NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR: DE LA LEGENDĂ LA ISTORIE

5 noiembrie 2020: 140 de ani de la nașterea marelui scriitor român, Mihail Sadoveanu…

(Vasile ȘOIMARU: În loc de prefață la monografia Neamul Șoimăreștilor: 500 de ani de istorie, Ch.-2003. Autori: istoricul Alexandru Furtună și economistul Vasile Șoimaru).

Gîndurile despre subiectul cărţii de faţă au început să-mi dea tîrcoale, în fond, acum 40 de ani, după prima lectură a primei ediţii de la Chişinău a romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor, editat în anul 1958, în română, dar cu litere ruseşti, după versiunea tipărită în 1953 la Bucureşti.

Împrumutasem cartea de la un tiz de-al meu, Vasile (al lui Constantin) Şoimaru, văr drept cu tica (aşa-l numeam noi pe tatăl nostru, Alexei Şoimaru), pe care el o procurase, intrigat, de la o librărie din Chişinău, unde se afla într-o delegaţie de serviciu, fiind intendentul gospodăriei agricole colective din Cornova mea natală.

Frumoasa ediţie a romanului, coperta, supracoperta, ilustraţiile cu d’artagnanicul chip al lui Tudor Şoimaru şi cel al fermecătoarei Magda a lui Stroie Orheianul, lectura captivantă a romanului, chiar dacă eram elev doar prin clasa a V-a sau a VI-a, mi-au marcat viaţa.

Şoimăreştii din Cornova considerau că romanul lui Sadoveanu este despre ei, despre străbunii lor, deoarece Cornova, pînă la 1944, se afla în judeţul Orhei şi era situată pe rîul Cula, afluent al Răutului, – exact ca în romanul marelui prozator.

În anul 1975, cînd a fost publicată Catagrafia din Moldova din anii 1772–1773 şi 1774, în cele două volume excepţionale, îngrijite de istoricul patriot P. Dmitriev-Dimitriu (Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea 1 şi 2), am descoperit că pe la finele sec. XVIII la Cornova trăiau doi mazili pe nume Şoimaru – Tudor şi Ion. În acel an, 1975, mi-a sporit încrederea că romanul lui Sadoveanu se referea la neamul meu. Şapte ani mai tîrziu, în toamna lui 1982, aflîndu-mă la Bucureşti, la o stagiere/ documentare la Academia de Studii Economice, la prima întîlnire din viaţă cu vărul meu Gheorghe Şoimaru (profesor de fizică şi matematică la Liceul de comerţ, refugiat împreună cu familia peste Prut, în 1944) şi fiul grefierului Vasile Şoimaru, fratele lui taică-meu, acest văr al meu mi-a vorbit despre o întrevedere de suflet, după refugiu, a tatălui său cu Mihail Sadoveanu. Între altele, maestrul i-a mărturisit că şi el se trage din neamul Şoimăreştilor, pe linia mamei sale Profira Ursachi, născută la Verşeni, pe malul stîng al rîului Moldova. De altfel, tocmai cu această informaţie Mihail Sadoveanu şi-a încheiat romanul: “Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor”.

Apoi, ani la rînd am tot încercat să găsesc măcar o cît de mică informaţie despre documentele istorice folosite de M. Sadoveanu la scrierea cărţii sale. (Nici chiar discuţia de mult mai tîrziu, din toamna anului 2002, cu doamna Maia Mitru – văduva lui Constantin Mihail Mitru, secretarul marelui prozator – în casa ei, de pe bd. Magheru din Bucureşti, nu m-a lămurit cu nimic în această privinţă). Căutările mele continuau să rămînă un vis nerealizat. Nu am găsit nici un rînd scris despre materialele ce au stat la baza acestei proze istorice. Începusem chiar a bănui că nici nu există vreo informaţie veridică la subiectul romanului şi că acţiunea lui este o pură ficţiune, un rod al imaginaţiei scriitoriceşti, întreţesută cu fapte istorice din “cronice bătrîne” etc. Însă informaţia vărului meu despre Sadoveanu şi studierea mai multor cărţi de istorie a românilor m-au făcut să anticipez nişte lucruri – “să mă căpătuiesc” cu un fecior pe care să-l botez Tudor Şoimaru. Despre acest episod din viaţa mea am scris în cartea Căderea premierilor, din care, cu scuzele de rigoare şi cu permisunea d-voastră, o să mă autocitez:

“În perioda septembrie 1982 – iunie 1983, mă aflăm la o reciclare la Academia de Studii Economice din Bucureşti. De cum am ajuns la Bucureşti, am făcut imediat toate formalităţile pentru a-mi invita, prin luna martie, în ospeţie, soţia. Dar, la 3–4 decembrie 1982, avuse loc simpozionul tradiţional al cadrelor didactice de la A.S.E., la care am prezentat şi eu o comunicare ştiinţifică pe tema prognozării productivităţii muncii, însă mult mai interesantă a fost comunicarea (azi, regretatului) prof. Iancu Scutaşu-Comăneanu, pe tema “Aplicarea bioritmurilor în cercetarea forţei de muncă”.

Una dintre descoperirile pe care ni le relatase prof. I. Scutaşu-Comăneanu a fost “aplicarea bioritmurilor în găsirea momentului oportun…” pentru conceperea băieţilor sau a fetiţelor… Mie, deoarece aveam deja o fetiţă, Mihaela, mi se făcuse dor de un băieţel, mai ales că ştiam deja, după lectura cărţilor celor doi Giurescu, cum să-l numesc… Am telefonat urgent acasă, la Chişinău, pentru a interveni în schimbarea zilei de sosire a soţiei – pentru începutul lunii mai, aşa cum prevedea teoria lui Scutaşu. Nu a fost simplu de făcut această schimbare, dar cu ajutorul prietenului meu Valeriu Muravschi şi al vărului său Boris Muravschi (pe atunci responsabil la OVIR – Secţia vize şi paşapoarte), am rezolvat problema şi la 10 mai 1983 soseşte soţia la Bucureşti. Iar exact peste 9 luni fără o zi, la 9 februarie 1984, apare pe lume Tudor Şoimaru, strănepotul altui Tudor Şoimaru, născut la Cornova în 1738…”

Mai tîrziu am precizat că străbunicul Tudor Şoimaru nu s-a născut la Cornova, ci la Purceleşti (azi Stolniceni-Prăjescu), pe malul drept al Siretului, iar la Cornova a venit împreună cu fratele său Ion, prin 1770–1774, la pămînturile străbunicului său.

În vara anului 1985, stăteam pe prispa casei părinteşti de la Cornova, unde îmi petreceam concediul redactînd cea de-a doua mea carte de specialitate. În preajmă se aflau mereu fiul meu Tudorel, care împlinise un an şi jumătate, şi taică-meu, care trecuse de 80 de ani şi aproape că-şi pierduse vederea. Bunicul îi cioplise ultimului său nepoţel un buzdugan, vorba lui tata, “ca al lui Tudor Şoimaru”, şi “discutau” întruna, ca între bărbaţi, despre faptele eroice ale răzeşului sadovenian Şoimaru… Văzîndu-l atît de slăbit, l-am rugat pe tata să-mi povestească ce mai ţine minte despre strămoşii noştri. În acea vară am aflat pentru prima dată mai multe lucruri interesante despre bunicii mei din partea tatălui – Gheorghe Şoimaru şi Anica Roşca, născută la Beşeni (azi Codru), peste Cula, precum şi din partea mamei – Vasile Roşca, poreclit ”Cucioianu”, căci avea rădăcini la Cucioaia, tot de peste Cula, şi Pelaghia lui Gheorghe Nădejde, despre bunciul lui tica – Vasile, şi străbunicul lui – Tinică (Constantin)… Totul mi se părea extrem de interesant, căci nu cunoscusem pe nimeni dintre ei, deoarece toţi muriseră înainte de a mă naşte.

Atunci am schiţat primul arbore genealogic al Şoimăreştilor, dar, cum s-a dovedit mai tîrziu, cea mai importantă infomaţie pe care mi-a dat-o taică-meu a fost decisivă: “…Apoi, măi băiete, famelia noastră, înainte vreme, era alta – Năvăpăstru. Un răsstrăbunic de-al nostru, cu sute de ani în urmă, s-a dus cu o jalbă la domnitor, s-a dus Năvăpăstru şi s-a întors acasă Şoimaru…”. La întrebarea mea, de ce şi cum s-a întîmplat aceasta, el mi-a răspuns: “Era toamna tîrziu şi răsstrăbunicul, în drum spre domnie, a găsit într-o margine de pădure, doi pui de şoim degeraţi, care nu mai puteau zbura, da’ înainte îi aştepta o iarnă cumplită… El i-a ridicat de jos şi i-a pus în sîn să-i încălzească. Cînd a ajuns în faţa domnitorului, puişorii de şoim îşi reveniseră şi au început să se mişte acolo, în sîn. Astfel au fost salvaţi de la moarte sigură. La întrebarea domnitorului: “Ce se aude şi ce se mişcă la tine acolo, în sîn?”, răsstrăbunicul a scos din sîn cei doi şoimişori şi i-a arătat lui vodă. Domnitorul, fiind un mare iubitor al vînatului cu şoimi, a preţuit foarte mult fapta Năvăpăstrului, i-a rezolvat “problema conţinută în jalbă” şi totodată i-a poruncit: “De acu’ înainte tu şi urmaşii tăi vă veţi numi Şoimaru!”

Prin februarie-martie 2000, în timp ce se muncea intens la monografia Cornova, dr. Alexandru Furtună, deşi lucra la un alt capitol din monografie, mi-a adus în biroul meu din clădirea parlamentului o veste îmbucurătoare, echivalentă cu o descoperire – un studiu-manuscris de 16 pagini, ce consta din trei compartimente, intitulate după cum urmează: 1) Denumiri de localităţi ce provin de la termenul “şoimar”, precum sînt Şoimăreşti, judeţul Neamţ; moşia Şoimăreşti, lîngă satul Forăşti, judeţul Iaşi; şi Şoimari, judeţul Prahova. 2) Originea şi răspîndirea numelui de familie Şoimaru. 3) Şoimăritul.

Compartimentul 2 al studiului, Alexandru Furtună l-a elaborat după ce revizuise minuţios toate 1136 de pagini din cele volume ale lui P. Dmitriev-Dimitriu din seria Moldova în epoca feudalismului. Mi-am amintit că badea meu, Gheorghe Şoimaru, căruia îi procurasem în 1975 cartea respectivă, a observat răspîndirea numelui Şoimaru şi în alte sate din Moldova (pe atunci mie nu-mi venea să cred că unii din ei fac parte din neamul nostru). Al. Furtună mi-a pus la dispoziţie întreaga listă a acestor localităţi: Cornova, ţinutul Orhei-Lăpuşna, Brînzeni (Hotin), Costeşti (Roman), Purceleşti (Suceava), Nereju (Putna), Dragomireşti (Neamţ), Cucuieţi (Bacău). Deja ne aprinsesem la ideea de a vizita toate aceste sate, în speranţa de a găsi pe cineva din urmaşii Şoimăreştilor din sec. XVIII: dacă satul Cornova mişună de Şoimăreşti, de ce nu i-am putea întîlni şi în alte locuri?

Cuplul de istorici Ion şi Tatiana Varta, autorii capitolului ”Neamuri de nobili, mazili şi preoţi din Cornova”, din monografia satului meu natal, analizînd şi ei informaţia despre unele sate în care locuiau Şoimăreşti, au reuşit să tragă o concluzie deosebit de utilă pentru evoluarea în timp a cercetărilor noastre: Ion Şoimaru a fost atestat în anii 1772–1773 doar la Purceleşti, iar în 1774 – concomitent în două sate, Cornova şi Purceleşti. “Nu-i exclus ca el să fi devenit proprietar la Cornova tocmai în acest interval de timp de un an, un an şi jumătate…”, consemnează I. şi T. Varta. Şi mai departe: “Toader (Şoimaru – n.n.), aşa precum menţionasem ceva mai sus, a fost atestat de ambele recensămînturi doar la Cornova. Nu-i exclus ca el să se fi stabilit pe aceste meleaguri în ajunul primului recensămînt, în urma procurării unei părţi a moşiei Cornova, a unei moşteniri sau poate că fusese răsplătit de către domnitor – pentru servicii deosebite aduse ţării – cu o parte din moşia Cornova”. (Aşa s-a şi întîmplat, numai că răsplătit a fost nu Tudor, ci străbunicul său Savin).

În luna august 2000 am şi purces la drum în căutarea satelor cu denumirea Şoimăreşti sau a celor în care cu mai bine de 200 de ani în urmă trăiau Şoimăreştii. La 23 august, după ce ziaristul Vlad Pohilă a acceptat să mă însoţească în acest drum lung, fapt care m-a bucurat, căci Vlad, priceput cum este în mai toate domeniile, putea vorbi ore în şir pe diverse teme; în aşa fel nu mă fura somnul şi era micşorat pericolul unei călătorii lungi şi accelerate. Ce-i drept, Vlad mi-a pus o condiţie: mai întîi să mergem în Ardeal, la prietenii săi din Făgăraş, Doina şi Traian Greavu, pe care nu-i văzuse de 25 de ani, de pe cînd aceştia îi fuseseră turişti, într-o excursie în Rusia şi Letonia, el lucrînd pe atunci interpret la Biroul de turism pentru tineret “Sputnik”. Nu am stat nici o clipă pe gînduri, deoarece de mult doream să vizitez satul ardelean Drăguş de lîngă Făgăraş, cercetat de către echipa monografică a lui Dimitrie Gusti în vara anului 1929, aceasta fiind un fel de “repetiţie generală” pentru efectuarea cercetărilor în Cornova mea natală, în vara anului 1931.

Deşi la Făgăraş, Drăguş şi Sîmbăta (cu fantastica mănăstire în stil brîncovenesc, refăcută de ierarhul de origine basarabeană Antonie Plămădeală), pe unde ne-a însoţit Doina Greavu, ospitalitatea a depăşit orice aşteptări, nu am încălzit prea mult locul. Ne aşteptau Şoimăreştii nemţeni, pe care nu-i găseam pe nici cel mai amănunţit atlas rutier românesc. S-a întîmplat să ne fie de ajutor din nou dna Doina Greavu, care fusese cu vreo 30 de ani în urmă în satul respectiv, ca să-şi viziteze o colegă de facultate, repartizată în acea fundătură şoimărească, spre care nu exista nici un drum pietruit de la cel mai apropiat oraş, Tîrgu-Neamţ.

Spre seara lui 25 august am ajuns în satul Şoimăreşti, trecînd şi prin Piatra-Neamţ, oraş înfrăţit cu Orheiul basarabean, baştină a neamului Şoimăreştilor, conform romanului omonim al lui M. Sadoveanu. Nu bănuiam că în Piatra-Neamţ locuiesc mai mulţi Şoimăreşti, originari din Verşenii Profirei Ursachi, mama autorului Neamului Şoimăreştilor. La Şoimăreşti nu am găsit decît un Şoimar, moş Vasile Şoimaru (Şoimărescu), fie-i ţărîna uşoară, căci a plecat în lumea celor drepţi în primăvara anului 2002. Mare a fost uimirea acelui simpatic şi cuminte om să vadă aievea pe un alt Vasile Şoimaru, venit din Basarabia, “de sub ruşi”. De fapt, Şoimaru (Şoimărescu) era porecla sa, pe care o moştenise din moşi-strămoşi, numele lui adevărat fiind Vasile Onu. Familia sa era, totuşi, convinsă că se trage din Şoimăreşti, numai că un străbunic de-al lor, neavînd băieţi, şi-a pierdut numele istoric; cu toate acestea, satul îi numea în continuare Şoimaru-Şoimărescu.

Despre istoria acestui sat şi despre denumirea lui, provenită de la dresorii de şoimi şi vînatul cu şoimi, despre şoimăritul de la curtea domnească ne-au povestit cu pasiune în casa profesorilor şcolii din localitate Vasile şi Agripina (Coca) Preutu, ce locuiau în casa primului dascăl al satului, Vasile Drăguşanu, adevărat erou român, patriot al Şoimăreştilor, care a lăsat urme adînci, de neuitat, în memoria consătenilor săi.

Alt sat din lista lui Al. Furtună era Purceleştii, din apropierea Paşcanilor – baştina lui Mihail Sadoveanu, sat de unde plecase la Cornova, în a doua jumătate a sec. XVIII, străbunicul meu Tudor Şoimaru şi fratele său Ion. Dar… nici urmă de sat cu asemenea nume! Vasile Olaru din satul Stolniceni-Prăjescu, fost director de şcoală, ne-a arătat rămăşiţele fostului sat Purceleşti, la marginea satului Stolniceni-Prăjescu, în drum spre localitatea Miroslăveşti. Din Purceleştii de odinioară a mai rămas doar o frumoasă biserică de lemn, de pe la 1800, şi o casă în preajmă… Vroiam să cred că anume de aici, din această casă, a plecat la Cornova, cu 230–240 de ani în urmă, străbunicul meu Tudor Şoimaru, trecînd, se prea poate, prin tîrgul Paşcanilor, pe lîngă locul şi casa unde, peste 100 de ani şi mai bine, avea să se nască cel care l-a plăsmuit pe Tudor Şoimaru – eroul central al pînzei în proză Neamul Şoimăreştilor…

În Stolniceni-Prăjescu nu am găsit nici un urmaş de-al Şoimăreştilor de cîndva – plecaseră cu toţii şi astfel dispăruse şi satul lor. În schimb, ex-directorul de şcoală şi actualul meu prieten Vasile Olaru ne-a furnizat o informaţie importantă pentru căutările noastre. Peste deal, în comuna Miroslăveşti, în satul Verşeni, posibil, mai trăia un Şoimar, fost preşedinte de C.A.P. (colhoz românesc), pe care îl cunoscuse cu mulţi ani în urmă şi bănuia că acesta deţine informaţii despre neamul Şoimăreştilor. Aşa a şi fost!… Însă ceva mai tîrziu, căci atunci n-a fost posibil să ne întoarcem din drumul spre Brînzeni-Hotin (azi judeţul Edineţ) şi Chişinău, unde trebuia să particip la festivităţile consacrate Zilei Independenţei, la 27 august, şi Zilei Limbii Române, la 31 august.

La Iaşi am trecut pe la Casa memorială “Mihail Sadoveanu” din Copou, am vizitat

o serie de monumente şi sălile cu exponate. Mai văzusem acest muzeu, la sfîrşitul lunii aprilie 1983, dar nici atunci, şi nici acum, nu am putut vedea un exponat foarte dorit: prima ediţie în volum a romanului Neamul Şoimăreştilor, din anul 1915. Am în biblioteca personală aproape toate versiunile editoriale ale acestei lucrări (inclusiv o traducere tipărită la Moscova), dar prima ediţie nu am văzut-o nici măcar la muzeu…

Urmînd traseul excursiei pe “ruta şoimărească”, am ajuns la Brînzeni-Edineţ, unde la 1774 trăiau doi Şoimari: Constantin şi Vasile. Şi aici am rămas plăcut surpinşi: în sat trăiesc mai multe familii cu numele Şoimaru, dar primul pe care l-am întîlnit a fost… desigur, Vasile Şoimaru – ca şi mine, ca şi cel de la Şoimăreşti, ca şi cel din 1774, din Brînzeni. Ba mai mult: era Vasile al lui Vasile, nepotul lui Ion Şoimaru. Şi vecinul de peste drum tot Vasile Şoimaru era, şi primarul satului era Şoimaru, dna Tatiana – soţia lui Anatol al lui Vasile Şoimaru, iar vecinul lor era Tudor Şoimaru… Într-un cuvînt, satul Brînzeni e împînzit de Şoimăreşti! Rezultă că în 230 de ani s-au înmulţit de vreo zece ori.

În drum spre Chişinău, am trecut prin micul şi tînărul sat Codrul Nou, întemeiat în 1923–1924 pe moşia satului Sărăteni. Această localitate se mai numea la început Sat Nou şi Cornova Nouă, deoarece dintre cei 24 de ţărani împroprietăriţi de Guvernul României Mari, majoritatea, sau chiar toţi, erau din Cornova, inclusiv două familii Şoimăreşti: cea a lui Petru şi cea a lui Tudor Şoimaru. Nici aici nu am găsit vreun Şoimar, în schimb am aflat că Şoimarii mei, împroprietăriţi atunci, “au şmecherit” Statul Român: după ce au luat fiecare cîte şase hectare de ciornoziom, le-au vîndut convenabil şi au revenit la baştină cu buzunarele pline de bani, pentru a-şi întări gospodăriile începute mai devreme la Cornova.

La 27 august am ajuns la Chişinău obosiţi, dar pe deplin satisfăcuţi de prima excursie prin doar cîteva localităţi “şoimăreşti”: în cinci zile am parcurs 1000 de kilometri şi am vizitat vreo 10 localităţi. Înainte, pînă în noiembrie 2002, ne mai aşteptau 9 mii de kilometri şi mai multe zeci de sate legate de istoria neamului Şoimăreştilor. Iată doar cîteva momente semnificative din lungile călătorii pe care le-am întreprins.

La 9.9.2000, împreună cu dr. Alexandru Furtună, am revenit pe o noapte la Stolniceni-Prăjescu, la prietenii Vasile şi Natalia Olaru, ca de acolo să trecem dealul la Miroslăveşti, de unde, după ce am luat masa la Hanul Ancuţei lui Sadoveanu, să coborîm în vale la Verşeni. Aici ne aştepta o fantastică întîlnire cu inimosul, legendarul ex-preşedinte de C.A.P. Alecu Şoimaru. După ore îndelungi de discuţie, ne-am simţit descendenţi ai aceluiaşi neam, al Şoimăreştilor, atîta doar că nu puteam demonstra această legătură. Îmi cunoşteam deja din documente linia genealogică: Vasile – Alexei

Gheorghe – iarăşi Vasile – Constantin – Lupu – Tudor – Gheorghe – Ion ş.a.m.d., dar badea Alecu, cu oarecare nesiguranţă, îşi cunoştea o genealogie transmisă prin viu grai, din străbuni: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile… şi atît.

Astfel, eu cunoşteam bine, documentat, 9 generaţii de Şoimăreşti, el – doar 6, şi printre ele încă nu găsisem puncte de tangenţă. În schimb, am aflat o mulţime de amănunte despre răzeşii Şoimăreşti din Verşeni, care erau chiar mai mulţi decît la Cornova şi Brînzeni; despre Ursăcheşti, rudele dinspre mamă ale lui Mihail Sadoveanu

Profira Ursachi din Verşeni, rude ce adeseori se îngemănau cu Şoimăreştii; despre aventurile vînătoreşti, prin codrii de la Boureni, Soci, Miroslăveşti, Cihoreni şi chiar nişte istorii amoroase, întîmplate cu maestrul pe cînd, plin de vigoare tinerească, scria Neamul Şoimăreştilor, atribuind unele fapte din această palpitantă love story personajului său iubit Tudor Şoimaru. Au fost invocate, fireşte, şi petrecerile copioase

şi în bucate, şi în muzică lăutărească, şi în comeseni – de la Hanul Ancuţei din preajmă. La toate era prezent şi cel mai bun prieten, din părţile locului, al maestrului – Tudor Şoimaru, primarul liberal al comunei Ciohoreni, Verşeni, al cărui nume, chip şi fire i-au servit ca sursă de inspiraţie marelui nostru clasic pentru scrierea acestui roman istoric, aruncîndu-l pe bietul Tudor Şoimaru cu exact 300 de ani mai în urmă, pe timpul domniei lui Ştefan Tomşa…

Abia peste un an, la 1 septembrie 2001, la ora 24.00, cînd am revenit la Verşeni cu altă ocazie, uncheşul Alecu Şoimaru avea stabilit pe deplin arborele său genealogic – şi tot din memorie, cea colectiv-şoimărească: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile şi… Iordache (!!!)… Aici, nu am putut rezista: şi de uimire, şi de bucurie că ne-am găsit, în fine, de neamuri, că ne tragem din aceeaşi viţă şoimărească, am scos un chiot de s-a răsunat toată valea Moldovei, pînă la Războieni şi Valea Albă, pînă la poale de Carpaţi!… Din documente istorice ştiam că răsstrăbunicul meu Ion a avut patru băieţei ca patru stejărei: Iordache, Gheorghe, Constantin şi Grigore, care, mai tîrziu, au deţinut toţi funcţii boiereşti la curtea domnească. Iar cu trecerea timpului, fiind maziliţi, s-au aşezat cu traiul pe la satele şi moşiile lor de baştină sau/şi la cele pe care le primiseră ca răsplată pentru slujbă exemplară la curte şi credinţă faţă de domnitor.

Aşadar, străbunicul meu Gheorghe, era frate cu străbunicul lui Alecu Şoimaru – Iordache, iar Ion Şoimaru, tatăl lui Gheorghe şi Iordache, era răsstrăbunicul nostru comun; uncheşul Alecu Şoimaru era văr de gradul 7 cu tatăl meu, Alexei (alias Alecu!) Şoimaru; eu şi fratele meu, badea Gheorghe, sîntem veri de gradul 8 cu fiul lui Alecu

– Gelu, şi cu fiul lui Ion (fratele lui Alecu) – Mitrică Şoimaru; fiul meu Tudor este văr de gradul 9 cu Tudor, fotbalistul de la Ceahlău Piatra-Neamţ, fiul lui Mitrică… După aproape 250 de ani de despărţire a celor doi fraţi, Iordache şi Gheorghe, iată că se întîmplă atîtea coincidenţe-minuni, de nu-ţi vine să crezi, deşi sînt atît de adevărate.

Iordache Şoimaru, străbunicul Şoimăreştilor din Verşeni, a fost unul din cei 93 de membri ai Adunării Ţării Moldovei care, la 1 iunie 1749, au semnat Actul de desfiinţare a veciniei (şerbiei), alături de cele mai înalte feţe bisericeşti ale ţării (în frunte cu Nichifor, Mitropolitul Moldovei), de boieri de vază ai timpului, precum au fost: Ioniţă Canta vel logofăt, Sturza logofăt, Costache vel vornic, Iordache Balş vornic, Iordache Cantacuzino vel clucer, Constantin Kogălniceanu vel clucer, Costaşco Bran ş.a.

Peste 200 de ani fără o lună de la acel act istoric de neîntrecută importanţă, în 1949, se va naşte un strănepot de frate al lui Iordache, (adică subsemnatul), care, la 25 decembrie 1991, va vota în Parlamentul Republicii Moldova alt Act de dezrobire a ţăranilor basarabeni băgaţi în “gulag”-ul colhoznic al lui Stalin în chiar anul său de naştere, Act ce poartă numele de Cod Funciar, care a permis ca, după mai bine de 40 de ani de robie colhoznică, să-i împroprietărească pe ţăranii dornici de a-şi lucra propriul pămînt, astfel contribuind la restabilirea, fie chiar şi cu mare greu, a mentalităţii de proprietar şi gospodar la ţăranii noştri.

Nici numele boierului Costaşco Bran nu m-a lăsat indiferent, “bănuindu-l” de legături de rudenie cu un alt mare român – Paul Bran, bucureşteanul invitat la Chişinău, în toamna aceluiaşi an, 1991, pentru a ctitori prima instituţie de învăţămînt economic universitar, Academia de Studii Economice (A.S.E.M.), alături de care am avut onoarea şi chiar norocul să particip la edificarea instituţiei date, în calitate de vicerector, pînă am fost izgoniţi de către conducerea agrariano-comunistă a R. Moldova, în vara anului 1994.

Despre Tudor Şoimaru, ex-primarul liberal şi prototipul lui Tudor Şoimaru din romanul lui Mihail Sadoveanu, am aflat şi alte amănunte. Rămînînd orfan de mic copil (tatăl său se numea şi el Iordache Şoimaru), el a fost înfiat de către consăteanul Constantin Pînzaru (poreclit Constantin Antonoaie), acesta schimbîndu-i numele de familie în Pînzaru.

Satul îi ştia numele şi de aceea oricum îi spunea Şoimaru, mai ales după ce, el devenind primar în sat, apăruse şi capodopera lui Sadoveanu. Însă Tudor a avut două fete şi nepoţii săi nu mai puteau purta nici măcar numele Pînzaru, nemaivorbind de Şoimaru. În prezent, la Verşeni trăieşte un nepot – de 85 de ani – al lui Tudor Şoimaru, Traian Zaharia (căsătorit cu Teodora Cojocaru), fiul lui Gheorghe Zaharia şi al Aglaiei Pînzaru-Şoimaru (fiica lui Tudor), care are şase copii, mulţi nepoţi şi strănepoţi… Tudor Şoimaru a trăit 81 de ani (1879–1960) şi a fost înmormîntat la Paşcani, unde a vieţuit ultimii 24 de ani cu a doua soţie. Prietenul său Mihail Sadoveanu a decedat în anul următor (1961).

Printre altele, şi capodopera sadoveniană Baltagul tot la Verşeni s-a născut, personajele din acest roman avînd de asemenea prototipuri verşenene.

Un alt detaliu semnificativ din satul Verşeni este următorul. Deşi Mihail Sadoveanu a proslăvit Verşenii cu întreaga sa operă, dar şi cu prietenia cu primarul Tudor Şoimaru şi cu neamurile din partea mamei, totuşi marele scriitor – ca să vedeţi numai! – nu prea era agreat de săteni, deoarece, după cum motivează verşenenii, “nu a făcut aici vreo şcoală, un cămin cultural, vreun pod sau vreo punte peste rîul Moldova (o punte a construit, totuşi, în anii ’60 ai sec. XX, uncheşul Alecu Şoimaru, “corectînd” scăparea marelui prozator – n.n.), pentru că a fost bogat, cu mare influenţă la Palat, dar indiferent şi zgîrcit în ceea ce priveşte nevoile satului de baştină al mamei sale”.

Dîndu-le întrucîtva dreptate verşenenilor supăraţi, înţelegem că există şi o explicaţie. Maestrul Sadoveanu nu umbla prin birouri, pierzîndu-şi timpul ca să rupă fonduri speciale pentru Verşeni, în detrimentul şansei de a scrie încă vreo capodoperă, care ar înveşnici satul, ba chiar întreg neamul românesc. Ţin să fac această precizare, cu atît mai mult că exact acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie – deşi, evident, departe de mine gîndul de a mă compara cu marele scriitor. Fiind deputat în două legislaturi ale Parlamentului moldovean, nu le-am pavat cornovenilor mei drumul central din sat. Cînd m-am dus în anul 1998 să-i îndemn pe consăteni să voteze lista candidaţilor printre care mă număram şi eu, cornovenii mi-au reproşat faptul că nu aş ţine la satul natal. Deşi, pînă la urmă, cei mai mulţi au votat lista pe care figuram, eu totuşi nu mi-am irosit timpul şi energia pentru redirecţionarea fondurilor bugetare, ci am adunat suficiente mijloace băneşti – sponsorizări de la prieteni şi alţi oameni de bună credinţă –, am format o echipă de specialişti şi la 21 noiembrie 2000 am prezentat consătenilor

o monografie, de peste 700 de pagini, a Cornovei, lăsînd generaţiilor viitoare portretul comunei de-a lungul cîtorva secole, lucrare ce va rezista în timp incomparabil mai mult decît asfaltul ce se face praf în doar cîţiva ani. La lansarea cărţii, cornovenii mi-au iertat “păcatul”, chit că nu m-au mai votat la următoarele alegeri parlamentare, din 25 februarie 2001!…

* * *

Era prin 1999–2000 cînd, lucrînd cu grupul de autori la monografia Cornova, am observat în cîteva documente de prin sec. XVIII–XIX o informaţie despre moşia de la Sfinteni şi Valea lui Vlad a lui Savin Nevrupescul “ce au fost vornic mare” (30 octombrie 1797) şi o alta despre “vatra de iaz Năvrăpac” şi “iazul Năvrăpăscului” din valea Ichelului (4 februarie 1811) ş.a., informaţii care totuşi nu mă făcuseră să tresar de uimire… Abia în toamna anului 2000, cînd Alexandru Furtună dăduse de un document publicat în D.R.H., unde era menţionat Savin Năvrăpescu Şoimaru şi mă întrebă la telefon de-mi spune ceva acest nume, deodată mi-am reamintit de legenda celor doi pui de şoim şi de “Năvăpăstru” lui taică-meu.

Deci, nu Navăpăstru, cum zicea tica, ci Năvrăpacul, Nevrupescul sau Năvrăpăscul, adică un pic alt nume, modificat, schimonosit, în evoluţia istorică a acestui neam. “Legenda celor doi pui de şoimi” se adeverise pe deplin imediat după lansarea monografiei Cornova, în toamna anului 2000, cînd, împreună cu Alexandru Frurtună, fără vreo pauză, începusem lucrul la monografia neamului Şoimăreştilor. În ultima lună a mileniului II, dr. Al. Furtună găseşte în vechea capitală a Moldovei, la Iaşi, în Arhivele Statului primul document istoric original care face legătura dintre Năvăpăstru lui taică-meu şi Şoimăreştii de astăzi, şi anume în “zapisul Ilinei, jupîneasa răposatului Irimiei Vîncului, prin care dă cumnatului Savin Năvrăpăscul Şoimariu din jumătate de sat din Voruntăreşti a patra parte cu tot venitul” (18 ianuarie 1656) şi “zapisul” prin care “Savin mare Şoimar şi alţii mărturisesc pentru ocini din Muncelul de Sus (Suceava)…” (7 ianuarie 1657).

Mai departe, căutările noastre s-au simplificat mult: Şoimăreştii de după 18 ianuarie 1656 se legau între ei prin documente descoperite în arhive şi în volumele publicate în D.R.H., precum şi în recensămintele efectuate în Moldova începînd cu anul 1772; la fel şi Năvrăpeştii de pînă la 18 ianuarie 1656 se legau documentar în de ei. Momentul criucial a fost “zapisul” din 18 ianuarie 1656, – o punte de legătură dintre Năvrăpeşti şi Şoimăreşti. Astfel la cei 230 de ani cunoscuţi din istoria Şoimăreştilor s-au adăugat pe dată mai bine de 200 de ani din istoria Năvrăpeştilor.

Prima menţiune documentară sigură a neamului Năvrăpescu-Şoimaru vizează cel puţin două localităţi istorice ale Moldovei medievale: Huşii şi Bourenii. În zapisul (ispisocul) din 8 iunie (1553–1561, 1564–1567, datat după anii de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu), tălmăcit de Evloghie dascălul în 18 octombrie 1760 şi publicat în întregime în cartea de faţă, se menţionează: “Facem înştiinţare precum au venit înainte noastră şi înainte tuturor boerilor noştri, Naste, fata Agafiei, nepoata Sofii, strănepoata lui Miroslav, de a ii bunăvoi, de nimi sîlită, nici asuprită şi au vîndut a ei driaptă ocină şi moşii din dresă ce au avut moaşa lor Sofia dela strămoşul domnii mele, bătrînul Ştefan V(oe)v(o)d, din a trie parti din giumătate satului din Boureni, din giumătate a trie parte, aceia au vîndut-o slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, isprav(ni)c de Huşi, drept patru suti nouâzăci zloţi (…). Şi iarăşi dăm slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, parte(a) lui Miron păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş sat (…)”.

Aşadar, din acest document – de fapt, cel mai important din istoria Şoimăreştilor –, putem trage cel puţin trei concluzii însemnate.

Primo. Ioan Năvrăpăscul este nominalizat ca fiind ispravnicul de Huşi al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, deci cel mai de încredere om al domnitorului în această localitate (dar foarte posibil şi din întreg ţinutul, ispravnicul fiind primul funcţionar domnesc din Huşi, dregător cu împuterniciri administrative şi judecătoreşti, care ducea la îndeplinire poruncile domneşti; conducător al unui ţinut). Conform monografiei Istoria Huşilor (1995), volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Ioan Năvrăpăscul, ispravnic sub Alexandru Lăpuşneanu (la circa 1559–1567), a cumpărat două sate cît a fost dregător de Huşi-Fălciu (p. 306).

Secundo. Cît priveşte localitatea Huşi, prima menţiune documentară sigură datează din 17 decembrie anul 1487, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, cînd acest oraş a cunoscut o însemnată dezvoltare, ce a făcut ca Huşii să intre în istorie. Marele Domn al Moldovei cunoştea mai de demult locurile huşene, însoţindu-l pe tatăl său Bogdan, care, în septembrie 1450, a zdrobit oastea polonă la Crasna din preajma Huşilor. Ştefan cel Mare îşi face din Huşi o nouă reşedinţă domnească, localitatea dată fiind ca o cetate naturală, datorită aşezării sale, de unde se supraveghea sudul ţării şi valea Prutului. Aici, la Răsărit, erau mai multe curţi domneşti, pentru că de aici venea pericolul cel mare. La Huşi îşi ridică Ştefan cel Mare curte domnească, apoi, potrivit vechii tradiţii, ca stăpînul casei şi al moşiei să construiască locaş de închinare pentru familia lui şi oamenii curţii, a înălţat şi o biserică (azi catedrala episcopală Sf. Apostoli Petru şi Pavel) în curtea castelului domnesc din Huşi, în anii 1494–1495… Peste 49 de ani de la moartea lui Ştefan scaunul domnesc în Moldova a fost preluat de către Alexandru Lăpuşneanu (1553–1561; 1564–1568). În prima sa domnie Alexandru Lăpuşneanu a stat mai mult în Ţara de Jos. De la el a şi rămas actul menţionat mai sus, prin care a întărit vînzarea făcută de Naste, fata Agafiei, a unei părţi din satul Boureni – lui Năvrăpăscul, ispravnic de Huşi, contra a 400 de zloţi.

Tertio. O istorie aparte e cea legată de renumitul sat Boureni, unde, conform cronicilor vechi, “a început Ţara Moldovei”. Iată ce scriu Constantin şi Dinu Giurescu în monunentala lor lucrare (şi cartea mea de căpătîi din perioada stagierii la Bucureşti, în anii 1982–1983), Istoria românilor…, despre întemeierea Moldovei şi despre acest sat: “Cronicile pun întemeierea în legătură cu o vînătoare. În 1359 ar fi ieşit Dragoş vodă din Maramureş la vînat. Şi întîlnind un bour, l-a gonit cu cîinii pînă pe malurile rîului Moldova, unde l-a ucis sub o răchită. A făcut acolo Dragoş ospăţ cu boierii săi şi plăcîndu-i ţara şi locurile “desfătate”, ia hotărîrea să se aşeze aici. Şi aşa s-a întemeiat Moldova, Dragoş devenind primul ei domn. În amintirea acelei vînători, a hotărît el ca pecetea noului stat să fie un cap de bour; locul unde a căzut fiara s-a numit de atunci Boureni, iar apa, pe malurile căreia s-a întîmplat această faptă a căpătat numele de Moldova, după Molda, căţeaua cea iute care gonise fiara pînă aici şi murise apoi de oboseală. Aceasta-i tradiţia, ea cuprinde un fond de adevăr: venirea lui Dragoş din Maramureş. Că întemeierea s-a făcut însă în urma unei vînători, că numele Moldovei s-ar trage din acela al legendarei Molda, precum şi explicarea pecetei statului, acestea nu se pot dovedi. Ele sînt mai degrabă explicaţii mai tîrzii ale unor fapte şi nume existente, au deci caracterul unor mituri etimologice” (C. Giurescu, D. Giurescu. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Bucureşti, 1972, Editura Albatros, p. 209).

Acest sat Boureni, azi în comuna Moţca, judeţul Iaşi, a stat, după cum am mai menţionat, şi la temelia neamului Năvrăpescu-Şoimaru. Prin zapisul de la 7 martie 1779, Tudor Şoimaru cu feciorii săi Lupul şi Gavril din Cornova, ţinutul Orhei, dăruiesc lui Dumitraşcu Sturza, mare vornic, a treia parte din jumătate de sat Boureni, ţinutul Suceava, cu trei locuri de casă, baştină de la Gheorghe Năvrăpescu, fiul lui Lupul Năvrăpescu, nepotul lui Ion Năvrăpescu. De cinci ori am vizitat acest sat în ultimii trei ani. Pînă la urmă, cu ajutorul profesorului Gicu Droanţă, directorul şcolii din localitate, am restabilit portretul imaginar, aproximativ, al istoricei aşezări cu împrejurimile sale. O bună parte din acea “treime de jumătate de sat, cu trei locuri de casă”, întărită de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu slugii sale şi răsstrăbunicului meu, Ion Năvrăpescu, prin suretul de pe uric de la 8 iunie, a fost dăruită mai tîrziu de către Sturzeşti mănăstirei Sihăstria. Aici a fost înălţat schitul călugăresc “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, alături de conacul boieresc al Sturzeştilor. Tot aici am surprins şi măreţia unui stejar, “contemporan” cu fostul stăpîn al Bourenilor Ion Năvrăpescu, şi a unui arţar de vreo 700 de ani pe moşia satului, la marginea şoselei naţionale Suceava – Roman – Bucureşti, cu crengile tăiate, şi totuşi neînfrînt, deşi pregătit pentru “execuţie” de către autorităţi pentru lărgirea acestei şosele, de parcă nu se putea abate drumul pentru a cruţa un atît de falnic monument al naturii. Maşina mea, chiar şi de-a lungul stînd, nu se vedea de după acest copac monumental. Penultima dată vizitînd Bourenii, la 13 martie 2002, am găsit tulpina arţarului încă în picioare, pentru ca la ultima – pe 26 aprilie 2002, s-o găsesc deja la pămînt… Sincer vorbind, l-am deplîns ca pe o fiinţă apropiată sufletului şi îndepărtată în timp… Am consumat un fotofilm pentru a păstra memoria acestui măreţ martor al trăirilor fostului stăpîn al Bourenilor, Ion Năvrăpescu. A mai rămas şi triumfă stejarul multisecular – ce-i drept, mai tînăr decît arţarul cu vreo 200 de ani – dar martor şi el al vieţii şi faptelor fostului proprietar şi ispravnic Ion Năvrăpescu.

Surpriza cea mare am avut-o însă puţin mai tîrziu, cînd am dat de un material de senzaţie, în presa de la Bucureşti, din care am aflat că pe pămînturile strămoşului meu Ion Năvrăpescu a trăit însăşi… fiica lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, Valeria Micle, şi ea poetă, şi căsătorită a doua oară cu Mihai Sturza, moşier în Boureni. Despre acest posibil fapt a scris cotidianul Evenimentul zilei, din 17 februarie 2001. Materialul este pe cît de incitant, pe atît de incredibil, fapt ce se poate constata din chiar primele sale rînduri, pe care le reproducem:

“Istoricii şi lingviştii ieşeni strîng dovezi pentru a demonstra dacă Mihai Eminescu şi Veronica Micle au avut un copil nelegitim, o fetiţă, Valeria, care a scris poezii şi s-a stins din viaţă la o vîrstă destul de fragedă. Într-un sat uitat de lume, din inima Moldovei, o familie perseverentă de profesori vrea să dezlege iţele acestei legende şi să scoată la lumină, împreună cu specialiştii ieşeni, adevărul despre poeta Valeria Sturza. Inspectoratul şcolar Iaşi, după ce a studiat cu atenţie probele strînse în zeci de ani, a hotărît ca şcoala din satul Boureni să poarte numele Valeriei Sturza”. Vorbă e că în satul Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi, se pare că a trăit Valeria Sturza, cea despre care se spune că este copilul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle şi a văzut lumina zilei la mănăstirea Văratec, unde a decedat mama sa, Veronica Micle.

Ce-i drept, am constatat cu un pic de regret că în aceeaşi pagină de ziar, puţin mai jos, se publică un articol mai mic, intitulat “Vatamaniuc şi Manolescu infirmă această teorie…”. Chiar dacă nu există documente şi argumente sigure despre o posibilă fiică a Luceafărului literaturii române, însuşi faptul că pe pămînturile străbinicului meu Ion Năvrăpescu, pămînturi pe care nepoţii lui cornoveni le-au dăruit Sturzeştilor, a trăit o fiică, poetă şi ea, a Veronicăi Micle – izvorul nesecat de inspiraţie a Poetului, te face să te cutremuri de emoţie. Probabil de aceea nu am putut pleca din Boureni pînă nu am fixat pe fotofilm şi videofilm toate nuanţele figurative ale cavoului (deja fostului cavou, căci a fost distrus de către comunişti!) Valeriei Micle-Sturza, ale schitului, ale bisericilor, toţi copacii şi chiar arbuştii de pe fosta moşie a lui Ion Năvrăpescu (din sec. XVI), apoi a lui Dumitraşcu Sturza (din sec. XVIII) şi a urmaşilor sturzeşti – pînă la mijlocul sec. XX. Adevărul e că m-a impresionat informaţia din Evenimentul zilei, nu însă şi felul cum este prezentat Bourenii: ”un sat uitat de lume…”. Numai constatarea faptului că în acest istoric sat năvrăpeştean funcţionează o şcoală cu profesori predispuşi la cercetare, apoi trei sfinte biserici: cea a schitului, una de stil vechi şi alta de stil nou, resping afirmaţia făcută de ziarul bucureştean că Bourenii ar fi “un sat uitat de lume”. Dacă mai adăugăm acest amănunt: că aici, la Boureni, a pîlpîit, mai multe sute de ani, candela unei frumoase biserici de lemn, o primă zidire a primului ziditor al Moldovei, Dragoş vodă, comentariile devin cu totul de prisos…

Apoi un alt gînd m-a urmărit chiar de la prima lectură a ispisocului lui Alexandru Lăpuşneanu. Cel legat de “partea lui Miron păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş sat…”, parte dată ”slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul”.

Din satul Stănislăveşti nu a mai rămas nici urmă, dar, conform datelor furnizate de istoricii Vasile Chirică şi Marcel Tanasachi, în lucrarea Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi (vol. 1, p. 243), acest sat, care mai tîrziu s-a numit Ionăşeşti, se afla “probabil lîngă fostul sat Năvrăpeşti”, adică între Bourenii şi Miroslăveştii de azi. Nu ştim deocamdată de ce satul Stănislăveşti, după ce o parte din el trece în posesia lui Ion (Năvrăpescu), devine Ionăşeşti, iar alături se afla deja satul Năvrăpeşti, contopit mai apoi cu satul Miroslăveşti. Ultimul, conform recensămîntului din 1772, nici nu exista, cel puţin, nu era o asemenea denumire de localitate, în schimb în Năvrăpeşti, “toată suma caselor alcătuia 40”. (Pentru comparaţie: la Boureni erau 9 case, la Soci – 23, la Verşeni – 8, la Miteşti – 14 case). Nu am mari îndoieli că Năvrăpeştii îşi trăgea denumirea de la străbunicii Năvrăpeşti, cu atît mai mult cu cît acest sat a făcut parte din moşia lor o vreme, căruia mai tîrziu, probabil, i-a fost “impus” un alt nume, provenit, credem noi, de la “nepoţii lui Miroslav” (la 20 mai 1598, Ieremia Movilă întăreşte jumătate din acest sat pe Moldova, cumpărată de la nepoţii acestui Miroslav). Tot aici, la 1535, a fost construită o biserică din lemn, care fascinează ochiul şi azi.

O altă perioadă de timp satul se numea Miroslăveşti-Năvrăpeşti, dar jumătatea de sus a acestui mare sat, reşedinţă de comună, poartă şi acum denumirea “Mahalaua Năvrăpeştilor”. Nu am putut găsi vreun argument cît de cît convingător de ce Miroslav şi Miroslăveşti ar fi mai aproape firii şi tradiţiei toponimice româneşti decît Năvrăpescu şi Năvrăpeşti.

O examinare mai amănunţită a istoriei acestei aşezări româneşti din Moldova (în prezent, un colectiv de autori în frunte cu directorul şcolii din localitate, prof. Ion Pîrlea, lucrează la monografia satului natal) ar putea găsi mai multe argumente pentru a pune problema revenirii la vechea denumire a satului, atît de aproape sufletului meu de năvrăpeştean.

* * *

Deoarece Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar, era unicul fiu al vornicului Gheorghe Năvrăpescu, nepotul vornicului Lupu Năvrăpescu şi strănepotul lui Ion Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi al lui Alexandru Lăpuşneanu, credeam că toţi Năvrăpeştii s-au “transformat” în Şoimăreşti. Cu atît mai mult cu cît nu am întîlnit un alt Năvrăpescu prin documentele istorice de mai tîtrziu, în recensăminte, acte funciare etc. Dar să vezi minune! La data de 20 septembrie 2002, navigînd pe Internet, am întîlnit acest nume atît de drag mie, Năvrăpescu – era Valentin, profesor universitar la Universitatea Tehnică din Bucureşti. A doua zi i-am şi trimis un mesaj cu întrebări despre “densitatea” lor, a Năvrăpeştilor, la Bucureşti, despre istoria neamului lor, localitatea de baştină ş.a. Pe 23 septembrie am primit răspunsuri la întrebările mele: la Bucureşti sînt mai mulţi Năvrăpeşti care se ţin de rude, satul de baştină este Cojasca, judeţul Dîmboviţa, la o distanţă de aproximativ 20–30 km de Bucureşti, în sat sînt mulţi Năvrăpescu şi ei se află de timp îndelungat acolo. Au şi o stradă cu numele lor – strada Năvrăpeştilor! Abia pe 20.10.2002 am găsit posibilitatea să plec pe cîteva zile la Bucureşti, iar de acolo – şi în satul Năvrăpeştilor, Cojasca, localitate menţionată la 15 decembrie 1501 sub denumirea Cojeşti. Spre bucuria mea, primul trecător din sat, un profesor, mi-a spus unde-i strada Năvrăpeştilor şi că ei “sînt un neam deosebit”, cu mulţi reprezentanţi învăţaţi, cu funcţii înalte la Bucureşti, gospodari de frunte în sat etc.

Primul Năvrăpescu din Cojasca pe care l-am vizitat a fost… Ion Năvrăpescu, exact ca şi răsstrăbunicul meu, ispravnicul lui Alexandru Lăpuşneanu, un moşneguţ de vreo 80 de ani, uscăţiv, dar încă energic, care făcea ordine în curte, după o zi de lucrări agricole de toamnă. Am văzut un neam mîndru şi de gospodari harnici – exact ca şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Cornova mea natală. Copiii, rudele mi-au acordat o atenţie deosebită, călduroasă, de suflet şi mi-au răspuns la multe din întrebările ce mă interesau. Din păcate, însă, ei nu ştiu prea multe din trecutul neamului lor, cunosc trei-cinci generaţii de Năvrăpeşti în urmă şi… atît. Despre existenţa satului moldovenesc Năvrăpeşti şi a ispravnicului Ion Năvrăpescu nici nu bănuiau. La Bucureşti locuiesc vreo 15 familii din acest neam şi toţi sînt din Cojasca. Cu unii din ei am făcut cunoştinţă, cu alţii am vorbit la telefon. M-am ales totuşi cu cîteva fotografii, inclusiv ale părinţilor sau bunicilor lor, apreciind marea curiozitate ce manifestau pentru trecutul lor istoric şi interesul deosebit pentru viitoarea monografie.

Am plecat la Cojasca să-mi caut rădăcinile seculare, să aflu satul de baştină al lui Ion Năvrăpescu sau al părinţilor săi, sau să-i descopăr măcar urmele, dar nu a fost să fie aşa. M-am întors acasă fără argumente, dar cu un anumit grad de intuiţie că noi ne tragem din acelaşi arbore genealogic, că, posibil, Năvrăpeştii au venit în Moldova din Ţara Românească, dar, nu mai puţin probabil, că o parte din Năvrăpeşti ar fi putut rămîne în Ţara Românească după una din luptele lui Ştefan cel Mare, în această zonă: în campania domnului moldovean împotriva lui Radu cel Frumos, domnul muntean supus turcilor, sau cînd oastea moldovenească pradă şi arde Brăila, Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa (27 februarie 1470); sau după lupta de la pîrîul Vodna (Vodnău), din 18–20 noiembrie 1473, înaintînd spre Tîrgşor, apoi spre capitala Ţării Româneşti, cucerind cetatea Dîmboviţei (Bucureşti), la 24 noiembrie 1473; sau după cea din noiembrie 1473, cînd oastea moldovenească pătrunde în Muntenia pe la Milcov, înaintînd pe la Rîmnicu Sărat, Buzău şi Gherghiţa, urmărind înlocuirea lui Radu cel Frumos cu Basarab cel Bătrîn. S-ar fi putut întîmpla acest lucru şi mai tîrziu, înainte de 8 noiembrie 1476, cînd Ştefan cel Mare pune stăpînire pe Tîrgovişte şi în locul lui Basarab cel Bătrîn este instalat pe tron însuşi Vlad Ţepeş.

După cum vedem, drumurile oştii lui Ştefan cel Mare treceau prin apropierea localităţii de azi Cojasca, situată la distanţă egală între Tîrgşor (lîngă Ploieştiul de astăzi), Tîrgovişte şi cetatea Dîmboviţei (Bucureştiul de astăzi). Într-una din aceste campanii victorioase, Ştefan cel Mare putea să-şi lase şi oamenii săi de încredere, printre ei aflîndu-se, probabil, şi reprezentanţi ai Năvrapilor-Năvrăpeştilor, avînd şi azi urmaşi pe aceste meleaguri dîmboviţene. Dar marele voievod, după aceste campanii, putea reveni în Moldova cu sfetnici, dregători, oameni de încredere, reprezentanţi ai vrednicilor Năvrapi-Năvrăpeşti din Ţara Românească.

Dacă în Ţara Moldovei Năvrapii s-au transformat în Năvrăpescu (sau au venit cu acest nume modificat din Ţara Românească), apoi în Ţara Românească ei au mai existat mult timp: la 1595, în satele Bezdeat, Fuieni, Moţăieni, judeţul Dîmboviţa; la 1595, 1625, 1630 şi 1637 – la Blejoi, Găgeni şi Negoieşti din judeţul Prahova (aceste trei localităţi se află şi astăzi în vecinătatea satului Cojeşti – azi Cojasca, unde mai trăieşte un neam numeros al Năvrăpeştilotr) şi la 1572, 1622, 1627 şi 1632 – la Episcopia Buzău, Urseşti, Mihneşti şi Verneşti din Rîmnicu Sărat şi Buzău.

Deocamdată, nu avem argumente nici pentru a confirma legătura dintre Năvrapii de atunci, din Ţara Românească şi Năvrăpeştii de astăzi, din Cojasca, a Năvrapilor de atunci din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova, dar nici pentru a infirma faptul că Năvrapii-Năvrăpeştii din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova s-au dezvoltat timp de 500 de ani ca două ramuri paralele ale aceluiaşi mic neam Năvrăpesc ce face parte din marele Neam Românesc…

* * *

Cîteva familii de Şoimăreşti am descoperit în toamna anului 2001 şi la Batîr, judeţul Lăpuşna, în imediata apropiere a Valului lui Traian. Şoimăreştii de aici au venit probabil la 1808, printre cele 48 de familii româneşti (295 bărbaţi şi 103 femei), sau la 1822, cînd s-au aşezat aici încă 10 familii de ruteni şi o familie de mazili (informaţie din Dicţionarul geografic al Basarabiei, de Zamfir Arbore, Chişinău, Editura Museum,

p. 20). Şi Şoimăreştii din Batîr au memorizat informaţii de la străbunici despre venirea lor de la “munte, din România, cu mioarele lor la iernat mai aproape de stepa Bugeacului…”. Să fie oare aceştia strănepoţii lui Marcu, mare şoimar de Neamţ? Sau poate ai lui Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, stăpînul satului Răuceşti din preajma satului Şoimăreşti de astăzi? Rămîne de precizat.

N-am elucidat pînă la capăt nici cazul Şoimăreştilor din Brînzeni-Hotin, deşi, cu o anumită doză de siguranţă, putem spune că ei fac parte din acelaşi arbore genealogic. Aici, la 1774, trăiau doi Şoimari: Constantin şi Vasile – fraţi sau tată şi fiu? Deoarece această zonă facea parte din raiaua Hotinului, multe din documentele de epocă au ajuns la Istanbul sau la Sankt-Petersburg, unde noi nu am avut acces. Încă nu am găsit unul care ar demosntra de ce, de unde şi cînd au venit ei la Brînzeni, cine sînt şi cine-i tatăl lor. Ceea ce ne-a făcut să credem că şi dînşii fac parte din acelaşi arbore genealogic au fost nişte documente care atestă la 1715, la Purceleşti, un Constantin Şoimaru (fiul lui Ion Şoimaru de la Purceleşti şi unchiul lui Tudor Şoimaru de la Cornova). Un alt Constantin Şoimaru, sau poate acelaşi, este cel de la Brînzeni, menţionat în recensămîntul de la 1772. Al treilea (?) este menţionat la 1784, din nou la Purceleşti. Pe al patrulea Constantin Şoimaru îl aflăm abia în 1835 la Cotnari, unde Şoimăreştii aveau moşie, pe pitorescul Deal Laslău.

Mai există o informaţie la care am putea să apelăm şi care ar demonstra indirect schimbul de proprietari asupra terenurilor între Purceleşti şi Brînzeni: o jumătate de sat Brînzeni o deţinea, la 1670, Măricuţa, jupîneasa lui Ciocîrlie (Grigore – n.n.) şi fiica lui Gheorghe Jora, sulger, apoi pîrcălab de Hotin. Un alt Ciocîrlie (Ieremia) era ginerele lui Nacu Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, şi avea un fiu, Ştefan Ciocîrlie postelnicul, nepot al lui Nacu Năvrăpescu şi văr de gradul doi al lui Ion Şoimaru, fiul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru.

Aş vrea să cred că tocmai acel Constantin Şoimaru din 1715 a fost atestat la 1774 în Brînzeni, împreună cu fiul sau fratele său Vasile, şi menţionat în Catagrafie pe poziţia 2… Mai mult decît atît, în preajma satului Brînzeni am descoperit un sătuc vechi, cu numele Purceleni, aproximativ ca cel dispărut de pe malul drept al Siretului, şi un alt sătuc – Stolniceni, ca şi cel care a “înghiţit” Purceleştii de pe Siret…

Şi ultimul lucru pe care vreau să-l menţionez la acest subiect: Savin NăvrăpescuŞoimaru, pe lîngă cei patru nepoţi de la fiul său Ion şi nora Catrina – Iordache, Constantin, Gheorghe şi Grigore, mai avea şase nepoţi de la fiica sa Safta şi ginerele Iancu Lata – trei nepoţi (Constantin, Iorga şi Vasile) şi trei nepoate. Deci, primul şi al treilea nepot, Constantin şi Vasile – care, posibil şi-au luat (l-au primit?) numele Şoimaru (ca şi cei patru verişori ai lor de la unchiul Ion Şoimaru) – nu este exclus să fi trecut la o posibilă moşie din Brînzeni…

* * *

Actualmente, reprezentanţi ai Şoimăreştilor putem întîlni pe mai toate meridianele şi paralelele globului pămîntesc, pe diferite continente şi părţi ale lumii.

Unii dintre ei sînt cetăţeni ai diferitelor ţări dezvoltate, civilizate, cum ar fi: nepoata şi strănepoatele lui Vasile al lui Gheorghe Şoimaru din Cornova, care trăiesc de 20 de ani la New Jersey (SUA); nepotul şi strănepoţii lui din Vancouver, Canada; fiul şi nepoţii lui Tudor Şoimaru, locuitor al satului Rădeni, Călăraşi, dar avînd strămoşi originari din Cornova, s-au stabilit pentru totdeauna în Germania; fiul, fiica şi nepoţii lui Vasile al lui Constantin Şoimaru din Cornova, plecaţi definitiv în Kazahstan; doi fii ca doi feţi-frumoşi ai altui Vasile – de această dată, ai lui Vasile al lui Profir Şoimaru

– născuţi de o frumoasă mamă estoniană (dintr-o familie de deportaţi), trăitori ai oraşelor Kirov şi Sankt-Petersburg din Rusia. Mulţi dintre Şoimăreşti, datorită “tranziţiei fără sfîrşit” de la noi, au ajuns astăzi cu adrese italiene, portugheze, franceze, spaniole, israeliene, ruse, ucrainene, africane, latino-americane, australiene…

Aceştia lucrează la negru în diferite ţări şi, graţie hărniciei, agerimii şi talentului lor, aduc venituri fabuloase patronilor lor, astfel încît e greu să crezi că s-au dovedit a fi oameni de prisos la ei acasă, fie în Basarabia, fie în România. Regretabil este faptul că generaţiile tinere acolo, între străini, îşi pierd limba maternă, identitatea naţională, simţirea românească şi chiar legătura cu propriul neam Şoimăresc…

* * *

În căutarea străbunilor, am avut parte nu numai de adevărate descoperiri istorice “şoimăreşti”, de întîlniri emoţionante cu veri de gradul 5–9, ci şi de cazuri ieşite din comun, uneori pline de umor, iar alteori – de-a dreptul derutante… La Bucureşti, am luat la rînd întreaga listă a Şoimăreştilor din cartea de telefoane şi ce credeţi – un sfert din ei (ele) au refuzat să discute cu mine, pe motiv că nu au nici un interes pentru străbuni. La insistenţele mele, unii au recunoscut că numele Şoimaru l-au împrumutat de la Sadoveanu, originea lor nefiind şoimărească. Asemănător a fost şi cazul cunoscutului prozator şi dramaturg bucureştean Tudor Şoimaru, care a trăit între 1898– 1967 (numele lui adevărat fiind Gheorghe Drăguşanu) sau cel al chişinăuianului

A. I. Şoimaru (Abram Isakovici Şoimer, născut la Chişinău în 1913, decedat în 1996 la Ierusalim), zis şi Bama Şoimaru – traducătorul în “moldoveneşte” al unei povestiri preferate din copilăria mea “Timur şi comanda (echipa – n.n.) lui” de Arkadi Gaidar…

O bucureşteancă din neamul Şoimăreştilor, tatăl căreia a fost şef de gară la Dorohoi, dar cu rădăcini istorice în zona Paşcanilor lui Sadoveanu (posibil la Purceleşti), nu a

dorit nici la telefon să-mi vorbească despre tatăl ei. N-a reacţionat nici măcar la îndemnul meu “să completăm istoria românilor basarabeni prin exemplul neamului nostru, al Şoimăreştilor”. Răspunsul a fost cît se poate de sincer: “Lasă-mă în pace, domnule, cu patriotismul ăsta demodat, că pe mine nu mă interesează genealogia mea, cînd abia de-mi mai trag picioarele…”. Mai tîrziu am aflat de la un fost vecin al tatălui ei despre motivul adevărat al acestei “erupţii”: după moartea tatălui nu putea împărţi apartamentul cu fratele său, răposatul nelăsînd nici un testament…

* * *

Unele din satele în care au trăit cîndva Şoimăreştii mai păstrează şi astăzi elemente de toponimie legată de substantivul “şoimar”. Astfel, şi în prezent se mai numeşte “La Şoimaru” sau “Pe Şoimaru” o parte din dealul dinspre Cotnari al satului Costeşti (comuna Tîrgu-Frumos), unde la 1772–1774 trăia şi avea moşie Nicolae Şoimaru, unul din cei cinci fii ai lui Gheorghe Şoimaru, nepot al lui Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar. Tot “La Şoimaru” (însă ceva mai departe, în sus pe apa Siretului, spre Paşcani, “La Şoimăriţa”), se numeşte dealul de la Voruntăreşti (Volintireşti), mai aproape de Oboroceni, unde a stăpînit Gheorghe Năvrăpescu, iar mai tîrziu – fiul său Savin Năvrăpescu-Şoimaru. Aceste date sînt confirmate documentar. În ceea ce priveşte Colobanţii de pe rîul Miletin ai lui Arsenie Năvrăpescu, astăzi nu a mai rămas nici urmă de sat. În schimb, pe la 1770, în alte documente apare “fosta moşie Şoimăreşti, lîngă s. Forăşti, ţinutul Iaşi”, localitate situată peste deal de rîul Miletin, pe care se aflau, conform documentelor, Colobanţii, sat stăpînit de Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru. Se pare că tocmai aceasta ar demonstra că fostul sat Colobanţi, astăzi dispărut, a lăsat urme în documentele istorice prin “moşia Şoimăreşti de lîngă Forăşti”.

Am întîlnit şi denumiri de străzi cu nume provenite de la Şoimari. Bunăoară, la Chişinău, în sectorul Botanica, este strada Şoimari; la Orhei – străzile Tudor Şoimaru şi Neamul Şoimăreştilor; la Bucureşti – strada Şoimari şi strada Şoimăreştilor…

* * *

Mai avem şi alte paralele istorice care ar vorbi despre îngemănarea Cornovei cu satele dintre Moldova şi Siret. De exemplu, satul Cihorăni (Ciohorăni), atestat la 1603, 18 februarie, sat ce a aparţinut un timp Şoimăreştilor, îşi are “tizul” la Cornova: cel mai înalt deal, Cihornicul, deal cuprins în marea moşie a lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru; fostul sat şi actuala mahala a Miroslăveştilor-Năvrăpeşti îşi are analog la Cornova (despre aceasta am vorbit mai sus) – Iazul Năvrăpăscului. Dar iată o altă coincidenţă ce s-a întîmplat între s. Cornova şi Năvrăpeşti (Miroslăveşti) după mai bine de 400 de ani de la ispravnicul Ion Năvrăpescu: în 1992, la Cornova avusese loc premiera documentarului lui Pompiliu Gîlmeanu “Cornova. Revedere după 60 de ani” şi sosise

o echipă de la Televiziunea Naţională Chişinău, din care făcea parte şi o prezentatoare, invitată de la Iaşi, Marinela Turcu. Şi panorama satului din titlu, şi unele secvenţe TV, luate de către TVNM, au fost făcute de pe Cihornicul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru… După 10 ani de la acea premieră, aflîndu-mă la Miroslăveşti-Năvrăpeşti, am aflat că Marinela era originară din acest sat, Miroslăveşti, de lîngă Cihorăni.

* * *

În tot răstimpul cît eram preocupaţi de neamul Năvrăpescu-Şoimaru, “ne împiedicam” în permanenţă, prin actele istorice, şi de reprezentanţi ai neamului Roşca. Acest nume îl purtau şi mama mea, şi mama tatălui meu, el fiind numele lor de fată. Mai mult, de la un timp am început să-i visez, să le ascult în vis reproşurile că “nu-i iau în seamă”. Începusem să am remuşcări din această cauză. Spre ruşinea mea, iniţial aşa a şi fost: nici nu aveam de gînd să ne apropiem de istoria Roşculeştilor, cel puţin, nu în cartea de faţă. Nici timpul nu ne permitea acest lucru, dar nici devizul de cheltuieli nu admitea asemenea lux – nici măcar pentru istoria Şoimăreştilor nu puteam găsi resursele necesare, darmite pentru Roşculeşti…

Însă în vara anului 2002 am luat cu mine, în drum spre Trieste şi Roma, unde ţineam calea cu familia mea ca să-mi văd fiica şi ginerele, cartea Moldova în epoca feudalismului, vol. 3, în care am descoperit un document (nr. 56 din 29.11.1616), pe care îl prezint în rezumat: “Carte domnească de întăritură de la Radul Mihnea Voievod marelui vistiernic Constantin Roşca pentru satul Chişinăul pe rîul Bîc, cumpărat de la Salomia, jupîneasa lui Drăguş, cu 180 ughi de aur”… Nici mai mult, nici mai puţin: un posibil străbunic din neamul Roşculeştilor a cumpărat la 1616 întreg (deşi încă sat) Chişinăul… “cu locuri de mori în aceeaşi apă (a Bîcului

– n.n.)…” şi “… cu toate hotarele lui, cu veniturile care sînt pe ele, neclintit niciodată, în vecii vecilor. Şi altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre”. Cu numai 180 ughi de aur!

Astfel am decis să ascult şi de vocea străbunilor Roşculeşti, mai ales după ce am citit şi celelalte documente legate de neamul Roşca, din volumul dat, dar şi după ce mi-am amintit că şi istoria mănăstirii Voroneţ, perla Moldovei medievale, are legătură cu un Roşca – şi nu cu unul oarecare, ci cu Grigore Roşca, Mitropolitul Moldovei în sec. XVI. Ctitorită de Ştefan cel Mare (la 1488), faimoasele ei picturi murale din exterior au fost executate în 1547 la porunca Mitropolitului Grigore Roşca, vărul domnitorului Petru Rareş. Ei, şi după aceste informaţii încearcă să te mai gîndeşti la limitele devizului de cheltuieli, prevăzute doar pentru Şoimăreşti!… Deşi programasem să tipărim volumul de faţă în simetricul an 2002, practic, toată toamna anului 2002 a fost consacrată cercetării neamului de boieri Roşca: arhive, săli de lectură, nenumărate călătorii prin satele Roşculeştilor – de la Cristeşti şi Drăguşeni, pe malul stîng al rîului Moldova, la Scobîlteni (Scobinţeni) de lîngă Podul Iloaiei şi pînă la Sănătăuca, Soroca, nemaivorbind de satele cuprinse între rîurile Cula, Ciuluc şi Răut sau din apropierea lor, unde Roşculeşti trăiesc şi se nasc “cîtă frunză şi iarbă”…

Astfel, măcar parţial “m-am achitat” şi cu rudele din partea mamei mele şi a mamei tatălui meu, pentru că mi-au transmis viaţa şi genele lor din îndepărtatele secole XV– XVI, ca astăzi să mă mîndresc cu ei. Unde mai pui că, de patru secole, NăvrăpeştiiŞoimăreştii şi Roşculeştii erau menţionaţi, cu diferite ocazii, în aceleaşi documente istorice, trăiau alături în unele sate, pe care le stăpîneau împreună, îşi luau soţii, soţi din celălalt neam, făureau şi apărau împreună Ţara Moldovei, exercitînd diferite funcţii boiereşti la curtea domnească; ambele neamuri participau la făurirea istoriei Neamului Românesc, alături de alte dinastii boiereşti.

Încă la 1634–1635, Roşculeştii deţin diverse dregătorii, alături de Năvrăpeşti. Astfel, la 1 martie 1635, “…Gheorghe Roşca biv vistiernic, Gheorghe Năvrăpăscul vornic de poartă şi alţi mari dregători şi boieri de la curtea domnească (pe vremea domnitorului Vasile Lupu – n.n.) dau mărturie…” (rez.), sau într-un document de la 1 iunie 1641, “Veliţii boieri (Grigore Ureche, Roşca biv vistiernic, Vasile Roşca vornic de gloată, Gheorghe Năvrăpăscul sulger şi alţii)… întăresc schimbul…” (rez.). Am mers pe urmele Roşculeştilor din sec. XVI–XVII, de la Ion Roşca vornicul şi cei şase fii ai lui (Constantin vistiernicul, Vasile vornicul, Gheorghe marele vistiernic ş.a.) şi pînă la Roşculeştii din zilele noastre. De la Gheorghe Roşca vistiernicul pînă la Gheorhge Roşca inginerul din Durleşti (cu rădăcini la Crăsnăşeni), şi Gheorghe Roşca, înţeleptul ţăran din Drăsliceni, şi pînă la Ion Roşca hiroveanul, tatăl politicianului Iurie Roşca; de la Vasile Roşca vornicul pînă la Vasile Roşca din Beşeni, tatăl bunicăi mele, Ana Roşca-Şoimaru, alt Vasile Roşca, tatăl mamei mele, Nina Roşca-Şoimaru, şi alt Vasile Roşca – primarul din Durleşti etc. Trebuie să recunosc: în cartea de faţă nu a fost posibil să-i scoatem pe toţi Roşculeştii din anonimatul istoric, măcar şi din motivul că ei sînt prezenţi în toate judeţele celor două state româneşti, ba chiar şi în stînga Nistrului, pe întinsurile lumii slave, pînă la Pacific. Pentru aceasta ar fi nevoie de un volum enorm de muncă. Pentru a descrie istoria detaliată a acestui neam ar fi nevoie de multe sute de pagini de carte şi multe sute de fotografii şi documente. Astăzi putem constata cu o relativă exactitate că Roşculeştii alcătuiesc unul dintre cele mai numeroase, dacă nu cumva cel mai numeros dintre toate neamurile pe care le au românii. Dacă Ion Roşca vornicul, la începutul sec. XVI avea şase băieţi, şi o fată, apoi nici copii lor, nici nepoţii, nici strănepoţii nu se lăsau mai prejos: făceau cîte 5–15 băieţi şi fete şi chiar mai mulţi! Roşca a fost şi este un neam foarte prolific: aveau mult pămînt, în multe sate, şi trebuia să fie gestionat cu pricepere, ba poate chiar să-l şi lucreze, de era cazul, fiindcă pe alocuri era nevoie de multă forţă de muncă în plus. După aceste investigaţii, putem spune că marea majoritate a românilor care poartă acest nume fac parte din aceeaşi spiţă şi cînd se întîlneşte un Roşca cu un alt Roşca ar putea liber să se salute zicîndu-şi: “Noroc, unchiule!”, “Noroc, nepoate!”, “Noroc, vere!, “Noroc, frate!”. Dacă ar da mînă cu mînă toţi Roşculeştii, de la vornicul Ion Roşca încoace, ei ar înconjura cea mai frumoasă ţară a Europei de la 1 Decembrie 1918 – România Mare!…

* * *

Este cazul să menţionez aici că, deşi ideea şi managementul pregătirii pentru tipar a cărţii de faţă îmi aparţin, în condiţiile de astăzi, oricît de tare sau de bogat ai fi, asemenea eforturi nu sînt pe puterea unui singur om. De aceea, ţin să le exprim întreaga mea recunoştinţă şi să le mulţumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la elaborarea, editarea şi scoaterea de sub tipar a acestui volum. Dar cel care a dus povara cea mai grea în această perioadă nu este nimeni altul decît Alexandru Furtună, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Istorie al A.Ş.M., harnic, onest şi capabil de valoroase lucrări de investigaţie. O lucrare ca cea pe care v-o punem la dispoziţie putea fi elaborată în numai doi ani doar cu eforturi comune. De aceea l-am şi invitat în echipă, ca împreună să reconstituim arborele genealogic de tocmai 500 de ani al Şoimăreştilor şi al Roşculeştilor. Următorii ar fi foştii colegi din colectivul de monografişti ai volumului Cornova, care m-au însufleţit să continuu cercetările asupra neamurilor de mazili şi nobili din Cornova natală: regretatul prof. dr. hab. Ion Dron (decedat la 18.II.2003), dr. Ion Varta şi dna Tatiana Varta, editorul Iurie Colesnic, dr. Zamfira Mihail, dr. Sanda Golopenţia şi, nu în ultimul rînd, bunul meu prieten, ziaristul Vlad Pohilă, istoricii ieşeni dr. Ştefan Gorovei şi Maria-Magdalena Szekely, dr. Ioan Caproşu, dr. M. Ciubotaru, dr. Gh. şi Z. Pungă, I. Chirtoagă,

F. Solomon, S. şi R. Iftimi, V. Constantinov, istoricii Vlad Ciubucciu şi Ion Gumenîi de la Chişinău şi Cristiana Şoimaru de la Piatra-Neamţ (pentru investigaţiile privitor la generalul Gheorghe Şoimaru). De asemenea, le sînt recunoscător pentru sprijin celor doi rectori ai Academiilor de Studii Economice din Bucureşti şi Chişinău – prof. dr. Paul Bran şi prof. dr. Grigore Belostecinic.

Cuvinte alese de recunoştinţă adresăm:
lui Alecu şi Elenei Şoimaru, lui Daniel Şoimaru din Verşeni;
lui Mitrică şi Mariei Şoimaru din Piatra-Neamţ;
lui Vasile şi Nataliei Olaru din Stolniceni-Prăjescu;
lui Vasile şi Ileanei Onu, lui Vasile şi Agripinei (Coca) Preutu din Şoimăreşti;
lui Ion Pîrlea din Miroslăveşti (Năvrăpeşti);
lui Gicu Droanţă din Boureni;
lui Şerban Constantin din Moţca;
lui Emil Vlaiculescu şi dlui Şoimăreanu din comuna Şoimari (Prahova);
lui Valentin, Marcel şi Nicolae Năvrăpescu din Bucureşti, lui Ion Năvrăpescu din Cojasca;
lui Gheorghe şi Zinaidei Şoimaru din Cornova;
lui Anatol şi Tatianei Şoimaru, lui Vasile V. Şoimaru din Brînzeni (Edineţ);
tuturor Şoimăreştilor din Roman, Batîr (Lăpuşna), Rădeni (Călăraşi), Chişinău,

Kazahstan, Federaţia Rusă, Germania, Italia; Roşculeştilor din Bucureşti, Chişinău, Durleşti, Cornova, Orhei, Codru (Beşeni), Cucioaia, Bursuceni, Mândreşti, Bogzeşti, Hirova, Pătroaia-Vale (Găieşti), Unţeşti (Ungheni); dnei Maia Mitru din Bucureşti.

* * *

În finalul acestei prefeţe vă prezint, stimaţi cititori, calea semimilenară a străbunilor mei Şoimăreşti şi Rosculeşti prin istorie, schema generală (pe verticală) a arborelui genealogic, cea detaliată, fiind inclusă în Genealogiile din volumul de faţă:

*** ARBORE ***

Acesta-i! Un arbore genealogic de 500 de ani! Cu un astfel de arbore s-ar putea mîndri multă lume, oricine, indiferent de treapta socială pe care s-a aflat şi indiferent unde se află în prezent. De ce nu m-aş mîndri şi eu, un urmaş al unor simpli dregători la curtea domnească, mai tîrziu – maziliţi, cu un arbore cu asemenea rădăcini adînci în Pămîntul şi în Neamul Românesc? Ba mă mîndresc, şi încă foarte mult! Nefiind egoist din fire, le doresc tuturor românilor (şi neromânilor) de bună-credinţă să-şi găsească asemenea rădăcini. Pentru că fiecare dintre noi le are, şi le are adînc ascunse… Ele trebuie căutate minuţios, pentru că străbunii noştri, care ne-au dat şi viaţa, şi genele lor, au meritat aceasta. Prin astfel de căutări şi descoperiri ne prelungim viaţa în… trecut, dar şi în viitor. Prin cartea de faţă mi-am prelungit viaţa cu 500 de ani în trecut, precum şi în viitor, sperînd că peste alţi 500 de ani un alt Vasile, Alexandru sau Tudor, Savin etc., avînd volumul de faţă şi documentele ulterioare, va putea prelungi cu mai multă uşurinţă acest ARBORE ŞOIMĂRESC cu un şir de noi ramuri.

De la înălţimea/adîncimea zilei de Paşte – 27 aprilie 2003 – îmi plec fruntea în faţa memoriei bunilor mei străbuni, le mulţumesc că au avut grijă să-şi trăiască viaţa astfel încît astăzi să mă pot mîndri cu dîrzenia, spiritul gospodăresc şi demnitatea lor şi să-i salut pe cei care vin după noi, să-i îndemn să fie vrednici şi mîndri de străbunii lor – Ion, Lupu, Gheorghe, Savin, Ion, Gheorghe, Tudor, Lupu, Constantin, Vasile, Gheorghe, Alexei şi ceilalţi Şoimăreşti, precum şi Ion, Gheorghe, Ionaşco, Tănase, Ioniţă, Ion, Ştefan şi Tănase, Constantin şi Filache, Vasile şi Ion, Ana şi Vasile, Alexei şi Nina şi ceilalţi Rosculeşti!!!…

Dr. Vasile ŞOIMARU

PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE


După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918) a cunoscut mai multe transformari favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1856 – 1878, cea mai mare parte al teritoriui celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rand, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Barasabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului XX, după căderea lui Ceauşecu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească “din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent, atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important – şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în genere, pe toată linia el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţămîntul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice international, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă facultate de economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate, în plus toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile supiroare, se ţineau în “limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rand, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut o serie de nebănuite probleme:

lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi în genere a literaturii de specialitate (care erau numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea! – lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi… puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie,  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limba românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.   

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul, cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică” așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în genere în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui V. Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în genere culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională prergătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, succint, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din R. Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare, şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia.

* A creat, cum spunea chiar el – baza unei instituţii de învăţământ: Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în alte limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.

* A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi tinerelor cadre didactice a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.

* A iniţiat şi organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru elaborarea de cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în română.

* A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 

* În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea R. Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, din păcate, n-a fost înţeles, iar în consecinţă – şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi dată uitării nici contribuţia sa, directă, la introducerea în R. Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.

* Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător – profesor – student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare, că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din R. Moldova, despre care a scris, și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină a cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. – Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc numit Basarabia-R. Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău-2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu:

„DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat în anul 2015 Premiul Academiei Române.

Dr. Vasile Șoimaru

Deputat în Parlamentul R. Moldova, (1990-1994, 1998-2001),

Vice-Rector al A.S.E.M.

(25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

POEZIE NAIVĂ DEDICATĂ „KITAIȚILOR” DECORAȚI RECENT CU TINICHELE ÎN LOC SĂ FIE EI TRIMIȘI PE-UN SFERT DE SECOL LA RĂCOARE…


În an electoral, cu secetă cumplită,

Am urmărit cu îngrijorare, mari ploi torențiale,

Cu ordine, medalii și premii naționale…


Și cum să nu mă bucur c-am fost prevăzător,

Și nu mi-am ocupat tot pieptul meu cu tinichele,

Doar pentru c-am votat un buletin de naștere,

A unui stat, din start de oligarhi el capturat…

* * *

Cu această naivă poezie eu astăzi prefațez un text mai vechi al unei scrisori deschise, din 21.01.2013, adresate președintelui Nicolae Timofti care mi-a făcut un mare bine. După ce m-a decorat cu Ordinul Republicii, prin Decretul său, nr. 450-VII din 28.12.2012, pentru marele „merit” că am votat și semnat Declarația de Independență a R. Moldova, pe data de 27.08.1991, mi l-a retras apoi, la insistența mea, prin alt decret prezidențial…

Desigur, prin decizia mea de-a refuza și acest ordin am pierdut pe veci locul meu de …veci, la Cimitirul cel central din Chișinău, și urmașii mei vor fi nevoiți să mă înmormânteze, spre bucuria mea, alături de bunici, părinți, frate, surori, la Cornova natală… Dar dacă-ar fi posibilă la noi incinerarea… mai mult m-aș bucura și i-aș ruga pe-ai mei urmași, cenușa s-o presoare peste tot unde-am pășit, cu credinciosul meu prieten, camera-foto, și cu Toyota fermecată, la toți Românii de la Atlantic la Pacific, trecând prin Alpi, prin toți Balcanii și Carpații, prin Caucaz, la Cotul Donului și prin Stâncoșii din Canada…

Adevărat, că am pierdut și cei 500 lei lunar la pensie, suma totală alcătuind azi 42 de mii de lei!!! În schimb am compensat (dublu!!!) aceste pierderti, lăsând fumatul blestemat, mi-am înmulțit și zilele ca să-mi termin proiectele…

Vă recomand să lecturați scrisoarea atașată, să le-o recomandați și celorlalți vizați mai sus poate se leapădă vreo unul dintre ei de tinicheaua total nemeritată…

https://adevarul.ro/moldova/politica/scrisoare-deschisa-presedintelui-nicolae-timofti-refuz-ordinul-republicii-nu-ordine-medalii-votat-declaratia-independenta-1_50fd16c951543977a987fceb/index.html

13 SEPTEMBRIE – ZIUA DE NAȘTERE A REGRETATULUI NOSTRU PROFESOR, PAUL BRAN, PRIMUL RECTOR ȘI FONDATOR AL ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE DIN R. MOLDOVA.


În această zi Paul Bran ar fi rotungit 80 de ani, din care 14 deja au devenit parte a veșniciei… Și pentru că ASEM-iștii n-au uitat nici pentru o clipă de meritele ctitorului universității lor de științe economice, în acest an, pe timp de pandemie, au pregătit o serie de documente și manifestări cu …mască de protecție împotriva Covidului.

Prima fiind chiar materialul atașat mai jos despre Paul Bran, cercetătorul, rectorul, (https://www.facebook.com/biblioteca.asem/videos/10218597799917936) profesorul, familistul și patriotul, pregătit de echipa de profesioniști de la Bibliotecă Științifică a ASEM; Au fost vernisate expoziții de carte și de fotografii consacrate memoriei Profesorului drag; În memoria Rectorului Paul Bran a fost tipărită o solidă carte (400p.) întitulată: „PAUL BRAN – personalitate marcantă a științei românești: la 80 de ani de la nașterea marelui economist”, carte care va fi lansată în următoarele zile (Vă prezint mai jos articolul meu despre Paul Bran, inclus în această carte comemorativă). Dar cea mai frumoasă surpriză comemorativă urmează să aibă loc de Ziua ASEM-ului și a Economiștilor, la 29 de ani de la fondare, pe 25 septembrie curent, surpriză, despre care vom vorbi peste două săptămâni de zile.

PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE

Vasile ȘOIMARU, conf. univ., dr.

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

(1990-1994, 1998-2001),

Vice rector al ASEM (25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

Paul BRAN, economist român, profesor universitar, doctor în economie, manager al învăţământului superior în domeniu. Este soţul Florinei Bran, dublu doctor în ştiinţe – în geografie şi în economie, profesor universitar la ASE Bucureşti.

S-a născut la 13 septembrie 1940, în comuna Topolog, judeţul Tulcea. Face Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa (1955-1959), după care urmează Facultatea de finanţe şi credit din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1960-1965), luând licenţa cu diplomă de merit. A avut stagii de documentare şi perfecţionare la Institutul de înalte Studii Economice Internaţionale din Geneva, Elveţia (1975) şi în SUA (1994).

În 1965 este repartizat la Catedra de finanţe de la facultatea de profil a ASE, parcurgând pe bază de concurs toate treptele didactice: preparator, asistent, lector. în 1974 devine doctor în economie, susţinând teza cu subiectul „Decizia financiară în unitatea economică”. Este promovat conferenţiar (1979), apoi profesor universitar (1990). Conducător de doctorat la specialitatea Relaţii financiare şi monetare internaţionale (din 1990), pregătind mai mulţi doctori în domeniu, inclusiv tineri studioşi din Republica Moldova.

A deţinut diferite funcţii importante pe linie profesională: rector-fondator al ASEM (1991-1994), rector al ASE Bucureşti (două mandate consecutive, 1996 – 2004), preşedinte al AGER – Asociaţia Generală a Economiştilor din România (din 2001). Ca rector al ASE Bucureşti a contribuit mult la racordarea programelor de studii la standardele europene, modernizarea bazei didactice, dotarea instituţiei cu tehnică de calcul şi alte instrumente moderne necesare studiilor şi cercetării. Exigent cu toţi studenţii şi doctoranzii, totuşi, faţă de tinerii din Republica Moldova manifestă o atitudine cumva preferenţială, contribuind plenar la formarea lor ca specialişti de înaltă calificare. Ca preşedinte al AGER a optat pentru creşterea rolului economiştilor la realizarea obiectivelor economiei naţionale în etapa actuală, a afirmării respectului faţă de economie şi faţă de interesele naţionale, încadrarea economiei româneşti în procesele economice actuale din lumea civilizată. A deţinut funcţii însemnate şi pe linie administrativă: consilier guvernamental / conducătorul Departamentului reformei economice în primul Guvern democratic al României (1990-1991); consilier guvernamental în Guvernul Republicii Moldova (1991-1994). Cu pregătirea profesională temeinică şi cu prestigiul deosebit de care se bucură, s-a impus plenar în procesul de reformare a învăţământului economic superior în România şi în Republica Moldova, dar şi la refacerea economiei naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Paul Bran şi-a concentrat activitatea universitară pe mai multe discipline: Finanţele întreprinderilor, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Finanţe generale, Monedă, Economica valorii, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Management financiar, Proiecte economice, Iniţiere în cercetarea ştiinţifica economică.

A îmbinat cu succes munca la catedră cu activitatea de cercetare, aceasta din urmă axându-se pe două direcţii principale: a) scrierea/elaborarea de manuale, cursuri, alte lucrări teoretico-metodice menite să susţină procesul de învăţământ universitar, aceste lucrări fiind deosebit de populare printre studenţi şi b) abordarea, atât în lucrări tipărite, cât şi în comunicări la simpozioane, congrese, conferinţe etc. a unor probleme actuale ale ştiinţei şi practicii economice.

Principalele domenii de cercetare ştiinţifică în care s-a manifestat Paul Bran sunt: monetar (monografia Mecanismul monetar actual, Bucureşti, 1984; Chişinău, 1991); finanţe (Decizia financiară şi unitatea economică, 1980); teoria valorii, inclusiv fundamentarea unei noi teorii a valorii, numită teoria valorii entropice (studiile monografice Economica valorii, mai multe ediţii la Bucureşti şi Chişinău, între 1991 şi 2003, o traducere în limba rusă apărută la Chişinău; Fascinaţia valorii, 1992); reforma economică – fundamentarea primului program operativ de reformă a Guvernului Petre Roman (1991) şi a programului de reformă al Guvernului Valeriu Muravschi din Republica Moldova, inclusiv a unui program de privatizare a economiei naţionale, axat exclusiv pe principii economice şi opus programului populist şi politizat de bonizare, lansat atunci de unii specialişti de la Chişinău. Astfel, Paul Bran are merite deosebite în lansarea şi buna evoluţie a economiei de tranziţie, în special în România. Este iniţiatorul, autorul şi/sau coautorul, conducătorul unor importante programe: Cercetarea terminologică a lexicului specializat din finanţe, Studiu privind modelul de dezvoltare şi colaborare transfrontalieră aferent unei euroregiuni (Studiu de caz – euroregiunea Giurgiu), Consorţiul de dezvoltare şi extensie rurală etc.

A elaborat şi a publicat peste 10 cursuri universitare, alte vre-o 15 monografii şi studii monografice, majoritatea cărora au cunoscut mai multe ediţii. În ultimii ani a editat lucrări de sinteză, unele revăzute şi completate, aduse la zi: Economica valorii (2002, 2003), Finanţele întreprinderii. Gestionarea fenomenului micro financiar (2003), Comunicare financiară (2003), Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale (2003), Economie monetară (2003) ş.a. Este autorul a peste 150 de studii şi articole tipărite în reviste de specialitate din România (Adevărul economic, Economica, Economistul, Raporturi de muncă, Tribuna economică etc.) şi de peste hotare.

O pagină aparte în biografia de profesor universitar, savant, manager şi Om a lui Paul Bran revine relaţiei sale speciale cu Republica Moldova. În 1990 este invitat pentru prima oară la Chişinău, de către Guvernul Mircea Druc, cu prelegeri şi consultaţii vizând economia de tranziţie. În 1991 este invitat din nou la Chişinău, de Guvernul Valeriu Muravschi şi, în calitate de consilier guvernamental, contribuie la trasarea primilor paşi ai reformei economice de la noi. În septembrie 1991 este desemnat rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (ASEM) – prima instituţie de învăţământ superior de profil de la noi. Ca membru al echipei numite ad-hoc de către premierul Valeriu Muravschi, Paul Bran are o contribuţie directă la introducerea leului ca valută naţională în Republica Moldova. A organizat trimiterea la studii economice universitare şi postuniversitare în România a tinerilor basarabeni (în special – la ASE Bucureşti).

Totuşi, numele lui Paul Bran se identifică în conştiinţa multor basarabeni cu fondarea (în septembrie 1991) şi consolidarea ASEM, pentru carefapt a ajuns a fi, incontestabil cel mai cunoscut economist român în Republica Moldova (Dumitru Moldovanu), înscriind o pagină distinctă în istoria învăţământului superior economic de la noi şi, chiar, în istoria, atât de tulbure, a tranziţiei basarabene de la răscrucea mileniilor II şi III. Împreună cu echipa pe care şi-a format-o, Paul Bran a obţinut şi a adaptat procesului de studii câteva blocuri impozante, pe care le-a dotat cu tehnică de calcul, laboratoare etc. A fondat o bibliotecă de specialitate deosebit de bogată, aducând, în acest scop, de la Bucureşti, circa 50 000 de volume. A organizat pe baze noi, conform standardelor europene, procesul de instruire şi cercetare, punând accentul pe predarea, editarea de cursuri, manuale, monografii etc. în limba română. În scurt timp, ASEM a devenit o prestigioasă instituţie de învăţământ, o forjerie de cadre bine pregătite pentru economia naţională. Însă în 1994, conducerea agrariano-socialistă a Republicii Moldova, de orientare antinaţională şi antireformatoare, îi înscenează lui Paul Bran şi anturajului său de profesori basarabeni un proces politic, forţându-l să părăsească Republica Moldova, în pofida acestei atitudini ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studii la ASE Bucureşti, sub conducerea sa, dar şi de interesul său pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris, s-a referit în mai multe rânduri.

Activitatea ştiinţifică a lui Paul Bran a fost apreciată cu Premiul Academiei Române pentru monografia Economica valorii (1995).

*    *    *

După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918), a cunoscut mai multe transformări favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1956 – 1978, cea mai mare parte a teritoriului celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rând, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Basarabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea, după căderea lui Ceaușescu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească „din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent pe atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important, şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în general, pe toată linia, el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţământul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice internaționale, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă Facultate de Economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate. În plus, toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile de învățământ superior, se ţineau în „limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rând, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut probleme de nebănuit: lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi, în general, a literaturii de specialitate (care era numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea!  lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi…, puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limbă românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.  

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică”, așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în general în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10.00 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui Valeriu  Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în general culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională pregătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, încă odată, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din Republica Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia:

  • A creat, cum spunea chiar el, baza unei instituţii de învăţământ – Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.
  • A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi al tinerelor cadre didactice, a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.
  • A iniţiat şi a organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru a elabora cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în limba română.
  • A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 
  • În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea Republicii Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, cu regret, n-a fost înţeles, iar, în consecinţă, şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi neglijată nici contribuţia sa directă la introducerea în Republica Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.
  • Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător–profesor–student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim-plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi care au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, Paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.  

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină al cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc, numit Basarabia – Republica Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău, 2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu: „DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU, MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat, în anul 2015, Premiul Academiei Române.

Voi incepe cu România…

(Un articol publicat acum 11 ani și patru luni în TIMPUL lui Tănase: multe s-au schimbat oare de atunci?…)

Top of Form


Dupa cele intamplate la Chisinau in ultima vreme, lumea tot mai des se intreaba cum si cu ajutorul cui s-a putut ajunge la situatia in care se afla acum, dupa 5 aprilie 2009, R. Moldova? Am si eu o varianta de raspuns.

Sa nu va mire acest fapt, dar, spre bucuria comunistilor, voi incepe cu… Romania. Nu vreau sa cobor tocmai la anul 1940, cand am fost lasati prada lui Stalin si Hitler. Evenimentele din ultimele zile au inceput in 1991, cand Romania postdecembrista, mai mult de frica, a semnat un tratat de prietenie cu URSS (aflata, la acel moment, in agonie), prin care s-a declarat ca Bucurestiul nu are vreo pretentie teritoriala fata de Moscova, chiar daca se vorbea tot mai insistent despre condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop si lichidarea consecintelor lui. Urmatorul pas ,,lunecos” a fost recunoasterea independentei republicii cu denumirea istorica de Moldova (de ce nu fac acest lucru si grecii fata de Macedonia?), Cotroceniul grabindu-se si aici sa fie primul. Dar pe cine a mizat Romania, in toti acesti ani, dintre fortele politice basarbene? Abia la 4 aprilie 2005 s-a vazut pentru cine s-au cheltuit atatia bani, atatea eforturi si sperante: pe cei care au facut front comun cu comunistii impotriva romanismului.

Din pacate, nici macar acum nimeni in Romania nu incearca sa clarifice de ce s-a intamplat asa: de unde a venit initiativa – de la Kremlin, de la Tel Aviv si Washington sau de la Cotroceni? Cine sunt realii stapani ai situatiei din Romania? De ce a vizitat Traian Basescu Chisinaul in 2005, tocmai in ajunul alegerilor, lasand impresia ca il sprijina pe Voronin? Cine a impulsionat acest semnal – fals sau adevarat? Mai e un aspect al problemei: cine a reprezentat Romania la Chisinau in ultimii ani? In ce a constat munca diplomatilor trimisi la Chisinau, daca ei nici macar la evenimentele strict culturale romanesti nu se prezentau – nu mai insistam din care motiv: din frica, lasitate, incompetenta, comoditate, lipsa de patriotism etc.? Stiu oare romanii de buna-credinta din ?ara ce ,,proiecte” finanteaza Departamentul pentru romanii de pretutindeni sau Institutul Cultural Roman al neromanului Patapievici? S-a luat vreo atitudine fata de excluderea Basarabiei si Nordului Bucovinei – primele victime ale comunismului – din Raportul de cvasicondamnare a comunismului in Romania? Ia cineva in calcul fructuoasa colaborare a unor asa-zisi patrioti din Romania, care varsa lacrimi de crocodil pentru destinul minoritatilor din ?ara, dar trec cu vederea sau chiar sfideaza tragedia basarabenilor si nord-bucovinenilor? Cat face numai, in acest sens, atitudinea plina de rea-vointa a lui Nicolae Manolescu fata de scriitorii basarabeni in ultimul sau opus… Oare nu cumva pentru ca acestia au votat democratic pentru alta candidatura la functia de presedinte al USR?

Noua, basarabenilor, ni se creeaza impresia ca, pe baza celor doua state romanesti, actualmente se efectueaza grave experimente ale unor forte oculte. Aici, pe o insula latina in oceanul slavon. Aceasta impresie se bazeaza pe niste evidente care nu mai contenesc nici la Bucuresti, nici la Chisinau: batalii politice inversunate, procese juridice intemeiate si neintemeiate, condamnarea partiala, preferentiala a comunismului, lupta cu securismul, care nu a mai fost dusa la bun sfarsit, stimularea transfugilor etc., etc. Suntem departe de gandul ca la mijloc ar fi numai niste orgolii politice sau niste calcule exclusiv financiare.

Cat priveste cel de-al doilea stat romanesc, R. Moldova – sau Basarabia, in genere -, aceasta este, am spune, o zona blestemata a Europei. ?arile Baltice, care au avut in ultimele secole un destin similar cu al nostru, demult au revenit in familia popoarelor europene, pe cand noi ne balacim pe loc, nici macar identitatea nationala nu ne-am clarificat-o. Mai exact – nu ni se permite sa ne-o declaram liber. Ocupantii rusi, dupa ce ne-au furat trecutul, vor sa ne confiste si prezentul, ba chiar si viitorul copiilor nostri. Cum sa nu crezi ca aici ar fi o zona de rezerva pentru experimente dintre cele mai alarmante: daca nu se reuseste cu Romania, macar aici sa se faca o noua natiune, o noua limba, o noua mentalitate, cu noi stapani? Or, pentru orice om bine intentionat si cu judecata sanatoasa este clar ca R. Moldova poate dainui un timp, ca stat independent, doar in baza adevarului istoric, a Declaratiei de Independenta din 1991. Deci, ca un al doilea stat romanesc, cu limba si istoria romaneasca, cu o populatie preponderent romaneasca (80 la suta) si, in niciun caz, ca o republica a unui „popor polietnic moldovenesc”, vorbitor de limba rusa si condus de straini. R. Moldova poate fi numai romaneasca, in caz contrar ramane o colonie, un poligon al armatei a 14-a a Federatiei Ruse, la fronrtiera cu UE.

Nu incape nicio indoiala ca rusii au aici un mare interes, dar, probabil, nu numai ei. Abia pe locul doi ar fi rusii care, dupa experimentul kominternist din 1924 – crearea Republicii Autonome Moldovenesti dincolo de Nistru -, in 1990-’91 au incercat sa intre din nou in aceeasi apa. Sfarsitul acestui experiment ar fi transnistrizarea actualei R. Moldova pana la Prut, desi se aud tot mai insistent voci ale „moldovenistilor statalisti”, ale sovinilor rusi si ale neo-kominternistilor despre o „Moldova Mare”, pana la Siret si Milcov. Intentiile expansioniste ale rusilor sunt cunoscute inca din sec. XVII, ei dorind sa-si croiasca peste noi un coridor spre Balcani, spre Constantinopol – idee aberanta la care nu renunta nici astazi, in acest scop mentinand capul de pod numit Transnistria. Deloc nu ne este clar rolul Occidentului in aceasta zona. Numai cat face prezenta la Chisinau a OSCE care, in ultimul timp, a luat o serie de decizii aberante privind diferendul transnistrean, perpetuarea prezentei masive a Moscovei aici, iar si mai recent, pe 6 aprilie 2009, acest organism – menit sa promoveze democratia – s-a grabit sa anunte in R. Moldova „alegeri corecte”, chiar daca erau evidente mai multe fraude electorale.

Graba aceasta a fost un semnal ca alte organisme nu trebuie sa se mai implice. E ceva ce aminteste de pripeala Kominternului din perioada interbelica, cand se ,,coceau” asa-zisele revolutii socialiste in sud-estul Europei. Pare suspecta starea de lucruri in care majoritatea organismelor europene sunt reprezentate la Chisinau, preponderent, de functionari de nationalitate rusa, maghiara sau evreiasca, vorbitori de limba rusa care, in anumite situatii, nici nu-si ascund atitudinea neprietenoasa fata de Romania, ca sa nu mai vorbim ca au o atitudine pronuntat dusmanoasa fata de romanism. Acesti functionari conlucreaza foarte bine cu sfetnici si alti demnitari de-ai lui Voronin care, lucru stiut bine la noi, sunt nepotii celor care, la 28 iunie 1940, i-au intampinat cu flori pe ocupantii sovietici, insultand si agresand ostasii romani in tragica lor retragere.

PE 23 AUGUST 1939, UN PACT NEGHIOB A FOST SEMNAT CARE NEAMUL NI L-A MUTILAT…

Astăzi, 23 august, s-au împlinit 81 de ani de la semnarea Pactului de neagresiune, Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin, încheiat între Uniunea Sovietică bolșevizată și Germania nazistă. Aceste două forțe negre ale Europei de la acea vreme, de culoare … brună și roșie, au divizat Europa în sferele lor de influență, ca peste o săptămână tot ele să declanșeze cel de Al Doilea Război Mondial, care s-a încheiat abia peste șase ani, făcând zeci de milioane de jertfe…Acest Pact a fost condamnat de întreaga lume progresistă, fiind condamnat și de către Primul nostru Parlament la o Conferință Internațională foarte importantă, care a avut loc pe 26-28 iunie 1991.Ce-i drept nu chiar toți organizatorii conferinței și participanții la ea au venit cu sufletul curat, unii având cu totul alte scopuri decât cele anunțate… Iar unul din aceștia care n-a scris în viața sa o pagină de monografie, a plecat de la conferință cu o desaga plină-ochi, în care au încăput toate comunicările și documentele prezentate la conferință, care trebuiau să devină o CULEGERE DE COMUNICĂRI ale participanților la conferință, dar care s-au transformat mai apoi în două cărți (vezi imaginea anexată) care i-au permis hoțului să devină membru de onoare al Academiei Române și director al Institutului Cultural Român care poartă numele Marelui Eminescu…Vă prezint mai întâi de toate un fragment din Investigația mea jurnalistică de atunci și publicată mai bine de trei ani în urmă. Despre conferința din iunie 1991 va urma un text informativ și instructiv dar …RĂBDARE până mâine!!! * * * „În luna iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, unul dintre organizatori era însuși V.Matei. După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente” ( Chișinău, Editura Universitas, 1991). V.M. semnase pentru această carte o prefață de două pagini, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când V.M. și-a înaintat candidatura la titlul de membru de onoare al Academiei Române a uitat să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul „Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)”, la editura ploieșteană LIBERTAS, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii. În plus, volumul include și Declarația de Independență a R. Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: „Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române”, astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M. Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din R. Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală acest furt intelectual (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).E de menționat, de asemenea, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință comunicările lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum. Nici azi volumul promis nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors autorilor. Am așteptat și eu să apară acest volum ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină. Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator” de pe Bâc își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni” (Va urma).

http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/

UCRAINA INDEPENDENTĂ ȘI DREPTURILE BĂȘTINAȘILOR ROMÂNI DIN UCRAINA, CARE-S LA EI ACASĂ…

V

Public

Astăzi, 24 august, ucrainenii au sărbătorit Ziua Independenței, cea de-a 29-a aniversare de la proclamarea ei. Constituția acestui stat garantează toate drepturile minorităților naționale de pe teritoriul ei, inclusiv dreptul minorității românești la învățământul în limba română… Numai că autoritățile ucrainene nu vor să revină la lectura Constituției lor pentru că-i doare capul de ea și de drepturile pe care le au minoritarii conform Legii lor supreme.Din aceste motive ei deja au pierdut o bună parte din teritoriul lor în favoarea fraților mai mari de la răsărit…Rada lor supremă era gata să voteze Declarația de independență pe data de 23 august 1991. Numai că ar fi fost prea din cale afară coincidența următoare: În acea zi se împlineau 52 de ani de la semnarea Pactului criminal de împărțire a sferelor de influiență între Germania nazistă și Uninea Sovietică bolșevizată, semnat de Ribbentrop și Molotov, Hitler și Stalin, conform căruia teritoriul Republicii sovietice Ucrainene, a crescut considerabil pe seama raptului efectuat de către sovietici al teritoriului României, Ceho-Slovaciei, Ungariei, Poloniei…Bănuiesc eu că anume acest Pact neghiob nu le dă voie să doarmă liniștiți conducătorii și naționaliștii ucraineni, temându-se de viitorul lor. Această teamă le dictează tot mai insitent să grăbească procesul de deznaționalizare a minorității românești prin închiderea grădinițelor și a școlilor lor naționale. Din aceste considerente românii doar în vis mai pot vedea libertatea națională pe care au avut-o pe vremea sovietelor, când își învățau copiii la școli și chiar la o facultate de filologie română la Universitatea din Cernăuți…Dacă măcar Statul Român și- ar apăra conaționalii din Ucraina de deznaționalizarea cumplită, cum o fac, bunăoară, ungurii din Transcarpatia… Și atunci de ce să ne mire comportamentul ucrainenilor față de frații noștri, români din Ucraina?…

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV: 81 DE ANI PLUS O ZI DE LA SEMNARE…

8

Mulți din lista mea n-au citit așa ceva…

În anul viitor, pe 26-28 iunie 2021, se vor împlini trei decenii de la organizarea Conferinței internaționale „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”. Au trecut 29 de ani de atunci dar nici astăzi comunicările la acea Conferință nu au văzut lumina tiparului!… Asta chiar dacă unul din organizatorii ei, Valeriu Maticiuc-Matei, actualul director al ICR Chișinău, membru de onoare al AR (fără vreo pagină de monografie scrisă în viața sa), a adunat toate comunicările participanților la conferința dată, unele dintre ele fiind EPOCALE, de exemplu cea a istoricului Gheorghe Buzatu ș.a., și nici astăzi nu se știe unde au fost ele depozitate: în propria bibliotecă-arhivă, sau în vreo arhivă de pe Lubeanka, din inima Moscovei, unde „organizatorul” se laudă că a fost bătut măr pentru că în perioada aflării la Moscova lupta cu înverșunare cu puterea sovietică… Indiferent unde se află astăzi originalul comunicărilor, personal sunt convins că o xerocopie a lor o putem liber găsi în arhiva „savantului” dat, pentru că o parte din materiale au fost deja incluse de „savant” în două cărți care i-au permis să ocupe un loc de membru de onoare al AR, loc care de drept era destinat talentatului compozitor Eugen Doga, român născut la Mocra în Transnistria, străbunii căruia au migrat (prin transhumanță) din Mărginimea Sibiului transilvănean spre sud-estul transnistrean…

Până vor mai intra organele competente în arhiva personală a lui VM, vă propun un fragment din cartea de memorii a regretatul Ambasador dr. Aurel Preda, autorul și redactorul principal al proiectului Declarației de Independență a R. Moldova, participant activ la acea conferință epocală și nu numai la ea…

(Va urma numai să aveți răbdare!)

*   *   *

…În aceste condiții și vremuri tulburi a avut loc – nu întâmplător – Conferința internațională care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia.

Lucrările Conferinţei au fost fixate pentru perioada 26-28 iunie 1991, tocmai pentru a marca aproximativ 50 de ani de la raptul comis de guvernul comunist de la Moscova, prin notele verbale ultimative din 26-28 iunie 1940,veritabile acte calificabile drept agresiune, în urma cărora Basarabia, parte inseparabilă a pământului românesc, a fost „încorporată” la URSS.

La reuniunea de la Chişinău au participat delegaţii din principalele ţări europene, precum şi din SUA, Canada şi Israel.

Din România, din teama de a nu supăra Moscova, MAE a hotărât să participe o delegaţie condusă de directorul de atunci al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, viitorul ministru al integrării europene, Alexandru Farcaş.

Cu alte cuvinte, în caz de supărare a Moscovei, să i se răspundă că a fost vorba de o delegaţie de tehnicieni, de jurişti, care s-au reprezentat pe ei înşişi la Chişinău şi nu România! Teama viscerală de sovietici bântuia încă pe coridoarele MAE de la Bucureşti.

Moscova nu s-a lăsat înşelată de această stratagemă a laşităţii, mai ales că delegaţiei române, formată exclusiv din diplomaţi, i s-au alăturat ulterior şi parlamentari cunoscuţi, ca Ion Raţiu şi Pop Iftene.

Astfel de „amănunte” nu puteau scăpa K.G.B.-ului şi numai în închipuirea naivă a şefilor de la Bucureşti stăruia impresia că Moscova putea fi înşelată cu astfel de copilării.

La deschiderea reuniunii, preşedintele din acel timp al Republicii Moldova, Mircea Snegur, subliniind importanţa conferinţei, al cărei obiectiv a fost punerea în cauză a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, la Kremlin, în biroul lui Stalin şi, în subsidiar, a consecinţelor sale politico-juridice pentru Basarabia şi „pentru alţii”, a „remarcat” că „Europa cu adevărat nouă şi democratică nu ar putea fi edificată dacă nu vor fi înlăturate toate consecinţele celui de-al doilea război mondial, mai ales pentru unele teritorii din sud-estul Europei şi pentru ţările baltice”.

Preşedintele Snegur a subliniat că problema Basarabiei şi a ţărilor baltice – victime ale înţelegerii Hitler-Stalin, semnată de Ribbentrop şi Molotov, la Moscova, la 23 august 1939 – „nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internaţional”, care nu poate fi rezolvată de mişcările de eliberare naţională din aceste republici fără „ concursul comunităţii internaţionale”.

Recomandându-le participanţilor să abordeze aspectele temei în discuţie fără părtinire, riguros ştiinţific, el afirma că „două adevăruri nu există. Adevărul e unul singur.”

La rândul său profesorul dr. Alexandru Moşanu, care s-a adresat conferinţei în dublă calitate, de preşedinte al Parla­mentului Republicii Moldova şi de istoric, a prezentat o amplă comunicare ştiinţifică. După ce a trecut în revistă etapele încor­porării, prin rapt, a teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Ţarist în anul 1812 şi, respectiv, la URSS în anul 1940, referin-du-se în context şi la statutul Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, a subliniat necesitatea abordării acestei teme în spiritul principiului sine ira et studio, astfel încât, odată elucidat adevărul istoric, forţa dreptului să triumfe asupra dreptului forţei”. El a insistat asupra sintagmei că „adevărul istoric trebuie elucidat”.

Din dezbateri s-au desprins o serie de aspecte cu o semni­ficaţie politico-juridică deosebită:

a) Conferinţa de la Chişinău a fost prima reuniune internaţională care a examinat într-o concepţie uni­tară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov şi cele ale Protocolului său adiţional secret, pe de o parte şi consecinţele politico-juridice ale acestora pe de altă parte, asupra Basarabiei (citeşte asupra României n. n.). Considerând prevederile înţelegerilor sus-menţionate nule ab initio, participanţii au cerut eliminarea, în practică, a efectelor lor de natură politică şi juridică pentru Basarabia;

b) în sprijinul acestei cereri, care constituie punctul central al reuniunii, Declaraţia de la Chişinău a Con­ferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” adoptată în unanimitate, prin aplauze, participanţii au fost de acord că:

I – Moldova, adică teritoriul cuprins intre Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, făcând parte, aşadar, organic, din vatra şi etnogeneza poporului român.

II – Incorporarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, în anul 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, cu Turcia, a apărut în conştiinţa europeană şi naţională „ca nelegitimă”(Vezi istoricii R. W. Watson, Eduard Taxier etc.) ca rezultat al cârdăşiei dintre Poarta Otomană şi Guvernul ţarist, în legătură cu dezmembrarea arbitrară a Moldovei şi anexarea părţii sale de răsărit la Turcia „care nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx citat de E. Taxier)

Actul raptului a fost discutat imediat după săvârşire, de asemenea, în forul suprem de stat din Principatul Moldovei, în Divan, care a condamnat ruperea „din trupul Moldovei” a teritoriului de la est de Prut, considerat de Divan „trupul şi inima ţării, grânarul şi imaşul Principatului”.

III – În perioada 1812-1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia s-a dus o politică dură de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare, iar legătura cu Ţara a românilor din această parte a teritoriului naţional cotropit s-a menţinut cu mari dificultăţi şi sacrificii.

IV – In exercitarea Dreptului său de autodeterminare, recu­noscut şi de noile autorităţi ale Rusiei sovietice la 27 martie 1928, Sfatul Ţării, Parlamentul Republicii Democratice Moldo­veneşti Independente, a decis liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă – România”.

V – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, adresate României, stat independent şi suveran, membru al Ligii Naţiunilor, semnatar, alături de URSS, al Pactului Briand-Kellog şi al Convenţiilor de la Londra pentru definirea agresorului, au reprezentat, în mod clar, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale, o încălcare gravă a principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional, care, împreună cu înţele­gerile sus-menţionate, constituiau legislaţia internaţională în vigoare la acea dată.

VI – Încorporarea statelor baltice, atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, agresiunea URSS împotriva Finlandei din acelaşi an şi cele două ultimatumuri adresate de Guvernul sovietic Guvernului român, un an mai târziu, sunt toate consecinţe ale prevederilor Protocolului Adiţional secret la Pactul Hitler-Stalin; aceste acţiuni de forţă au precipitat şi au catalizat în fapt şi în drept cel de-al doilea război mondial.

Luând cuvântul în cadrul reuniunii, am subliniat: Sub aspect juridic, ultimatumurile sus-menţionate repre­zintă, potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga, din 18 octom­brie 1907, o Declaraţie de război condiţionată.

În acelaşi context, Pactul şi anexa sa secretă reprezintă, totodată, o încălcare şi a dreptului internaţional pozitiv în materie, întrucât:

a) orice înţelegere internaţională produce efecte juridice numai intre părţi, iar dacă conţine prevederi referi­toare la teritoriile naţionale aparţinând unor terţe state reglementările respective produc efecte numai cu consimţământul terţilor în cauză;

b) după cum se ştie, Polonia, ţările baltice, România şi Finlanda, într-un cuvânt terţii, ale căror teritorii au fost împărţite şi, respectiv, ciuntite, au fost puşi, prin forţă, în faţa faptului împlinit;

c) ultimatumurile adresate Guvernului României de către Guvernul URSS, în contradicţie cu legalitatea internaţională, întrunesc condiţiile unei circumstanţe agravante şi reprezintă o încălcare majoră a Pactului Ligii Naţiunilor, la care ambele ţări erau membre în momentul comiterii acestora. Am subliniat în continuare că deşi URSS ar fi putut aduce diferendul în faţa organelor de jurisdicţie internaţională (Curtea Permanentă de Justiţie şi de Arbitraj), iar România şi-a declarat disponibilitatea de a negocia diferendul pe cale bilaterală sau în orice alt mod paşnic, statul sovietic a ales dreptul forţei, săvârşind, prin ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi permanentizarea acestei ocupaţii, o încălcare continuă a acestei legislaţii internaţionale, care atrăgea după sine, în mod evident, răspunderea internaţională a URSS.

Pentru aceste considerente, am insistat că Declaraţia de la Chişinău, care urma să fie adoptată de Conferinţă, este de natură să declanşeze procesul de anulare a consecinţelor politico-juridice ale Pactului Ribbentrop-Molotov, proces în cadrul căruia Guvernul sovietic este pasibil de a fi tras la răspundere pentru încălcarea gravă a legislaţiei internaţionale în materie.

În discordanţă cu opinia exprimată şi de ceilalţi participanţi la reuniune, reprezentantul fostei URSS, dr. V. A. Alexandrov, a arătat, în esenţă, următoarele:

I) Referindu-se la Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 de Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, care, după cum se ştie, a condamnat semnarea Protocolului adiţional şi alte înţelegeri secrete cu Germania şi a recunoscut, totodată, că din punct de vedere juridic „acestea sunt lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor”, el a încercat să detaşeze anexele de Pactul Stalin-Hitler, procedeu pe care 1-a considerat „drept, corect şi necesar”. După cum se ştie, anexele fac parte integrantă din Pactul sus-menţionat.

II) Istoricul sovietic a recunoscut, totuşi, că problema Basa­rabiei a fost „pe nedrept neglijată” de comunitatea inter­naţională, care se ocupa insistent numai de ţările baltice, deşi, în realitate, şi într-un caz şi-n altul originea „răului” este aceeaşi: Protocolul adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov.

III) În acest context, el a încercat să arunce întreaga răspun­dere pe seama lui Stalin şi a anturajului său, care ar fi denaturat „scopurile şi idealurile socialismului”.

IV) Arătând că în urma distrugerii originalului Pactului planează încă dubii asupra conţinutului real al acestuia, că armata română a avut un rol „ocult” în anul 1918, cu ocazia unirii Basarabiei cu România, şi că din această cauză, la forţă s-a răspuns în anul 1940, cu forţa, Alexandrov a propus formarea unei Comisii internaţionale care să cerceteze, imparţial, aspec­tele sus-menţionate pentru descoperirea şi stabilirea adevărului „prin consens”.

V) Dacă rezultatul acestei investigaţii va conduce la conclu­zia că statul sovietic a „comis acte reprobabile şi ilegalităţi împotriva Basarabiei, desprinderea Republicii Moldova de URSS trebuie să aibă loc, totuşi, potrivit dispoziţiilor Consti­tuţiei sovietice, evitându-se astfel crearea de noi fapte, care în viitor pot fi calificate de urmaşi ca „arbitrare”.

Istoricul sovietic a primit imediat replica profesorului Gh. Buzatu, care a arătat că adevărul istoric nu se stabileşte prin consens şi, făcând o paralelă cu ştiinţa matematicii, istoricul român s-a întrebat retoric ce ar însemna dacă axioma „1+1” ar fi încredinţată unei Comisii internaţionale de specialitate!

În concordanţă cu Gh. Buzatu, dr. Lorry Wyman de la Universitatea Harvard – SUA, prof. dr. Paul Michelson de la Huntington College – SUA, dr. Michael Bruchis (Tel Aviv) şi parlamentarii Curvl Stone şi Pavel Zapetal (fosta Cehoslovacie), Arthur Hainici (Polonia) şi V. Saulinas (Lituania) au subliniat că sistemul comunist care a facilitat apariţia unui Stalin este de vină pentru comiterea ilegalităţilor, în rândul cărora se includ şi cele comise împotriva Basarabiei şi că orice încercare de exonerare a regimului comunist de răspundere este lipsită de orice temei. Istoricii străini au considerat că problematica graniţei Basarabiei trebuie să fie internaţionalizată.

Referindu-se la Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, privind Pactul Ribbentrop-Molotov, istoricii şi parlamentarii sus-menţionaţi au calificat-o ca fiind formală, întrucât acest document nu prevede nimic despre consecinţele Pactului asupra Basarabiei, ţărilor bal­tice, Finlandei şi Poloniei şi, mai ales, în legătură cu nece­sitatea eliminării acestor consecinţe ca o expresie a triumfului adevărului şi dreptăţii.

A sosit timpul – au subliniat ei – ca cel de-al doilea război mondial să ia sfârşit şi sub aspectul lichidării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, care a permis şi a facilitat declanşarea acestuia.

Respingând ideea lui Alexandrov privind instituirea unei Comisii internaţionale, vorbitorii au arătat că propunerea aces­tuia denotă că URSS nu mai poate ignora problema graniţei cu Basarabia, care oricum după conferinţă se va internaţionaliza.

Declaraţia de la Chişinău, adoptată în unanimitate de Confe­rinţa internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, este primul document postbelic cu carac­ter politico-juridic prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul Ribbentrop-Molotov şi se cere lichidarea consecinţelor sale asupra Basarabiei şi, pe cale de consecinţă, asupra României.

Totuşi, „Pactul cu diavolul” este în continuare în vigoare, prin supravieţuirea consecinţelor sale.

După cum se ştie, administraţiile de la Chişinău şi Bucureşti au preferat „să uite” imediat acest document, care probabil a fost clasat în categoria ad actam; ulterior, Cancelaria diplomatică de la Bucureşti a anului 1997 condusă de dl. Adrian Severin, dând dovadă de un cinism incredibil, l-a „sfătuit” pe şeful statului român să semneze, la 2 iunie 1997, la Neptun, tratatul politic de bază cu Ucraina, prin care România a renunțat de  jurela teritoriile cotropite în vara anului 1940, adică la „ţara fagilor”, Bucovina de Nord, şi la părţile de nord şi sud ale Basarabiei istorice, ignorând totodată Conferinţa de la Chișinău la care m-am referit mai sus.

Fără consultarea poporului român din dreapta și din stânga Prutului, în dorinţa de a menaja o Rusie veşnic interesată în problemele Basarabiei şi Bucovinei şi, de ce nu, şi în ale României, conducătorii de la Bucureşti au revigorat consecinţele „pactului cu diavolu”, semnat de miniştrii de Externe ai celui de-al treilea Reich şi ai Rusiei bolşevice, „domnii” von Ribbentrop şi Molotov.

Dacă în artă, absurdul poate crea valori, în politică şi diplo­maţie este, neîndoielnic, extrem de păgubos!”…

(Ambasador dr. Aurel PREDA. MEMORIILE unui diplomat oarecare. Editura VICTOR. București-2009, p. 268-276).

PROZATORUL VLADIMIR BEȘLEAGA, NONAGENAR …va deveni, peste exact un an de zile!

Și atunci îi vom spune mai multe, mult mai multe, că le merită pe toate… Dar astăzi, la aniversarea sa de 89 de ani de la naștere, nu mi-a mers să-i fac o surpriză, să trec Nistrul, acasă, la Mălăieștii din stânga fluviului, unde a avut grijă și a păstrat cu sfințenie și n-a vândut casa părintească, unde Maestrul se simte ca …acasă!!!

Astăzi, de Ziua lui de naștere, îi urez doar atât:

P

LA MULȚI ANI, BĂDIE, CU MULTĂ SĂNĂTATE ȘI NOROC!!!

Îi mulțumim Lui Dumnezeu că a dorit să fim contemporani și de același sânge, chiar dacă malurile Nistrului unde ne-am născut sunt diferite, și că a dat buni Români și Oameni buni, ca Dumneavoastră, și dincolo de Nistru, tot pe Pământul nostru drag!!!

Dar îți mai mulțumesc și pentru încrederea pe care ai avut-o acum niște ani, scriindu-mi o recomandare în Uniunea scriitorilor, după ce ai lecturat cartea mea, CĂDEREA PREMIERILOR, erecomandarea și lectura cărții fiind pe locul doi după alt mare prozator și patriot român din Transnistria, din Valea Hoțului, de lângă Balta și Ananiev, Alexei Marinat… Surpriza mea din această zi este o Cronică a Maestrului la CĂDEREA PREMIERILOR, pe care o atașez, scrisă și publicată cu 21 de ani în urmă… Despre care, bănuiesc, și Maestrul a uitat!!!

Am impresia că recenzia este scrisă mai bine decât …cartea mea, și-i de bună învățătură!!! Lectură plăcută tuturor!!!

Din istoria recentă a românilor basarabeni.

O Cronică de Vladimir Beșleaga la cartea subsemnatului, CĂDEREA PREMIERILOR, carte sugerată, redactată și prefațată de regretatul Vlad Pohilă, tipărită la sfârșitul Mileniului DOI, la Editura Prometeu, Chișinău-1999.

In pofida marilor dificultăţi pe care le întâmpină astăzi cartea, atât apariţia, cât şi desfacerea ei, acum, când s-a încheiat un deceniu de la destrămarea sistemului totalitar şi de la demararea interminabilei, se pare, tranziţii spre o societate democratică şi liberă, au văzut lumina tiparului câteva volume de o remarcabilă forţă analitică vizând procesele grele prin care trece Republica Moldova. Numesc printre ele, fără a intenţiona să stabilesc vreo ordine a valorii, culegerea de eseuri Godo Eliberatorul de Irina Nechit, care întreprinde o detailată şi fină trecere în revistă a involuţiei şi eforturile de a supravieţui a teatrelor de la noi; urmează excepţionala carte de eseuri şi recenzii la diverse plachete poetice Poezia de după poezie, semnată de primreprezentantul noii poezii Emilian Galaicu-Păun, tot el un erudit cunoscător al actului poetic şi subtil apreciator al acestuia; recent apărutul la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti volumul de articole, eseuri şi cronici literare Frica de diferenţă de Vitalie Ciobanu, redactor-şef al excelentei reviste lunare a tinerilor scriitori din R.M., scriitor de mare talent şi un intelectual şi om de cultură de cea mai înaltă probitate, adevărat miracol pentru un mediu atât de tulbure şi haotizat ca cel chişinăuian. Cele trei apariţii consemnate mai sus privesc fie unele aspecte ale vieţii cultural-literare, fie tristele şi tragicele mutaţii ce au loc în conştiinţa şi chiar subconştientul acestei părţi de popor românesc de la est de Prut, care, prin etern invocatele vitregii ale istoriei, dar şi graţie propriilor rătăciri şi abilelor manipulări la care este supus, în mod perfid, de către vremel­nicii săi politicieni şi diriguitori, este împinsă tot mai adânc în mizerie şi întuneric, spre o existenţă primitiv elementară a societăţilor preistorice… Anume în contextul acestor studii care se ocupă de partea de sus a lucrurilor la noi, domnul Vasile Şoimaru (Căderea premierilor, Chişinău, 1999), profesor şi doctor în economie, membru al primului de după 1990 şi a actualului Parlament din R.M., vine cu o carte prin care cu toată forţa sa de pătrundere în problemele atât de ocultate ale economiei postcomuniste ridică vălul tertipurilor, afacerilor puse la cale de guvernele ce s-au succedat, demontând, cu argumente susţinute de cifre şi diagrame, jalnica şi neagra cale a înaintării noastre spre dezastrul de acum.

În cele ce urmează nu ţin să prezint ceea ce se cheamă în mod tradiţional obişnuit o recenzie, ci să expun doar câteva dintre asociaţiile, gândurile, reflecţiile ce mi le-a prilejuit lectura acestei incitante cărţi, pătrunsă de nerv polemic şi marcată de un umor scânteietor care, pe alocurea, se transformă într-o satiră la adresa impostorilor de tot felul…

A spune că impresia dominantă pe care ţi-o lasă, fie şi la o lectură grăbită, această culegere de diverse materiale privind evoluţia economiei Republicii Moldova de la 1990 încoace, este de-a dreptul descurajatoare, dacă nu aş fi trăit pe propria piele diabolicul haos organizat cu bună ştiinţă de guvernanţii ce i-am avut şi-i mai avem, dacă nu m-aş fi rostogolit împreună cu marea majoritate a societăţii spre dezastrul în care ne-am pomenit. Căderea premierilor? Ba eu cred că este căderea noastră. Într-adevăr: arătaţi-mi la care colţ de stradă stă şi cerşeşte pre­mierul X sau Y? Cât s-au aflat în funcţii, s-au căpătuit, ei şi odraslele lor, înhăţând o bucată cât mai grasă din avuţia publică, şi-au fondat tot felul de firme şi societăţi economice şi acum huzuresc, iar de ceea ce au lăsat în urma lor, cum se zice, nici vânt rece nu-i ajunge… Cartea domnului Şoimaru vine să ne spună ceea ce s-ar părea că fiecare din noi cunoaşte atât de bine: da, e rău, da, am fost jumuliţi, da, se zice că o să fie şi mai rău… Dar oare e posibil să fie mai rău decât răul cel mai rău? ne întrebăm fără să vrem, la un moment dat, consultând grafice, cifre şi date pe care ni le prezintă autorul. E posibil, zic eu, unul dintre cei mulţi, chiar foarte posibil, pentru că… Ajuns aici am s-o iau, cu permisiunea cititorului, ceva de mai departe, si am să relatez un mic episod care a avut loc prin 1991, 1992, pe când activam alături de doctorul în economie Vasile Şoimaru în cadrul primului Parlament al R.M. şi s-a pus în discuţie legea privind privatizarea averii publice. Toată lumea perora în favoarea deetatizării economiei, toată lumea cerea dreptate pentru toţi, nu doar pentru o mică pătură de nomenclaturişti, profitori ai regimului comunist… Au fost formulate câteva metode/mecanisme de realizare a privatizării, printre care şi cea a bonurilor patrimoniale. Era în acea sală de şedinţe o atmosferă de maximă incandescenţă, de luptă, s-ar părea, pe viaţă şi pe moarte. Ca umanist ce sunt, departe de lumea economiştilor, am fost puternic impresionat de luarea de atitudine, fermă, cu o imbatabilă argumentare şi o rară forţă de convingere, pe care a manifestat-o deputatul Şoimaru. Parcă-1 văd şi-1 aud: de acolo, de la locul lui din rândurile de sus, ca şi cum anume ar fi fost să fie ca să se facă mai bine auzit, a declarat în  momentul cel mai fierbinte al  luptei legislative: „Privatizarea prin bonuri este o mare înşelăciune… Singura modalitate este cea a acţiunilor”… Recunosc, la moment nu am pătruns radicala diferenţă, acum după ce am rămas cu toţii păcăliţi, acum când faimoaselor bonuri patrimoniale s-au dovedit a fi nu alta decât o bătaie de joc faţă de populaţia muncitoare, acum când mizeria ne suge tot mai adânc în smârcurile ei, îmi amintesc de acel moment şi-mi zic: omul a cunoscut adevărul, dar de ce acest adevăr a fost ignorat, respins, de ce?…

Anume la întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi în ultimul deceniu, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi de ce am ajuns/am fost împinşi acolo unde am ajuns vin să ne spună paginile de-o ardentă sinceritate şi de un incontestabil adevăr, pe care le-a adunat economistul şi omul politic Vasile Şoimaru. În cadrul unei lansări a Căderii premierilor, adresându-mă autorului şi felicilându-1 cu apariţia acesteia, i-am spus printre altele: „Este trist, dar adevărat: cartea domniei tale apare doar datorită dezastrului economic care ne-a lovit atât de crunt. Dacă aveam o economie normală şi prosperă despre ce oare ai fi putut să scrii? Şi oare mai era nevoie să te lupţi, să iei atitudine?”… Ceea ce s-ar fi cuvenit să adaug în aceeaşi ordine de idei ar fi fost: constat că o carte bună, cu conţinut şi problematică economică, poate lua naştere dintr-o nenorocire naţională, tot aşa după cum un bun roman are la bază o mare durere umană, individuală… Or, aici eu, scriitorul, mă întâlnesc în cea mai adevărată intimitate cu savantul economist, pentru că pe el, la fel ca pe mine, îl străbate durerea pierderii identităţii şi demnităţii naţionale şi general-umane… Este o carte atât de vie, pătrunsă de atâta adevăr de viaţă, fiece teză enunţată fiind susţinută de argumentele cele mai dure şi convingătoare, şi, deşi tabloul general ce se încheagă este extrem de sumbru, graţie firii luminoase a autorului, care nu dezarmează în faţa dificultăţilor de tot soiul, a vervei scânteietoare, a unui inepuizabil umor, a ironiei ce atinge cotele sarcasticului şi chiar a invectivei, ea se citeşte pe nerăsuflate, cu un crescând interes.

      Căderea premierilor este o cronică fierbinte a zilelor noastre. Eu personal, parcurgând-o, mi-am amintit şi un alt episod din acei ani când luptam în legislativ cu liota de agraro-economişti în problema privatizării, care este o problemă-cheie a economiei de piaţă. Era la o conferinţă de presă a fracţiunii noastre a FPM. Unul dintre participanţi, se pare chiar preşedintele U.J., a emis opinia: privatizarea… ştiţi dvs., e o chestie de viitor, dar trebuie să fim atenţi… M-am uitat la el şi i-am spus următoarele, desigur ţărăneşte, pe înţelesul tuturor: „O reformă se face atunci când ai ce reforma. O privatizare se face atunci când ai ce privatiza”… Nu a priceput ce-am vrut să zic şi am adăugat: „Un gospodar bun niciodată nu lasă să se deşarte sacul şi abia pe urmă să se îngrijească de ce va fi cu dânsul mâine”… Iar n-a pătruns spusele mele. În fine i-am spus pe şleau: „Apoi, frate dragă, omul nostru aşa greu de cap cum este şi anevoie la treabă cum a fost învăţat de tot felul de brigadieri şi secretari de partid, abia când va ajunge la sapă de lemn, când îl va ajunge cuţitul la os, atunci o să se scarpine îndelung într-un loc şi o să se căineze de ce a fost atât de prost şi… nu s-a reformat, ca să zic aşa, la vreme?” Interlocutorul meu s-a uitat lung la mine şi a replicat: clar cum? privatizarea cu forţa? dar cum: decolectivizare cu forţa? asta-i dictatură! numai Stalin aşa a făcut: colectivizare cu forţa… naţionalizare cu forţa… Acest episod mi l-am amintit acum şi mi-am zis: se vede că am avut şi eu o clipă de inspiraţie profetică? Mai bine să n-o fi avut!… Ei, dar spusa mea de atunci a fost o intuiţie, care putea să se adeverească, dar putea să se întâmple şi contrariul. Iată că, spre marea noastră jale, s-a produs varianta cea mai rea – am ajuns la fundul gropii, umed, rece şi întunecat. De ce? Cu ce am greşit? Cu ce suntem vinovaţi?

Aici cutez să amintesc, celor ce vor vrea să audă, următoarele: toată evoluţia noastră din ultimul deceniu a fost trasată şi scenarizată din timp, în cele mai mici amănunte, de aceleaşi forţe negre, antinaţionale pe care le-a scos atât de bine în lumină în cartea sa doctorul în economie Vasile Şoimaru. Atâţia premieri, atâţia demnitari care s-au căţărat în cârca acestui aşa-zis stat şi toţi s-au bătut cu pumnul în piept că iubesc poporul, că se zbat până la uitare de sine pentru binele lui, clar toţi nu s-au preocupat decât de propriile interese şi au servit cu fidelitate şi zel directivele autorilor obscurelor scenarii de păstrare a noastră în continuare în slujba şi sub ascultarea altora… S-ar putea crede că am fi fost nişte necuvântătoare inconştiente, de care fapt au profitat acele forţe, s-ar putea crede că nu am avut minţi lucide care să alerteze lumea asupra dezastrului ce-o aşteaptă, dar nu este aşa: am avut şi avem destule minţi luminate, destui oameni de curaj şi acţiune, şi, totuşi, am ajuns unde am ajuns. Iarăşi: De ce ? Pentru ce păcate?… Eu aş îndrăzni a afirma că, dintre mai multe, două sunt păcatele cardinale: 1. faptul că odată cu renaşterea naţională şi dărâmarea regimului totalitar, fostul partid criminal comunist nu a fost scos în afara legii şi acţionat în judecată; 2. faptul că odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova toate persoanele aşezate de curând pe aceste meleaguri au fost declarate cetăţeni cu drepturi depline… Acum consecinţele lor au ajuns să ne sufoce nu doar din punctul de vedere naţional-cultural, ci şi economic, iar asta înseamnă că devine problematică existenţa noastră ca etnie românească în acest teritoriu.

O treime din carte este dedicată problemei avatarurilor Academiei de Studii Economice (ASEM). Ca fondator şi fost prorector al acestei prestigioase şi atât de promiţătoare la începuturile acestei instituţii de învăţământ, ca unul care a luptat pentru menţinerea ei ca o structură fundamentală în procesele de democratizare şi reformare a societăţii, profesorul Şoimaru ne prezintă cele mai ascunse de largul public momente și acţiuni, pe care le-au întreprins agraro-comuniştii pentru a deturna adevărata ei esenţă şi a o transforma într-o unealtă docilă a intereselor de clan, antinaţionale. Paginile acestui compartiment, prin prezentarea momentelor-cheie, în special cel privind înlăturarea profesorului universitar dr. Paul Bran din funcţia de rector al ASEM, în care Domnia sa a investit ani de muncă şi viaţă, modul cum s-a procedat, bădărănia de care au dat dovadă potentaţii zilei, te umple de un mare dezgust, îţi lasă o grea tristeţe pe inimă… Aşa pot răspunde la un bine ce ţi-a fost făcut doar nişte fiinţe primitive, subdezvoltate… Din păcate avem destule dintre acestea şi e o dovadă de mare curaj civic şi de o deosebită ţinută morală faptul că domnul Şoimaru i-a fixat pe hârtie pentru posteritate pe toţi aceşti pigmei, făr nimic la suflet şi la căpăţână, care s-au căţărat în funcţii înalte şi de acolo şi-au bătut joc de cele mai sfinte valori şi idealuri ale noastre… Când am recitit aceste lucruri am fost profund rănit, zile la rând am umblat ca un bolnav, de parcă eu însumi aş fi fost implicat în acea istorică porcărie basarabeană… După zile şi zile, fără să-mi dau seama cum, pe miraculoasele căi ale memoriei a răsărit în faţa ochilor mei un alt moment trist, similar celui de la ASEM, clar din perioada interbelică… Atunci, odată cu organizarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, au fost invitaţi să ţină cursuri mari personalităţi ştiinţifice din Ţară… Printre acestea, mai mulţi ani la rând a făcut naveta Bucureşti-Chişinău poetul şi profesorul Nichifor Crainic. În jurnalul său redactat după intrarea sovieticilor în România, în cei trei ani cât s-a aflat fugar, înainte de a fi prins şi dus în Siberia, dânsul relatează şi modul cum a fost „mulţumit” de administraţia de aici pentru munca sa de sacrificiu, pentru activitatea sa la catedra de la Chişinău… Am pus alături aceste două momente şi mi-am zis cu multă amărăciune: oare chiar să fie adevărat că orice bine făcut dezinteresat este răsplătit cu ură şi dispreţ? Aşa cum a fost tratat Nichifor Crainic mai de mult, aşa s-a procedat cu profesorul Paul Bran acum, recent… După alte zile de frământări am ajuns să mă consolez: tot ce-au făcut şi fac şi vor mai face în viitor minţile luminate ale neamului nostru, fie ele din Ţară sau de aici, o fac pentru naţiunea română, iar nu pentru cei ce s-au pomenit din întâmplare în vârful piramidei. Aceştia sunt trecători, şi ei o ştiu prea bine, numai un lucru le scapă din vedere: memoria colectivă nu uită faptele lor abominabile. Cartea profesorului Vasile Şoimaru îi fixează ca într-un muzeu de fosile pe toţi cei ce au făcut de ruşine neamul, servind intereselor străine. Citiţi atent această parte a cărţii şi veţi avea în faţa ochilor, cu lux de amănunte, întreg procesul de mafiotizare, corupere şi degradare a societăţii basarabene la ora actuală…

Aş putea să reproduc din această singulară carte de istorie recentă multe nume şi pasaje întregi care să-1 pună pe cititor pe gânduri. N-o fac, pentru că, pe de-o parte, sunt persoane şi lucruri bine cunoscute, pe de altă parte, acele odioase nume îmi provoacă scârbă numai cât mă gândesc la ele şi nici nu merită să le citez. Vreau doar să emit o judecată, să ofer o sugestie pentru cei ce se vor apleca asupra ultimului deceniu ca să facă o analiză serioasă documentată, obiectivă, demnă şi nu servilă, laşă. Profesorul Şoimaru a elucidat în mod profesionist şi argumentat dezastrul economic ce-a cuprins acest aşa-zis stat care se numeşte Republica Moldova… Am spus: „aşa-zis” şi nu întâmplător. Ar fi fost să fie, poate, un stat şi el, dacă… dacă… dacă… La unul din aceşti „dacă” ţin să mă opresc pentru o clipă, pentru că, după cum zice un proverb german, aici zace câinele îngropat (da liegt der Hund begraben). Nici un analist, nici un istoric autohton sau de pe alte meleaguri nu va putea să dezlege ghicitoarea a ceea ce s-a produs cu lupta noastră pentru renaştere şi eliberare naţională care a fost deturnată şi în multe puncte compromisă, fără să pună în centrul cercetării sale momentul primăvara-vara lui 1992, războiul de la Nistru, momentul de vârf al istoriei noastre recente, un act de

curaj şi bărbăţie a românilor moldoveni… Acest moment cu adevărat epocal, act eroic de care au fost în stare cei mai buni fii şi fiice ale neamului, darea de sânge, sacrificiul, rămâne să fie o dovadă a demnităţii noastre… Recapitulaţi cele ce s-au întâmplat în acele luni, analizaţi atent perioada premergătoare şi cea care a urmat şi veţi avea clară în faţă toată tragedia noastră de azi… De la acel guvern instalat, se poate spune de baionetele separatiştilor şi ale cazacilor mercenari, de acolo începe dezastrul de astăzi. Vedeţi pe cei care au trădat atunci, vedeţi pe cei care au prosperat şi au profitat ulterior şi veţi pătrunde enigma mizeriei, sărăciei şi robiei noastre… Despre aceste înalte şi monstruoase trădări nu s-a scris încă o carte, va veni însă timpul şi vor fi fixate şi ele… Memoria colectivă nu uită şi nu poate să uite, pentru că, chiar de ar vrea s-o facă, se vor găsi oameni de curaj care îi vor aminti… Or, o cădere conştientizată şi minuţios demontată este, indubitabil, o mărturie a vitalităţii şi neînfrântei noastre demnităţi…

Destin românesc, nr.2/2000, p.131-135.

CONSTANTIN LOVINESCU – UN EROU LA COTUL DONULUI…

Acum opt ani de zile, în cel de-al doilea pelerinaj al meu la Cotul Donului (primul având loc în iulie 2009), când am instalat o Cruce din crengi uscate cu Tricolor, pe dealul de la Kletskaia, habar nu aveam că în acest loc a căzut cu moarte de erou un oștean concret, Lt. Colonelul Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu, neam care a marcat profund cultura românească a secolului XX… De azi înainte Crucea instalată, pe 17 august 2012, prima după șapte decenii de la Tragedia Română de la Cotul Donului, va purta numele lui Cn Lovinescu: Crucea Eroului Constantin LOVINESCU (după Crucea lui Martac din Vârful Goru!)… Data viitoare voi merge la Kletskaia cu o fotografie a lui Cn Lovinescu, chiar dacă Crucea respectivă a fost adusă și expusă la Mausoleul Eroilor din Marele Război (al Reîntregirii), 1914-1918, de la Sfânta Mănăstire COMANA, iar pe dealul Staniței Kletskaia în anul următor, pe 27 septembrie 2013, a fost sfințită de către preotul de la Mitropolia Basarabiei, Viorel Cojocaru, o altă Cruce, confecționată de către regretatul meu frate, Gheorghe Șoimaru, care s-a stins acum 40 de zile, la vârsta de 91 de ani… Cu a doua fotografie voi merge și la Mausoleul Sf. Mănăstiri COMANA pe care o voi pune alături de Crucea lui Cn Lovinescu… Astă iarnă am mai instalat o Cruce cu Tricolor și fotografie a altui Erou de la Cotul Donului, pe dealul dintre Perelazovski și Bolșaia Donșcinka, în amintirea Generaluli Ioan Sion, căzut acolo pe 24 noiembrie 1942, cu un an mai devreme. Am reușit să instalez o Cruce și la Golovski, în fostul Cimitir de campanie, de lângă fostul spital militar (ruinile căruia se mai văd în acel loc), de unde maiorul Gheorghe Rășcănescu a pornit eroic la drum cu tot batalionul său, spre ieșirea din încercuire. Dar și la Gromki, la o distanță de 8 km, unde a luptat medicul erou Iosif Niculescu, personaj și Erou principal al cărții mele, COTUL DONULUI-1942, decedat la București în ianuarie 2014, în al 99-lea an de viață, preotul militar, Constantin Popescu, precum și infanteristul, Nică Paiu, viu și azi, și care, pe 4 mai 2021, m-a invitat la Soci, la Centenarul său… Cu Covid ori fără el voi onora această rarisimă invitație a unui adevărat Eroul…

Mi-am mai asumat o misiune, să găsesc locul unde a căzut oșteanul din Armata a 3-a, Gheprghe Ciubotaru, născut la Cotul Morii pe Prut (Nemțeni-Lăpușna) și căzut la Cotul Donului, pe data de 10 decembrie 1942 (promisiunea i-am făcut-o fiicei Eroului, Maria Ciubotaru-Nani, născută cu două luni înainte de plecarea tatăl ei la Cotul Donului unde-i putrezesc oasele, ca mai apoi după zisa „eliberare”, komuniștii, inclusiv cei din rândul consătenilor, să-și bată joc de familia Eroului?

Mulțumesc Muzeului din Suceava pentru această descoperire pe care o atașez, un exemplu demn de urmat și de alte muzee județene, despre Eroi concreți și locuri concrete în care zac Eroii noștri, practic, neexistând comună în România din care să nu fi rămas pe vecie, cineva din cei 158 de mii de oșteni, câzuți români la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmâcă…

P.S. -Se spune că Eroul Lovinescu a fost înmormântat lângă Kletskaia, într-o localitate cu denumirea Selyvanov, localitate care n-a existat și nu există, în raionul Kletskiy, ci la o distanță de o mie de kilometri, în regiunea Kirovograd, Ucraina… De aici concluzia: Ori eroul a murit la Kirovograd, Selivanov, ori el el a fost înmormântat în cel mai apropiat Cimitir de campanie, cel de la Gromki, care se afla la o distanță de 8 km de Cota unde a căzut Eroul nostru, lângă Kletskaia, ca peste 73 de ani să fie deshumate rămățițele pământești ale ostașilor căzuți până pe 19.11.1942, la Gromki-Kletskaia, și reînhumate la o distanță de 170 km de stanița Kletskaia, la Cimitirul românesc din Rossoșka, Volgograd, inaugurat pe data de 25 octombrie 2015, după 73 de ani de așteptări să li se facă dreptate celor 158 de mii de oșteni prăpădiți în acele tragice locuri. Astăzi, după cinci ani de la inaugurarea Cimitirului românesc de la Rossoșka, abia de au fost reînhumate 1600 de oseminte pământești ale eroilor români, adică, nici mai mult nici mai puțin, UN PROCENT DIN OȘTENI CĂZUȚI CU MOARTE DE EROU LA COTUL DONULUI. După primul a fost inaugurat și cel de al doilea cimitir, în Cauzazul de Nord…

Informații interesante și dureroase despre ultima înmormântare de la Gromki a ostașilor români căzuți până la 19.11.1942, slujba de înmormântare fiind oficiată de către preotul militar Cn Popescu, martor fiind medicul militar Iosif Niculescu, veți găsi în cartea mea Cotul Donului-1942, ediția a doua…

MUZEUL NAȚIONAL AL BUCOVINEI…

Dr. Mihai Aurelian Căruntu, Muzeul Național al Bucovinei:

https://www.facebook.com/Muzeul-de-Istorie-Suceava-History-Museum-113856810317023)

Dragi prieteni ai muzeului și ai istoriei, aducem în fața dumneavoastră astăzi povestea Eroului de la Kletskaia, Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu care a marcat profund cultura românească a secolului XX .

CONSTANTIN LOVINESCU. EROUL DE LA KLETSKAIA

”Intrarea României, la 22 iunie 1941, în Al Doilea Război Mondial a reprezentat un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru întreaga evoluţie a ţării noastre în deceniile care au urmat. Originea implicării noastre în conflictul germano-sovietic se găseşte, fără îndoială, în notele ultimative în urma cărora Armata Roşie a ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei, dar şi în actele de forţă din perioada imediat următoare, care dovedeau că sovieticii nu intenţionau să se oprească pe linia de demarcaţie stabilită. În consecinţă, trecerea Prutului, nu a fost decât o operaţiune având caracter strict defensiv , un act perfect legitim din perspectiva dreptului internaţional, cu scopul recuperării, „prin spadă şi scut”, a teritoriului naţional ocupat samavolnic în vara anului 1940.

Şi în prezent se mai poartă discuţii sterile în care este pusă la îndoială necesitatea continuării ostilităţilor dincolo de vechiul hotar, în condiţiile în care este mai mult decât evident faptul că, forţele inamicului, departe de a fi înfrânte, puteau organiza o contraofensivă pentru ocuparea Basarabiei având ca punct de sprijin Linia „Stalin” şi zona fortificată din jurul Odessei.

În aceste condiții, armata regală a participat la operaţiuni militare mult în interiorul Uniunii Sovietice, cu toate că războiul paralel purtat de România alături de Germania avea obiective militare şi politice limitate, în general, la recunoaşterea şi siguranţa frontierei de la Răsărit. În perioada regimului comunist, dar şi în prezent, dacă avem în vedere revirimentul şabloanelor curentului istoriografic de sorginte kominternistă, lupta României, alături de Axă, împotriva Uniunii Sovietice a constituit unul din cele mai distorsionate capitole ale istoriei naţionale, jertfele materiale şi umane de pe Frontul de Est fiind supuse unei nedrepte uitări .

Printre numeroasele cadre militare de carieră care au căzut eroic în „Războiul Sfânt” împotriva bolşevismului se numără şi locotenent-colonel Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare . Viitorul ofiţer s-a născut, potrivit datelor din Dosarul personal, la Suceava (?) în data de 27 ianuarie 1894, fiind fiul lui V. T. Lovinescu, domiciliat în Fălticeni, şi al soției acestuia Profira . Era mezinul unei familii care a marcat profund cultura românească a secolului XX prin opera de rezonanţă a celor cinci scriitori şi critici literari: Eugen şi fiica sa Monica, Anton Holban, Vasile şi Horia Lovinescu. Cursurile primare şi gimnaziale le-a urmat la Fălticeni. Talentat, obişnuia să cânte la flaut . După terminarea liceului urmează timp de 2 ani, începând cu toamna lui 1914, Şcoala de Cavalerie. Alte cursuri le va absolvi la Regimentul 3 Călăraşi în primăvara anului 1916, pentru ca la 1 iulie 1916 să fie înaintat la gradul de sublocotenent .

A luat parte, animat de entuziasmul specific tinereții, la campania din 1916, fiind mobilizat începând cu data de 16 august. Participă, pentru început, la operaţiunile din Dobrogea în cadrul Regimentului 10 Călăraşi, iar mai târziu, alături de Divizia a 3-a, la luptele de la Muncel . Apreciat de superiori pentru educaţia solidă şi disciplina pe care o dovedea în orice situaţie, dar cu un temperament „puţin limfatic” (după cum considera locotenent-colonel Izescu, comandantul Regimentului 10 Călăraşi), este decorat cu „Coroana României” cu Spade în grad de Cavaler (I. D. Nr. 3138/1916) şi, un an mai târziu, în 1 septembrie 1917, primeşte gradul de locotenent . După unirea ţinutului dintre Prut şi Nistru ca Ţara, în vara anului 1918, Constantin Lovinescu era detaşat în Basarabia, la Comenduirea pieţii Bolgrad.

În anul 1922 Constantin Lovinescu s-a căsătorit cu Maria Costidi din Brăila, o grecoaică foarte frumoasă de 16 ani, care şi-a urmat soţul în diverse garnizoane: Bălţi, Botoşani sau Roman . Împreună au avut doi copii, Elena-Octavia (n. 1925) şi Valentina (n. 1927). Alte trepte din cariera sa militară sunt înregistrare succint în Foaia matricolă din Dosarul personal. Astfel, la 1 aprilie 1920, primea gradul de căpitan, în anul 1923 era detaşat la Şcoala de Tragere şi specialitate a Cavaleriei, pentru ca patru ani mai târziu să urmeze cursul pregătitor necesar obţinerii gradului de maior şi un curs de informaţii. Generalul Constantin, comandantul său de Regiment, consemna în fişa de apreciere pentru anii 1929-1930 a căpitanului Lovinescu: „La inspecţiunile făcute am găsit Escadronul său bine din toate punctele de vedere. La şcoala [de] of[iţeri] pot spune că a fost cel mai bun la cunoaşterea Reg[ulamentelor] şi la aplicaţiuni” . În anul 1931, după înaintarea la gradul de maior, a fost detaşat de la Regimentul 10 Călăraşi la Regimentul 7 Călăraşi Botoşani. În 1937 este din nou mutat, de această dată la Regimentul 12 Călăraşi din Roman .

Calităţile omului şi militarului Constantin Lovinescu sunt scoase în evidenţă de superiorii săi şi în alte „Foi calificative”. Spre exemplu, pentru anii 1937-1938, colonelul C. Sturdza, comandantul Regimentului 12 Călăraşi, consemna:

„I. Aptitudini fizice: Sănătos, rezistent, încalecă cu plăcere, se prezintă bine în faţa frontului.

II. Aptitudini militare: Prevăzător, cu multă iniţiativă, hotărât în darea ordinilor, perseverent cu putere de muncă.

III. Capacitate: Inteligent cu bun simţ şi spirit de observaţii, bună cultură profesională.

În şcoala ofiţerilor pe corp fiind şi şef al Biroului Instrucţiei a executat şi a luat parte activă la aplicaţiunile ordonate de regiment dovedind pricepere şi aplicarea justă a articolelor din Regulament.

IV. Educaţia militară: Disciplinat cu mult simţ al datoriei, bun camarad, modest, tră[i]eşte liniştit.

V. Îndeplinirea serviciului: A funcţionat în acest an ca (sic!) Comandant al Divizionului I-iu şi al Biroului Instrucţiei; a luat parte la toate aplicaţiunile pe Regiment dovedind că aplică şi cunoaşte foarte bine regulamentele armei în teren […]

Printre mai multe observaţii de ordin tehnic, generalul Mihail Racoviţă, comandantul Brigăzii 5 Cavalerie, remarca faptul că, în timpul unei aplicaţii pe teren în care a comandat un grup de recunoaştere, maiorul Constantin Lovinescu „s-a prezentat mulţumitor, deşi ordinile superioare, pe baza cărora lucra, lăsau mult de dorit” . La rândul său, generalul Florea Ţenescu, Comandantul Corpului 4 Armată, l-a urmărit în toamna anului 1938, la comanda unui grup de recunoaştere, în cadrul unui detaşament mixt cu misiunea de atac pe flanc. Apreciind comportarea subordonatului său pe terenul de aplicaţii, modul de soluţionare a problemelor şi desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor, acesta trăgea concluzia: „Bun şi serios maior; pregătit pentru comandă de divizion şi grupă de recunoaştere de C. A. şi pentru funcţia de ajutor” […]

În perioada imediat următoare (până la 12 februarie 1941) maiorul Lovinescu a îndeplinit funcţia de ajutor al Comandantului de Corp, în această calitate dovedindu-se „foarte harnic şi extrem de cinstit” şi „foarte priceput în administraţie” . Drept urmare, la 27 februarie 1939, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În toamna anului 1939, cu prilejul concentrărilor care s-au făcut, noile unităţi înfiinţate „au fost bine echipate şi dotate datorită grijei ce acest ofiţer o depune în executarea serviciului” .

În perioada deosebit de dificilă a anului 1940, între 23 mai şi 8 septembrie, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu a comandat grupul de recunoaştere al Corpului 4 Armată . În primăvara anului 1941 a fost trimis „pe zonă”, în calitate de comandant al Grupului 54 Cercetare pentru a reorganiza unităţile sosite aici din punct de vedere al echipamentului şi dotării .

„Suflet de elită, blând şi demn, colonelul Lovinescu avea caracterul şi pregătirea unui adevărat comandant, – consemna un reporter al ziarului ”Soldatul” – în care inteligenţa, forţa de muncă, conştiinţa datoriei şi sensibilitatea sufletului, construiseră o personalitate echilibrată, pe care şi-o conducea, zi de zi, în ascensiune. Conştient de misiunea lui, a plecat pe front cu convingerea că serveşte o cauză dreaptă” . În campania pentru eliberarea Basarabiei Grupul 54 Cercetare a fost detaşat la Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul Gheorge Rozin. Acest lucru s-a petrecut în momentul în care unitatea condusă de Constantin Lovinescu se găsea angajată într-o luptă foarte grea cu două batalioane inamice, la Kamenka, unde intervenise în sprijinul Divizionului 560 anticar german. Grupul 54 Cercetare a îndeplinit în cele mai bune condiţii ordinile primite cu toate că a fost silit să execute marşuri lungi de peste 50 km pe un teren cu drumuri desfundate. Concluzia generalului Rozin era fără echivoc: „Comandantul, ofiţerii şi trupa acestui Grup de Cercetare sunt la înălţime” .

Fiind din nou detaşat la Divizia 13, între 26 iulie şi 18 august 1941, Grupul 54 a fost folosit în misiuni de cercetare în zonele Valievka, Antonovka, apoi în misiuni de atac şi apărare în luptele de la Kamienka, Bieloci, Molokiş, urmărind inamicul în retragere spre Bug. În timpul acestor operaţiuni, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu „a dovedit cunoştinţe solide, a luat hotărâri juste şi le-a executat cu multă perseverenţă, fiind de un real sprijin Diviziei 13-a” . În timpul asediului Odessei, unitatea comandată de Constantin Lovinescu a fost detaşată în rezervă la stânga dispozitivului defensiv al Diviziei 11. Grupul 54 Cercetare nu a intervenit în luptă, executând în schimb o serie de măsuri preventive pentru o eventuală repliere, motiv pentru care, comandantul Diviziei 11, generalul Iosif Teodorescu, îl aprecia pe Constantin Lovinescu drept „un ofiţer superior de nădejde” . Având în vedere toate acestea, comandantul Corpului IV Armată, generalul Constantin Sănătescu, concluziona: „Tot acest Grup de Cercetare s-a comportat foarte bine de câte ori a lucrat sub ordinele directe al[e] Corpului de Armată. Lt. Colonel LOVINESCU CONSTANTIN s-a arătat cu această ocazie că este înzestrat cu înalte calităţi de comandant şi ostaş” . După căderea Odessei, la 15 noiembrie 1941, împreună cu unitatea sa, se va întoarce în ţară , iar în perioada 5 mai – 20 august 1942 a îndeplinit funcţia de comandant secund al Regimentului 12 Călăraşi .

Mobilizat din pe front în toamna anului 1942, Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare, a fost pus la dispoziţia Diviziei 13 Infanterie, împreună cu unitatea sa. Timp de o săptămână a stat în rezervă, lucrând la noua linie de rezistenţă pe pantele de Sud şi Sud-Vest de la Ketskaja . Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, care a preluat de la germani şi italieni sectorul Donului, era conştient de slăbiciunea noii linii a frontului, cu lucrări defensive aproape inexistente, unde unităţile noastre, înşirate „ca mărgelele pe aţă”, erau lipsite de rezerve în adâncime. În acelaşi timp, în dispozitivul armatei române, care nu îşi terminase consolidarea pe teren, existau două intrânduri adânci, în regiunea sud – Serafimovici şi Ketskaia, unde se vor concentra atacurile sovietice cu multe săptămâni înainte de începerea ofensivei decisive . Divizia 13 Infanterie, era subordonată Corpului IV Armată (general Constantin Sănătescu), având de apărat un front care depăşea cu mult capacitatea sa operativă, mai ales că era plasată pe una din direcţiile principale de atac ale inamicului . La 24 octombrie, forţele sovietice au dezlănţuit un puternic bombardament de artilerie, iar la ora 4,15 au trecut la atac reuşind să pătrundă în zona Kletskaia, apărată de Regimentul 89 Infanterie din Divizia 13 Infanterie .

În timpul atacului sovietic din ziua de 24 octombrie 1942, Grupul 45 Cercetarea a fost introdus în luptă pentru a stabili linia atinsă de inamic şi tăria acestuia . Comandantul Diviziei 13 Infanterie, generalul Gheorghe Ionescu-Sinaia, preciza într-o „Notă de Carnet” circumstanţele morţii lui Constantin Lovinescu: „În ziua de 26 X 1942 Grupul 54 Cercetare a avut misiunea să atace Cota 154,7 (S-Vest Kletskaja) în legătură la stânga cu R 12 D (Regimentul 12 Dorobanţi – n.n.). Atacul a fost executat cu un elan remarcabil, cota a fost cucerită, iar Lt. Colonelul Lovinescu C. a căzut rănit mortal în fruntea unităţii sale, săvârşind un act de bravură demn de semnalat” . Într-o scrisoare trimisă familiei de către aghiotantul său se preciza: „În după amiaza zilei, nerăbdător, colonelul părăseşte postul de comandă, pleacă în linia I-a, îşi îmbărbătează prin exemplul său ofiţerii şi trupa; atacul progresează, dar, în faţa generalului comandant, cade lovit de două gloanţe ce l-au lovit în burtă, scapă arma din mână şi se prăbuşeşte la pământ. Cuvintele din urmă ale colonelului au fost: «Visul meu era să mor pentru Patrie şi Rege, pentru dreptatea poporului nostru, cu arma în mână, în mijlocul vostru, aici în linia I-a»” . Împreună cu el era şi un câine de care nu se despărţea niciodată. În momentul în care a fost ucis, acesta “a urlat prelung, dispărând în stepa rusească” . Trei zile mai târziu era înmormântat la Selivanov, iar, post-mortem, va fi decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a .

Astfel, spre deosebire de alţi eroi, Constantin Lovinescu nu a ajuns să-şi doarmă somnul de veci în pământul Patriei, mormântul său, împreună cu numeroase alte cimitire militare româneşti din Răsărit , dispărând, probabil pentru totdeauna, fiind arat şi nivelat de sovietici, care au dovedit în perioada postbelică o totală lipsă de respect faţă de proprii combatanţi, răniţi sau prizonieri, şi cu atât mai puţin faţă inamicii căzuţi în luptă”.