pusă la cale de interimarul Ghimpu, în procesul studierii dosarelor de la SIS au dispărut multe pagini din dosare sau chiar dosare întregi… Fapte care vor putea fi confirmate sau infirmate data viitoare, când va mai fi creată o astfel de comisie, să-i zicem convențional „Comisia Che Guevara”, de tânăra generație de politicieni…

Un membru din acea comisie, care a aterizat cu succes într-un pălățel la poalele Alpilor, încerca să-l apostrofeze pe net pe unul din criticii săi că, dacă nu va închide gura, va publica pagini despre el din dosarul descoperit la securitate care demonstrează ce poamă a fost în perioada sovietică.

Sau un alt membru al Comisiei Cojocaru, care avea la Lubeanka un cumnat în funcție de general KGB, amenința printr-un amic că va publica pagini kgb-iste din dosarele care acum se află… la Tiraspol!!!

Poate tot atunci vom afla și cauza adevărată și calitățile unuia din consilierii prezidențiali invitat printre primii la președinție tocmai din aparatul… Centrului Medical din inima Costiujenilor (în popor i se mai zice, pe nedrept, …„casa de nebuni”) din suburbia Chișinăului, împreună cu o Cărticică medicală voluminoasă (a celui care l-a invitat) din safeul secret al Centrului medical „Costiujeni”…

Acum să răspund la prima întrebare propriu-zisă:

–      Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

O lege a lustrației a fost absolut necesară acum trei decenii, ceea ce s-a și încercat pe 13 februarie 1992, când 49 de deputați din Parlamentul Independenței (15 la sută din totalul lor, din care, printre primii, făcea parte și subsemnatul), au semnat o interpelare adresată ministrului securității naționale, Anatol Plugaru, în care se cerea să ni se prezinte și să fie publicată acea listă neagră sau, mai degrabă, roșie ca para focului, a celor care au „stukăcit” îndrăgostiții… de limba română și de alfabetul ei latin.

Pentru istoria noastră zbuciumată și durută niciodată nu va fi târziu să fie adoptată o Lege a lustrației. Numai că acum avem o problemă mai arzătoare privind Lustrația, care se numește Lustrația Trollilor lui Plahotniuc, Dodon, Șor ș.a., care ridică sume mari de la patroni ca să atace pe rețelele de socializare guvernarea PAS și pe Președinta Maia Sandu… Unii dintre ei și-au ridicat palate, ce-i drept nefinisate, pentru că a intervenit pe neașteptate… Moartea cea haină, alții, cu zeci de mii de dolari, au încercat să-și salveze de moartea inevitabilă urmașii foarte bolnavi…

Eu, dacă ar fi posibil, i-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli care, prin activitatea lor, aduc mari pagube drumului spre integrarea noastră în UE!!!…

(Continuare în nr. următor)

Etica lustrației// Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Vasile Șoimaru: „În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi”

Autor: 

Rodica Mahu

 –

 16.12.2022 

Etica lustrației// (Continuare din nr. trecut)

– Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

 Eu aș formula altfel întrebarea aceasta: Cât de arzătoare este realizarea unui proces al lustrației?, dar răspund la ambele întrebări. Nu-i nici arzătoare, nu-i nici reală. Și nu de aceea că generalul sovietic care v-a răspuns printre primii la întrebările Dvs. precum că „cei care au colaborat cu KGB sunt pensionari (Sic!!! – V.Ș.). Iar «garda tânără» de turnători și colaboratori KGB formează acum echipa de guvernanți, parlamentari… (Sic!!! – V.Ș.)”

Acest general curajos decât ar pune cititorilor macaroane pe urechi, mai bine și-ar aminti cum îl chema pe odiosul secretar II al CC-ului moldovenesc (eu i-am uitat numele), cel care l-a recomandat pe generalul curajos Centrului moscovit ca cel mai bun dintre cei mai buni candidați (самый послушный) la gradul militar de general, ca să fie un candidat de încredere, șef la DOSAAF-ul sovietic moldovenesc (sper că n-ați uitat cu ce se ocupa acest DOSAAF?), dar mai ales cui i-a poruncit acel odios secretar II să-i ticluiască caracteristica pentru acest grad militar cu ARGUMENTUL SUPREM că recomandatul este cel mai bun să conducă DOSAAF-ul, alcătuitorul caracteristicii fiind sănătos și azi, și mi se pare că și-a păstrat și-un exemplar de recomandare…

Dar să revin la lustrație, în urma căreia doar știința istorică va mai avea de câștigat, nu și scurtarea drumului nostru spre integrarea europeană sau, direct, spre România Reîntregită… În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi din care fac parte nu doar „comentatorii” facebook-iști, ci și comentatorii politici sau economici pe la anumite TV-uri pe care le privesc mai mult vorbitorii de limbă rusă și mancurții noștri naționali (îi cunoașteți sau doriți să le zic eu pe nume???…), politicienii obraznici, bine plătiți de Plaha, Platon, Dodon, Șor, din banii furați tot de la noi și care îi atacă pe conducătorii de azi ai R. Moldova, care sincer muncesc din greu ca să se întâmple MINUNEA INTEGRĂRII pe care majoritatea moldovenilor o așteaptă cu răbdare…

Am observat (poate și dvs.) că cel mai mult se interesează de Lustrație scriitorul Dumitru Crudu care acum niște ani a alcătuit și el o anchetă asemănătoare și tot încearcă insistent să obțină răspunsuri la întrebările ei… M-a rugat și pe mine să-i răspund la ele după ce i-a răspuns regretatul jurnalist Vlad Pohilă…

I-am promis și eu să-i răspund, a doua zi după ce îi va răspunde la ele Valeriu Matei… Crudu mi-a zis că aleargă după el de luni de zile, dar în zadar: nu a găsit timp și voință să răspundă cinstit la ele… Eram convins că așa se și va întâmpla… Iată de ce am hotărât să vă răspund vouă la întrebările de azi.

Între timp, după ce m-am documentat mai mult despre acești doi scriitori, am înțeles ce și cum se întâmplă cu ei… care, ambii au fost trimiși cu anumite scopuri la Tbilisi exact când au avut loc tragicele și sângeroasele evenimente din Georgia în aprilie 1989 (vă mai aduceți aminte de masacrul sângeros de la protestele georgienilor de la Tbilisi, din 11 aprilie 1989, la care au fost împușcate sau strivite de șenilele tancurilor rusești 20 de persoane,  sau de acțiunea sângeroasă de la Baku, din 19 ianuarie 1990, după care au fost numărați 125 de morți. Timp de o săptămână, între 12 și 20 ianuarie 1991, a urmat asediul televiziunii din Vilnius, unde au fost uciși 14 oameni, dar și evenimentele de la Riga la care au murit cinci protestatari). Ce au căutat acești doi scriitori la Baia de sânge din Tbilisi?… Întrebați-i pe ei! Dar și ei cunosc răspunsul!… Eu n-am uitat nici de basarabenii și basarabencele care s-au „grăbit” să ajungă printre primii, fără nicio frică, la… Revoluția Română de la Televiziunea… și ea Română, pe 22 decembrie 1989… la chemarea (?!) ambasadorului URSS de atunci, la București, Evgheni Tiajelnikov.

Unul din cei doi curajoși, după revenirea acasă, de la Tbilisi, a scris un roman în care l-am depistat ușor printre personaje pe cel de-al doilea erou al zilelor noastre, iar altul a scris și a publicat, în două numere la rând de „Literatura și Arta”, pagini care, probabil, au făcut parte mai întâi dintr-o dare de seamă ascunsă și azi, adresată unor oameni cu ochi albaștri… Mai ușor descifrabilă este cartea lui Crudu în care îl poți descifra ușor pe un personaj de-al nostru care a fost acolo cu Dumitru Crudu… Păcat că ziarul vostru se închide că tare frumoase interviuri ați face cu cei doi, dacă v-aș formula și eu câteva întrebări…

– În ce relație ați fost cu KGB? În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

 Relația mea cu EI a fost una binevoitoare. Nici eu nu i-am prea deranjat, aceasta fiind realitatea la facultatea noastră de economie, unde decan era un rusolingv, și noi, studenții, studiam în limba fratelui mai mare, pentru că nu existau prea mulți profesori cunoscători ai limbii române, și nici manuale de economie în română. Prima dată mi-au dat de înțeles despre aceasta la începutul lunii ianuarie 1979, când mă pregăteam să merg în SUA în componența Ansamblului folcloric de dansuri populare „Hora”, în care dansam de zece ani, care trebuia să facă parte dintr-un colectiv mai mare de 100 de artiști profesioniști din opt republici sovietice. Și numai noi, moldovenii, eram artiști-amatori, eu aveam 30 de ani, eram deja lector superior și doctor în economie la USM…

Dar iată câtă încredere aveau cei de la „planetariu” în mine: în ultima zi de repetiții la Chișinău au avut loc două momente care m-au pus rău de tot pe gânduri: am fost convocați și anunțați că nu eu voi fi conducătorul delegației moldovenești, chiar dacă conducătorul ansamblului m-a prevenit din timp că-mi va încredința „onoarea” aceasta și… culmea! soția mea, dansatoare și ea, nu va merge în acest turneu, de frica rămânerii noastre în SUA, chiar dacă acasă rămânea cu bunica fiica noastră de doi anișori… Conducător a fost numit altcineva, iar în calitate de dansatoare de dans popular moldovenesc au fost incluse, desigur, doar rusoaice, în care aveau mai mare încredere… Ca să nu mai zic de atenția pentru mine, în SUA, din partea reprezentantului securității din Krasnoiarsk, de unde era și principalul colectiv, Krasnoiarskii Ruskii Narodnîi Hor, echipa avea în componență mai bine de 100 de participanți… (Închipuiți-vă ce selecție de 100 de artiști a fost făcută atunci că n-a rămas niciunul în SUA…)

Mai târziu am avut de a face cu ei când lucram prodecan la economie și ei se interesau de starea academică a unor studenți pe care, cel mai probabil, îi doreau după absolvire în rândurile lor… Cea mai interesantă era activitatea lor vara, la admitere, unde am fost responsabil de două ori, iar ei mișunau pe acolo, îi căutau în liste pe evrei, germani și baptiști… Nu aveau încredere în ei pentru că erau… candidați la emigrare după absolvire!!!… M-am mirat mult când am văzut în PCRM-ul lui Voronin câțiva evrei de bază alături de lider, care în perioada sovietică îi urmărea să nu devină studenți la Drept sau la Istorie… Și tatăl lui Ilan Șor, Miron, n-a nimerit la Drept, ci doar la Selhozinstitut la Pomicultură și totuna, mai târziu, a părăsit URSS-ul în favoarea Pământului Făgăduinței, ca să-l plămădească acolo pe Illan, care după revenirea acasă a furat moldovenii de UN MILIARD DE DOLARI SUA …

Dar să vă răspund și la o întrebare pe care încă nu ați formulat-o pentru mine – dacă nu doresc, cumva, să mă adresez și eu, ca și unii, în instanță, ca să demonstrez că nu am colaborat cu securitatea și nu am avut statut de turnător la securitate și că nu am stukăcit pe nimeni din oamenii iubitori de limba română și alfabetul român?

Cum aș putea să ajung în așa un hal?… Cică unii au ajuns și la CEDO ca să-și demonstreze nevinovăția, că-i curat ca un prunc de cinci anișori… Cum ar putea fi în stare orice instanță cu așa cerință dacă niciuna din ele nu poate avea acces la arhiva secretă a securității sau la cea din Tiraspol, unde a ajuns arhiva MSN din bunăvoința regretatului ex-ministru Tudor Botnaru (pe care l-am votat la  funcția de ministru  în mai 1990) în timpul puciului din Moscova în august 1991?

Închipuiți-vă pentru o clipă că securitatea publică niște nume de turnători. Care va fi reacția miilor de angajați în această calitate de turnător, care sunt un sprijin real al securității de stat?…

Un exemplu antologic în acest sens e cel când o persoană s-a judecat și cică instanța i-a dat dreptate că niciodată n-a colaborat cu securitatea. Cum pot să cred această persoană dacă ea a fost în stare să prezinte germanilor o „spravkă” de evreu, care în perioada românească a suferit ca evreu din cauza regimului antonescian, iar în perioada sovietică – din cauza celui bolșevic? „Spravkă” pentru indemnizații de suferință în holocaust (deja din… generația a 4-a), și nu doar… Unii și palate și-au făcut acolo…

Decembrie 2022

(Alte informații la subiect veți citi la momentul oportun într-o carte de memorii, semnată de omul care a văzut și a înțeles multe în cele trei decenii și-n cele trei mandate ale sale de deputat în Parlamentul R. Moldova).

Vasile Șoimaru: „În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi”

MUSTRAREA DE CONȘTIINȚĂ

Scrisoare deschisă domnului Mihai Cimpoi, critic literar, academician, ex-președinte al Uniunii scriitorilor din Republica Moldova

Textul acesta n-ar fi apărut, dacă dumneata n-ai fi publicat exact acum o lună, pe 24 decembrie 2022, o scrisoare deschisă adresată Președinției Republicii Moldova. Chiar din primele rânduri te lamentezi că au apelat la această instituție și alți academicieni, însă structura în cauză a făcut abstracție de scrisorile lor. Preocuparea cea mare a acestora este situația deplorabilă din domeniul științei și cercetării, adică a tot ce ține de activitatea Academiei de Științe a Republicii Moldova (AȘM). După ce aduci exemple concrete, precum ar fi trecerea Institutelor Științifice academice în cadrul Universităților sau situația în care a ajuns Arhiva de Folclor, dumneata reproșezi că „ceea ce nu au reușit comuniștii iată că o fac „ai noștri” cu nepăsare și bună știință”. E cel puțin ciudată logica unui filosof al culturii care pune astăzi pe umerii „alor noștri” dezastrul în care a ajuns domeniul științei și cercetării. Taci însă despre cele spuse mai devreme de un coleg de-al dumitale într-o altă scrisoare, deschisă și ea, din 11 martie 2022, adresată nu doar Președinției, ci și Guvernului, și Parlamentului. Autorul ei, academicianul Valeriu Pasat, pune următoarea diagnoză acestui fenomen pe care un filosof al culturi îl aburcă altora în cârcă: „(…)Decăderea instituției academice a fost generată de degradarea morală, etică, ținuta civică precară și juridică survenită din interior”. În comparație cu dumneata, priceput în aluzii, că Maia Sandu nu dorește să se implice în repararea celor comise de-a lungul anilor de către cei care au condus AȘM, colegul dumitale consideră că redresarea situației ar trebui să pornească tot „din interior”, având în acest sens chiar și 12 propuneri, printre ele „și reformarea AȘM după modelul Academiei Române”. După toate astea să nu ai dumneata niciun zvâcnet al mustrării de conștiință?

Mai ai în scrisoarea dumitale și un moment de subtilă ipocrizie, atunci când te lamentezi că „procedura de acordare a Premiilor Naționale a devenit o caricatură, fără ca membrii Comisiei să studieze și să cunoască ceea ce premiază și fără discuții publice”. Dar cine oare pune în fiecare an umărul ca să urce pe soclu această umflată „caricatură”? E de-a dreptul hilar faptul că dumneata semnezi în fiecare an câte 3-4 recomandări la Premiul Național în domeniul literaturii, făcând abstracție de propunerea Consiliului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărui membru ești dintotdeauna. Cum să se descurce membrii Comisiei de Stat, când un filosof al culturii, membru al AȘM și al Academiei Române, eminescolog etc., etc. propune la Premiul Național fără niciun discernământ, pe lângă autori de valoare, și pe unii ale căror compuneri un profesor de liceu le-ar evalua cel mult cu o notă de trecere?! Cum rămâne în acest caz cu criteriile dumitale valorice care, în consecință, ar trebui să-ți genereze evidente mustrări de conștiință?

Să nu te fi mustrat conștiința nici după ce ai contestat în instanțele de judecată rezultatele votării Adunării Generale a USM din 29 octombrie 2010, când colegii dumitale l-au ales pe Arcadie Suceveanu în funcția de președinte al USM, el fiindu-ți contracandidat, dar și adjunct timp de 20 de ani? Ai insistat în această aberantă acțiune până când, după trei ani de stupidă hărțuială a colegilor, Curtea Supremă de Justiție a decis că nu ai dreptate! Ca să-ți oblojești orgoliul și trufia afectate, ai semnat și publicat pe Facebook, la 17 mai 2016, o declarație prin care accepți titlul de președinte de onoare al altei Asociații de creație cu pretențioasa denumire „Uniunea Scriitorilor Europeni”, de parcă noi, ceilalți, am fi fost din Antarctica sau Australia. La scurtă vreme, adulatorii dumitale te-au ajutat să înregistrezi și o fantomatică „Asociație Națională a Oamenilor de Creație din Republica Moldova”, pricopsindu-te și cu o ștampilă pe care o pui pe diverse scrisori, demersuri, recomandări. Din câte se vede, îți place nespus de mult această funcție, acceptând-o și pe cea de președinte al Consiliului academicienilor, una neprevăzută de Statutul instituției academice și inventată special pentru dumneata de șeful Academiei de Științe din Moldova pe care, deși se află nelegitim la cârma Academiei, îl susții în toate (de la colegul dumitale Vasile Bahnaru citire). Iar de la un timp academicianul peste academicieni Ion Tighineanu s-a pus pe scris și „versuri”, publicând vreo trei și în presa periodică. Astfel, nu se va mira nimeni, dacă peste un an-doi dumneata vei semna și pentru el o recomandare pentru Premiul Național în domeniul literaturii, să aibă membrii Comisiei de Stat ce „studia” și cum „organiza discuții publice a operelor pe care le premiază”. În sfârșit, se pare că ți-ai tămăduit întrucâtva orgoliul rănit, dar cum rămâne, totuși, cu mustrările de conștiință?

Este de neînțeles cât de orgolios și de răzbunător poate fi omul care a reeditat vreo zece ediții ale lucrării care l-a consacrat, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, iar, de pildă, regretatul poet Vasile Nedelescu (1951 – 2016) nici măcar la indicele de nume să nu fie pomenit. Să ignori intenționat un autor cu nouă volume de poezie, membru al USM, cu o carte publicată și la Editura „Molodaia gvardia” din Moscova, prefațată chiar de dumneata, demonstrează ceva, dar nu insist să precizez ce anume. Să fie gestul dumitale o consecință a faptului că, fire aprinsă și directă, Vasile Nedelescu a glumit nereușit pe seama titlului dumitale de academician? Cum poate fi explicată o asemenea atitudine față de fostul dumitale coleg din aparatul administrativ al USM?! Chiar admite filosofia culturii, al cărei exponent și slujitor ești, o asemenea abordare, fără ca ea să genereze vreun zvâcnet al mustrării de conștiință?

Însă cea mai mare remușcare criticul literar și dublul academician ar fi firesc s-o aibă pentru risipirea fostului patrimoniu al confraților de condei care s-a numit Casa de creație a scriitorilor „Alexandru Donici”, situată în codrii Orheiului. Scriitorii știu că acest Complex de creație și odihnă a fost construit și dat în exploatare în octombrie 1990 de Fondul literar, organizație scriitoricească de tip sindical cu propriul statut și conducere autonomă, fiind la acea vreme în subordinea USM. În Actul Comisiei de Stat pentru recepția lucrărilor de construcție este fixat și costul acestei instituții în mărime de 3,7 milioane de ruble, care includea „Blocul principal” cu trei etaje și 40 de apartamente a câte două odăi fiecare, mobilate cu tot strictul necesar, „Sală de cinema” pentru 80 de locuri, „Bloc alimentar” (sală de mese, bar, bucătărie, depozit pentru alimente și două instalații frigorifice), cinci „Vile” a câte trei apartamente cu două odăi, „Saună”, „Stație de epurare”, „Depozit”, opt „Garaje”, „Seră” (suprafața de 600 m. p.), „Cazangerie”, „Cămin” cu 28 de camere pentru angajații Complexului, „Turn de apă”, ”Iaz”, „Șapte unități de transport”. Iar când ai insistat în aprilie 1996 ca Fondul literar să predea Casa de creație în administrarea dumitale directă, valoarea ei constituia deja 1,9 milioane lei. Chiar ai crezut atunci celor care te încântau că ești cel mai mare critic, istoric și cercetător literar contemporan din spațiul românesc, sugerându-ți că vei fi la fel de redutabil și în postura de manager? De îndată ce ți-ai asumat această funcție, argumentând că, în ultima instanță, ești unicul responsabil de întreaga activitate a USM, ai pornit a căuta variante de închiriere a Casei de creație, crezând că această soluție este unica posibilitate de a păstra în integritate patrimoniul scriitoricesc. Atunci era una din oportunități, însă cei cinci chiriași, care s-au succedat până-n 2006, au realizat imediat cât de „competent” ești în chestiuni de administrare și au sustras tot ce și-au dorit și au putut, ruinând treptat acest patrimoniu național, ultimul escroc încercând chiar să deposedeze Uniunea Scriitorilor din Moldova de acest patrimoniu, în 2012.

PAS afirma în alegerile parlamentare că principalul său obiectiv este eradicarea corupției și mai există speranța că organele abilitate se vor ocupa nu doar de miliardele de dolari cu care s-au pricopsit escrocii noștri, dar și de milioanele de lei furate de la USM. Deocamdată, dumneata afirmi, de câte ori ai ocazia, că vina pentru dispariția Casei de creație o poartă Fondul literar și conducerea acestuia. La onorabila dumitale vârstă, când rămâi singur, fiind conștient că din imensul patrimoniu al scriitorilor s-a ales praful și pulberea, oare nu te găsește vreo adiere a mustrărilor de conștiință? De altfel, mai sunt și multe alte motive, care nu încap în această scrisoare deschisă, de a avea remușcări, însă orgoliul dumitale și convingerea că ești infailibil sunt atât de mari, încât nu-ți permit să-ți faci mea culpa pentru imensul deserviciu adus comunității scriitoricești. Sau, poate, dumneata te consideri o zeitate și te conduci doar de dictonul latin „Quod licet Jovi, non licet bovi”, adică „Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu-i este permis boului”? Un creștin adevărat știe că orgoliul este cel mai mare păcat al omului, iar atitudinea dumitale față de cei care nu te adulează demonstrează că faci parte mai degrabă din cohorta ateiștilor consacrați.

Nicolae RUSU, membru al USM

OPINIA Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, în „cazul” Mircea Vulcănescu

1 Votes

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public.

Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor, scrie Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor” și a adepților „culturii anulate/ anihilate” („Cancel Culture”), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane.

Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare”), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței”, pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția” etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial)…

Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate” (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan).

Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit.

„A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc”. Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae”.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim

Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului.

Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii celui de-Al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist).

Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului”, care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul U.R.S.S. milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie.

Viața s-a dus, este perisabilă, pe când opera rămâne

Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor.

Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte – viața ți opera – să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.

Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu.

Victoria Națiunilor Unite – concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice – l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani.

Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul” Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.

Condamnările pronunțate sub un regim sovietic și „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite,

„Deciziunile” din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare” de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice.

În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi”, „fasciști”, „hitleriști”, „dușmani ai poporului”, „dușmani ai U.R.S.S.” etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism“, de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra U.R.S.S. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate.

Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului”, ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept” și „lipsa de echitate a procedurilor” justiției în acei ani de după război.

Mircea Vulcănescu refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil.

Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuza să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu.

Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice.

Mircea Vulcănescu ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice

Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice.

E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu.

Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului

Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit. După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu“?, în „Observatorul Cultural”, 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului”. 

Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”. Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare”.

Mircea Vulcănescu a apărat cu competență și îndârjire interesele românești

În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva C.N.S.A.S., Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)”. În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl.

„Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”

Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești.

În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu”; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei”; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar.

Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii.

Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei.

Jean Ancel, unul dintre istoricii „Holocaustului românesc”, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit”.

Ecourile creației lui Mircea Vulcănescu s-au resimțit în cadrul filosofic european

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței”, cu formule noi precum „personalismul teofanic”, „calapoadele de gând”, „ispitele active”, „reacțiunile tipice” ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină”, a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării.

În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora”.

În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari.

Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării”, etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Numele lui Mircea Vulcănescu nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității” și „crime de război”.

Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului” și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război”. Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.

Notă: Pentru referințe, surse bibliografice și arhive, a se vedea „Fapte, mituri și controverse în cazul Mircea Vulcănescu”, în „Observator Cultural”, Nr. 1139, 14-20 decembrie 2022, pp. 18-19 (Interviu cu dl Ionuț Butoi, realizat de Valentin Ajder). Vezi și Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu după 23 august 1944: o dare de seamă”, publicat în volumul colectiv „Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944”, coordonat de Zoltán Rostás și apărut la Cartier (2021), precum și documentele procesului din 1948 de la CNSAS, editate de Dora Mezdrea și apărute la Eikon („Nae Ionescu și discipolii săi în Arhivele Securității”, volumul al V-lea: Mircea Vulcănescu, 2013). A se vedea și jurnalul Mărgăritei-Ioana Vulcănescu, „Pagini de jurnal. 1946-1948”, apărut recent tot la Editura Eikon (2022).

Pentru o biografie pe scurt a lui Mircea Vulcănescu, a se vedea: https://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru

OPINIA Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, în „cazul” Mircea Vulcănescu

50 DE ANI DE LA ISTORICUL TURNEU ÎN ELVEȚIA AL ANSAMBLULUI FOLCLORIC DE DANSURI POPULARE „HORA” („Alunelul”), DECEMBRIE 1972. Conducător artistic-Ion BAZATIN.

Astăzi, mi-am amintit de o minune a vieții mele care s-a produs acum exact o jumătate de secol, în decembrie 1972. Ansablului HORA al Casei de cultură a r-nului Frunze din Chișinău, din care făceam parte și eu (aveam 23 de ani și eram asistent universitar la Facultatea de economie a Politehnicii lui Sergiu Rădăuțan), dar și viitoarea mea consoartă.

Era pentru prima dată când în Elveția pleca un colectiv de artiști amatori din RSS Moldovenească. La Chișinău toți tremurau de frică să nu rămână cineva prin bogatele și frumoasele cantoane ale Elveției… Atât de important turneu încât am fost nevoiți să lungim drumul la Geneva prin …Moscova, pe la Comitetul Central al PKUS, la secretarul CC pentru politica externă, Poliakov (sper că nu greșesc), cel care ne-a „instruit” împreună cu alte câteva persoane despre cum să ne comportăm și cum să lăudăm cât de bine o ducem noi în „mărețul URSS”, dar mai ales ce si cum să vorbim cu prietenii și colegii după revenirea dintr-o țară doar „aparent prosperă” ca Elveția ș.a.m.d.

Dar conducător ne-a fost nimeni altul decât legendarul (după Independență!) secretar al II-lea al organizației municipale PKM Chișinău, Teodor Teodorovici Șandrovschi. DA!, DA!, anume acel Șandrovschi numele căruia a devenit foarte popular când istoricul Anton Moraru a descoperit în Arhiva CC-ului o LISTĂ DE POMINĂ, în care au nimerit zeci de oameni de cultură care chipurile au fost turnătorii securității în diferite colective de la noi, listă care a făcut și continuă să facă mare zarvă în cercurile politice…

Multe le înțeleg dar nu înțeleg de ce alcătuitorii acelei liste renumite i-au dat denumirea de LISTA LUI ȘANDROVSCHI???… Nu cred s-o fi făcut Șandrovschi, dar pentru că el ultimii ani de viață a fost unul din responsabilii Ministerului Securității Naționale, iar lista cu numele său a apărut când nu mai era în viață, „tovarășii” elaboratori i-au înveșnicit numele prin această metodă…

Dar să vă explic de ce l-am prețuit mult pe acest minunat om: lucrând la MSN el a făcut un bine la deschiderea ASEM-ului lui Paul Bran, organizând, în 1992, în ASEM, prima clasă de calculatoare din cele trecute ilegal prin vama Leușeni… Dar mai memorabil a fost binele făcut de Șandrovschi atunci când am aterizat după Elveția în aeroportul ȘEREMETIEVO din Moscova: vameșii sovietici ne-au controlat prin toate ascunzișurile noastre scoțind la iveală, aproape la toți băieții, pixurile cu imagini cu fete japoneze îmbrăcate sumar…  Ne-au făcut câte un act în care scria negru pe alb, că ne-au deposedat de pixurile care conțineau „antihudojestvennoie proizvedenie”… Despre aceste acte conducătorul trebuia să raporteze pe la toate instituțiile unde învățau sau lucrau artiștii noștri… Greu de zis ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă Șandrovschi ar fi informat conducerea Politehnicii, bunăoară: Nu mai ajungeam eu în anul următor, 1973, la aspirantura Institutului de finanțe și economie din Leningrad!!! Am reușit după 20 de ani, în 1992,  la ASEM, să-i mulțumesc lui Teodor Teodorovici Șandrovschi că nu m-a trădat la conducerea de atunci a Politehnicii, iar el mi-a zis că nu numai pe mine nu m-a „stucăcit” ci și pe ceilalți dansatori și muzicanți din orchestră… Într-adevăr așa a fost!!! Și cum să nu-ți amintești cu un cuvânt de bine despre acest minunat om care ți-a făcut un mare bine …nefăcându-ți un mic rău?…

V.Ș.,Decembrie, 1972- 2022.    

O NEAȘTEPTATĂ DESCOPERIRE PE NET!!!…
Prima emisiune TV (Pro TV-București) despre Monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI de acum 14 ani, din iunie 2008. După care au mai fost multe emisiuni și foarte multe (peste 50!!!) cronici, recenzii și …Premiul Academiei Române, în anul 2015, pentru ediția a 2-a a Monografiei date!!! Să mai zică cineva că am alergat prin lume degeaba cheltuind banii din bugetul familiei și niciun schwanz de la ICR!!!…

 
Vasile SOIMARU la emisiunea Parte de carte cu Cristian TABĂRĂ „Românii din Jurul ROMÎNIEI” 23.06.08

Printre zecile de români pe care i-am întâlnit în vara anului 2010 în Kazahstan am avut norocul să descopăr unul mai deosebit, ieșit din comun, un nebănuit poet român basarabean, ajuns la vârsta de 75 de ani, să-i trec pragul locuinţei sale de la periferia oraşului-minier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă de circa 3000 de volume, majoritatea româneşti…

Simion Plămădeală s-a născut la 23 octombrie 1935 în satul Grinăuţi, de pe malul drept al Răutului, în judeţul Bălţi al României, în familia ţăranilor Plămădeală Gheorghe şi Maria (n. Frecăuţanu).

La şcoala primară din localitatea de baştină a mers în anul 1942 pe care n-a terminat-o din cauza reocupaţiei sovietice a Basarabiei, fiind nevoit în toamna anului 1944, după „eliberare”, să meargă din nou în clasa întâi. Şcoala de şapte clase din satul natal a absolvit-o în vara anului 1951, continuând studiile la şcoala medie din satul vecin Pelinia, pe care a absolvit-o în vara anului 1954. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, secţia de limbă şi literatură moldovenească. A fost coleg de promoţie cu mulţi înaintaşi din generaţia de aur a Basarabiei ocupate: Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Petru Dudnic, Liviu Deleanu, Victor Teleucă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean).

Dar, n-a ajuns Simion Plămădeală să susţină examenele de licenţă, fiind înspăimântat de perspectiva predării limbii şi literaturii ruse într-o şcoală românească dintr-un sat de pe malul basarabean al Prutului, unde fusese repartizat la serviciu în primăvara anului 1959, chiar dacă studiase cinci ani de zile filologia română  în straie ruseşti, străine… S-a luat de mână cu bunul său prieten Petru Dudnic, şi el poet, şi au plecat pentru totdeauna la ţelina lui Nikita

Hruşciov în Kazahstan, ca mai apoi să coboare în minele de cărbuni pentru 30 de ani, până la pensie, muncind în condiţii nocive de tot, văzând cu ochii proprii colegi şi prieteni morţi în explozii subterane, dar… unde se plătea mai bine.

Buna şi iubita sa mamă, la plecare, i-a zis: “Cât ai să trăieşti, fiule, oriunde ai să fii, să rămâi om şi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei…”

Şi, fiul, s-a ţinut de cuvânt. În tot acest răstimp Simion Plămădeală a scris sute, poate chiar mii, de poezii în limba maternă şi în grafia latină, care arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Iată câteva titluri ale poeziilor sale, grăitoare în acest sens: Noi şi ei, cotropitorii; Un vifor de durere prin inima mea trece; Cu deznădejdea am trăit; Am sufe-

rit gândind mereu; Apusul meu însângerat; Veni-va ziua cea din urmă; În hăul negrului mormânt; Răutul copilăriei mele; Din frumuseţea ta, Moldovă; Are inimă şi floarea; Mi-e dor de-o dulce româncuţă; De n-ar fi în lume doine; O dulce limbă românească…

Poeziile lui Simion Plămădeală au fost publicate în presa periodică cum ar fi:  Industrialnaia Karaganda  şi Naşa Iarmarka  din Kazahstan, în ziarul românilor din Montreal, Canada, Pagini româneşti, în Flacăra lui Adrian Păunescu, precum şi în culegerea de versuri ale poeţilor din Karaganda Skvozi nasloenia let (2009) ş. a. De-o carte aparte, însă, n-a avut norocul să-i fie publicată, chiar dacă, promisiuni a avut… De aceea, văzând în biblioteca sa teancul de foi cu poeziile lui, am decis să caut, în cele două capitale românești, Chişinău și Bucureşti, posibilităţi pentru a-i face autorului o frumoasă şi merituoasă surpriză în toamna anului 2010, la cea de a 75-a aniversare de la naştere. Acest minunat om, român, patriot şi poet, a meritat din plin acest efort al nostru pentru a-i tipări o primă carte în primii 75 de ani de viaţă?…

Și, pentru că, această minune deja a avut loc (la editura PROMETEU din Chișinău a văzut lumina tiparului volumul: Simion PLĂMĂDEALĂ. DEPARTE ⌐ APROAPE. 100 de poezii românești din Kazahstan), în cel mai apropiat viitor vom organiza și o lansare pe potrivă, despre care cititorii LA vor fi informați. Azi propunem cititorilor LA un buchet de poezii semnate de către acest unical și unic poet român din Kazahstan.

 Vasile Şoimaru

ÎN ADÂNCIMI VIRGINE DE CĂRBUNE

Din sânul abatajului când muşcă

Cu dinţii săi de fier o grea maşină –

De parcă zbiară dracul şi împuşcă –

Mă-nfiorează iar bătrâna mină.

Cu taina unor veacuri spulberate

Pe când se prefăceau în straturi dure

Atâtea mări de ierburi fermecate,

Copaci ca-n basme, florile pădurii;

Şi, poate, chiar şi stelele bizare

S-au prefăcut cândva în negru Soare,

Pe care-l scoatem astăzi din adâncuri

Cu dor neţărmurit de sacre cânturi.

Nu plâng chiar de mă-năbuşă furtuna,

Stârnită-n abatajul meu fierbinte

De caii de oţel care detună

Străfunduri ce ne cheamă înainte;

În adâncimi virgine de cărbune,

Ca vrerea să-mi călească şi dorinţa

Prietenului scump să-ncerc a-i spune

Că mult mi-e dor de plaiuri şi părinţii

Ce-au tot muncit mereu întreaga viaţă

Dar ne spuneau cu zâmbetul pe faţă –

Pân-adormeam – poveşti tulburătoare

În limba cea mai dulce de sub soare.

1 martie 1981

DE N-AR FI ÎN LUME DOINE

De n-ar fi-n această lume

Ploaia noastră românească,

N-ar putea în al meu suflet

Floarea dorului să crească.

De n-ar fi în lumea asta

Struguraşi de poamă fragă,

N-aş mai fi ştiut vreodată

Că de dulci minuni mi-e dragă.

De n-ar fi în lume doine –

Melodiile străbune –

N-aş mai fi ştiut că ele

Fac din inimă cărbune.

Când aud cum cântă scripca.

Uit că mai trăiesc sub soare.

Tot fiorul ei fierbinte –

Un suspin de zbuciumare.

Chiar de mi-ar propune-n viaţă

Munţi de aur, veşnicie –

Totul dau numai pe-o frunză

De pe scumpa noastră Glie.

5 mai 1986

O DULCE LIMBĂ ROMÂNEASCĂ

Un cer cu nourii de plumb

Inundă lumea despărţirii –

Enigma veşnicului dor,

Ca să tresar din amorţire.

Şi poate fără ca să vreau –

Străfulgerat de nostalgie –

Iau drumul visului de foc

Spre înflorita noastră Glie.

Vin să mă-nchin acelei limbi

În care s-au iubit strămoşii.

Dar vor în veacul Douăzeci

Să ne strivească ticăloşii.

Li se mai zice lor mancurţi

Sau, poate, suflete păgâne

Ce-ar vrea de tot să ne tâmpim,

Să n-avem Grai, Pământ şi Pâine.

Ei m-au trimis cândva prin lumi

De-nsângerată zbuciumare,

Dar dragostea de plai şi fraţi

Nu pot mişeii să-mi omoare.

Vin să mă duc la ţintirim,

La moviliţa Mamei mele –

Să plâng în hohotul nocturn,

În faţa stelelor rebele.

Iar mama din al său mormânt,

Ca altădată, să-mi şoptească:

Avem numai un singur grai,

O dulce limbă românească.

20 mai 1989

NOI ȘI EI, COTROPITORII

Ei ne văd prin gura ţevii

De nu vrem să-i ascultăm.

Pentru ei pe lumea asta

Nu mai am decât blestem.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Chiar şi de ne gudurăm

Ca un câine. Pentru dânşii

Nu mai am decât blestem.  

Ei ne văd prin gura ţevii. 

Eu de dânşii să mă tem?

Decât sclav –   mai bine moartea!

Veneticilor – blestem!

Bine-i să te rogi o viaţă

Numai Lui, Lui Dumnezeu. 

Ei ne văd prin gura ţevii, 

Ei ne urmăresc mereu…

Bine-i să te rogi acasă. 

Dar ce vor ei de la noi? 

Ei ne văd prin gura ţevii,

Ei vor sânge şi război.

Bine-i să fii bun la suflet

Ca o pâine, dar să ştii:

Ei ne văd prin gura ţevii –

Pe cei morţi şi pe cei vii.

Omorând, ei se distrează –

Nu de astăzi, nu de ieri.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Vor iertare să le ceri.

Pentru ce? La noi acasă

Vrem şi noi să fim stăpâni.

Ei ne văd prin gura ţevii –

Secole, nu săptămâni.

Noi muncim şi zi şi noapte

Pentru Neamul nostru sfânt.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Sapă pentru noi mormânt.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Spun că noi suntem ţigani;

N-avem fraţi la Timişoara,

Nici surori la Botoşani.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Spun că ne-au „eliberat”.

Dar de câte ori cu tancuri

Glia ne-au însângerat?

Ei ne văd prin Gura Morţii –

Pe români basarabeni…

Lor le trebuie pământuri

Fără de aborigeni.

8 martie 1994

LUI GRIGORE VIERU

În mina cea de aur

A limbii noastre dulci

Ai coborât, Grigore,

Lumină să ne-aduci.

Descântec pentru suflet

Din hăuri să ridici:

Pentru români în viaţă,

Pentru români mai mici.

Tu cânturile-ţi toate

Din dor le-ai făurit.

Eşti neam cu Mioriţa –

Eternul nostru mit.

Tu eşti un nou Luceafăr

Cu sufletul divin,

Din apa cea adâncă

Eşti un etern suspin.

De neamurile dace

Ce vor trăi şi mâine

Să mă închin eu Ţie –

Atâta îmi rămâne.

Eu din străinătate

Nu pot să te sărut,

Dar veşnic lângă mine-i

Poemul tău durut.

1995

GRIG

(Lui Grigore Vieru)

Aşa cu dragoste-i ziceam

În ani de studenţie.

El din enigme făurea

Eternă poezie.

„Alarma” lui o mai păstrez

Ca o relicvă dragă.

Copilăria-n ea îmi văd

Sub struguraşi de fragă.

1995

VENETICII

   De-atâtea războaie

   Cu orice popor –

   E frig şi-ntuneric

   În creierii lor.

24 februarie 1996

MI-E DOR DE-O DULCE ROMÂNCUȚĂ

Mi-e dor de-o dulce româncuţă

Pe care-o tot lăsam să crească.

Dar nu ştiu: e în sat, ori fata

S-a dus cu-o şatră ţigănească.

Era-n amurgul unei zile

Frumoasă – cum nu se mai poate.

Ne-am despărţit pe-o veşnicie,

Căci m-a furat străinătatea.

Şi pân-acuma nu-mi dă drumul,

Mă ţine-n braţe ca în cleşte,

Ca nu cumva să uit de Mumă

Sau a vorbi în româneşte.

Dar dorul este un incendiu,

Un foc nebun când pleci de-acasă –

Să te usuci fără de Ţară

Într-o pădure-ntunecoasă.

Uscându-te cu tot cu doruri,

Nu mai tresari ca altădată…

Dar orice s-ar petrece-n lume

Visez românca adorată.

25 martie 1999

SFÂRȘITUL VIEȚII

Va năvăli şi el – sfârşitul vieţii –

Ca un vârtej prin hăul subteran.

Şi nimeni nu va şti pe plaiul nostru

Că s-a mai stins un om în Kazahstan.

Un om stingher care-a iubit Moldova

Atât de mult şi de zguduitor,

Dar care n-a putut să vină-acasă,

Să moară lângă scumpul său popor.

El va dormi sub pietrele străine

Şi la mormântul lui nu vor veni

Acei pe care chiar şi după viaţă,

Pătimitor, cu foc îi va iubi.

El nu va auzi cum plânge scripca

Şi fluierul cu-atâta jalnic dor…

El niciodată nu se va întoarce

Să guste apa rece din izvor.

De-aceea îşi îngroapă-n rându-acesta

Tot sufletul pe veci însângerat:

Ca el – să se prefacă-n rândunică,

Să zboare spre toţi oamenii din sat.

8 aprilie 2007

* * *

Bătrânii singuratici

Ce merg încet pe drum…

De vremurile grele

Îmi amintesc acum.

Am şaptezeci şi patru

Departe de amici…

Dar unde-nchid eu ochii –

Acolo sau aici?

Aş vrea să plec acasă,

Să mor pe Plaiul meu…

Aproape de măicuţa –

Să nu mai fie greu!

30 noiembrie 20

Strigă către conștiințele noastre sîngele românesc vărsat în brumar-undrea 1942 în Cîmpia Calmucă. Acolo, la Cotul Donului – Cotul Domnului – după cum scria patriotul creștin Vasile Șoimaru într-o carte-document    [1] – acum optzeci de ani a căzut la datorie, printre cei peste 150.000 de militari-martiri, cel puțin și un Sfînt Fără Nume, despre care ne vorbea prin 2009-2010 veteranul de război și excepțional dotatul doctor Iosif Niculescu (†31 undrea 2012). Așa susținea și la 27 răpciune 2012, cînd l-au intervievat Vasile Șoimaru și Roxana Iorgulescu-Bandrabur:

– Eu cred, domnule Șoimaru, că această rîvnă a dv., încununată de succes (cele șase drumuri făcute pînă în prezent în zona conflagrației – n.a.), și posibilitatea care mi-a fost oferită, să fac acest film [este vorba despre documentarul „Eroism și jertfă pe Frotul de Est”, realizat în 2010 de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca” (pe care l-am prezentat și eu cu prilejul comemorării organizate joi 17 brumar 2022, la Biserica Adormirea Maicii Domnului – n.a.], că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de Sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an (2012 – n.a.). De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele Acelui martir, Acelui Sfînt român, Care zace în Stepa Donului…

 Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români…    [2]

Într-un articol-testament datat 26.09.2012, medicul primar chirurg Iosif Niculescu arăta:  „În aceste momente grele de bătrîneţe şi boală, în cursul rugăciunilor de pocăinţă pe care le fac mai cu osîrdie de trei ani de cînd s-a început cercetarea divină, trec şi eu aşa cum a spus-o Sfîntul Ioan al Crucii, prin aşa zisa: „noapte întunecoasă“. Privind înapoi la trista mea viaţă mi-am adus aminte că, paralel încercărilor prin care am trecut, (culminînd cu acelea de) pe front (mai ales în campania de la Cotul Donului), de fiecare dată prima reacţie în faţa primejdiei era să fac semnul Sfintei Cruci şi, cînd am putut, am consemnat evenimentul şi salvarea, aşezînd o troiţă prin care să imortalizez clipa în care (după socotinţa mea), graţie invocării Sfintei Cruci, fusesem salvat. Am învățat aceasta de la Mihai Viteazul.

 Modestele mele contribuţii la statornicirea Cultului Sfintei Cruci să săvîrşească şi celor care citind aceste rînduri să înveţe a face la fel.[…]

Am fost întotdeauna în prima linie, pe front şi la spital unde era primejdia mai mare.  M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanţele şi nici cele mai mişelnice nelegiuiri. De aceea vă spun închinaţi-vă neîncetat şi Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Amin”.    [3]

Dr. Iosif Niculescu avea să plece la Dumnezeu la sfîrșitul lui 2012, în vîrstă de 98 de ani, după ce făcuse aceste capitale mărturisiri pentru posteritate, să-L întîlnească pe Sfîntul Fără Nume ori, probabil, pe Sfinții Fără Nume căzuți la Cotul Donului…

În amintirea jertfelniciei fără seamăn a majorității românilor iubitori ai țarinii străbune și, totodată, ca mărturie a harului expresiv al unora dintre acești anonimi pe ale căror oase a putut fi edificată o bună parte a statului român modern, autorii volumului „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” citează o perlă a liricii pe care aș fi inclus-o spre memorare și analiză într-un manual de literatură (în situația că s-ar fi putut împlini visul meu pedagogic de a avea un învățămînt de stat ridicat la înălțimea moralei creștine, cu educatori, învățători și profesori trăitori creștini):

„Nu plânge, Maică Românie”

 „Nu plânge, Maică Românie,/ Că am să mor ne᾽mpărtășit!/ Un glonț pornit spre pieptul tău,/ Cu pieptul meu eu l-am oprit…// Nu plânge, Maică Românie!/  E rândul nostru să luptăm/ Și din pământul ce ne arde/ Nicio fărâmă să nu dăm!// Nu plânge, Maică Românie!/ Pentru dreptate noi pierim;/  Copiii noștri, peste veacuri,/ Onoare ne vor da – o știm!// Nu plânge, Maică Românie!/ Adună tot ce-i bun sub soare;/ Ne cheamă și pe noi la praznic,/ Când România va fi Mare!” (Versuri găsite în ranița unui soldat mort în toamna lui 1918, pe Muntele Sorica din Carpați)[4].

Ion Iachim, un prozator român de frunte (n. 1 gerar 1950, Cornova), fiu al unui militar salvat prin voia Proniei Cerești din infernul calmuc, a realizat o trilogie care, de asemenea, ar merita studiată într-o Școală românească neîncorsetată („corect“ – sic!) politic: „Decameron basarabean” (2005), „Cireșe pentru Mareșal” (2012) și „Ninge aspru la Cotul Donului” (2017). Din acest al treilea răscolitor roman (cartea am primit-o în dar de la același neobosit și foarte drag prieten Vasile Șoimaru din Chișinău), a cărei cronică literară am publicat-o în nr. 17 / 2018 al „Revistei de lingvistică și cultură românească    ”[5], am ales să schițez dinaintea auditoriului din 17 brumar a.c. tensiunea momentelor de luptă și îndeosebi portretul sufletesc al militarului român trimis la datorie dar abandonat-trădat de un aliat nevrednic: „Ostașii români, răriți tare după tirul de artilerie de la început, se mirau de iureșul compact al inamicului. Veneau și veneau. Ei nu știau că votca luată înainte de atac și ordinul nr. 227 al lui Stalin „Nici un pas înapoi!“ îi făceau pe ruși eroi.

Apoi tunurile românești, care mai erau «vii», au încetat, unul după altul, să tragă. Li se terminaseră obuzele și, în relativa liniște ce se așternuse deasupra pozițiilor românești, se auzeau gloanțele bîzîind pe deasupra ostașilor sau fîșîind în pămîntul acoperit cu zăpadă. Altele se loveau de scutul tunului, turtindu-se, ca niște muscoi în plin zbor ce iau contact cu parbrizul unui camion.

 Bateriile anticar tăceau. Alături mai bătea o mitralieră antitanc. Părea să fie o mitralieră germană MG-42. După vreo două tiruri a amuțit.

– A fost ucis cățelarul sau i s-au terminat și lui benzile…, observă Moțmășcat.

Tunarii din bateria vecină au pus trotil în țevile fiecărui tun și le-au aruncat în aer. Servanții lui Damaschin nu aveau nici trotil.

 S-a auzit un murmur de mirare și groază. Ostașii priveau spre Don. Acolo carele de luptă rusești, cărora li s-au adăugat niște colaci umflați, treceau rîul, deveniseră tancuri amfibii. Ostașii români, care nu mai aveau muniție, au început să alerge spre spatele frontului. Îi coseau și gloanțele, și obuzele trase din tancuri… Vînturile s-au zburlit și ele. Băteau în rafale, ca niște benzi de oțel.

Lazăr Bujor, ochitorul de tun, dacă i s-au terminat obuzele, a luat închizătorul de la tun în brațe, ca pe un copil mort, și a pornit încet în retragere. Din ochi îi curgeau lacrimi de durere, de neputință…”.[6]

Războaiele nu constituie soluții în nicio situație geo-politică, oricît de complicată ar fi ea și doar creștinismul oferă cu adevărat calea conviețuirii armonioase planetare. Numai că, prin uneltele sale aservite unor false teorii, potrivnicul iubitor de minciună, de trădare și de moarte atrage mereu de partea lui indivizi bolnavi de lăcomie, de grandomanie ori de-a dreptul posedați demonic care studiază și se perfecționează în arta dezbinării, a urii camuflate în interese globale.

Cele petrecute la Cotul Donului au valoare exemplară, de aceea n-avem dreptul să uităm. Noi, românii, avem încă timp să tragem concluzii, cercetînd istoria necolorată sovietic a celui de-al doilea război mondial; dar se pare că diavolul a intrat în criză de timp – dovadă cele petrecute în vecinătatea țării noastre, pe un vast teritoriu locuit de strămoși ai strămoșilor noștri, dar acum aflat sub administrație satanic pocită ce susține confruntarea fratricidă și interesele economic-strategice ale acelorași păpușuri ce-au regizat plandemonia.

Să învățăm, deci, din teribilele confruntări armate de ieri și de azi și să nu încetăm să înălțăm rugăciuni fierbinți Sfintei Treimi să înceteze grabnic nebunia ațîțătorilor satanici ai războaielor din lume și în special a acelora răspunzători de confruntarea ruso-ucrainiană. Să ne rugăm, de asemenea, ca pe conducătorii vremelnici ai românilor din prezent să-i lumineze ori să-i împiedice Tatăl Ceresc, Fiul Cel Unul Născut și Duhul Sfînt Mîngîietorul de a lua decizii angajante practic în favoarea vreunuia sau altuia dintre beligeranți, mai ales ținînd cont de flagrantele fărădelegi antiromânești istorice ale acestora.  

——————————————

    [1] Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, ediția a doua, revăzută și completată, autori Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea, Roxana Iorgulescu-Bandrabur, cu texte de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe și Andrei Nicolaescu, Gheorghe Dobrescu, Viorel Cojocaru, redactor și prefațator Vlad Pohilă, Editura Balacron SRL, Chișinău, 2013.

    [2] Op. cit., p. 27. Pe pagina de titlu a volumului primit în dar de la generosul prieten cărturar, călător neobosit și în ultima vreme politician-patriot Vasile Șoimaru – coordonator, autor al proiectului Românii din jurul României și rafinat artist fotograf grație căruia volumul este îmbogățit sugestiv prin Capitolul XV. Cotul Donului și Stepa Calmucă în imagini de ieri și de azi (pp. 161- 200) – am primit dedicația datată 2 undrea 2014: Pentru profesorul Mihai Floarea, cu aleasă prețuire și recunoștință din partea autorului.

    [3] https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/262/cultul-sfintei-cruci-m%C4%83rturii

    [4] Cf. op. cit., p. 159. Am îndreptat tacit ortografia și punctuația.

    [5] V. Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943)

    [6] Ion Iachim, Ninge aspru la Cotul Donului, Editura Serebia, Chișinău, 2017, pp. 65-66.

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/ganduri-la-comemorarea-a-opt-decenii-de-la-batalia-de-la-cotul-donului?fbclid=IwAR1dI_42RdxUQgmNxZct4SfUB8AJmnHCQcbZFtpoixEIV8Camvlqg6hSoso

O SIMETRIE CIUDATĂ: „PATA ROȘIE” DE PE FRUNTEA LUI MIHAIL GORBACIOV ȘI „PATA VERDE” DE PE HARTA EUROPEI…

Gânduri venite în cele 8 nopți de insomnie de după cele 8 fusuri orare, pe care le-am străbătut cu greu, de la Chișinău la Iași, Viena, New York, Detroit, Cleveland, Chicago și viceversa.

”Pata roșie” de pe fruntea lui Gorbaciov a dispărut odată cu el, acum șase zile; „Pata verde”, înverzită și mai tare pe vremea lui Gorbaciov, de către subalternul său Lukianov, cel care a planificat ambele regiuni separatiste de la noi, în spațiul pe care ea, „Pata verde”, îl reprezintă, treburile economice și sociale, nu …vor să meargă bine, de parcă „mai marii Estului” prin reprezentanții lor locali și-ar dori să demonstreze că noi suntem cu toții „proștii satului” (nici măcar ai statului!) și nu suntem capabili să ne autoguvernăm, și că doar alături de ei, în fosta u.r.s.s. sau în actuala c.s.i., ne-ar fi locul …cel de veci!!!
După cum bine observăm, forțele negre de …roșață, inclusiv unele cu toate trei culori pe sigla lor, se consolidează văzând cu ochii, la comanda „nu știu cui?”, și n-au de gând să ne lase în pace să creștem economia și nivelul de trai al populației noastre atât de rezistente pe parcursul istoriei ultimilor trei decenii…
…Mai devreme ori mai târziu și „pata verde” va dispărea de pe harta Europei numai că nu mai devreme (alții zic că se poate și mai devreme!), ci când se va coace definitiv UNIREA EUROPEANĂ A CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI… Mi-aș dori și eu …mai devreme, dacă n-ar fi acest război de lungă durată alături de noi și dacă nu m-aș teme prea tare de o nouă “eliberare”, ca cea din 28 iunie 1940…
Ei, oponenții și consultanții lor din umbră îi vor jos! pe Maia și PAS-ul cel tânăr ctitorit de ea acum câțiva ani, cu toate că, știu eu dar și ei, prea bine cine va veni în locul acestora dacă alegătorii nu vor înțelege cine, de unde și de ce cresc prețurile; Nici măcar DA-ul și câte un Chic sau Purice rătăcit acolo, ci direct cele trei componente finanțate de Est-ul sălbatic, vor veni să ne mai fericească câteva decenii la rând!!!…

05.09.2022

Cititorii JURNALULUI.MD cunosc secretul jurnalistului Pavel Păduraru: noaptea scrie ziua doarme… Într-una din nopțile de august 2022, nedormite de el, m-a găsit on-line pe NET, mi-a  telefonat, două ore m-a „terorizat” cu întrebări de tot soiul și iată ce-a ieșit: Un interviu de două ore de după miezul unei nopți de vară toridă, publicat în JURNAL.MD de Ziua Limbii Române, 31 august 2022… Recunosc, titlul și intertitlurile nu-mi aparțin și nici nu-mi prea plac, dar de restul textului nu mă dezic… Vă urez lectură plăcută, dar dacă va fi neplăcută nu dați vina pe Șoimaru și nici pe Păduraru, pentru că încercarea vină n-are… De la București am și-o primă reacție la interviu și mai multe comentarii favorabile… Iată una din ele:

„Sunt entuziasmat, pentru prima dată citesc și înțeleg  o expunere (un interviu)  de mare clasă, un adevarat Manifest de chemare la luciditate, cu o analiză istorică sintetică a situației politicii din R.Moldova de-a lungul ultimelor decenii. FELICITĂRI, FELICITĂRI, FELICITĂRI !  Este minunat de clară, cu explicații argumentate și convingătoare. Deschizi cu vorbirea matale ochii oamenilor, să înteleagă, să nu mai fie manipulați. Ești un om de mare curaj și cu dreaptă judecată. Te admir pentru tot ceea ce tipărești sau expui oral, dar sper că va rămâne și imprimat pe hârtie…” ȘI MAI ZIC: De la laude exagerate …nu-mi cresc urechile deloc!!!

Dar iată și interviul din JURNAL.MD:

INTERVIU // Deputatul Șoimaru: „Businessul politic în R. Moldova este cea mai rentabilă afacere de pe globul pământesc”

Partidul Șor ar fi gata să voteze limba română, în cazul în care dosarele contra membrilor săi ar fi clasate. Recenta solicitare a deputaților primului Parlament către Sandu și Iohannis, privind unirea neîntârziată a R. Moldova cu România, în condițiile actuale nu este decât o provocare la adresa rușilor pentru a ne „elibera” de „ocupația românească”. Liderii unioniști de la noi au fost cei mai mari inamici ai Unirii, iar unionismul a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri în R. Moldova. Sunt declarațiile făcute într-un interviu pentru Jurnal.md de către deputatul PAS, Vasile Șoimaru, semnatar al Declarației de Independență și unul dinre fondatorii ASEM.

– Dle Șoimaru, cum vedeați viitorul R. Moldova atunci când ați semnat Declarația de Independență?

– Vedeam R. Moldova ca pe al doilea stat românesc, separat odată și pentru totdeauna de Rusia. Unii spun că a doua zi ar fi trebuit să ne unim cu România și cred că au dreptate, dar eu atunci nu mă gândeam la asta. Știam că acest lucru oricum se va întâmpla, dar nu atât de simplu, pentru că în realitate nici un mal, nici celălalt al Prutului nu se vedeau împreună. Românii simpli visau la Unire, dar clasa politică de la București, subordonată Uniunii Sovietice în frunte cu Gorbaciov, era împotrivă. Nu în zadar Moscova și-a promovat candidatul la funcția supremă în România. Aurel Preda de la București, autorul Declarației de Independență, îmi spunea că, în 1992, Snegur a trimis doi oameni la București: pe Vasile Nedelciuc și pe Anatol Plugaru. Numai că eu nu cred că al doilea a fost Plugaru, presupun că era altcineva. Cei doi au propus modificarea Constituției României, astfel ca documentul să prevadă o nouă funcție de vicepreședinte al țării, care urma să-i revină lui Snegur. Să știți că Iliescu nu a recționat imediat, ci a fost împotrivă numai după ce a primit astfel de indicații de la Moscova.

„Scopul mișcării unioniste a fost de a stopa cu orice preț unirea celor două state românești”

– În primii ani de independență, dreapta politică de la noi fiind reprezentată de mișcarea unionistă, se părea că mai devreme sau mai târziu Unirea oricum va avea loc. Astăzi, după toate schimbările la față ale foștilor lideri unioniști, care credeți că a fost rolul acestei mișcări și cine a dirijat-o din umbră?

– Scopul mișcării unioniste a fost și este de a stopa cu orice preț unirea celor două state românești, ceea ce s-a văzut și din faptele exponenților ei. La 1 decembrie 1991, un grup de deputați de la Chișinău și București au fondat Consiliul Național al Unirii și au elaborat o declarație de unire. Eram și eu, și Sava Platon, alături de ei în Piață, dar nu ne-am regăsit în lista lor. „Tu de ce n-ai nimerit acolo?”, mă întreabă Sava. „Aș fi vrut, zic, dar nimeni nu m-a întrebat.” „Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni”, mi-a spus el. Atunci noi doi am ieșit la tribună și am cerut să fim primiți în Consiliu. Așa a apărut vorba că cei care se dau mare unioniști aveau un alt rol.

Citiți cartea lui Voronin, publicată recent, și veți vedea cum el, fără să-și dea seama, își deconspiră marii prietenii pe care i-a avut în mișcarea unionistă. Unul dintre aceștia a fost Ilie Bratu, care la 7 aprilie 2009 a declarat că nu mai avem nevoie de parlament, guvern, președinte, căci le avem pe toate la București. Voronin vorbește despre Bratu, dar nu-i dă numele, crezând că noi nu-l vom cunoaște. În acele zile și Valeriu Matei a ținut un discurs asemănător și Natalia Morari era de acord cu el. Acum înțelegem că, fără astfel de declarații, Voronin n-ar fi putut acuza România de implicare în acele evenimente.

Cu alte cuvinte, mișcarea unionistă nu a fost formată de unioniști și tot ce a făcut ea a fost împotriva Unirii. Declarațiile liderilor ei și toate protestele lor au prins foarte bine rușilor, dar și unor români de dincolo de Prut care reprezintă compania „Lukoil”, dar și celor care s-au făcut cu apartamente în România ori s-au căsătorit a nu știu câta oară cu fete din rândul tinerilor unioniști. Toți doar au profitat, după ce au prins nada ce li se întindea. Să nu uităm că din Rusia ni s-a spus că toate fronturile populare din fostele republici sovietice au fost formate de către KGB, cu scopul de a opri mișcarea acestor popoare către independență. La noi însă, potrivit lui Selezniov, președintele parlamentului rus, s-a urmărit compromiterea unirii cu Patria Mamă. De aceea nu mă mir astăzi, când colegii mei din primul parlament mă acuză că nu am semnat scrisoarea deschisă prin care ei le solicită lui Klaus Iohanis și Maiei Sandu să facă Unirea în aceste zile, când Rusia a invadat Ucraina. De fapt, ei caută astfel să-i întărâte pe ruși să ne „elibereze” iarăși de „ocupația românească”. Cum putem face lucruri atât de nesăbuite?

– Vreți să spuneți că acum ar fi cazul să renunțăm la propagarea idealului Unirii?

– Putem să-l propagăm zilnic, dar trezește nedumerire faptul că mulți actuali apărători ai acestui ideal, care în august 1991 n-au avut nimic de spus în acest sens, au apărut cu o asemenea propunere într-un moment când istoria noastră este atât de neagră. Acum, când războiul e la un pas de noi, nu ne lipsește altceva decât să ieșim cu un astfel de proiect și rușii vor sări îndată să ne „elibereze” de români. Pe când Unirea, dacă ne-o dorim, trebuie făcută odată și pentru totdeuna, fără gălăgie, fără grabă. Ea trebuie clădită temeinic, cu acceptul cetățenilor ambelor state românești. Asta a fost și gafa celor din Frontul Popular care, în loc să clădească Unirea, doar au țipat-o la microfoane.

– Era Iurie Roșca KGB-ist, după cum se spune?

– De unde dracu să știu cine a fost vărul meu de gradul cinci? Nu am argumente, dar faptele lui vorbesc despre asta. În 1989, a trecut de la televiziune la Uniunea Scriitorilor, alături de mulți fruntași ai mișcării unioniste, pentru un salariu de două ori mai mic. În tinerețea sa, bietul de el a călcat pe greble de mai multe ori și a fost nevoit să-și ducă soarta pe traseul pe care-l vedem – de la unionist la adeptul lui Dughin.

„Chișinăul niciodată nu și-a dorit să soluționeze conflictul transnistrean”

– Dacă unirea ar fi avut loc în 1991, ar fi existat riscul să pierdem regiunea transnistreană și cea găgăuză?

– Oamenii din cele două regiuni nu au gândit așa ca astăzi, până li s-a băgat în gură ideea de a opri mișcarea unionistă. Dacă peste două sau trei ore după declararea independenței, ar fi fost proclamată Unirea, totul ar fi fost mult mai simplu. La acea vreme, am fi putut rezolva toate problemele, fără să avem nevoie de articolul 13 din Constituție și multe alte mizerii de care nu putem scăpa nici acum. La urma urmelor, am fi putut ceda Ucrainei regiunea transnistreană, cerându-i în schimb Basarabia istorică și Bucovina până dincolo de Cernăuți. Iar autonomia găgăuză nu este atât de tare, încât să dicteze ceva. Găgăuzilor li se bagă în gură și ei se exprimă, însă cu totul altfel văd lucrurile oamenii cu carte. De exemplu, Constantin Taușanji, doctor în economie, fondatorul Universității din Comrat, a fost deputat în primul parlament și a votat independența R. Moldova. Și el luptă până în prezent cu toate tâmpeniile de acolo, muncind în continuare pentru salvarea culturii găgăuze.

– A avut Chișinăul vreun interes de a nu soluționa conflictul transnistrean?

– Chișinăul niciodată nu și-a dorit acest lucru, la fel ca și Moscova. Până în 2019, autoritățile noastre au avut interese economice prea mari pe această filieră. Toți au supt din țâță transnistreană și s-au gândit la acumularea primitivă a capitalului, din care puteau fi finanțate partide întregi. Dacă la Chișinău ar fi existat o voință politică de fier în acest sens, dorințele Rusiei ar fi scăzut. Kremlinul și-a dorit întotdeauna resetarea URSS, dar vedeți ce se întâmplă acum, când rușii, din cauza lăcomiei lor, pot să piardă chiar și Federația Rusă, după războiul cu Ucraina.

„Nu a scăzut interesul față de unionism, ci cotațiile businessului unionist”

– În timp ce interesul electoratului față de partidele unioniste scade dramatic în ultimii ani, sondajele arată că numărul unioniștilor crește. Cum vă explicați această situație?

– Electoratul nostru demult ar fi votat unirea, dar acești așa-ziși unioniști luptă doar pentru a câștiga o bucată de pâine din politică. Asta e tot ce au învățat ei de la 1989 încoace. Au pompat mulți bani de peste Prut și s-au ales cu fel de fel de case și mirese tinere. Unionismul nu a fost scopul, ci businessul lor. Să știți că businessul politic în R. Moldova este cea mai rentabilă afacere de pe globul pământesc. Prin urmare, la noi nu a scăzut interesul față de unionism, ci cotațiile businessului unionist. E adevărat că unii dintre liderii acestei mișcări nu sunt împotriva Unirii, dar s-ar bucura să tărăgăneze procesul, căci asta e pâinea lor. În situația creată, singura noastră șansă este să luptăm pentru integrarea în UE, unde nu există granițe. Atunci nu va trebui să facem declarații de Unire în beneficiul personal al cuiva, dar se va întâmpla totul în mod firesc.

– Dar creșterea vădită a dezinteresului față de modificarea articolului 13 din Constituție cum se lămurește?

– În fracțiunea PAS, din care fac parte 63 de persoane, absolut toți vor vota modificarea art. 13 și majoritatea va vota reîntregirea.

– Când?

– Oamenii simpli sunt mai deștepți decât politicienii și înțeleg prea bine că nu articolul 13 ne face săraci, nu din cauza lui nu au ce pune în sobă, nici cu ce fierbe o supă. Totuși, dacă nu acest parlament va modifica acest articol, voi considera că în zadar am candidat pe lista PAS. Nu trebuie să ne grăbim, pentru că această modificare ar putea să nu fie votată, ceea ce ar însemna un eșec. Nu vrem să schimbăm acest articol cu voturile Partidului Șor.

„Cei de la Șor ar vota cu toții limba română și Unirea cu România, dacă li se garantează libertatea”

– Credeți că Partidul Șor ar vota limba română? Și dacă e vorba de apărarea demnității naționale și de ștergerea unei pete murdare de pe obrazul R. Moldova, mai contează cine va vota?

– Contează, pentru că ceea ce vor cere ei în schimb este mai jos de demnitatea noastră. Mai așteptați puțin, că nu vom pleca mâine din parlament, iar Partidului Șor cred că nu i-a mai rămas mult să respire. La această oră, nu avem la cine apela. Dintre comuniști, nimeni nu va vota, dintre socialiști mă îndoiesc că se va găsi cineva, pe când cei de la Șor ar vota cu toții limba română și Unirea cu România, dacă li se garantează libertatea. Vreți să ne descurcăm în asemenea hal?

– Chiar cred că trebuie s-o faceți.

– Nu se poate, aceasta nu va schimba viața celor trei milioane de moldoveni. Să vă spun povestea articolului 13? Frontul Popular a insistat pentru limba română, iar Blocul Țăranilor și Intelectualilor zicea că e o mare rușine să acceptăm propunerea lui Lucinschi de a vota limba moldovenească, între paranteze română. Acum înțeleg că, dacă acceptam propunerea lui Lucinschi, față de care nu am nicio clipă de dragoste, am fi uitat cu toții de moldovenism. Dar cum puteau sălbătăciunile celea de președinți de colhozuri să voteze așa ceva? Astăzi, nu ne ajung patru voturi pentru a schimba articolul 13. Cu Șor nu vom vota, am putea să ne gândim la câțiva socialiști, dar nu știu cine dintre ei va risca să meargă la așa ceva. În orice situație, uitați-vă datorită cui se întâmplă acest lucru. Vedeți cine a participat la ultimele parlamentare și cât de tare au luptat așa-zișii unioniști de la București și de peste tot pentru ca PAS să nu aibă majoritate constituțională.

„Eram la Muzeul Luvru, în fața Mona Lisei”

– Ați fost deputat și în anii 1998-2001. Cum s-a ajuns în 2001 la victoria zdrobitoare a PCRM-ului?

– Lucrurile au fost bine pregătite încă în 2000, când a fost modificată Constituția și am devenit republică parlamentară. Pe atunci făceam parte din PFD, partidul lui Matei, și din comisia pentru CSI și voiam să fiu martorul din opoziție la tratativele cu rușii de la Sankt-Petersburg. Diacov nu era de acord și încerca să-mi închidă gura. La o ședință a parlamentului, am țipat la el că nu are încredere în mine. Ca să mă împace, m-a băgat într-o delegație la Paris, unde am plecat cu el, cu Voronin, cu Sergiu Mocanu și alții. În Franța, Voronin mai mult se afla la Ambasada Rusiei decât alături de noi. Mi-am dat seama că modificarea Constituției era dictată de Kremlin, aceasta fiind unica șansă ca PCRM să preia masiv puterea.

La 28 iunie 2000, aproape de a ne întoarce acasă, la Chișinău s-a hotărât deja că vom fi republică parlamentară. Cred că decizia a fost luată la Paris. În acea zi, când s-au împlinit 60 de ani de la ocupația Basarbiei de către URSS, eu eram la Muzeul Luvru, în fața Mona Lisei. Mă uitam la ea și mă gândeam ce ca fi mai departe cu Basarabia. Seara, Diacov, Voronin și ceilalți membrii ai delegației, în afară de mine, fuseseră invitați la un restaurant. Rămânând singur, m-am întâlnit cu Sergiu Cioclea, unul dintre cei mai buni studenți ai lui Paul Bran, fondatorul și primul rector la ASEM, al cărui adjunct am fost și eu. Sergiu, care mai târziu a devenit guvernator al Băncii Naționale, făcea atunci masteratul la Paris, fiind singurul student care a plecat să-l caute pe Bran pentru a-și cere scuze de la acesta că a fost alungat din R. Moldova de către agrarieni. I-am spus că ai mei s-au dus nu se știe unde, probabil la invitația Ambasadei Rusiei. Așa au vrut să se spele de mine, pentru a nu avea martori negativi la întâlnirile cu CSI. Cred că v-am răspuns la întrebare.

„Ghimpu nu-și poate vinde benzinăriile pe care le-a primit de la Plahotniuc”

– Ce părere aveți despre eșecul rușinos al guvernărillor AIE, în care lumea și-a pus toate speranțele, dar în cele din urmă a fost furată la greu?

– Aici rolul principal i-a revenit lui Mihai Ghimpu. Dânsul a avut niște oameni care votau tot ce le spunea el, iar el vota tot ce-i spunea Plahotniuc. Problema de astăzi a lui Ghimpu este că nu-și poate vinde benzinăriile pe care le-a primit de la Pahotniuc în cadrul unui proces de vânzare-cumpărare a fotoliului de guvernator al Băncii Naționale și a unor funcții de miniștri. Nu demult, Ghimpu le propunea chiar și celor care nu au ochi să-l vadă să-i cumpere benzinăriile. Păcat că a ajuns și el să denigreze în halul acesta mișcarea unionistă. Despre Filat, știu doar că a vrut și el să-și facă mari averi. El s-a angajat să nu-l încurce pe Plahotniuc până când a nimerit într-un hotel de-al lui Șor, unde a făcut sex cu o blondă și gol pușcă vorbea la telfon cu Băsescu. Asta e viața politică de la noi, care arată ce au făcut rușii din Basarabia.

– Ce treabă au rușii cu viața amoroasă a lui Filat?

– Rușii nu lucrează deschis. Credeți că trebuie neapărat Putin să-i spună lui Filat să se culce cu blonda și să-l roage pe Băsescu să-l sune atunci? Aici și-a jucat rolul și lăcomia lui Vlad, pe care a învățat-o la Iași, unde s-a ocupat mai mult de importurile de țigări decât de studii. Să fi fost niște oameni integri atât el, cât și Dorin Chirtoacă, și Andrei Năstase, trebuiau să fie acum alături de Maia Sandu. Dar în viața lor s-au băgat alții, care i-au reorientat și ei s-au lăsat manipulați. Numai Maia Sandu a rămas până la urmă cea care este. Ea nu se implică în porcării, fiindcă așa a fost educată.

„Veniți, măi, la mine, că vă dau jumătate din salariul meu, numai nu urlați prostii”

– Cum am devenit cea mai săracă țară din Europa?

– Pentru că nu s-a investit aproape nimic ca moldovenii să devină mai bogați. Eu nu-i mai ascult pe cei care au semnat alături de mine Declarația de Independență și au primit Ordinul Republicii, dar își bat joc de statul ăsta. Slavă Domnului că am avut tărie de caracter și am refuzat toate ordinele astea. Nu, domnii mei, până a redeveni parte componentă a României Mari, R. Moldova trebuie să arate că poate face ceva. Cu ruși, cu găgăuzi, cu transnistreni, numai dacă vom putea demonstra așa ceva, ne vom mișca înainte.

– Ce ordine v-au fost propuse și de ce le-ați refuzat?

– Nu mi-au fost propuse, chiar am fost decorat prin trei decrete prezidențiale. În 1996, de către Mircea Snegur, cu Meritul Civic, în 2011, de către Marian Lupu, cu Ordinul de Onoare și, în 2012, de către Nicolae Timofti, cu Ordinul Republicii. Pe toate le-am refuzat, nu puteam să le accept, pentru că nu le-am meritat. A fost un noroc al meu să votez și să semnez Declarația de Independență și nimic mai mult. Nu era neapărat să iau Ordinul Republicii, ca să-mi dea 500 de lei lunar la pensie, un loc călduț la Cimitirul Central și nu știu ce dracu mai este acolo.

– Astăzi, cum vedeți viitorul acestui stat?

– Acest stat trebuie să ajungă la un nivel oarecare, încât să merite să revină acasă, în România Mare. Dar cu haosul de aici și cu rușii din Tiraspol, și cu găgăuzii care-s puși la cale de ruși, nu are nicio șansă. Băi, unioniștilor așa-ziși, nu mai cerșiți atâta „eliberare” de la ruși, că veți muri și voi. Nu înțelegeți atâta lucru sau vreți cu orice preț să ajungeți la treucă, pentru că muriți de foame? Veniți, măi, la mine, că vă dau jumătate din salariul meu, numai nu urlați prostii. Șansa noastră este să muncim un an sau doi pentru R. Moldova și cred că cei care astăzi ne conduc vor face o faptă uriașă în istoria neamului românesc: Ori ne unim cu România prin UE, ori primim pe veci armata rusă în R. Moldova.

(Pavel Păduraru)

https://www.jurnal.md/ro/news/1603352d52a63844/interviu-deputatul-soimaru-businessul-politic-in-r-moldova-este-cea-mai-rentabila-afacere-de-pe-globul-pamantesc.html?fbclid=IwAR1KvBuXq6CwLZDOhj4dv90ajQrhmLDYC8R0FAYorKlFjI2rXNj8kLVcq3o#.Yw8FCbZ3ix0.facebook

Am fost decorat de trei ori în viața mea cu distincții de stat ale Republicii Moldova: medalia Meritul Civic (1996), ordinul de Onoare (2011) și Ordinul Republicii (2012), și toate trei pentru că am votat și semnat Declarația de Independență a R. Moldova. Deaceea le-am și refuzat imediat după decorare… Numai că doar Președintele Nicolae Timofti mi-a întrat în voie emițând un alt decret prin care mi-a retras doar Ordinul Republicii… De alte două distincții n-am reușit să mă debarasez nici după 26 de ani și nici după 11 ani de la decorare…

Mă enervează cumplit momentele când plutind pe NET îmi apar în cale informații biografice despre mine publicate cândva pe undeva, informații în care sunt menționate și cele trei distincții de stat cu care cândva am fost decorat, dar pentru că nu le-am meritat le-am refuzat și despre asta publicul am anunțat…

Iată de ce, în această clipă, voi recurge la ultima posibilă variantă de a mă debarasa și de primele două distincții de stat, adresându-mă pe această cale a Internetului cu A TREIA SCRISOARE DESCHISĂ UNUI PREȘEDINTE AL R. MOLDOVA, Doamnei Maia Sandu, ca să-mi retragă și celelalte două distincții, Meritul Civic și Ordinul de Onoare, așa precum a făcut-o Nicolae Timofti cu …Ordinul Republicii. Mai ales că din surse demne de încredere după Dodon nimic n-a mai rămas în safeul prezidențial cu distincții; Nici măcar cei doi interimari n-au PLOUAT ATÂT DE TORENȚIAL CU ORDINE ȘI MEDALII PRECUM A FĂCUT-O ACEST DODON DE SADOVA numai să-și salveze cel de al doilea mandat prezidențial, unica garanție că nu va nimeri în „Internatul nr.13”… Și câtă dreptate a avut mititelul… Dar iată și SCRISOAREA A TREIA cu trei anexe necesare la ea.

SCRISOAREA A TREIA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova.

Mult stimată doamnă Președintă Maia Sandu,

După cum Vă este binecunoscut sunt unul din cei 277 de deputați ai primului Parlament al R. Moldova care au votat și au semnat, pe 27 august 1991, Declarația de Independență .

Pentru acest vot istoric am fost decorat, ca și alți deputați, cu trei distincții de stat: medalia Meritul Civic, în august 1996, la împlinirea a cinci ani de la proclamarea Independenței; Ordinul de Onoare, în august 2011, la împlinirea a 20 de ani de Independență; și Ordinul Republicii, în decembrie 2012. Toate aceste trei distincții le-am refuzat argumentându-mi decizia cu următoarele cuvinte preluate parțial dintr-o altă scrisoare a mea atașată, adresată altui președinte al R. Moldova, pe data de 6 octombrie 2011: …Rog să anulaţi partea de Decret prezidențial ce mă vizează, subliniind, concomitent, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile (când le voi avea!), însă niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie doar pentru că am avut norocul să fiu participant la proclamarea Independenţei. Să fiu deputat în acel moment a fost o întâmplare, iar faptul că am votat un document epocal, Declaraţia de Independenţă, n-a fost altceva decât o şansă dintr-un milion, o mare onoare pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu. Pentru aceasta  însă, consider eu, nu mi se cuvine o distincție de stat.

Dacă Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, printr-o minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, nici atunci nu aş accepta o distincţie pentru aceste merite.

Rog majoritatea colegilor din primul Parlament să nu mi-o ia în nume de rău: sunt niște principii pe care nu eu le-am inventat dar de care mă voi conduce mereu…

Declar acest lucru și astăzi, după 31 de ani de la proclamarea Independenței, pentru că UNII colegi deputați, care au votat Declarația de Independență se consideră „fondatori ai Statului Republica Moldova”, ridicând toate distincțiile oferite de acest stat independent, unii, autoporeclindu-se „unioniști” convinși, după care zilnic înjură Republica Moldova ca la ușa cortului, cu cele mai urâte cuvinte existente în DEX-ul Limbii Române, cum ar fi: „RîMî”, „Republica lui Molotov și Ribbentrop”, „republicuță”, „țărișoricuță” etc. Acestor „fondatori”  le promit că în acest legislativ voi veni cu un amendament la legislația în vigoare care i-ar lipsi de toate onorurile și de toate distincțiile de care au beneficiat până în prezent pentru acel vot istoric!!!…

Iată de ce Vă rog frumos, Doamnă Președintă, să emiteți un Decret permis de legislația în vigoare care mi-ar ușura existența, și care ar anula partea din cele două Decrete prezidențiale din august 1996 și august 2011 ce mă vizează personal, cu privire la decorarea mea cu medalia Meritul Civic (1996) și Ordinul de Onoare (2011). Rog insistent pentru că până în prezent doar partea de Decret prezidențial cu privire la decorarea mea cu Ordinul Republicii (2012) a fost anulată, la insistența mea, de către ex-președintele Nicolae Timofti, în ianuarie 2013, gest pentru care îi sunt recunoscător. Vă voi fi recunoscător și Dumneavoastră dacă veți găsi o prevedere legislativă ce V-ar permite, după 26 și 11 ani de la decorare, să emiteți un astfel de Decret prezidențial ce ar anula, la rugămintea mea,  acele prevederi.

Cu tot respectul și recunoștința mea,

Vasile Șoimaru, deputat în Parlamentele de legislatua 1990-1994, 1998-2001 și 2021-…

Chișinău,

08.08.2022.

Anexa 1 (2013)

SCRISOAREA A DOUA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova și publicată în cotidianul Adevărul din 21 ianuarie 2013  

Mult stimate domnule Preşedinte Nicolae Timofti,

Începând cu data de 25 decembrie 2012, aşteptam o ocazie, de exemplu Ziua Culturii Naţionale, să vă mulţumesc călduros pentru curajul şi înţelepciunea declaraţiei dvs. făcută în ajunul Crăciunului în cadrul interviului acordat publicaţiei austriece „Die Presse“, în care aţi pus semnul egalităţii între simbolurile comuniste bolşevice şi cele fasciste naziste. Însă n-am avut această posibilitate pentru că în seara zilei de 28 decembrie am citit informaţia despre semnarea Decretului prezidenţial cu privire la decorarea cu Ordinul Republicii a celor 227 de deputaţi din primul Parlament, care au votat/semnat pe 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă, dar care încă nu fuseseră decoraţi cu ordinul suprem. Pe 11 ianuarie a şi fost publicat decretul cu pricina în „Monitorul Oficial“, însă eu, aflându-mă departe de Chişinău, n-am reuşit să reacţionez în aceeaşi zi.

Dar „reacţia“ dorită, domnule preşedinte, constă în următoarele: pe 26 august 1996 am refuzat să ridic Medalia „Meritul civic“, iar pe 26 august 2011 am refuzat să ridic Ordinul de Onoare, fiind decorat pentru simplul motiv că am votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Să fiu deputat în acel moment a fost o întâmplare, iar faptul că am avut ocazia să votez un document epocal, Declaraţia de Independenţă, n-a fost altceva decât o şansă dintr-un milion, un mare noroc pentru care îi mulţumesc Domnului, şi doar pentru asta nu mi se cuvine o distincţie de stat.

Pe 6 octombrie 2011 am publicat în cotidianul „Adevărul“ o Scrisoare deschisă prin care mi-am exprimat refuzul de a accepta Ordinul de Onoare şi am argumentat acel refuz. Numai că lucrătorii de la Preşedinţie n-au citit scrisoarea dată şi, pe 24 ianuarie 2012, m-au telefonat colegii de la Asociaţia „Parlament-90“ invitându-mă pentru data de 6 februarie 2012 la o şedinţă festivă, unde trebuia să fie înmânate acele distincţii. Ca să scap de „belea“ am fost nevoit să-i trimit un mesaj lămuritor unicului ex-consilier prezidenţial pe care îl cunoşteam.
Mă miră faptul că nici colaboratorii de azi care vă pregătesc proiectele de documente nu v-au informat despre această decizie a mea. De aceea, domnule preşedinte, mă văd nevoit să revin la ferma mea decizie de a nu accepta distincţia dată. Ca să nu repet toate motivele refuzului meu care apar în scrisoarea publicată pe 6 octormbrie 2011, anexez materialul respectiv la această nouă scrisoare deschisă.

Sunt nevoit să ating şi aspectul pregătirii proiectului decretului prezidenţial, din 28.12.2012, cu cei 227 de votanţi ai Declaraţiei de Independenţă. Unii dintre ei, imediat după proclamarea independenţei au şi negat-o, alţii, peste trei ani (1994), au pregătit şi au votat o Constituţie care a neglijat şi a falsificat conţinutul certificatului de naştere al noului stat, Declaraţia de Independenţă, în care au instalat o adevărată bombă cu neutroni (articolul 13 şi altele) pentru existenţa păcii şi echilibrului în Republica Moldova pentru următoarele decenii. Unii n-au dorit să semneze nici măcar simbolic, pe 26 aprilie 2010, duplicatul Declaraţiei de Independenţă, furată pe 7 aprilie 2009 din seiful nr.1 al Legislativului Republicii (parlamentare!) Moldova, nu fără implicarea unor „falşi amici“ ai Parlamentului Independenţei, care aveau misiunea să ferească acest document epocal de ochii albaştri ai neokominterniştilor roşii, aflaţi în acele zile la guvernare.

Nu este deloc simplu să accepţi o distincţie de stat alături de unii falşi unionişti, care niciodată nu vor vota pentru înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi reîntregirea României interbelice, dar şi alături de unionaliştii care zi şi noapte visează momentul „Z“ când Republica Moldova ar fi împinsă într-o structură-xerocopie a defunctului URSS.
Decât să fi fost decoraţi nemeritat cu Ordinul Republicii aceşti inşi, mai corect era să fie decorat măcar cu Medalia „Meritul Civic“ adevăratul autor al proiectului Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, care, din cauza pretinşilor „autori“ şi „redactori“ lăudăroşi şi invidioşi ai acestui document, nici măcar n-a fost invitat la manifestările consacrate aniversării a 20-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, pe 27 august 1991.

Nu pare corectă nici decizia de a-i decora a doua oară, pentru acelaşi „merit“, cu Ordinul Republicii, pe cei 53 de deputaţi care au fost decoraţi pe 26 august 2011cu Ordinul de Onoare… Sau poate le vor fi retrase acele distincţii? Dar poate ei singuri vor restitui distincţiile nemeritate? Sau poate, ca să se facă dreptate, li se vor înmâna în plus câte un Ordin de Onoare celor decoraţi pe 26 august 2011 cu Ordinul Republicii? Încurcată treabă… Oare cine v-a pus în această situaţie jenantă? Nu cumva oamenii lui Lucinschi din preajmă?
În consecinţă, reiterez cele subliniate în Scrisoarea deschisă publicată pe 6 octombrie 2011: „…Rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!“

Cu deosebită stimă şi aleasă preţuire,

VasileŞOIMARU,
votant/semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova

P.S. Sunt de acord cu acei colegi care consideră că această formă de adresare către un şef al statului seamănă foarte mult cu o încercare de a-ţi face o imagine de „erou al zilelor noastre“, de aceea rog să fiu iertat pentru acest gest, deoarece nu am alte posibilităţi pentru a ieşi din această situaţie incomodă în care mă aflu.

Anexa 2 (2011)

 SCRISOAREA ÎNTÂIA DESCHISĂ

adresată Președintelui Republicii Moldova și publicată în cotidianul ADEVĂRUL din 6 octombrie 2011

Mult stimate domnule Preşedinte interimar Marian Lupu,

Mă aflam pe patul de spital când ai mei mi-au adus Monitorul Oficial în care a fost publicat decretul prezidenţial cu o nouă listă de deputaţi din primul Parlament, decoraţi cu distincţii de stat „cu prilejul aniversării a 20-a de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi în semn de profundă recunoştinţă pentru contribuţia deosebită la afirmarea statalităţii”.            

Prin acest decret am fost decorat şi eu, a doua oară în viaţă, cu o distincţie de stat: cu Ordinul de Onoare pentru meritul deosebit că am votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, pe care n-am scris-o, n-am redactat-o, nici măcar o virgulă n-am pus în textul ei. Şi prima dată, la 26 august 1996, la aniversarea a cincea a proclamării Independenţei, am fost decorat în ajunul campaniei electorale prezidenţiale, pentru acelaşi merit, cu medalia Meritul Civic. Atunci, în sala de şedinţe a primului Parlament, nu mi-a ajuns curaj să refuz această distincţie în faţa colegilor mei de Parlament, colegii din Partidul Forţelor Democratice, Vasile Nedelciuc, Alexandru Moşanu şi Valeriu Matei, refuzând-o în ajunul şedinţei date, motivând refuzul prin abaterea conducerii de atunci de la spiritul Declaraţiei de Independenţă. De aceea, la ieşirea din clădirea Preşedinţiei, i-am lăsat medalia consilierului prezidenţial, care, la rândul său, i-a transmis-o responsabilului pentru distincţii de stat. Explicaţia o publicasem în ziarul „Mesagerul”, într-un articol mare intitulat „Distincţiomania la moldoveni sau Ploile torenţiale cu ordine şi medalii”, care conţinea, printre altele, şi următoarele compartimente-argumente: Gloria Muncii – fără muncă; Meritul Civic – fără merite; chiar dacă rezultatele lipsesc, totuna plouă cu distincţii.

Au trecut de atunci 15 ani, dar nimic nu s-a schimbat sub soarele Moldovei: multe ordine şi medalii fără muncă şi fără merite, cu Ordinul Republicii (Independente!) se decorează, ca şi atunci, unionalişti şi unionişti. Este penibilă situaţia mea pentru care votul pro Independenţă a fost o întâmplare, un noroc, şi nu o posibilitate să am azi o pensie de fost nomenclaturist sovietic, să fiu decorat cu distincţii de stat, să fiu înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău fără plată sau să dispun pe viaţă de paşaport diplomatic. Singurul meu merit în acest caz a fost că am obţinut victoria asupra celor 12 concurenţi electorali în alegerile din februarie-martie 1990 ca să ajung la cruciala zi de 27 august 1991 şi să votez Independenţa. Cu cine oare aş fi asemuit eu dacă aş accepta azi o distincţie mai mare după ce am refuzat atunci una mai mică pentru acelaşi merit?

Mă mai ţine o frână: pe 1 decembrie 1991 am aderat din convingere la Consiliul Naţional al Reîntregirii şi până azi n-am ieşit din acest consiliu, chiar dacă el nu mai activează. Mai mult, nici azi, după 20 de ani de aşa-zisă Independenţă, nu văd altă salvare pentru neamul meu din Moldova, pentru cele 2,5 milioane de români basarabeni, decât lichidarea consecinţelor Pactului dintre cei doi mari fascişti ai secolului XX: comunistul Iosif Stalin-Djugaşvili şi socialistul Adolf Hitler- Schicklgruber.

În concluzie, domnule preşedinte interimar Marian Lupu, rog să anulaţi partea de decret care mă priveşte, subliniind, totodată, că n-aş fi refuzat această distincţie pentru merite reale şi rezultate palpabile, dar niciodată nu voi accepta vreun ordin/medalie pentru simplul noroc că am fost participant la proclamarea Independenţei. Chiar dacă, prin minune, Republica Moldova ar supravieţui independentă până la aniversarea a 50-a şi dacă, tot prin minune, aş rămâne ultimul votant al Independenţei în viaţă, n-aş accepta o distincţie pentru aceste merite. Rog prietenii şi colegii din primul Parlament să nu se supere pe mine pentru această ieşire: acestea sunt principii pe care nu le voi încălca vreodată!

Anexa 3 (1996) 

Distincţiomania la moldoveni sau ploile torenţiale cu ordine şi medalii – o altă calamitate naturală din epoca agrariană. (Compartimentul-“Gloria Muncii” – fără muncă, “Meritul Civic” – fără merite) (Fragment din articolul).

„…La 26 august 1996, am decis, împreună cu alţi colegi din P.F.D., să refuz medalia “Meritul Civic”, acordată deputaţilor din fostul Parlament, ce au votat la 27 august 1991 Declaraţia de Independentă a Republicii Moldova. Am hotărât, totuşi, să merg la întâlnirea de la Preşedinţie, când s-au înmânat distincţiile, şi la şedinţa festivă ce s-a desfăşurat la Palatul Naţional, însă mai mult pentru a-i revedea pe colegii deputaţi din fostul Parlament. Nu semnasem, înainte de şedinţă, formalităţile de acceptare a decoraţiei şi eram convins că Preşedintele Mircea Snegur nu avea să-mi pronunţe, de la tribună, numele. S-a întâmplat însă toc­mai invers – numele meu a fost citit şi, ca să nu par o cioară albă, nu am dorit să resping, în mod demonstrativ, medalia. Nici pe dl Preşedinte nu am dorit să-1 supăr, în faţa ex-deputaţilor. Era de ajuns că, în acea zi, o parte din ex-deputaţii agrarieni, din clubul “Viaţa Satului”, şi din interfrontişti, ca şi alţi sprijinitori ai candidatului la Preşedinţie Andrei Sangheli, ridicaseră un mare tărăboi în republică, protestând contra folosirii, în scopuri electorale, a prerogativei Preşedintelui de a acorda distincţii de stat. Speram ca, imediat după şedinţă, să depun decoraţia dlui A.Gandrabura, de la parterul sediului Preşedinţiei, pe care, însă, nu l-am găsit în birou… Am transmis decorația dlui Gandrabura prin fostul meu coleg de facultate,  consilierul prezidențial Alexandru Șcerbanschi”…

Săptămânalul „Mesagerul”, 10 ianuarie 1997