Mihai FLOAREA: DATA DE 19 NOIEMBRIE COMEMORATĂ DE ÎNTREAGA ROMÂNIME…

Mihai FLOAREA: DATA DE 19 NOIEMBRIE COMEMORATĂ DE ÎNTREAGA ROMÂNIME…

Cotul Donului 1942 (articolele scrise de-a lungul anilor 2014-2026)
Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie!

Volumul reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur însă adună și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini, spre a demonstra, încă o dată – dacă mai era nevoie! – că ne aflăm sub dominația vizualului. Într-adevăr, măcar prin fotografia reluată și pe coperta întîi
(pe care mi-am permis a o reproduce și în cuprinsul recenziei de față), multe dintre aceste instantanee, destule vădind harul artistic al neobositului Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc, rămîn îndelung pe retină, lucrînd obsesiv în subconștientul cititorului patriot. Din această obsesie și totodată ca un fel de ispășire au fost generate paginile mele – mărturie întîrziată, căci prea puțină mi-a fost rugăciunea pentru drama fraților basarabeni și bucovineni pînă a-l fi auzit pe dîrzul român originar din Cornova vorbind la clubul Muzeului Țăranului Român în seara de vineri 13 cireșar 2014, la o dublă lansare: a noii ediții a cărții Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare și a albumului-monografie Românii din jurul României în imagini.
Așa cum ne lămurea Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe cei care auzeam pentru întîia oară despre Vasile Șoimaru, d-sa a dovedit o rară abnegație prin călătoriile sale în jurul României spre identificarea enclavelor românismului; această strădanie constituie și o căutare a sinelui. Or, adaug, dobîndirea conștiinței sinelui lărgit pînă la identificarea lui cu acela al neamului, implicit demersurile inițiatic-recuperatoare ca ale acestui cornovean tenace mi-au fost înstrăinate pînă în prezent de idiosincraziile stîrnite mie, apoliticului, de inși care au încercat, încă din 1990, monopolizarea în beneficiu politic propriu a complexei problematici a reîntregirii Patriei. Exemplar, Vasile Șoimaru și-a sacrificat cariera universitară și politică, a renunțat la viața tihnită de pensionar dedicat cultivării relațiilor prietenești și de familie, pornind într-o aventură spirituală admirabilă. Convingerea mea este însă că – parafrazîndu-l pe monahul-scriitor Nicolae (Steinhardt) de la Rohia – cel ce e însuflețit de asemenea intenții generînd la fapte înalt-semnificative pentru semeni dăruind va dobîndi. Dar mai bine să-i dau cuvîntul autorului: În ultimii cinci ani (textul Trei pelerinaje la Cotul Donului e datat semnificativ 1 Decembrie 2013 – cf. op. cit., pp. 15-28 – nota mea, M. F.) am întreprins trei drumuri, trei expediții dificile, la Cotul Donului, minunate pelerinaje, pline de descoperiri neașteptate și de dezvăluiri ale unor adevăruri durute.
O cale de restituire, similară aceleia pe care eu însumi o întreprind (este vorba despre un dublu demers deopotrivă pedagogic – predînd „literatura arestată“ elevilor de liceu –, și teoretic – specific istoriei literaturii contemporane), de această dată istoric-religioasă, se relevă cititorului ca un emoționant „drum al crucii“ – sintagma îi aparține lui Aurel State, un alt mărturisitor-jertfitor .
E de reținut că pe aceleași coordonate spirituale s-a înscris și răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca în 2010, cu concursul medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu . Am luat parte, ca membru al acestei fundații, la vremea cuvenită, la memorabilul eveniment organizat la sediul din strada B. Șt. Delavrancea, nr. 2, în prezența intervievatului. Prin vrerea Proniei Cerești, Vasile Șoimaru a ajuns în 2012 în posesia acestui DVD care i-a schimbat percepția asupra evenimentelor, cum ține să precizeze: (…) în primăvara (lui 2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele (…)

Iosif Niculescu, în 2010, la sediul Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca

Lecția de viață primită cu acel prilej avea să-i fie neobositului peregrin decisivă. Constată, ajuns la Cotul Donului în anul comemorării a 70 de ani de la dezastrul din noiembrie 1942, cînd 150 000 de români au pierit, că străbătuse pînă acolo, conform kilometrajului de la bordul automobilului său, exact 1942 kilometri de la Chișinău, via Poltava și Harcov! În mod simbolic, după încetarea unei ploi torențiale de trei sferturi de oră (nu plouase întreaga vară în zonă!), ca-ntr-un ritual, urcă pe cel mai înalt deal al localității Kletskaia și se lasă purtat de inspirația divină. Iată ce mărturisește: (…) am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legînd-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independeței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, [din care a făcut parte însuși Vasile Șoimaru – nota mea, M. F.], care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cît mai adînc posibil în pămîntul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă“ (Călărași), am turnat în dopul sticluței cîteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!“, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul „Prometeu“ din Chișinău, cu emoționantul lor „Îndemn la Unire“ [dirijează Veaceslav Adam; cîntecul l-am auzit prima oară în cadrul pomenitei lansări memorabile din 13 iunie 2014. Aflu că se poate asculta la https://www.youtube.com/watch?v=2LTeE7alo5o – nota mea, M. F.] și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfîrșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului… (Cf. p. 34). Cît m-ar bucura să-i urmeze exemplul măcar unul dintre politicienii dîmbovițeni care-și atribuie, mai ales în campanii, vajnice sentimente patriotice!…
În interviul consemnat la 27 septembrie 2012 de Roxana Iorgulescu-Bandrabur și de Vasile Șoimaru medicul veteran Iosif Niculescu își exprima tulburător opinia: Eu cred, domnule Șoimaru, că această rîvnă a Dvs., încununată de succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfînt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români… (Cf. op. cit., pp. 57-58).
Ignorată ori denigrată de istoria oficială a regimului comunist, campania românească din 1941-1942 mi se relevă foarte clar prin cartea lui Vasile Șoimaru nu doar ca firesc- reîntregitoare a teritoriului patriei, ci și ca o veritabilă cruciadă modernă. Mărturiile preoților militari sînt întru totul edificatoare. Astfel, protopopul corpului 3 armată, maiorul Gh. Ureche, folosește în darea sa de seamă acoperind perioada 1 octombrie – 1 noiembrie 1942 sintagma războiul cruciadei (v. p. 95), iar preotul căpitan S. Coman, pentru august 1942 – luptele date pentru Cruce și Neam ori misiunea noastră de luptători ai Crucii. Cel din urmă menționează chiar că Mi-au adus și acolo (la slujba oficiată într-o localitate la sud de Rostov – nota mea, M. F.) douăzeci de copii pentru botezat și că la Anapscaia, lîngă Anapa, am botezat patruzeci și unu de copii și am făcut trei înmormîntări dintre (sic) localnici, iar după o slujbă precizează cum a venit la el un bătrîn care a sărutat Crucea și a izbucnit în hohote de plîns zicînd: „De douăzeci de ani n-am auzit o Sfîntă Slujbă“ (cf. pp. 96-97). Pe unde au trecut, ostașii români, sfătuiți de preoții militari, au ridicat ba cîte o cruce – precum aceea înălțată, simbolic, pe soclul de pe care fusese dărîmată statuia din beton a lui Lenin, în parcul unui fost cinematograf, pe lemnul ei încrustîndu-se inscripția „Recunoștință eroilor români căzuți pentru neam și pentru cruce. Ambulanța 46 Cavalerie“ –, ba cîte o capelă, ba cîte o troiță… Porniți către Răsărit cu preoții în frunte sub ocrotirea icoanei Sfîntului Ioan Botezătorul încredințată personal de generalul Ion Antonescu, militarii erau conștienți de misiunea lor creștină. Altfel nu poate fi explicat entuziasmul cu care, între două bătălii, renunțînd la odihnă, au reparat unele lăcașuri de cult ori cimitire lăsate de regimul ateu în paragină. Localnicii din Anapscaia, Anapa, Valea Sucho, Insula Utrich, Vasiliewka, Varvarowka, Rujewscaia, Gromky, Verhni-Salamanowsky ș.a. au păstrat, desigur, cîtă vreme au trăit, recunoștință acelora care, aducîndu-le Evanghelia, precum odinioară apostolii, le-au botezat copiii, le-au reamintit frumusețea slujbelor ortodoxe, le-au reorientat inimile și mințile către cer…
Icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941.

„Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie
drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).
În fiecare duminică și sărbătoare facem rugăciuni și sfeștanii pentru ostași – mai notează preotul S. Coman în adresa trimisă Inspectoratului Clerului Militar – Alba-Iulia. Vin la aceste rugăciuni și foarte mulți localnici. În fiecare zi, apoi, sîntem solicitați de către localnici să le facem diferite servicii religioase: botezuri, parastasuri, înmormîntări, împărtășiri etc. (Cf. op. cit., p. 97). Așadar, pe lîngă eforturile fizice presărate în calea lor ca dovezi ale dragostei de Hristos și de semeni, preoții militari români au desfășurat o neîntreruptă activitate pastorală și misionară. Să mai reținem dintr-o dare de seamă semnată de șeful de Stat Major colonel A. Runceanu: S-a oficiat în fiecare duminică serviciul religios prin diferitele comune prin care au trecut sau se găsesc în prezent cantonate unitățile. S-au botezat de către preotul Spitalului de Campanie Nr. 2, în decurs de 2 luni, în regiunea Timoschevkaja, circa 500 copii, iar de către preoții Diviziei a 11-a, circa 90 copii. S-au oficiat parastase pentru morții locuitorilor din diferite comune prin care au trecut. La sfîrșitul fiecărei slujbe religioase, preoții țin populației civile predici de educație creștinească, arătîndu-le rolul bisericii și al credinței în viața unui popor. (Cf. op. cit., pp. 92-93).
Revin la neuitatul, înțeleptul Iosif Niculescu, erou și mărturisitor despre această campanie: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. op. cit., p. 69. Sublinierea îmi aparține).
Episodul relatat de Iosif Niculescu – rememorat și de Ion Coja la evenimentul bucureștean din 13 iunie 2014, postat pe blogul personal și publicat în cartea de care mă ocup aici, anume în capitolul VI – ilustrează statura uriașă a unor români formați la sînul Bisericii, realitate ținînd de miracol, care le-a dat și continuă să le dea fiori ateilor&sataniștilor aflați la cîrma destinelor omenirii: [la Gromki], unde era biserica, în dreapta, erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decît blocul ăsta, în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!“ Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile“. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani. (Cf. op. cit., p. 54).
Pregătind acest material spre publicare, am găsit undeva un îndemn al acestui om ce era mic de statură, dar măreț în fapte, îndemn pe care-l consider un crez de viață nimerit a fi notat nu numai de semenii aflați în situațiile-limită pe care Dumnezeu i le-a pus dinainte medicului Iosif Niculescu, ci și de oricare ființă inteligentă de pe pămînt. Contaminat de spiritul eclectic al cărții pe care o recenzez, îl includ aici: Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, și la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanțele și nici cele mai mișelnice nelegiuiri. // De aceea vă spun: închinați-vă neîncetat și Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin. (26.09.2012).
Transformat în reporter la rugămintea lui Vasile Șoimaru, Gheorghe Pârlea consemnează (în cap. V. Ei au supraviețuit măcelului de la Cotul Donului) convorbirile cu alți veterani: Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani și Mihai Dascălu, de 91 de ani (din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași) și cu verii Eugen și Vasile Isachi, de 91 și 92 de ani (din satul Mitești). Sentimentele copleșitoare încercate în urma acestei experiențe de viață prilejuite de către Vasile Șoimaru care i-a descoperit pe cei patru „bătrîni matusalemici“ sînt punctate autoironic: Și moș Ion Paiu, firav cît un pai dar cu sufletul semeț ca o stîncă, iradia de bucuria vieții. Întîlnirea cu el ne-a făcut să ne rușinăm că noi, generațiile de după război, scutiți de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnității celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Țara, în speranța aducerii înapoi a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sînt și de partea învingătorilor, și de partea învinșilor. Iar noi, urmașii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generației lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc. (Cf. op. cit., pp. 77-78).
O dimensiune specială a cărții-evocare a faptelor de arme eroice românești din al doilea război mondial, înadins ignorate și cu grijă evitate în mediul școlar și chiar universitar din rațiunile „corect politice“ ale experților de ieri și de astăzi în oportune temenele politice, este republicarea unor texte mai puțin cunoscute. Am citat deja din capitolul VI. Preoți ai Armatei Române în tranșeele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă, incluzînd extrase edificatoare din cartea scoasă de Fundația general Ștefan Gușă în 1998, intitulată Preoți în tanșee. 1941-1944 și avîndu-i ca autori pe Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu. Mai notez cîteva titluri de capitole: VII. „…Pînă se termina această operațiune, înghețam și degeram…“, datorat lui Iancu A. Constantin, autorul unor Amintiri din lagărul sovietic (cf. revista „Cugetul“, nr. 2, 2006); VIII. „Tancurile… Au luat-o de-a lungul șanțurilor strivindu-i pe ostașii români“, fragment dintr-un viitor roman al lui Ion Iachim; IX. „O țară fără statui și fără eroi nu are viitor!“, cu fragmente din romanul lui Vasile S. Popa, Ultima noapte la Tanais; X. Al treilea drum cotit la Cotul Donului, reproducînd un fragment din articolul Un pelerinaj cu sacrificii al preotului Viorel Cojocaru, publicat în revista „Literatura și arta“ din 21 noiembrie 2013…
Întrerup enumerarea spre a cita din ultimele două capitole două pasaje ce mi se par foarte importante. Iată mai întîi decupate cîteva fraze dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, datată 29 octombrie 1942, trimisă lui I. C. Brătianu: (…) A mă fi oprit la Nistru și a „retrage azi forțele din Rusia“ înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfîrșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală (…) (Cf. op. cit., p. 130). Este un limbaj al onoarei, al deontologiei militare străin, desigur, politicienilor de joasă condiție și mai ales bolșevicilor dimpreună cu uneltele lor dinăuntru, trădătoare ale interesului național. În logica vicioasă a acestora, eroismul luptătorilor români, jertfa lor pentru reîntregire teritorială constituiau „acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva marii țări prietene de la Răsărit“! Atrag atenția și asupra articolului complementar fragmentului de scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, articol datorat părintelui Viorel Cojocaru, din care frazele următoare sînt memorabile și ar trebui să facă degrabă înconjurul României spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale: Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).
O surpriză emoționantă pentru mine, vechi membru al Cenaclului euxin , frecventat, între alte personalități, și de către Măriuca Vulcănescu, fiica marelui filosof și om de cultură, decedat la Aiud, Mircea Vulcănescu, l-a constituit capitolul XI. Scrisoarea lui Ștefan Vodă, reprodus din vol. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări, Chișinău, Editura Prometeu, 2004. Versurile în stil popular datorate lui Mircea Vulcănescu răsună eminescian, în prelungirea Doinei: Sufletul rău m-a durut / Pe păgîn să-l văd la Prut, / Gonind fără omenie / Moldovenii în robie; / Să simt mirosul de leș / Pînă-n scaunul de Ieși; / Să văd cum ți se sfîșie / Trupul falnic, Românie; / Ori s-aud de la Orhei / Blestem jalnic de femei, / Acoperind ropotele, / Și să n-aud clopotele… (Cf. op. cit., p 140).
Autorii volumului dedicat însîngeratului Cot al Donului încheie seria textelor cu trei poezii mai puțin cunoscute: Nu-l uitați, de Nichita Stănescu, Crucea din stepă, de Radu Gyr și Nu plînge, Maică Românie, versuri găsite în ranița unui soldat mort în 1918, pe muntele Sorica, din Carpați.
Se cuvin citate măcar cîteva strofe din aceste creații inspirate:
Nu-l uitați pe cel căzut în război,
strigați-l din cînd în cînd pe nume,
ca și cum ar fi viu printre noi
… și atunci el va surîde în lume.
(Nichita Stănescu, Nu-l uitați, cf. op. cit., p. 156);
***
Spune șoapte moi ca o mătase
pentru camaradul din țărînă.
Mîngîie cu grele mîini sfioase,
scîndura beteagă într-o rînă,

lung, sărută casca de pe cruce,
se ridică, șterge-o lacrimă din geană,
și, cu liniște de sfînt și de icoană,
către zări care ucid se duce…
(Radu Gyr, Crucea din stepă, cf. op. cit., p. 158);
***

Nu plînge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plînge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Cînd România va fi Mare!
(Soldatul anonim, cf. op. cit., p. 159).
Ca profesor de literatură și limbă românească, înlăcrimat le aduc mulțumiri lui Vasile Șoimaru și colegilor săi pentru aceste versuri, îndrăznind, foarte întîrziat, să mă rog de iertare îngenunchind dinaintea acestor Poeți. Le sugerez colegilor mei, autori de auxiliare didactice și manuale, care au uitat să le propună pînă acum spre studiu elevilor extraordinare strofe precum cele reproduse în cartea Cotul Donului 1942 să se grăbească măcar multiplicîndu-le, analizîndu-le și comentîndu-le, ca noul an școlar ce va să înceapă să nu-i mai afle nepregătiți! Eroii noștri de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă așteaptă de prea mult timp; cît n-am cunoscut aceste adevăruri sfîșietoare, am fi putut invoca scuza stupidă a ignoranților; dar de-acum înainte, cunoscîndu-ne păcatul, să ne spovedim și să trecem deîndată să-i pomenim deopotrivă în Biserici și în Școli.
București, 28 iunie 2014
Mihai FLOAREA
Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime

Aflu într-o carte concepută de patriotul Vasile Șoimaru intitulată Cotul Donului 1942 un articol datorat părintelui Viorel Cojocaru. Redau în continuare fraze memorabile care ar trebui să facă degrabă înconjurul României și al lumii întregi spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale, preocupați de trocuri meschine și de manipulări ale opiniei publice spre menținerea statutului lor.
Fac totodată apel la Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a analiza includerea în sinaxare a celor 150 000 de români căzuți pe front, la datorie, la 19 noimebrie 1942, în războiul de reîntregire teritorială a țării.
Iată frazele datorate preotului Viorel Cojocaru pe care le supun atenției concetățenilor mei rugîndu-i să subscrie la demersul meu:
Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile aparțin autorului petiției, Mihai Floarea).
În concluzie, ca români ce vrem să ne constituim din nou ca neam demn de strămoșii ce-au știut a se ridica ori de cîte ori a fost nevoie spre apărarea vetrei lor și a vieții în libertate, vă rog a semna această petiție și să contribuiți personal, în parohiile de care aparțineți, la pomenirea celor 150 000 de români căzuți la datorie, la Cotul Donului în 19 noiembrie 1942. Se pot face în Biserici, pînă la oficializarea la nivel național a datei fatidice de 19 noiembrie, așa cum îndemna părintele Viorel Cojocaru, parastase conform datinei noastre creștine. Ca dascăl, îndemn, de asemenea, pe toți cei aflați la catedră să le amintească elevilor jertfa militarilor români de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942.

Mihai FLOAREA
(V. https://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime).

Comemorare: 19 noiembrie 1942 – 19 noiembrie 2015
La Biserica parohială „Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan” – Berceni, situată în sectorul 4, București, pe strada Turnu Măgurele, nr. 20 (stația RATB 73, 125, 202, 232, 312), părintele Sorin Ovidiu Mititean însoțit de diaconul Ioan Hlihor au oficiat joi, 19 brumar/noiembrie 2015 începînd cu orele 9 slujba de pomenire a celor 150000 de militari români pieriți la Cotul Donului în 1942.
Răspunzînd cu promptitudine pentru al doilea an apelului meu făcut public prin revistele limbaromana.org și „Ecclesia euxina“ nr. 53/2014 – inițial textul-apel a apărut la:
https://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime
părintele paroh și coslujitorul său și-au dovedit faptic patriotismul. La slujbă au luat parte cu reculegere circa douăzeci de persoane evidențiate în final, într-o listă menită păstrării în arhiva bisericii.
Din cuvîntul părintelui paroh redau:
Ne-am adunat în acest sfînt lăcaș, la această slujbă de pomenire a celor 150000 de români, din inițiativa d-lui profesor Mihai. Acești români, ca și alții de-a lungul vremurilor, au luptat pentru pămîntul românesc, pentru libertate, pentru credința strămoșească. Cei căzuți la Cotul Donului în 1942 au luptat în condiții grele – nu vreau să detaliez acum – și de aceea e bine să-i purtăm permanent în rugăciunile noastre.
Totodată, așa a rînduit Dumnezeu, ca tot astăzi să fie pomenit la această slujbă și fostul nostru consilier Dima, care a fost alături de noi de la începutul ridicării acestui sfînt lăcaș. Îi purtăm vie amintirea, alături de familia sa.
Acum, dacă doriți, domnule profesor, veniți aici lîngă noi să spuneți cîteva cuvinte.
Din cuvîntul meu:
Vă mulțumesc, părinte paroh Sorin Ovidiu, și dumneavoastră, părinte diacon Ioan, ca și celor prezenți că ați participat la această slujbă de pomenire a celor 150000 de români căzuți la Cotul Donului în 1942.
Slujba la care am luat parte cu toții astăzi nu s-ar fi putut ține fără voia Celui de Sus, Care a inspirat pe autorul cărții Cotul Donului 1942. Este vorba despre patriotul Vasile Șoimaru, care a făcut trei pelerinaje la locul bătăliei în Stepa Calmucă, în localitatea Kletskaia. Acolo a ridicat o cruce improvizată din două bețe, așa cum puteți vedea din imaginea de pe copertă, căci niciun oficial român n-o făcuse pînă în acel moment.
La al treilea pelerinaj, însoțit fiind de preotul Viorel Cojocaru, s-a făcut acolo o slujbă de pomenire. Am să vă citesc cîteva rînduri din mărturisirea vrednicului preot Viorel Cojocaru, care m-a mișcat adînc, hotărîndu-mă să redactez petiția online prin care chemam pe toți preoții români să pomenească, alături de credincioși, la fiecare 19 noiembrie din an, pe cei căzuți la Cotul Donului în 1942: (…) Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiția personală pe cîmp de luptă (și nici plătiți, ca militarii români trimiși acum pe fronturile hotărîte de NATO – adaosul meu, M. F.), au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase (…) acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea (…) (cf. op. cit., pp. 138-139).
Cine au fost acești conaționali ai noștri căzuți la datorie? Ne-au relatat despre ei foarte puținii supraviețuitori, veterani de război, precum doctorul Iosif Niculescu, care a trecut la Domnul la 98 de ani, în 2013. Putem desprinde ce profil moral aveau ei din documentele recuperate și publicate de patrioți luminoși precum este autorul acestei cărți, Vasile Șoimaru. Iată doar un citat, dintr-o dare de seamă a unui preot militar: (…) În duminici și sărbători am oficiat Sfînta Liturghie la capela militară din curtea Regimentuui 10 Vînători, Chișinău, la care au participat ostașii din diferite unități din garnizoană (…) În timpul inspecțiilor făcute la diferite unități, stînd de vorbă în diferite împrejurări cu ostașii, am constatat că credința, spiritul de jertfă și abnegația sînt treze în sufletul ostașilor noștri și că, bazați pe asemenea virtuți, vom putea duce, pînă la victoria finală, războiul cruciadei (…) (Protopopul Corpului 3 Armată, mr. Gh. Ureche, cf. op. cit., pp. 93-94).
Nu voi încheia înainte de a vă împărtăși gîndurile unui poet neomodernist, Nichita Stănescu, despre portretul acestui soldat român: Nu-l uitați

Vă mulțumesc tuturor pentru răbdare. Semnați, vă rog, lista de prezență destinată arhivei bisericii noastre.
Am făcut și cîteva fotografii înainte de începerea slujbei spre a sugera atmosfera comemorării.
București, 19 brumar 2015
Mihai Floarea

Articol postat și la

Comemorarea eroilor de la Cotul Donului: 19 noiembrie 1942 – 19 noiembrie 2015


Ecouri:
(1)20 brumar 2015
Frate Mihai,
A DOUA OARA? Deci, va avea continuare!!! Deci, devine traditie!!!! Felicitari sincere!!!
Azi voi merge la Sf. Biserica, ieri si alaltaieri am fost in conferintze consacrate Scolii Gusti in Basarabia (1931)…
Voi posta textul Dv pe blogul meu si pe alte bloguri… Cand ajung la Bucuresti cu noi carti Va voi contacta pentru a ne intalni…
Vasile Șoimaru

(2) 21 brumar 2015:
Îmi pare rău că n-am fost acolo.
Adrian Harghel

(3) in presa foarte recenta:

La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie

La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie
Cartea aceasta, Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, s-a născut în jurul unei călătorii – o călătorie pe care o face basarabeanul Vasile Şoimaru, în dou…

View on www.historia.ro
Preview by Yahoo

si, mai vechi:
http://www.evz.ro/supravietuitorul-de-la-cotul-donului-batalia-care-a-decis-soarta-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-veteranul-vasile-ganovici-a-implinit-101-ani.html
de unde am aflat ca „La 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Guvernul României a declarat anul 2015 ca Anul Veteranilor de Război, în semn de apreciere şi recunoştinţă pentru bravii veterani de război ai Armatei Române“.
pana acum (articolul e scris la sfarsit de august, eu l-am citit adineauri…), nu aflasem…

Fundatia noastra draga a transmis o stire inutilizabila, omitand ce era mai important: data comemorarii… Din pacate, este singura referinta pe net despre evenimentul comemorativ de joi 19.11.2015… astfel incat nu putem vorbi despre ecouri. Va propun sa le trimiteti textul pentru a fi plasat pe site.

Intr-adevar, gestul Dvs si al parintilor este meritoriu, insa – dupa cum v-am mai spus – insuficient pentru a intra in constiinta colectiva. Sinceri sa fim, nici datele unor batalii asupra carora s-a staruit mult in timp nu prea le cunosc decat foarte putini romani astazi… Trist, dar adevarat. Un pas important ar fi amplificarea pe cat posibil a manifestarilor comemorative, dublata de o mediatizare corespunzatoare, adica o campanie de publicitate adaptata evenimentului nostru, sustinuta cu consecventa. Va simititi in stare sa o (con)duceti? Dumnezeu sa va ajute sa luati hotararea cea buna si pe cei ce vor duce campania sa o implineasca.
Radu Jecu

(4) Domnule Profesor
Abia acum mi-am făcut timp pentru a lectura importantul dumneavoastră document. Moartea este în genere ceva indescriptibil, dar dacă mai este şi în condiţiile frontului, atunci grozăvia este şi mai mare.
Cotul Donului este într-adevăr un moment important în istoria românească a celui de al doilea război mondial. Prin acel moment, noi românii, ne-am ridicat la luptă şi am plătit cumplit tribut. Pentru mine este deranjantă nonşalanţa cu care trecem noi – la toate nivelurile se pare – peste aceste date importante care fac istoria naţională. Şi asta prin contrast cu frenezia cu care ne dedicăm tuturor sărbătoririlor momentelor istorice/nonistorice , importa(n)te /neimporta(n)te ale altora.
În particular spus, am o rudă de mult trecută la cele veşnice, căzută prizonier la cotul Donului şi care a ispăşit un prizonierat la Celeabinsk în Siberia. A făcut un prizonierat foarte special de şase ani acolo.
Tatăl meu, la rândul său, a căzut prizonier după traversarea Tisei, în a doua parte a războiului. A ispăşit la Wustrau undeva în Germania de nord, doar şase luni. Suficiente pentru a-şi vedea moartea cu ochii prin înfometare. Accentuez, că aceasta este o vorbă poate adesea folosită, dar, cel puţin aici, nu este o metaforă. Am putut să fac astfel o comparaţie între cele două tipuri de prizonierate, din vest şi din est. Şi zău, că prezintă o asimetrie uluitoare, care necesită studierea de către istorici a celor două totalitarisme, în mod total separat.
Tatăl meu ar fi avut 91 de ani, anul acesta. Vreau să zic, ca şi dumneavoastră la un moment dat în scrisoare, că cei de atunci ar avea astăzi vârste supervenerabile.
Cu stimă, în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru soarta cercului nostru, Gabriel
Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi atunci, pentru noi, uitucii de astăzi!
Gabriel Iliescu

Un răspuns lui Vasile Șoimaru, după ce-a postat pe blogul său articolul meu:
Mulțumesc foarte mult!
Mă impresionează din ce în ce mai mult promptitudinea frăției voastre, în contrast cu indiferența (ca să nu scriu ostilitatea) confraților bucureșteni!
Din păcate capitala românismului nu se află la București… Dar odată cu Reîntregirea o vom readuce pe Dâmbovița… Așa să ne ajute Dumnezeu… Nu doriți să ne faceți o vizită la Chișinău să vă convingeți de realitățile de aici? Acum sau la primăvară!
VȘ (marți, 24 brumar 2015)
Răspunsul meu:
Aveți dreptate: ne-au năpădit toți prădătorii cu pixuri, telefoane, conturi în bănci și… „corectitudine politică”!…
Îmi place optimismul dv. referitor la unire! Să vedem însă ce zic megainteresele din zonă!…
Mulțumesc de invitație! Am să vin la Chișinău într-una din vacanțele mele – sănătoși să fim!
Cu urări de bine,
Mihai Floarea
Cotul Donului 1942 – 79 de ani
Să nu-i uităm pe eroii noștri!

În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni – era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de SUA cu tancuri T-34, camioane „Dodge“ cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar 1942 și 8 gerar 1943 peste 155000 de români au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat un veteran creștin, dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia.
„Nimic nu-i întîmplător; totul e proniator“ – ne spunea adeseori părintele Constantin Galeriu în predicile sale duminicale de la Biserica Sfîntul Silvestru. Iată cum m-am familiarizat prin vrerea divină cu grozava problematică.
Un prim mesager a fost Vasile Valușescu, locotenent de intendență scăpat nevătămat din încleștarea pe viață și pe moarte de la Cotulul Donului prin voia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunilor Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare. Vasile Valușescu m-a onorat cu prietenia sa intermediată prin 1980-1981 de profesorul meu diriginte Enache Nedela, devenit pentru mine, cel lipsit de prezența tatălui biologic, și părinte spiritual. După ce se întorsese de pe front, îmi spunea septuagenarul meu prieten, țărănist ca orientare politică, devenise partizan în Munții Mehedinți, fusese capturat de securiști și apoi îngroșase rîndurile deținuților politic, fiind grațiat în 1964. În lungile discuții purtate în parcul din preajma locuinței sale situate în zona Circului din capitală, unde ieșeam special, fiindcă în casă erau instalate microfoane ale securității, după obiceiul epocii, Vasile Valușescu îmi relata episoade din teribila retragere de sub gloanțele inamicilor. N-am avut inspirația înregistrării acelor convorbiri; am rămas însă cu sentimente adînci de compasiune nemărginită și de admirație particulară ce s-a generalizat, cu timpul, spre a cuprinde generația de eroi din care a făcut parte. Rezum în cîteva fraze relatările sale: ca absolvent al Academei Comerciale (actualmente de științe economice) fiind pe front locotenent de intendență, la dezastrul militar produs cu începere din 19 brumar 1942 s-a repliat împreună cu o parte din compania sa decimată încropind un pluton căruia i s-au mai adăugat pe lungul drum al repatrierii cîțiva fugari în retragere. Indescriptibilele privațiuni (foame, frig etc.) le-a îndurat animat de o credință statornică, pe care o dobîndise din mediul natal – satul Prigor – și care l-a făcut să vadă critic „binefacerile“ aduse mujicilor de rînd de Stalin și ai lui. A întîlnit oameni simpli, pe care s-a putut bizui, dar și ticăloși, pe care i-a înfruntat cu succes, alături de camarazii săi. A vrut Dumnezeu și Sfîntul Vasile cel Mare să scape teafăr după luni de grozave lipsuri și să-și regăsească satul, unde puținii locuitori rămași erau dezorientați, aproape dispuși a vedea în armata roșie pe eliberatori. I-a informat asupra realităților bolșevismului precum făcuse în alte împrejurări Panait Istrati în celebra sa carte Spovedanie pentru învinși. Ca om de acțiune, s-a angajat în lupta anticomunistă ca partizan, fiind însă capturat și întemnițat și suferind tot calvarul despre care depun înfricoșătoare mărturie cărțile de memorialistică apărute după 1990. A fost grațiat în 1964, odată cu ceilalți deținuți politic și pus a semna o declarație că nu va comunica nimănui prin ce-a trecut – mie, care-l cunoscusem, așa cum am precizat deja, prin anii 1980-1981 nu mi-a mărturisit chinurile din infernul carceral decît după 1990.
Peste ani, cunoscînd personal pe un alt martor al tragicelor evenimente din 1942-1943, anume pe dr. Iosif Niculescu în cadrul întîlnirilor organizate de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, am retrăit momentele de cumpănă relatate de prietenul Vasile Valușescu. Nonagenarul medic Iosif Niculescu, mărunțel (avea circa 1,60 m), mustăcios și cu un glas baritonal-confesiv, aflat din acest punct de vedere în contrast cu fostul locotenent de intendență (de 1,75 m, mereu bărbierit, cu voce de tenor și o dicție de orator versat) ne-a relatat cele petrecute în stepa rusă din perspectiva medicului militar, realizînd în 2011, cu ajutorul fundației, DVD-ul „Eroism și jertfă pe frontul de Est“. Redau cuvintele sale înscrise pe copertă: „2000 de inși am păzit 20 de kilometri de țărm, cu o pușcă la doi oameni… pe frigul ăla. Cum rezistau săracii?… Le scoteam cizmele cu carne cu tot! Dar au stat în tranșee de piatră, au săpat tranșee de-alea de piatră, domnule! Și-au făcut datoria cu ce au putut. N-au fugit!“ Merită vizionat, poate cu alt prilej, acest document video.
În 2014 am primit de la prietenul din Chișinău Vasile Șoimaru cartea Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (ediția a doua, revăzută și completată, Chișinău, Balacron SRL, 2013), dedicată tocmai acestui capitol negru al istoriei României. Am scris despre ea articolul Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! publicat în „Revista de lingvistică și cultură românească“. Vasile Șoimaru, alături de Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur sînt autorii volumului, din care reiau fragmentar apelul părintelui Viorel Cojocaru, care l-a însoțit pe Vasile Șoimaru într-una dintre cele șase călătorii făcute de el la Cotul Donului: „Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România“ (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).
Inspirat de acest vibrant apel, am compus în 2014 o petiție on line pentru sensibilizarea conaționalilor noștri, care, din păcate, pînă în prezent a adunat cu puțin peste o sută de semnături – oare contemporanii mei își refuză dreptul la memorie? Apelul l-am reluat zilele trecute pe pagina mea de faceebook, am rugat pe prietenul care elaborează site-ul „Atelierul de adevăruri“ să-l răspîndească și, grație unuia dintre adresanții mei de e-mail, am avut un ecou emoționant din partea publicației „Magazin critic“, care probează exemplar angajamentul de a „oferi o voce celor care nu sunt luați în seamă“ (https://www.magazincritic.ro/2021/11/19/data-de-19-noiembrie-comemorata-de-intreaga-romanime/).
În fine, prin 2018, același neobosit prieten patriot Vasile Șoimaru mi-a adus de la Chișinău în tolba lui mereu încărcată de cărți romanul lui Ion Iachim Ninge aspru la Cotul Donului. Citirea acestei răscolitoare narațiuni mi-a determinat scrierea articolului Ion Iachim despre Donul deloc liniștit publicat în revista noastră (https://limbaromana.org/revista/ion-iachim-despre-donul-deloc-linistit-1942-1943/). Unul dintre personaje este ostașul Evdochim Vărzărescu – alter ego-ul tatălui prozatorului. Un altul e Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului. Reproduc din roman părerea avizată a acestuia despre situația nenorocită de acum 79 de ani: „Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate «Don» sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. Prezența lui Antonescu ar fi dus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române… Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate «Don» ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos“ (cf. pp. 68-69). Iată cam ce gîndea mareșalul, din perspectiva prozatorului: „I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite… Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz… Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea… Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive… atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică…“. (v. pp. 139-140). În fine, mai reproduc din carte un fragment ce-ar putea reprezenta vocea conștiinței mareșalului: „Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești de cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante…“ (v. p. 180).
Anul acesta, unul dintre cei mai buni și de ispravă prieteni de pînă acum mi-a adus albumul Istoria trăită. Veterani ialomițeni la Centenar, semnat de Florin Floreanu – inițiativă rarisimă în peisajul editorial românesc crîncen afectat de pecinginea „corectitudinii politice“. Reproduc fără comentarii dintre mărturiile consemnate de jurnalista Clementina Tudor: La Tătarca am intrat în ofensivă și am ocupat poziția 29. Restul au murit. La jumătatea lui ianuarie 1943, la Ozereika, a venit pe noi un polei că parcă eram în ghips. Armele nu mai funcționau. Am urinat pe pușca mitralieră ca să pot trage cu ea (Iordache N. Bucur, sublocotenent (retragere), Ion Roată, 99 de ani la data convorbirii, cf. p. 77); Două ierni am dormit în zăpadă, una în Rusia și alta în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în fiecare dimineață la ora 5 dădeam atacul. Îi atacam pe nemți. Rușii nu plecau la atac pînă nu le aduceau cafeaua și lada cu spirt alb. Aveau rație: doi la sticlă (Stoica I. Constantin, sublocotenent (retragere), Marsilieni, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 87); La Cotul Donului un proiectil a căut pe adăpostul nostru. Eram cu căpitanul și cu doi ostași. Am fost singurul care a scăpat (Stănilă R. Ion, sublocotenent (retragere), Munteni Buzău, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 93); Am plecat din Galați și am debarcat la Bartolomeu în Rusia. Am primit ordin să luptăm pînă la ultimul cartuș. La Cotul Donului la cota 223 am căzut prizonier la ruși. Mulți au murit acolo (p. 95); Ne-a luat cu un an înainte pe front. Am plecat cu nemții în Rusia. La Stalingrad nu știai încotro să o mai apuci. Era[u] numai fum și țipete. Nu știai încotro să te duci. România există azi prin vărsare de sînge (Neacșa Gh. Marin, sublocotenent (retragere), Moldoveni, 95 de ani la data convorbirii, cf. p. 99); Ne-am făcut datoria. Datoria față de țară și de poporul român. Dumnezeu ne-a ajutat (Chiroianu I. Gheorghe, sublocotenent (retragere), Movilița, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 101); Ne-au luat în armată mai devreme pentru că pe cei luați în 1942 i-au omorît la Cotul Donului. N-au mai avut oameni și atunci ne-au băgat pe noi. Am dat două avioane jos la Podul Iloaiei. Am fost cel mai bun ochitor din divizie. M-au luat prizonier la Podul Iloaiei, am lucrat în minele de fier. Se terminase războiul și ei nu ne dedeau drumul acasă (Staicu T. Ion, sublocotenent (retragere), Rădulești, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 105); Din Lăcusteni am plecat cinci inși pe front. Am fost singurul care m-am întors acasă. N-a fost bine că a fost război. E bine să fie liniște și pace (Șerban G. Niculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 111); Am cărat morți în spinare și îi băgam în șanțuri ca să nu-i calce tancurile. Îi încărcau în căruțe ca pe lemne. Am tras multe. În Rusia, la marginea unui oraș, într-o pădure, am văzut soldați români trași în țeapă. Era o măcelărie. Noi îi luam prizonieri, nu-i împușcam, nu-i omoram. Dar ei erau Armata Roșie (Tătărușanu D. Neculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 114); Am venit pe jos din Cehoslovacia. Drept recompensă, rușii ne-au spus să venim pe jos. Trenurile le trebuiau lor pentru captura de război (Ungureanu C. Sterian, sublocotenent (retragere), Traian, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 126); Omul trebuie să fie patriot. Trebuie să fim trup și suflet pentru țară. Să știm de unde am plecat și ce am făcut în viață. Să fim demni. Aici ne-am născut, aici vrem să trăim (Condruț Ion, sublocotenent (retragere), Urziceni, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 130)…
Pentru cititorii acestui text cu rol preponderent comemorativ, îndeosebi pentru cei tineri, foarte mulți educați fără a fi și instruiți (nu din vina lor, firește!), pe lîngă lecția de viață pe care le-a oferit-o nonagenarul Condruț Ion, mai am de argumentat că datoria profesională împlinită în credință și deplină onestitate poate ridica ființa pe piedestalul eroismului mai ales în situațiile-limită.
Un exemplu de conduită preoțească ne oferă vrednicul de pomenire dr. Iosif Niculescu (a trecut la cele veșnice la 98 de ani), căruia deja i-am schițat portretul. În urma atacului declanșat la 19 noiembrie 1942 „zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe [pe] care le aruncau ca pe mere asurpa liniilor noastre. A fost un măcel namaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai tîrziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, pînă nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!» N-a vrut să plece pînă nu și-a făcut datoria (Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, p. 45). Preotul argeșean, ne spunea medicul veteran de război, a rămas în prizonierat opt ani și a fost repatriat, din mila Cerească, reîntîlnindu-și consătenii și o parte dintre supraviețuitorii acelor grozăvii.
Al doilea exemplu de eroism, de această dată din rîndul militarilor, este dat de același mărturisitor: „Rușii au pătruns mai ușor decît și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-a mișcat de acolo, și au murit pînă la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante“ (idem).
Lecția de patriotism pe care, peste decenii, ne-o oferă înaintașii consider că trebuie temeinic însușită.
Fie ca Dumnezeu să-i așeze în rîndul drepților și pe militarii români jertfiți pentru întregirea țării în 1942-1943!

București, 19 brumar 2021
Mihai Floarea
Comemorarea celor căzuți la Cotul Donului în 1942

Comemorarea celor căzuți la Cotul Donului în 1942 făptuită începînd cu 2015 în această Biserică prin bunăvoința pr. paroh tinde a deveni tradițională.
O parte dintre dv. cunoașteți deja contextul istoric al tragediei de acum 83 de ani soldată cu circa 150000 de români trimiși în frunte cu icoana Sfîntului Ioan Botezătorul să-și îndeplinească datoria față de țară nu ca mercenari, ca acei militari din zilele noastre luptînd pentru cauzele altora, ci în calitate de aliați sub jurămînt militar, alături de trupele trimise de Germania, Ungaria și Italia pe Frontul de Est. La cifra menționată trebuie adăugate și cele cîteva zeci de mii de soldați recrutați de către țara vecină de la vest, care apelase, desigur, tot români din Transilvania. Spre deosebire de mercenarii actuali care sînt foarte bine dotați material și dispun de logistică modernă, primesc salarii substanțiale, medalii și onoruri, militarii de acum opt decenii au pierit înfometați, îmbrăcați în uniforme de vară și expuși „generalului iarnă“ din stepele rusești, cu muniția epuizată, așa cum au dat mărturie puținii supraviețuitori. Unul dintre ei a fost doctorul Iosif Niculescu, pe care îl vom putea auzi în filmul realizat de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“ (numele i-a rămas astfel, deși între timp protectorul a fost canonizat sub numele Sfîntul Arsenie de la Prislop). Este vorba despre răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat în 2010, cu concursul extraordinar al medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu (Dumitrescu i-a fost numele inițial), născut la 27 septembrie 1914 și a trecut la cele veșnice în 2 ianuarie 2013 (v. fotografia din dreapta, datînd din 2010).
M-am ocupat de această cutremurătoare jertfă românească din cel de-al doilea război mondial documentîndu-mă și scriind patru articole publicate în „Revista de lingvistică și cultură românească“ începînd cu numărul 1 din 2014, anume Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! Volumul pe care m-am bazat fusese reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 și îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur, adunînd însă și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini. Prin fotografia reluată și pe coperta întîi, multe dintre aceste instantanee vădesc harul artistic al neobositului prieten patriot Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc.
Al doilea articol al meu apărut în nr. 17 / 2018 al publicației este intitulat Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943). Cartea e împlinirea unei duble datorii morale a autorului. Pe lîngă aceea înalt-patriotică față de neam și țară, există una biografică: Ion Iachim este fiul unuia dintre supraviețuitorii eroi ai luptelor de la Cotul Donului, după cum mărtuisește în Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul: […] Am trăit acești ani fără niciun fel de relief exterior […] Am trecut printr-o grea perioadă. Și cu hibe de sănătate. Și cu alte nevoi. Inclusiv ceea ce se numește criză de creație […], care, de fapt, în cazul meu, înseamnă îndoială responsabilă de a așterne pe hîrtie gîndurile mele […] Zic că am avut destule îndoieli. / Dar în același timp îmi ziceam: dacă nu eu, feciorul lui Evdochim Iachim (în roman Evdochim Vărzărescu), atunci cine? (cf. p. 228). Am reluat din carte un pasaj referitor la situația de pe front: Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești de cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante… Conștiința universală iluminează în acest dialog literar conștiința mareșalului-de-hîrtie. Mareșalul își amintește că de înzestrarea trupelor românești se făceau responsabili nemții, care s-au angajat să le trimită ostașilor români și armament, și hrană, și furaj pentru cai […] Hitler mi-a promis că va echipa și armatele române… Realitatea a fost alta – comentez eu – iar ISTORIA a consemnat-o deja, căci ea nu uită nimic, chiar dacă oamenii care o (re)scriu ascultă adeseori de comandamente politice străine adevărului, anume un angajament încălcat față de aliații săi desconsiderați: „O trădare în plus“, parcă-l aud și acum pe veteranul Iosif Niculescu în convorbirea cu Vasile Șoimaru (foto jos).
Am primit în 2022 volumul Istoria trăită. Veterani ialomițeni la Centenar, semnat de Florin Floreanu – inițiativă rarisimă în peisajul editorial românesc crîncen afectat de pecinginea „corectitudinii politice“. Reproduc fără comentarii dintre mărturiile consemnate de jurnalista Clementina Tudor: La Tătarca am intrat în ofensivă și am ocupat poziția 29. Restul au murit. La jumătatea lui ianuarie 1943, la Ozereika, a venit pe noi un polei că parcă eram în ghips. Armele nu mai funcționau. Am urinat pe pușca mitralieră ca să pot trage cu ea (Iordache N. Bucur, sublocotenent (retragere), Ion Roată, 99 de ani la data convorbirii, cf. p. 77); Două ierni am dormit în zăpadă, una în Rusia și alta în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în fiecare dimineață la ora 5 dădeam atacul. Îi atacam pe nemți. Rușii nu plecau la atac pînă nu le aduceau cafeaua și lada cu spirt alb. Aveau rație: doi la sticlă (Stoica I. Constantin, sublocotenent (retragere), Marsilieni, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 87); La Cotul Donului un proiectil a căzut pe adăpostul nostru. Eram cu căpitanul și cu doi ostași. Am fost singurul care a scăpat (Stănilă R. Ion, sublocotenent (retragere), Munteni Buzău, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 93); Am plecat din Galați și am debarcat la Bartolomeu în Rusia. Am primit ordin să luptăm pînă la ultimul cartuș. La Cotul Donului la cota 223 am căzut prizonier la ruși. Mulți au murit acolo (p. 95); Ne-a luat cu un an înainte pe front. Am plecat cu nemții în Rusia. La Stalingrad nu știai încotro să o mai apuci. Era[u] numai fum și țipete. Nu știai încotro să te duci. România există azi prin vărsare de sînge (Neacșa Gh. Marin, sublocotenent (retragere), Moldoveni, 95 de ani la data convorbirii, cf. p. 99); Ne-am făcut datoria. Datoria față de țară și de poporul român. Dumnezeu ne-a ajutat (Chiroianu I. Gheorghe, sublocotenent (retragere), Movilița, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 101); Ne-au luat în armată mai devreme pentru că pe cei luați în 1942 i-au omorît la Cotul Donului. N-au mai avut oameni și atunci ne-au băgat pe noi. Am dat două avioane jos la Podul Iloaiei. Am fost cel mai bun ochitor din divizie. M-au luat prizonier la Podul Iloaiei, am lucrat în minele de fier. Se terminase războiul și ei nu ne dedeau drumul acasă (Staicu T. Ion, sublocotenent (retragere), Rădulești, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 105); Din Lăcusteni am plecat cinci inși pe front. Am fost singurul care m-am întors acasă. N-a fost bine că a fost război. E bine să fie liniște și pace (Șerban G. Niculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 111); Am cărat morți în spinare și îi băgam în șanțuri ca să nu-i calce tancurile. Îi încărcau în căruțe ca pe lemne. Am tras multe. În Rusia, la marginea unui oraș, într-o pădure, am văzut soldați români trași în țeapă. Era o măcelărie. Noi îi luam prizonieri, nu-i împușcam, nu-i omoram. Dar ei erau Armata Roșie (Tătărușanu D. Neculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 114); Am venit pe jos din Cehoslovacia. Drept recompensă, rușii ne-au spus să venim pe jos. Trenurile le trebuiau lor pentru captura de război (Ungureanu C. Sterian, sublocotenent (retragere), Traian, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 126); Omul trebuie să fie patriot. Trebuie să fim trup și suflet pentru țară. Să știm de unde am plecat și ce am făcut în viață. Să fim demni. Aici ne-am născut, aici vrem să trăim (Condruț Ion, sublocotenent (retragere), Urziceni, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 130)…
Pe lîngă această ultimă lecție de viață pe care ne-o oferă nonagenarul Condruț Ion, mai am de argumentat că datoria profesională împlinită în credință și deplină onestitate poate ridica ființa pe piedestalul eroismului mai ales în situațiile-limită.
Un exemplu de conduită preoțească ne oferă vrednicul de pomenire dr. Iosif Niculescu (a trecut la cele veșnice la 98 de ani). În urma atacului declanșat la 19 noiembrie 1942 „zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe [pe] care le aruncau ca pe mere asupra liniilor noastre. A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai tîrziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, pînă nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!» N-a vrut să plece pînă nu și-a făcut datoria (Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, p. 45). Preotul argeșean, ne spunea medicul veteran de război, a rămas în prizonierat opt ani și a fost repatriat, din mila Cerească, reîntîlnindu-și consătenii și o parte dintre supraviețuitorii acelor grozăvii.
Al doilea exemplu de eroism, de această dată din rîndul militarilor, este dat de același mărturisitor: „Rușii au pătruns mai ușor decît și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-a mișcat de acolo, și au murit pînă la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante“ (idem).
Poate că e necesară o mărturisire despre cum m-am familiarizat prin vrerea divină cu grozava problematică.
Un prim mesager a fost Vasile Valușescu, locotenent de intendență scăpat nevătămat din încleștarea pe viață și pe moarte de la Cotulul Donului prin voia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunilor Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare. Vasile Valușescu m-a onorat cu prietenia sa intermediată prin 1980-1981 de profesorul meu diriginte Enache Nedela – părintele meu spiritual. După ce se întorsese de pe front, îmi spunea pe-atunci septuagenarul meu prieten, țărănist ca orientare politică, devenise partizan în Munții Mehedinți, fusese capturat de securiști și apoi îngroșase rîndurile deținuților politic, fiind grațiat în 1964. În lungile discuții purtate în parcul din preajma locuinței sale situate în zona Circului din capitală, unde ieșeam special, fiindcă în casă erau instalate microfoane ale securității, după obiceiul epocii, Vasile Valușescu îmi relata episoade din teribila retragere de sub gloanțele inamicilor. N-am avut inspirația înregistrării acelor convorbiri; am rămas însă cu sentimente adînci de compasiune nemărginită și de admirație particulară ce s-a generalizat, cu timpul, spre a cuprinde generația de eroi din care a făcut parte. Rezum în cîteva fraze relatările sale: ca absolvent al Academei Comerciale (actualmente de științe economice) fiind pe front locotenent de intendență, la dezastrul militar produs cu începere din 19 brumar 1942 s-a repliat împreună cu o parte din compania sa decimată, încropind un pluton căruia i s-au mai adăugat pe lungul drum al repatrierii cîțiva fugari în retragere. Indescriptibilele privațiuni (foame, frig etc.) le-a îndurat animat de o credință statornică, pe care o dobîndise din mediul natal – satul Prigor – și care l-a făcut să vadă critic „binefacerile“ aduse mujicilor de rînd de Stalin și ai lui. A întîlnit oameni simpli, pe care s-a putut bizui, dar și ticăloși, pe care i-a înfruntat cu succes, alături de camarazii săi. Desigur că au vrut Dumnezeu și Sfîntul Vasile cel Mare, ocrotitorul său, să scape teafăr după luni de grozave lipsuri și să-și regăsească satul, unde puținii locuitori rămași erau dezorientați, aproape dispuși a vedea în armata roșie pe eliberatori. I-a informat asupra realităților bolșevismului precum făcuse în alte împrejurări Panait Istrati în celebra sa carte Spovedanie pentru învinși. Ca om de acțiune, s-a angajat în lupta anticomunistă ca partizan, fiind însă capturat și întemnițat și suferind tot calvarul despre care depun înfricoșătoare mărturie cărțile de memorialistică apărute după 1990. A fost grațiat în 1964, odată cu ceilalți deținuți politic și pus a semna o declarație că nu va comunica nimănui prin ce-a trecut – mie, care îl cunoscusem, așa cum am precizat deja, prin anii 1980-1981 nu mi-a mărturisit chinurile din infernul carceral decît după 1990.
Peste ani, cunoscînd personal pe un alt martor al tragicelor evenimente din 1942-1943, anume pe dr. Iosif Niculescu în cadrul întîlnirilor organizate de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, am retrăit momentele de cumpănă relatate de prietenul Vasile Valușescu. Nonagenarul medic Iosif Niculescu, mărunțel (avea circa 1,60 m), mustăcios și cu un glas baritonal-confesiv, aflat din acest punct de vedere în contrast cu fostul locotenent de intendență (de 1,75 m, mereu bărbierit, cu voce de tenor și o dicție de orator versat) ne-a relatat cele petrecute în stepa rusă din perspectiva medicului militar. Pe el îl veți putea asculta în filmul Eroism și jertfă pe frontul de Est. Redau în încheiere cuvintele sale înscrise pe coperta CD-ului: 2000 de inși am păzit 20 de kilometri de țărm, cu o pușcă la doi oameni… pe frigul ăla. Cum rezistau săracii?… Le scoteam cizmele cu carne cu tot! Dar au stat în tranșee de piatră, au săpat tranșee de-alea de piatră, domnule! Și-au făcut datoria cu ce au putut. N-au fugit!
(Foto stînga: Icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).
Lecția de patriotism pe care, peste decenii, ne-o oferă înaintașii consider că trebuie temeinic însușită.
Fie ca Dumnezeu să-i așeze în rîndul drepților și pe militarii români jertfiți pentru întregirea țării în 1942-1943!

București, 19 brumar 2025
Mihai Floarea
De ce îi comemorăm pe cei căzuți la Cotul Donului?

Există o zi de pomenire a Eroilor, există slujbele tradiționale de pomenire a celor adormiți – Moșii cum sînt denumite popular – există slujbele ținute, de regulă, sîmbăta; de ce-ar mai fi nevoie de încă o comemorare? Încerc un răspuns la această întrebare în cele ce urmează.
În general, comemorările constituie o luptă împotriva uitării și, adeseori, împotriva nerecunoștinței. ȚARA e însă făcută istoricește din tot ce a fost, tot ce este și mai ales din tot ce va fi. Nu putem ignora niciuna dintre aceste componente local-temporale fără a ne pierde rostul, fără a ne trezi cu Adevărul scăpat printre degete ca praful mincinos al clipei netrăite – acel nimic „corect politic“ spre care ne îndeamnă, „pentru a fi fericiți“, pseudoelitele globaliste zorite să-și atingă obiectivele din „agenda 30“.
Fără de rădăcini trăiesc astăzi milioane de frați și surori de-ai noștri care au crezut în adevărul exprimat de străvechea expresie ubi bene, ibi patria. Așa cum incalculabil de întinse păduri dezrădăcinate ne-au părăsit țara în iureșul groaznic al lipsei de sens, al lipsei de măsură, al lipsei de dragoste de țară instaurat la noi după 1990, milioane de români cu putere de muncă au fost nevoiți, au fost încurajați să renunțe la statutul de popor și să devină o populație oarecare, la cheremul patronilor de aiurea – biete slugi la feluriți stăpîni (ce-i drept, mult mai bine plătite decît în țară).
Ei bine, în aceste circumstanțe, comemorări ca aceasta, a celor căzuți la Cotul Donului, sînt menite să ne amintească trecutul care conținea conceptul de popor gata de sacrificiu pentru glia străbună. Cei peste 150000 de viteji căzuți începînd din 19 brumar 1942 în stepa calmucă de la Cotul Donului-Cotul Domnului (potrivire genială cum s-a putut auzi din gura femeilor rămase în bătăturile părăsite de soți, frați, iubiți, prieteni, cunoscuți, părinți pentru a fi la datorie ostășească!) ne strigă din Cer: să ne unim rugile, români!
Astfel, trecutul cu poporul său cu tot vine tăvălug peste prezentul nostru nevrednic, cel cu o populație dezbinată, debusolată, risipită, spre luarea-aminte a celor care mai sîntem astăzi în viață, nemorți sufletește nutrind nădejdea reîntregirii-trezirii românimii ca popor menit să redevină neam ales iubit de Dumnezeu.
Avem încă nevoie de lecția de la Cotul Donului pentru a nu uita cum am fost trădați de aliați spre a fi zdrobiți de neprieteni.

19 brumar 2026
Mihai Floarea
Adenda
Despre Vasile Șoimaru
Economist, conferențiar universitar, publicist, maestru fotograf. Născut la 30 aprilie 1949, în com. Cornova, fostul ținut al Orheiului (azi, raionul Ungheni), în familia de gospodari Șoimaru Alexei și Nina (n. Roșca). Licențiat al Facultății de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chișinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanțe și Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susținînd, în 1978, teza de doctor în economie „Prognozarea productivității muncii în industria RSSM“. În anii 1971-1973 este asistent la Catedra de economia muncii de la Politehnica din Chișinău. Între 1977 și 1990 a lucrat la Facultatea de Economie a Universității de Stat din Moldova: lector, lector superior, conferențiar universitar (din 1982), prodecan. În 1991-1994 este vicerector al nou-fondatei Academii de Studii Economice din Moldova (ASEM), ctitorită de prof. univ. dr. Paul Bran de la ASE București. În iulie 1994, în timpul guvernării agrarienilor, în urma unui proces politic, P. Bran și V. Șoimaru au fost destituiți. Este consultant la grupul parlamentar de opoziție BȚI – Blocul țăranilor și intelectualilor (1995-1998). În anii 1998-2001 este președinte al Asociației Economiștilor din Moldova. Din 2002, revine la ASEM, în funcția de conf. univ. la Catedra de management social a Facultății Economie generală și Drept. De aproape 40 de ani este preocupat de domeniul științific legat de managementul productivității muncii, precum și de problemele dezvoltării regionale, publicînd patru cărți și circa 60 de articole și studii în domeniu; cursurile universitare elaborate fac parte din aceeași sferă de preocupări. De două ori a fost ales deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1994 și 1998-2001), în ambele mandate fiind vicepreședinte al Comisiei permanente pentru economie. A debutat cu articole tipărite în reviste de specialitate. Editorial, debutează cu monografia „Productivitatea muncii în industrie“ (1982, în lb. rusă), urmată de: „Prognozarea social-economică a dezvoltării regionale“ (Leningrad, 1987, în colab., în lb. rusă), „Productivitatea muncii și progresul tehnico-științific“ (1987, în lb. rusă) ș.a. În 1993 a publicat prima carte de specialitate în limba română: „Managementul afacerilor mici și mijlocii“ (în colab.). A întemeiat prima revistă economică în limba română din Basarabia postbelică, „Curierul economic“ (1999). În ultimele două decenii V. Șoimaru s-a manifestat și ca un apreciat publicist, scriind articole și studii inserate în numeroase ziare și reviste (inclusiv versiuni electronice) de la Chișinău, București, Cernăuți, Moscova, Toronto, Montreal, New York; din Germania, Franța, Ucraina, Kazahstan, Australia etc. Volumul de publicistică economică și social-politică „Căderea premierilor“ (1999) constituie, în opinia autorului, adevăratul său debut editorial. Inițiază, coordonează și realizează volumul monografic „Cornova“ (2000, colectiv de autori). Alt volum monografic, „Neamul Șoimăreștilor“ (coautor, dr. Al. Furtună), este un pios omagiu adus memoriei străbunilor din ultimele cinci secole. În 2004 editează albumul „Poeme în imagini“, iar în 2008 – albumul-monografie „Românii din jurul României în imagini“, cu un studiu introductiv și circa 850 de imagini, selectate din mii de lucrări efectuate, timp de cinci ani, în zece țări, pe trasee ce însumează peste 100.000 km. „Este o carte pentru veșnicie, pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile așa cum V. Șoimaru le-a înregistrat și pe care le lasă tuturor românilor. Unicitatea acestei lucrări este o realitate științifică“ (prof. univ. dr. Zamfira Mihail). În 2010 tipărește „Căderea comuniștilor: Enciclopedia minciunilor comuniste“, titlul și mesajul cărții purtînd o încărcătură profetică, deoarece în ea autorul a adunat articole publicistice și analize economice scrise anterior, și inserate, pînă la apariția în volum (anii 2008-2010), în ziarele „Timpul”, „Literatura și arta”, „Flacăra lui Adrian Păunescu” etc. La aniversarea de două decenii a instituției al cărei confondator este, V. Șoimaru elaborează (în colab. cu acad. Gr. Belostecinic, actualul rector) albumul „ASEM: 20 de ani de istorie în imagini”. O realizare deosebită a constituit-o editarea, în 2011, cînd tocmai se împlineau 80 de ani de la faimoasa cercetare monografică a lui D. Gusti în Basarabia, a unui solid volum: „Dimitrie Gusti și colaboratorii. Cornova 1931”, în care au fost adunate materiale ale istoricei expediții gustiene ce nu au putut fi editate nici la timpul respectiv, nici ulterior. Astfel, prin eforturile cercetătorilor V. Șoimaru, M. Diaconu și Z. Rostaș (ultimii doi de la București), s-a putut face un amplu gest de recuperare, concomitent oferindu-se o pildă demnă de urmat pentru alți monografiști. În noiembrie 2012, la aniversarea a 70-a a catastrofei militare de lângă Stalingrad, lansează cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” (inițiatorul proiectului, alcăt., coautor și imagini); în 2013 publică ediția a 2-a, revăzută și substanțial completată. De aproape 20 de ani, V. Șoimaru este autor, inițiator și coordonator de multiple proiecte editoriale, majoritatea cu imagini de-ale sale: M. Vulcănescu. „Litanii pentru trei stări: poezie, teatru, traduceri” (2004), N. Iorga. „Cugetări” (2005), “Născut în Cornova: omagiu lui Paul Mihail” (2006), V. Muravschi. „Atitudini în ani de restriște” (2009); Călin Turuta. „Mesaje durute: [eseuri și poezii]” (2012); S. Plămădeală. „Departe – aproape. 100 de poezii românești din Kazahstan” (2011); Al. Memei. „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și RSSM (1944-1947)” (2012). În 2013 a coordonat editarea a patru volume, inclusiv: Leonida Lari. „Se duce vara vieții…” [poezie, proză] și Gheorge Pârlea. „O punte peste Prut”: [eseuri, poezii, cugetări]; a sprijinit editarea (inclusiv prin imagini foto, referințe și o prefață) a șase cărți de publicistică ale lui C. Bobeică (1999-2013) etc. Cărțile lui V. Șoimaru sau cele editate cu contribuția sa au beneficiat de lansări și de recenzii elogioase atît la Chișinău, cît și la București, Iași, Alba Iulia, Sibiu, Piatra Neamț, Huși, Roman, Bîrlad, Ploiești etc., precum și la Cernăuți, în Cehia, Bulgaria, R. Macedonia, Serbia, Albania, Polonia. Albumul-monografie „Românii din jurul României în imagini“ a beneficiat de peste 150 de recenzii, 50 de lansări, precum și de ample prezentări TVR, Pro TV – București, Radio România Internațional, Radio Vocea Basarabiei etc. De mai bine de două decenii se manifestă și ca un maestru al artei fotografice, organizînd și numeroase expoziții foto: la Chișinău, Ungheni, Cernăuți, București, Alba Iulia, Fălticeni, Praga, Gyula (Ungaria), Uzdin (Voivodina – Serbia), Skopje (Macedonia) etc. Sute de creații fotografice de V. Șoimaru sunt reproduse în periodice și pe site-uri de la Chișinău, Cernăuți, București, alte orașe din România; din Bulgaria, Serbia, Franța, Germania, Canada, SUA etc. A organizat o serie de conferințe, colocvii și simpozioane comemorative sau omagiale, dedicate unor personalități marcante ale culturii, științei, economiei românești: D. Gusti, H. Stahl, O. Bădina, M. Vulcănescu, N. Iorga, Paul Mihail, T. Herseni, A. Golopenția, Sanda Golopenția-Eretescu, Zamfira Mihail, prof. univ. dr. Dinu Ursu (Odesa) ș.a. A făcut multe donații de carte și fotografii unor biblioteci (inclusiv Bibliotecii Naționale a R. Moldova, BM „B.P. Hasdeu”, Bibliotecii Academiei Române, bibliotecii din satul natal etc.). A fondat „biblioteci basarabene“ în comunele Drăgănești, jud. Neamț, și Miroslăvești, jud. Iași. Deține: Premii ale Salonului Internațional de carte din Chișinău (2003, 2008, 2013), Premiul „Gh. Bezviconi” – Pentru contribuții esențiale în domeniul genealogiei al Societății „Paul Gore“ (2004); Distincția de Excelență „Constantin Stere“ (jud. Prahova, 2006), Premiul de Excelență pentru editarea unei excepționale colecții de cărți românești, acordat de portalul www.voceabasarabiei.com (2007), Însemnul de Prețuire (2008) și Premiul cultural „Gheorghe Bulici“ pentru contribuția la păstrarea, afirmarea și promovarea valorilor cultural-spirituale și a identității neamului românesc ale Societății literar-artistice din Uzdin (Voivodina, Serbia, 2008, 2013), Medalia jubiliară „Centenarul Cursurilor de vară ale Universității Populare „N. Iorga“ (jud. Prahova, 2008); Premiul Ethos Românesc de la Radio Iași la Tîrgul Internațional de carte Iași-2008, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova pentru volumul „Românii din jurul României în imagini“ (2008), Diploma de merit și Premiul special pentru promovarea identității etnice, cultural-lingvistice și religioase românești a DRRP al Ministerului Afacerilor Externe al României, Diploma de recunoștință pentru contribuția deosebită la promovarea valorilor românești în lume și la dezvoltarea relațiilor dintre românii de pretutindeni, Diploma de onoare pentru sprijinul deosebit acordat Societății culturale române „Dacia“ din Kazahstan ș.a.. Laureat, în repetate rînduri, al publicațiilor „Literatura și arta“ și „Timpul”, la compartimentele știință, publicistică, artă fotografică. La 31 aug. 2013 Patriarhia Română i-a acordat Diploma de Onoare „Pentru promovarea limbii române, pentru merite deosebite în păstrarea credinței și promovarea culturii creștine“. În 1996, 2011, 2013 i s-au acordat ordinele „Meritul Civic“, Ordinul de Onoare, respectiv, Ordinul Republicii, pe care însă V. Șoimaru a refuzat să le primească, considerând că motivarea pentru înmînarea lor este neîntemeiată. Este cetățean de Onoare al comunelor Drăgănești (s. Șoimărești), jud. Neamț (2006); Miroslovești, jud. Iași (2009) și Cornova – Ungheni (2011). Membru de onoare al Comunității Academice „G. Bacovia“ din România (2008) și al Societății literar-artistice „Tibiscus“ din Voivodina, Serbia (2013). Membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (din dec. 2011). V. Șoimaru are blog personal: https://www.romaniidinjurulromaniei.ro/blog

Despre Iosif Niculescu:

În iulie 1943 este mobilizat din nou şi trimis ca medic de batalion în Moldova, lîngă Tîrgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august este iniţial concentrat la Mizil şi apoi demobilizat considerîndu-se că şi-a făcut datoria faţă de ţară.
Se întoarce în Bucureşti, unde lucrează din nou la Spitalul Brâncovenesc ca medic secundar la clinica chirurgicală condusă de profesorul Iacobovici.
În anul 1947 îşi dă primariatul, fără să primească post şi are nişte realizări medicale deosebite:
– Efectuează prima operaţie pe cord deschis din România.
– Descoperă metoda de tratare a cancerului ganglionar (maladia Hodgkin) tratînd cu succes mai mulţi pacienţi, dar a fost forţat să renunţe la cercetări pentru că nu era membru de partid.
Faptul că nu a renunţat la credinţa în Dumnezeu, dar a refuzat categoric să devină membru de partid, îi vor marca puternic destinul profesional, fiind marginalizat şi hăituit de aserviţi ai regimului comunist.
În 1949, cînd avea deja doi copii, este trimis la spitalul Racoviţa din apropierea Piteştiului, unde lucrează pentru 30 de ani, găsindu-şi timp să citească literatură de specialitate în fiecare noapte, pentru a fi la curent cu toate noutăţile din domeniu. A fost obligat să lucreze în condiţii ingrate, cumpărînd din bani proprii chiar şi lucruri elementare necesare activităţii medicale, ca tifonul şi alcoolul medicinal. Pentru că nu a primit nici catgut, începe să crească viermi de mătase, cu ajutorul copiilor săi, pentru a putea folosi firele de mătase la coaserea pacienţilor în timpul operaţiilor.
În iarna 1953-1954 a fost lăsat fără lemne pentru spital, aşa că împreună cu doi oameni din sat a mers în pădure, unde a tăiat lemne pentru a putea încălzi cei 40 de bolnavi din spital.
Deşi şi-a manifestat dorinţa de a lucra în continuare, în 1979 este obligat de regimul comunist să iasă la pensie. După 1980 se întoarce în Bucureşti, unde începe să facă cercetare la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei şi al religiei, şi colaborează cu mai multe publicaţii şi posturi de radio.

UN ALBUM DE FOTOGRAFII FĂCUTE, IERI, ÎN AJUNUL ZILEI UNIRII, ÎN VIITOAREA CATEDRALĂ A REÎNTREGIRII CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI…

DAR IATĂ ȘI SURPRIZA MEA PROMISĂ, IERI, PRIETENILOR DE ZIUA MARII UNIRI, LA 106 ANI DE LA UNIREA DIN 1 DECEMBRIE 1918:

UN ALBUM DE FOTOGRAFII FĂCUTE, IERI, ÎN AJUNUL ZILEI UNIRII, ÎN VIITOAREA CATEDRALĂ A REÎNTREGIRII CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI… Catedrala gândită acum 35 de ani, dar care se construiește deja de …33 de ani (vârsta Lui Hristos!!!…) pe Bulevardul Alba Iulia din Chișinău, ctitorul ei fiind PC Preot Protoiereu Mitrofor Petru Buburuz, cel care a luat parte activă la Mișcarea de eliberare și renaștere națională a basarabenilor din anii `90, cel care a binecuvântat prima, a doua și a treia Mare Adunare Națională, precum și Podurile de flori de la Ungheni și de la Albița, fiind distins cu „Ordinul Republicii”, precum și cu mai multe ordine bisericești…

Eu abia acum am înțeles de ce Dumnezeu nu le-a ajutat românilor să refacă România Mare nici după opt decenii de la dezmembrarea ei de către nesătulul imperiu de la răsărit: Pentru că încă nu este finisată viitoarea Catedrală moldovenească în care va fi consfințit Actul REÎNTREGIRII CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI, ROMÂNIA ȘI R. MOLDOVA!!!…   

Judecând după ritmurile finisării construcției date n-a mai rămas mult până la … URMĂTOAREA ȘI ULTIMA REÎNTREGIRE A NEAMULUI ROMÂNESC…

Ieri, l-am vizitat acasă și la Catedrală pe Prietenul nostru, Petru Buburuz, unde am reușit să admir și să filmez încă odată pictura murală din interiorul Catedralei, de care imposibil să te saturi oricât de mult timp te-ai afla în interiorul Catedralei!!! Bucuros să aflu că în România există astfel de pictori bisericești foarte talentați care pot picta cele mai importante Biserici Ortodoxe ale Neamului…

Admirând pictura din biserică mi-am amintit și despre un alt Sfânt Locaș, Mănăstirea VORONEȚ, cu al ei renumit ALBASTRU DE VORONEȚ, de care nu vei mai întâlni nicăieri în lume… Iată de ce am supranumit Catedrala lui Petru BUBURUZ, VORONEȚ-II, și, sper eu, n-am greșit!!!…

Cu acest prilej mi-am amintit și de regretatul om de cultură, Andrei Vartic, care a fost primul dintre scriitori care a scris (vezi anexa!) despre Catedrala dată și despre importanța ei pentru creștinii ortodocși moldoveni!!!…

Și acum vă invit să admirați Catedrala lui Petru Buburuz și pictura ei murală efectuată la cel mai înalt nivel posibil!!!

SĂ NE TRĂIASCĂ SĂNĂTOS ÎNCĂ MULȚI ANI PĂRINTELE DRAG CA SĂ-ȘI VADĂ CTITORIA FINISATĂ ȘI-N EA SFINȚIT VIITORUL ACT AL REÎNTREGIRII NEAMULUI ROMÂNESC!!!…

LA MULȚI ANI ROMÂNIA DODOLOAȚĂ, LA MULȚI ANI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!!!!….

1 DECEMBRIE 2024

P.S. Fotografiile le puteți admira pe pagina Facebook a subsemnatului, Vasile Șoimaru…

ASTĂZI, 28.11.2024, ESTE ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU PATRIA – MAMĂ, ROMÂNIA… AU TRECUT DE ATUNCI 106 ANI…


CU ACEST PRILEJ ÎI FELICIT CĂLDUROS PE BUCOVINENI ȘI LE UREZ LA MULȚI, MULȚI ANI ȘI …VISUL LOR SUPREM-ÎMPLINIT, 100 la 100!!!: SĂ SE ÎNTÂLNEASCĂ, ÎN SCURT TIMP, ÎMPREUNĂ CU ÎNTREAGA UCRAINĂ, ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ, CU FRAȚII LOR DIN ROMÂNIA, DIN R. MOLDOVA, DIN CELELALTE STATE-MEMBRE ALE UE!!!… ȘI TOTUL VA FI BINE!!!…
Cu acest prilej mi-am amintit că acum exact 17 ani, de Ziua Unirii Bucovinei, am vizitat Sala Unirii Bucovinei, (atunci, Mitropolia Bucovinei, astăzi, Sala de festivități a Universității Naționale Ucrainene), împreună cu prozatorul Nicolae Rusu, și încă doi frați Basarabeni, deja Regretați, Vlad Pohilă și Andrei Vartic (Dumnezeu să-i odihnească!!!)… Am vizitat și câteva grupe de studenți români din Universitatea dată… MOMENTE CARE NU POT FI UITATE NICIODATĂ…

SURPRIZE, SURPRIZE, SURPRIZE, DE ZIUA UNIRII, 27 MARTIE 2023…

IATĂ DOUĂ SURPRIZE DIN VIAȚA MEA, DOUĂ DIN MULTELE DE CARE AM AVUT PARTE: Videoul cu participarea regretatului poet Grigore Vieru la lansarea, acum 15 ani, 27.03.2008, a primei ediții a Monografiei etnofotografice ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI, lansare prilejuită de Aniversarea a 90-a de la Unirea Basarabiei cu România; Și, tot de Ziua Unirii, astăzi, peste 15 ani de la acea lansare de neuitat, la 105 ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, am primit de la HUȘI, Revista LITERE, cu o nouă cronică la Monografia mea etnofotografică, menționată mai sus, cronică semnată  de scriitoarea de la HUȘI, Lina Codreanu… Această cronică fiind următoarea după cele 150 de recenzii, 50 de lansări/ prezentări la TVR, Pro TV – București, Radio România Internațional, Radio Vocea Basarabiei ș.a., și toate au avut loc în cei 15 ani care s-au scurs de la prima lansare…

DECI, NU ÎN ZADAR PREGĂTESC, ÎN ORELE LIBERE, CEA DE A 3-a EDIȚIE A MONOGRAFIEI DATE, CU UN SUBTITLU, ROMÂNII DE LA ATLANTIC LA PACIFIC, ȘI, NU ÎN ZADAR ÎN AUGUST AM TRECUT ATLANTICUL PENTRU UN NOU CAPITOL ÎNTITULAT, ROMÂNII DE LA MARILE LACURI NORD-AMERICANE… Slavă Domnului că salariul de deputat este …bunicel și-mi va permite să ajung și la Românii din Australia și de lângă ea!

LECTURĂ PLĂCUTĂ, dacă doriți!!!…    

CĂLĂTORII IDENTITARE

De Lina CODREANU

(LITERE” – REVISTA DE CULTURĂ A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR TÂRGOVIŞTENI; Anul XXIV, Nr. 3 (276), martie 2023).

Mirările prietenilor au crescut de la o apariţie editorială la alta, nu îndelung aşteptate, căci Vasile Şoimaru, economist, conferenţiar universitar şi publicist român din Republica Moldova, despre care facem vorbire aici, n-a lăsat timpul să treacă fără a încrusta pe răboj reuşite editoriale dintre cele mai neaşteptate (albume fotografice, monografii, proiecte aplicate). Îi place treaba bine făcută, grăbeşte orice proiect al dumisale ori al altora simţind malaxorul nemilos vremii, este condiţional şi produce surprize vrednice de ţinut minte de către cei care sunt şi care vor veni după dânsul. Însuşi descendent din ramura vitejilor Şoimăreşti de-ai lui Ştefan cel Mare şi al ispravnicului de Huşi – Ion Năvrăpăscu, Vasile Șoimaru a scotocit arhive, a căutat vestigii şi a adus în lumina cunoașterii mlădiţe din propriul arbore genealogic, editând în colaborare cu Alex. Furtună o carte cu titlul conotativ – Neamul Şoimăreştilor. 500 de ani de istorie (2003). N-a lăsat timpul să curgă în nepăsare şi în 2004 a editat un superb album de fotografie artistică, denumit (cum altfel?) Poeme în imagini. Nu e o antologie insipidă de fotografii, căci din pagini zvâcneşte culoarea integrată artistic în simbolistica ipostazelor inedite, fie că e vorba de Munţii Latiniei ori de „Cornova mea”, de zoomorfe, de copaci seculari „singuratici şi cuminţi”, fie de zâmbetul unui copil ori de fiorul florilor pitite sub povara „zăpezii mieilor”, cum se arată pe coperte. Nu întâmplător am menționat cele două înclinații ale autorului, căci și căutarea urmelor de neam și sensibilitatea artistică se reunesc în albumele monografice / etnofotografice. În 2008, Vasile Şoimaru a editat o capodoperă imagistică – Românii din jurul României, în imagini – un album monografic cu peste 800 de fotografii ce întrece ori cel puțin egalează prin frumuseţe, spirit românesc, itinerar geografic ş.a. oricare alt album ce s-a realizat până acum, de către diferite departamente ale culturii române. Textul de escortă este semnat de Vlad Pohilă, care niciodată n-a simțit dificultatea de a prezenta în mod pertinent şi pasional, atât pe autor cât şi cărţile sale. Vremurile erau / sunt tulburi, evenimentele se rostogolesc şi, cum harta e „în mişcare”, a fost salutar gândul autorului de a pregăti materialul următorului volum. E impresionat câte călătorii istovitoare, pe drumuri nebătătorite de alţii în acest scop, a făcut acest mare patriot pentru a vedea locurile unde i-a purtat soarta pe fraţii de neam şi limbă românească. Şi totul a fost realizat dintr-un imbold singular, pe cheltuială proprie, cu neţărmurită dragoste de neam şi ţară, riscându-şi sănătatea şi liniştea căminului familial. Prin reeditare, albumul imagistic cu titlul Românii din jurul României. Monografie etnofotografică, în 2014, la Editurile Magic Print (Onești) și Serebria (Chișinău), având o prefață semnată de prof. univ. dr. Zamfira Mihail și alta (reluată) a lui Vlad Pohilă, consolidează și augmentează proiectul inițial, dar exhaustivitatea subiectului l-a determinat pe autor să se restrângă la direcția „etno”. Prima variantă cuprindea 800 de fotografii inedite, a doua – 1000 de fotografii despre zonele populate de români și vizitate personal (începând din anul 2002) de călătorul-autor. În cei 12 ani, drumurile nu au fost lineare, fără ocolișuri, ci întrețesute cu întoarceri și aprofundări de documentare, cumulând cca 250 de mii de km de mers cu mașina personală. Peregrinările au avut caracter documentar iar V. Șoimaru afirmă că, pe această temă, a avut drept repere cercetările înaintașilor Bogdan Petriceicu Hasdeu, Teodor Burada, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga și Anton Golopenția. Afirmațiile istoricului N. Iorga au constituit portdrapelul peregrinărilor: „România este o țară înconjurată de români”. Un autodidact, am spune, însuflețit de un profund sentiment patriotic, care „cu o admirabilă îndărătnicie răzășească” a renunțat la beneficiile unei vieți comode pentru a explora ținuturi noi și a-și descoperi „frați” din neamul așezat în localități mai apropiate ori mult îndepărtate de Țara-Mamă – Basarabia / România. A simți și a gândi românește au fost verbe familiare, când, surprinzător, a constatat că „Peste tot, printre români, mam simțit ca acasă, în Basarabia” – după cum mărturisește etno-fotograful. Substanța albumului este cuprinsă în paisprezece capitole cu imagini grupate, în funcție de unitățile geografice vizitate: Maramureșul istoric; Nordul Bucovinei și Ținutul Herța; Basarabia; Transnistria; Noua Serbie, Slavo-Serbia, Crimeea și Caucazul de Nord; Cadrilaterul și Valea Timocului bulgăresc; Valea Timocului și Banatul Sârbesc; Aromânii; Istro-românii; Românii din Ungaria; Valahii slavizați din Cehia, Slovacia și Podolia; Urmele bolohovenilor în Galiția, Pocuția și Podolia; Copiii românimii: De la poalele Caucazului până la Munții Stâncoși; Vestigii românești pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria. Țările Baltice, Kazahstan, Canada. Orientându-se după denumirile geografice cititorul înțelege că aria călătoriilor a fost generoasă, că localități în care trăiesc vorbitori de limbă română ori urmași ai acestora există către toate punctele cardinale, fapt ilustrat și de harta însoțitoare ce reprezintă „repartizarea populaţiei româneşti pe continentul european”. In momentele de întâlnire, peregrinul s-a înțeles cu ei în dialog liber și, chiar dacă erau integrați / asimilați altor etnii, de la părinți și bunici aceștia își aminteau câteva cuvinte, încât să poată întreține o conversație cu basarabeanul-român venit tocmai de la Chișinău ca să se intereseze de soarta lor. Descoperirea / cunoașterea toponimelor și antroponimelor, a familiilor din comunități, a vieții lor sociale și spirituale a cerut răbdare, investigații, confesiuni, cercetări, întruniri familiale, manifestări colective etc. Mărturisirile autorului din capitolul Căutări, întâmplări, reflecții și mărturii din peregrinările mele în jurul României devin ele însele documente în dosarul deschis al răspândirii românilor în lumea largă. În prefața albumului, Despre confrații noștri români și pentru ei, Zamfira Mihail vorbește despre „tezaurul de informații, de atestări, de legitimare a identității românești a diasporei ai cărei membri se recunosc ei înșiși ca aparținând românimii”. Privitor la întrepătrunderea culturii materiale cu cea spirituală, universitara precizează ceva foarte important: acolo unde cultura spirituală, respectiv limba maternă s-a alterat / uitat prin deznaționalizare, cultura materială concretizată în port, țesături, cusături, covoare, ștergare, alesături etc. a putut păstra dovezi ale izvoarelor etnice. Și invers: pot fi uitate elemente din cultura materială, însă graiul dăinuie din generație în generație. Dacă nu integral, măcar în „așchii lexicale”. Lămurirea și înțelegerea unor situații complicate o poate face și memoria culturală (colectivă) ajutată, între altele, și de fotografie care adaugă certitudini documentare. Pe acest tip de document se sprijină întreprinderea singulară a lui Vasile Șoimaru. Prefațatorul Vlad Pohilă sublinia polimorfismul cercetării: istoria și geografia, economia ori spiritul românesc vizibil îndeosebi în ușurința cu care s-au legat prieteniile. Ansamblul albumului rotunjește ideea de monografie, deoarece autorul a avut în vedere dimensiuni complexe ale comunităților (istorie, societate, educație, religie, cultură), redate atât printr-un vizualpanoramic (priveliști de ansamblu), cât și prin detalii (etnografice, portretistice). Etnofotograful are ochiul format al unui artist-fotograf, care nu trebuie să inventeze, adică să așeze artificial, în planuri de „tablou” subiectele de interes pentru o fotografie, ci să fie vigilent și prompt pentru a încapsula într-o imagine ceea ce e specific acolo și atunci. Dincolo de priceperea utilizării tehnice a aparatului foto, operatorul alege cadrul oportun și momentul favorabil al zilei, rămâne atent la distanță, apreciază luminozitatea etc. E șansa artistuluifotograf de a glisa clipa în eternitate. Astfel de dovezi ale supraviețuirii ramurilor genealogice strămoșești sunt concretizate în „vederea generală” pentru așezările / localitățile în care trăiesc români, precum orașele Cernăuți și Herța (Bucovina de Nord), Otaci și MovilăuPodolsk despărțite de Nistru, Balcicul Reginei Maria, Aminciu (Metsovo) din Grecia, dar și satele Apșița, Apșa de Mijloc, Onuț-Gorodnița, Poieni-Bucovca, Racovățul de pe Nistru, Samarina din Balcani, Vilagoșul românesc (azi Șiria) etc. Un aspect obligatoriu al unei monografii e asigurat de paradigma istorică. Aici, file din istoria zbuciumată a românilor pot fi descoperite prin imaginile cu cetăți istorice palate, castele și conace, ridicate de voievozii și dregătorii de altădată (multe aflate în ruină): Cetatea și Conacul de la Hliboca (Nordul Bucovinei), Cetatea Albă (nordul Mării Negre, Bugeac, Ucraina), Cetățile Ismail și Hotin (Basarabia), castele din Ocna Bucovinei, Palatul „Dimitrie Cantemir” (Fanar, Turcia) etc. Acestora li se pot asocia cimitirele soldaților-eroi ai istoriei nescrise, români înhumați la Cicearija (Slovenia), Coșava (Timocul bulgăresc), care culminează prin Colina Crucilor din Lituania, un ansamblu monumental cu 500000 de mostre ale crucilor din toată lumea. O profundă amărăciune și indignare față de indiferența autorităților i-au provocat peregrinului român vizitarea unui loc prins în imaginea „La Cotul Donului, în al cărui pământ zac mai mulți români (150000)”. Pe câmpul părăginit, exploratorul-călător nu a găsit niciun semn, nicio piatră care să sugereze că sub țărână zac osemintele ostașilor români căzuți pentru apărarea patriei române. Singur, Vasile Șoimaru a încropit o cruce din două vreascuri pe care a lipit un drapel al Independenței Moldovei și a înfipt-o în stepa Donului, urmând să revină cu o troiță (ceea ce s-a și întâmplat)… Totuși, sunt incluse și imagini care argumentează cinstirea celor jertfiți pentru idealul patriotic, concretizată în monumente funerare, precum Memorialul de la Fântâna Albă ori Zveniacin, din Valea Cosmin (Nordul Bucovinei), de la Grivița, Turtucaia și Smârdan (Bulgaria). Spiritualitatea creștină, semn al trăiniciei credinței strămoșești, are bună reprezentare peste tot prin impunătoarea frumusețe a mănăstirilor, catedralelor, bisericilor ori a troițelor – adevărate salbe românești pe meleagurile îndepărtate, din care înșiruim aici câteva: Mănăstiri – Căpriana lui Ștefan cel Mare (Basarabia), Creșciatik (Nordul Bucovinei), Bănceni (Ținutul Herța), Țâpova (Basarabia), Moscopole (Albania), Mănăstirea ortodoxă din Vilemov – Olomuc (Cehia); Catedrale din Chișinău și din Bălți (Basarabia), Catedrala din Tiraspol (Transnistria), Catedrala din Lom (Bulgaria); Biserici – din Onițcani-Criuleni (Basarabia), Biserica de lemn din Apșa de Jos (Maramureșul istoric), Biserica din Boian (Nordul Bucovinei), Biserica lipovenească din Fântâna Albă (Nordul Bucovinei), Biserica din Vidin (Cadrilater), Biserica Românească din Torac (Banatul sârbesc), Biseria „Sf. Gheorghe” din Fanar (Turcia), Biserica românească a volocenilor din Lennard (ManitobaCanada); troițe: în Banatul sârbesc, la Obertin (Ucraina). Monumentele culturale (statui, busturi, case memoriale, muzee, plăci comemorative) atestă importanța personalităților române, a căror venire pe lume, activitate ori moarte au legătură cu un anume loc (Ștefan cel Mare, Ion Neculce, Gh. Asachi, Mihai Viteazul, Nicolae Tesla, „Columna romană”, Petru Movilă). Frecvența monumentelor dedicate Poetului național (în Maramureșul istoric, la Cernăuți, Chișinău, Uzdin-Voivodina) înveșnicesc ideea că Mihai Eminescu este poetul românilor de pretutindeni. Din mia de fotografii, un anume mod de a reflecta lumea colindată și explorată de autor nu poate fi trecut cu vederea: pasiunea lui Vasile Șoimaru pentru peisagistică. Pe oriunde l-au purtat pașii, a declanșat click-ul fotografic pentru vreun plan geografic amplu, imensitatea câmpiei, pentru culoarea pajiștilor, fragilitatea ierbii, taina vreunui copac bătrân, misterele din umbra vechilor cetăți, pânza subțire a apei-oglindă ori învolburarea râurilor peste praguri și cascade etc. Fire de artist fascinat de miracolul naturii, protagonistul cu „ochi bun” iscă prin fotopoeme o vibrantă emoție contemplativă (fapt încercat încă de apariția albumului Poeme în imagini), atunci când, de pildă, imortalizează fotografic peisaje de anvergură cu Tisa zbuciumată, Cascada Șipotele Sucevei, Codrii Cosminului, „Dantela” Siretului la Lăpușna bucovineană, Valea Ichelului la Cornova și Năpădeni, Peisaj nistrean la Hrușeuți, la Bugaz (Basarabia), Bugul și Pragurile Bugului, Stâncoșii simetrici veșnic înghețați ș.a. Însemnele etnografice surprinse imagistic în album privesc foarte multe aspecte: arhitectura locuințelor, frumusețea bisericilor și interioarele casnice, întrunirile familiale, educația și credința, obiceiurile și tradițiile, portul și modul de viață, firea, talentul și „dorurile”, vorbirea și cântecele românilor… Adunați în grupuri la șezători, ritualuri, la întruniri, în biserică, la școală etc., surprinși plăcut, românii din jurul României (uneori prea îndepărtate) trăiesc bucuria întâlnirii cu universitarul Vasile Șoimaru, un peregrin din neam, care i-a căutat și descoperit în cele mai neașteptate locuri, ce duce frăţeşte bătăi de inimă ale românilor către români, oriunde vor fi existând… Remarcabilul album de mărturii, realizat în urma unor excepționale călătorii identitare realizate dintr-un curat și adânc sentiment al dragostei de neam de către Vasile Șoimaru, dezvăluie un univers de românime uitat și neexplorat în mod oficial. Cercetarea locurilor, a modului de viață, a firii românilor risipiți prin lume întărește tuturor credința apartenenței la un uriaș și bogat arbore genealogic. În decembrie 2015, Academia Română a acordat lui Vasile Șoimaru Premiul „Henri H. Stahl“ pentru lucrarea: Românii din jurul României, în cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor Academiei Române pentru anul 2013. Posibil e ca în mintea și sufletul unora dintre cei cu care a stat de vorbă fotograful-iscoditor să încolțească ideea căutării rădăcinilor din țara-mamă, căci vocea sângelui și chemarea pământului sunt mai puternice decât multe interdicții. Acelora care ar dori să-i cunoască și să se cunoască albumul documentar-fotografic Românii din jurul României, rămâne un ghid și o certitudine ce atestă existența românimii desțărate din pricini (istorice) străine de vrerea lor în locuri „din jurul României”.

P.S. – DECÂT SĂ VORBIM PREA MULT DESPRE UNIRE, MAI BINE S-O FACEM CLĂDIND-O!!!… SĂ PUNEM ÎN ZIDUL CETĂȚII UNIRII, ÎN FIECE ZI, CÂTE O CĂRĂMIDĂ TRAINICĂ, ASTFEL, CA NICIODATĂ, NICIO RACHETĂ STRĂINĂ SĂ NU MAI POATĂ DISTRUGE ACEST ZID AL CETĂȚII UNIRII!!!
AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!!!
V.Ș., 27.03.23

DE LA FURTUL MILENIULUI II DIN PARLAMENTUL DE LA CHIȘINĂU AU TRECUT TREI DECENII, DAR NICI AZI N-A FOST ÎNCEPUTĂ INVESTIGAREA CAZULUI DE MARE FURT INTELECTUAL…


Cu două decenii înainte de Furtul Mileniului III, cel al Miliardului de dolari SUA, efectuat cu pricepere de hoții de miliarde din gruparea criminală Shornik & K, cu sediul la Chișinău, Orhei și Jora de Mijloc, a avut loc un alt furt, unul al Mileniului II,  în primul Parlament al R. Moldova, care nici după trei decenii n-a început investigarea lui de către organele competente ale celor două state românești: n-au avut nici specialiști competenți în astfel de investigații dar nici oameni care înțeleg mărimea acelei hoții de la sfârșitul lunii iunie 1991, care s-a întâmplat cu exact 60 de zile și nopți înainte de proclamarea Independenței R. Moldova…

…La sfârșitul lunii iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, unul dintre organizatori fiind un membru de onoare, de mai târziu, al Academiei Române, directorul recent alungat al ICR din Chișinău, candidatul de azi la titlul de membru-corespondent al AȘM, care de vreo zece ani se tot autointitulează, Acad. Valeriu Matei (Maticiuk, până la parașutarea lui din Moscova la Chișinău în anul 1989, cu o piesă de teatru despre Milescu-Spătaru, subiect copiat dintr-o monografie bucureșteană)…

După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente” ( Chișinău, Editura Universitas, 1991). V.M. semnase pentru acea carte o prefață de două păginuți, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când nănășelul de cununie al lui V.M. cu C.P., acad. Mihai Cimpoi, l-a înaintat la titlul de membru de onoare al Academiei Române, V.M. uitând atunci să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul de autor la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul „Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)”, la editura ploieșteană LIBERTAS, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii. În plus, volumul include și Declarația de Independență a R. Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: „Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române”, astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M.-ul din Valea Sărată de la Kazangik-Leova… Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi și dacă vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din R. Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală această hoție intelectuală (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).

E de menționat, ÎNSĂ, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință epocală (nu mă tem să zic asta!) cele 50 de comunicări științifice ale lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum de înaltă ținută poligrafică, până la sfârșitul anului calendaristic 1991. Nici azi, după 32 de ani, volumul promis autorilor nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors lor. Am așteptat și eu să apară acest volum important ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând, cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis, sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină (cu tema: «Secretele» protocolului secret al pactului Hitler-Stalin, scris de mână până în ultima clipă!), ca să-l publice într-o carte a sa proprie (mi-a recunoscut acest lucru cu ceva timp înainte de moartea sa, despre care se zice că cineva, tot de la Chișinău, i-a grăbit-o!). Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator” de pe Bâc, a tipărit deja două căți menționate mai sus și semnate fraudulos de el, și își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni și …intenții de avansare pe scara unor noi titluri științifice nemeritate dar toată viața de el visate, care îi aduc venituri cu zero eforturi (numai titlul de membru de onoare al AR i-a adus în perioada de când deține acest titlu de membru de onoare (fără de onoare!), venituri în sumă de 110 mii de Euro… Doar fratele său de cruce de la Ploiești de la Fundația Mihai Viteazul, i-a oferit o sumă de două ori mai mare pentru zisa și presupusa operație la ficat… Și concertele de binefacere ale interpretei Irina Loghin în același scop chirurgical i-au adus venituri la fel de mari… ȘI DOAR NĂNĂȘELUL DE CUNUNIE AL LUI VM cu a sa CP cunoaște mai bine toate detaliile acestor afaceri comune ale lor…

Eu însă am continuat investigația mea de 50 de pagini publicată acum șase ani

( http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/)

 și n-am găsit nicio urmă din cele 50 de comunicări (unele fiind de mare valoare pentru istoria semnării acelui Pact Neghiob, așa l-a apreciat marele poet român născut în Basarabia, acum 80 de ani, Adrian Păunescu!!!).

…Ca să aflu în ultimile zile că V.M. mai vrea ceva, vrea să obțină titlul de Membru-corespondent al AȘM în plină restructurare, împins tot de nănășelul său de cununie ca și la titlul de Membru de onoare al AR, acum vreo zece ani, fără să susțină o teză de doctor în științe sau să aibă scrisă/publicată măcar o păginuță monografică în viața sa plină de aventuri …financiare, pe vreun mal de Bâc, de Nistru, de Prut, de Dâmbovița… sau al altor râuri de pe continent… NIMIC!!! A reușit însă să pășească pragul unui pălățel în marea Capitală, de care putea avea parte doar milionarul de pe malurile Dâmboviței, Gigi Becali…

Acum, pentru că al nostru candidat și-a înaintat dosarul la titlul pe care n-are cum să-l merite, mă adresez votanților de la AȘM (dar și conducerii Academiei Române, care i-au acordat acestuia titlul de onoare fără vreo onoare, acum mai bine de un deceniu):

ÎNAINTE DE A-I ACORDA VOTUL DE ÎNCREDERE ACESTUI CANDIDAT AȚI AVEA CURAJUL SĂ-L ÎNTREBAȚI UNDE PĂSTREAZĂ CELE 50  DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE ALE AUTORILOR DIN 1991, UNII  DINTRE CARE AU ȘI PLECAT LA DOMNUL FĂRĂ CA SĂ-ȘI VADĂ LUCRAREA PUBLICATĂ sau măcar să-și vadă recuperat textul comunicării lor științifice de la acea conferință istorică?…

PE NĂNĂȘEL NU-L ÎNTREB PENTRU CĂ ȘTIU CE RĂSPUNS ARE PREGĂTIT, MAI ALES CĂ V.M. NU ESTE NICI PRIMUL NICI ULTIMUL CAZ CLINIC, ȘTIINȚIFICO-MEDICAL, CARE A FOST ÎMPINS LA TITLURI ȘI FUNCȚII NEMERITATE, AVÂND O SIMPLĂ ȘTAMPILĂ NELEGITIMĂ A UNEI ONG, ADEVĂRATĂ SPĂLĂTORIE DE $, Euro, Lei.MD și Lei.RO!!! și de sticle goale de kogniak Barza Albă, uneori și Neagră…

CURAJ, DOMNILOR ACADEMICIENI!!! SALVAȚI MĂCAR DUPĂ TREI DECENII MANUSCRISELE PLINE DE INFORMAȚII ISTORICE CALITATIVE ALE ÎNAINTAȘILOR VOȘTRI ȘTIINȚIFICI…

EU, UNUL, POT SĂ-L IERT DACĂ-MI PUNE MAPA CU ELE PE MASĂ CA SĂ PUN UMĂRUL LA PUBLICAREA LOR FĂRĂ VREUN INTERES PERSONAL, FINANCIAR SAU ȘTIINȚIFIC, MĂCAR DUPĂ 32 DE ANI DE LA FURTUL SFÂRȘITULUI DE SECOL XX… ACEA MAPĂ ASCUNSĂ ADÂNC DE TOT PE CARE AR DORI S-O RĂSFOIASCĂ ORICINE DIN ISTORICII NOȘTRI ONEȘTI, DE LA NISTRU PÂN-LA TISA, conform Școlii Științifice a Marelui Eminescu, și el, ca și V.M., Membru de onoare (doar că, post-mortem!) al Academiei Române…

CA ÎNTREBĂRILE ADRESATE CANDIDATULUI DE CĂTRE VOTANȚII DE PE AMBELE MALURI DE PRUT SĂ FIE MAI CONCRETE VĂ PROPUN PROGRAMUL CONFERINȚEI DE ACUM 32 DE ANI, PROGRAM CARE NU MAI EXISTĂ NICĂIERI, NICIUN EXEMPLAR, NICI ÎNTR-O ARHIVĂ, DE LA CHIȘINĂU SAU BUCUREȘTI, PROGRAM CARE AM PUTUT SĂ-L DESCOPER DOAR ÎNTR-UN ZIAR LOCAL RAIONAL PE CARE NU-L POT NUMI CA SĂ NU DISPARĂ ȘI ACEST NUMĂR DE ZIAR CA ȘI ALTELE CARE AU TIPĂRIT MATERIALELE CONFERINȚEI DE URIAȘĂ VALOARE ISTORICĂ ȘI ȘPTIINȚIFICĂ, ACUM TREI DECENII…

Lectură plăcută, stimați votanți!!!!

Vasile ȘOIMARU, dr. în economie, deținător al Premiului Academiei Române (2015) pentru Monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI, deputat în Parlamentul R. Moldova de legislaturile: 1990-1994, 1998-2001, 2021-…

ANEXA 1:

PROGRAMUL

Conferinței internaționale «Pactul Molotov-

Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia», 26-28 iunie 1991

26 iunie 1991

9.00 – 11.30

Deschiderea lucrărilor Conferinței

Cuvînt de deschidere.

Dl Mircea SNEGUR, Președinte al Republicii Moldova

Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia.

Raport prezentat de Dl Alexandru MOȘANU, doctor, profesor, Președinte al Parlamentului Republicii Moldova

Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia: cîteva considerații asupra implicațiilor lui în problema drepturilor omului.

Dr. Dennis DELETANT, Universitatea din Londra. Anglia

Consecințele politice ale pactului Molotov-Ribbentrop pentru Țările Baltice și Basarabia: aspecte comune și deosebiri.

Dl V. BLUMZA, candidat în istorie. Republica Lituania

Pactul sovieto-nazist și izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Dr., prof. Paul MICHELSON, Huntingion College. Departamentul de istorie, S.U.A.

12.00 – 14.00

Aspecte juridice, politice și morale ale înțelegerii dintre Hitler și Stalin privind anexarea Basarabiei la U.R.S.S.

Dr. Eugen HOLBAN. Paris. Franța

Alipire și realipire sau anexiune și reanexiune?  Reunificare sau triplă dezmembrare.

Dr. Michael BRUCHIS. Tel-Aviv. Israel

Pactul Molotov-Ribbentrop: unele considerații despre normele constituționale fundamentale.

Dr. Lowry WYMAN. Centrul rus de cercetări. Universitatea Harvard. S.U.A.

Antecendentele problemei basarabene.

Dl Pavel PARASCA, candidat în istorie, Universitatea de stat din Moldova. Chișinău, Republica Moldova

Unitate medievală românească și imperialisme contemporane.

Dl Șerban PAPACOSTEA, membru-cor. al Academiei Române, Institutul de istorie ”Nicolae Iorga”. București, România

Împrejurările istorice ale încheierii tratatului de pace de la București (16/28 mai 1812).

Dr. Paul CERNOVODEANU, Institutul de istorie ”Nicolae Iorga”. București, România

Ocuparea Basarabiei în 1940 – consecință a dezmembrării Statului Moldova la 1812.

Dl Dumitru GRAMA, Institutul de filozofie, sociologie și drept al Academiei de științe. Chișinău, Republica Moldova.

Basarabia, Bucovina și generația de la 1848.

Dna Cornelia BODEA, membru-cor. al Academiei Române. București, România

Moldova în conștiința Transilvaniei.

Dr. Teodor POMPILIU, Universitatea Clij-Napoca, România

Aspecte documentare ale pactului Hitler-Stalin.

Dr. Gheorghe BUZATU, Institutul de istorie ”A.D.Xenopol”. Iași, România

Dr. Stela CHEPTEA, Institutul de arheologie. Iași, România

Tratatul de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939. Un punct de vedere.

Dr. Nicolae FOTINA, asociația de drept și relații Internaționale. București, România.

Pactului Hitler-Stalin în viziunea istoriografiei americane.

Prof. Kurt TREPTOV, Universitatea Illinois, S.U.A.

Considerații juridice asupra pactului Molotov-Ribbentrop.

Dr., prof. Marțian NICIU, decan al facultății de drept al Universității Clij-Napoca. România

Politica externă a României în condițiile încheierii pactului Hitler-Stalin.

Dr. Valeriu Florin DOBRINESCU, Institutul de istorie ”A.D.Xenopol”. Iași, România

Între Auschwitz și GULAG: alternativa României: 1939-1941.

Dr. Matei CAZACU, centrul de cercetări știinșifice. Paris, Franța

23 august 1939 – 22 iunie 1941

Dr., prof. Ion AGRIGOROAIEI, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza». Iași, România

Pactul Molotov-Ribbentrop și relațiile româno-ruse.

Dr. Nicolas DIMA. Washington, S.U.A.

«Nulitate A» – nulitatea pactului Molotov-Ribbentrop

Dr. Gheorghe BODEA, directorul muzeului de istorie Cluj-Napoca. România

15.30 –  17:30

Problema Basarabiei între 1875-1878.

Dl Dan BERINDEI, membru-corespondent al Academiei Române, Institutul de istorie «Nicolae Iorga». București, România

Problema Basarabiei în cadrul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878.

Dl Ion VARTA, candidat în Istorie, Institutul de istorie al Academiei de științe, Chișinău, Republica Moldova.

Mișcarea de eliberare națională din Basarabia (1917-1918) și actul Unirii din 27 martie 1918.

Dl Valeriu MATEI, președintele Comisiei pentru studierea consecințelor pactului Molotov-Ribbentrop, Parlamentul Republicii Moldova, Chișinău.

Cu privire la relațiile dintre Moldova și Ucraina în 1917-1918.

Dl Mitru GHIȚIU, candidat în istorie, directorul Serviciului de stat al arhivelor, Chișinău, Republica Moldova

1918: concepții despre viitorul Bucovinei.

Dl Ștefan PURICI, profesor de istorie la școala medie Ostrița, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți

Antitezele situației Internaționale a României, 1918- 1940.

Dr. Viorica MOISUC, Institutul de studii sud-est europene. București, România

Germania și statutul Basarabiei: 1918-1941.

România interbelică în interesele marilor puteri.

Dr. Viorel ROMAN, Universitatea din Bremen, Germania

27 iunie 1991

9.00-11.30

Conferința româno-sovietica de la Viena din 1924.

Dr. Ion M. OPREA, Institutul de istorie «Nicolae Iorga», București, România

De la discuțiile tripartite la pactul Molotov-Ribbentrop

Dr. Ion CIUPERCĂ; dr., prof. Emilian BOLD, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», lași, România

«Protocolul secret» și statele terțe.

Dl V.A.ALEXANDROV, consilier la secția de relații internaționale a C.C. al P.C.U.S., Moscova, U.R.S.S.

«Secretele» protocolului secret al pactului Hitler-Stalin.

Dr. Gheorghe BUZATU, Institutul de istoric «A.D.Xenopol», lași, România

Aspecte documentare ale pactului Hitler-Stalin.

Dr. Stela CHEPTEA, Institutul de arheologie, lași. România

Tratatul de neagresiune germano-sovietic din 23 august 1939. Un punct de vedere.

Dr. Nicolae FOTINO, asociația de drept internațional și relații Internaționale, București. România

Pactul Hitler-Stalin în viziunea istoriografiei americane.

Prof. Kurt TREPTOV, Universitatea Illinois, S.U.A.

Considerații juridice asupra pactului Molotov-Ribbentrop.

Dr., prof. Marțian NICIU, decan al facultății de drept al Univerității Cluj-Napoca, România

12.00 – 14.00

Politica externă a României în condițiile încheierii pactului Hitler-Stalin.

Dr. Valeriu Florin DOBRINESCU, Institutul de istorie ”A.D.Xenopol”. Iași, România

Între Auschwitz și GULAG: alternativa României: 1939-1941.

Dr. Matei CAZACU, centrul de cercetări științifice. Paris, Franța

23 august 1939 – 22 iunie 1941

Dr., prof. Ion AGRIGOROAIEI, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza». Iași, România

Pactul Molotov-Ribbentrop și relațiile româno-ruse.

Dr. Nicolas DIMA. Washington, S.U.A.

«Nulitate A» – nulitatea pactului Molotov-Ribbentrop

Dr. Gheorghe BODEA, directorul muzeului de istorie Cluj-Napoca. România

15.30 – 17.30

Pregătirea și efectuarea operațiunii militare de ocupare a Basarabiei și a nordului Bucovinei (28 iunie – 3 iulie 1940).

Dl Ion ȘIȘCANU, candidat în istorie, Institutul de istorie al Academiei de științe. Chușinău, Republica Moldova

Ocuparea Basarabiei și propaganda stalinistă.

Dl Mihai CERNENCO, candidat în istorie, Institutul pedagogic «Ion Creangă». Chișinău, Republica Moldova

Poziția principalelor forțe din România față de actul ocupării Basarabiei și a nordului Bucovinei în iunie 1940.

Dr. Ioan SCURTU, Universitatea București. România

Cedarea Basarabiei oglindită în Istoriografia germană.

Dr. Iancu Ioan BIDIAN, director al Institutului român din Freiburg, Germania

Basarabia și aplicarea pactului Molotov-Ribbentrop: ecouri în presa română și străină.

Dr. Dumitru IVĂNESCU. Institutul de istorie «A.D.Xenopol». Iași, România

Pactul Molotov-Ribbentrop și falimentul strategiei staliniste de schimbare prin forță a hotarelor ca mijloc de întărire a capacității de apărare a U.R.S.S.

Dl Anatol PETRENCU, candidat în istorie, Universitatea de stat din Moldova. Chișinău, Republica Moldova

Dezmembrarea teritorială a Basarabiei în 1940.

Dl Vitaliu VĂRATEC, candidat în istorie. Institutul de istorie al Academici de științe, Chișinău, Republica Moldova

Acordul final al dezmembrării: cazul nordului Bucovinei.

Dl Florea ȘAPCĂ, istoric, Hliboca, regiunea Cernăuți și Nicolae ȘAPCĂ, jurnalist. Cernăuți

LA COTUL DONULUI, A 8-a OARĂ, DUPĂ 80 DE ANI DE LA TRAGEDIA ROMÂNĂ DIN NOIEMBRIE 1942 – FEBRUARIE 1943, ÎN CARE S-AU PRĂPĂDIT 158 000 DE OSTAȘI AI ARMATELOR A 3-a ȘI A 4-a ROMÂNE… I-am comemorat acolo de unul singur cum am putut!!!…

Etica lustrației… Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Etica lustrației…

Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Autor: Rodica Mahu  12.12.2022 

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea RM. În ediția de astăzi, la ancheta noastră răspunde deputatul Vasile Șoimaru, profesor universitar doctor…

…Înainte de a răspunde la întrebările adresate mie vreau să vă amintesc că în lume nu există niciun stat care nu s-ar folosi de-o armată, mai mare ori mai mică, de „turnători”, care, împreună cu organele oficiale de securitate, stau de veghe la securitatea statului lor…

La noi, însă, o parte din această armată a fost folosită nu pentru întărirea securității statului, stat care nici nu prea exista atunci, ci pentru securitatea regimului care a făcut milioane de crime odioase împotriva umanității sau, cum s-a mai întâmplat la noi, pentru a nu permite scoaterea la suprafață a minciunilor țariste, apoi și bolșevice cu privire la cele două limbi și națiuni diferite, pentru încercarea de a justifica cotropirea Basarabiei, și lupta cu toată puterea ca să lichideze din fașă orice embrion al deșteptării noastre naționale românești…

Este cunoscut faptul că noi, moldovenii, nici n-am fost cei mai mari și curajoși luptători cu imperiul sovietic pentru deșteptarea națională, așa cum s-a întâmplat în fostele republici sovietice baltice sau în Ucraina occidentală ș.a. Atunci când mergeau bieții noștri securiști la Moscova la întrunirile unionale ale KGB-ului central de pe Lubeanka, în primii ani de după „eliberare”, roșeau sărmanii pentru că erau criticați vehement pentru că nu erau capabili să descopere naționaliștii în rândurile populației băștinașe sau dacă, măcar, existau în genere, ca să fie urmăriți, ca mai apoi să le vină rândul să fie trași la răspundere pentru zisul naționalism, care însemna, de fapt, dezacordul cu teoria lui Stalin, Lazarev, Stati, privitor la existența a două limbi care, de fapt, era una și bună, limba noastră cea română…

În acest sens glumea un om serios pe tema securității noastre foarte naționale: Ca să nu mai fie învinuită la Centru de impotență, securitatea sovietică moldovenească, majoritatea fiind rusofonă, cică a creat un grupuleț de „naționaliști”, întinzându-le apoi o capcană și un arest pe potrivă, ca să poată declara la Lubeanka despre fapta lor eroică, antinaționalistă, ca să scape de rușinea de altădată…

Și se mai zice că atunci când a fost creată și când a activat Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar, condusă de istoricul Gheorghe Cojocaru, în 02.2010, pusă la cale de interimarul Ghimpu, în procesul studierii dosarelor de la SIS au dispărut multe pagini din dosare sau chiar dosare întregi… Fapte care vor putea fi confirmate sau infirmate data viitoare, când va mai fi creată o astfel de comisie, să-i zicem convențional „Comisia Che Guevara”, de tânăra generație de politicieni…

Un membru din acea comisie, care a aterizat cu succes într-un pălățel la poalele Alpilor, încerca să-l apostrofeze pe net pe unul din criticii săi că, dacă nu va închide gura, va publica pagini despre el din dosarul descoperit la securitate care demonstrează ce poamă a fost în perioada sovietică.

Sau un alt membru al Comisiei Cojocaru, care avea la Lubeanka un cumnat în funcție de general KGB, amenința printr-un amic că va publica pagini kgb-iste din dosarele care acum se află… la Tiraspol!!!

Poate tot atunci vom afla și cauza adevărată și calitățile unuia din consilierii prezidențiali invitat printre primii la președinție tocmai din aparatul… Centrului Medical din inima Costiujenilor (în popor i se mai zice, pe nedrept, …„casa de nebuni”) din suburbia Chișinăului, împreună cu o Cărticică medicală voluminoasă (a celui care l-a invitat) din safeul secret al Centrului medical „Costiujeni”…

Acum să răspund la prima întrebare propriu-zisă:

–      Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

O lege a lustrației a fost absolut necesară acum trei decenii, ceea ce s-a și încercat pe 13 februarie 1992, când 49 de deputați din Parlamentul Independenței (15 la sută din totalul lor, din care, printre primii, făcea parte și subsemnatul), au semnat o interpelare adresată ministrului securității naționale, Anatol Plugaru, în care se cerea să ni se prezinte și să fie publicată acea listă neagră sau, mai degrabă, roșie ca para focului, a celor care au „stukăcit” îndrăgostiții… de limba română și de alfabetul ei latin.

Pentru istoria noastră zbuciumată și durută niciodată nu va fi târziu să fie adoptată o Lege a lustrației. Numai că acum avem o problemă mai arzătoare privind Lustrația, care se numește Lustrația Trollilor lui Plahotniuc, Dodon, Șor ș.a., care ridică sume mari de la patroni ca să atace pe rețelele de socializare guvernarea PAS și pe Președinta Maia Sandu… Unii dintre ei și-au ridicat palate, ce-i drept nefinisate, pentru că a intervenit pe neașteptate… Moartea cea haină, alții, cu zeci de mii de dolari, au încercat să-și salveze de moartea inevitabilă urmașii foarte bolnavi…

Eu, dacă ar fi posibil, i-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli care, prin activitatea lor, aduc mari pagube drumului spre integrarea noastră în UE!!!…

Vasile Șoimaru: „În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi”

Autor: Rodica Mahu 16.12.2022 

Etica lustrației// (Continuare din nr. trecut)

– Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

 Eu aș formula altfel întrebarea aceasta: Cât de arzătoare este realizarea unui proces al lustrației?, dar răspund la ambele întrebări. Nu-i nici arzătoare, nu-i nici reală. Și nu de aceea că generalul sovietic care v-a răspuns printre primii la întrebările Dvs. precum că „cei care au colaborat cu KGB sunt pensionari (Sic!!! – V.Ș.). Iar «garda tânără» de turnători și colaboratori KGB formează acum echipa de guvernanți, parlamentari… (Sic!!! – V.Ș.)”

Acest general curajos decât ar pune cititorilor macaroane pe urechi, mai bine și-ar aminti cum îl chema pe odiosul secretar II al CC-ului moldovenesc (eu i-am uitat numele), cel care l-a recomandat pe generalul curajos Centrului moscovit ca cel mai bun dintre cei mai buni candidați (самый послушный) la gradul militar de general, ca să fie un candidat de încredere, șef la DOSAAF-ul sovietic moldovenesc (sper că n-ați uitat cu ce se ocupa acest DOSAAF?), dar mai ales cui i-a poruncit acel odios secretar II să-i ticluiască caracteristica pentru acest grad militar cu ARGUMENTUL SUPREM că recomandatul este cel mai bun să conducă DOSAAF-ul, alcătuitorul caracteristicii fiind sănătos și azi, și mi se pare că și-a păstrat și-un exemplar de recomandare…

Dar să revin la lustrație, în urma căreia doar știința istorică va mai avea de câștigat, nu și scurtarea drumului nostru spre integrarea europeană sau, direct, spre România Reîntregită… În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi din care fac parte nu doar „comentatorii” facebook-iști, ci și comentatorii politici sau economici pe la anumite TV-uri pe care le privesc mai mult vorbitorii de limbă rusă și mancurții noștri naționali (îi cunoașteți sau doriți să le zic eu pe nume???…), politicienii obraznici, bine plătiți de Plaha, Platon, Dodon, Șor, din banii furați tot de la noi și care îi atacă pe conducătorii de azi ai R. Moldova, care sincer muncesc din greu ca să se întâmple MINUNEA INTEGRĂRII pe care majoritatea moldovenilor o așteaptă cu răbdare…

Am observat (poate și dvs.) că cel mai mult se interesează de Lustrație scriitorul Dumitru Crudu care acum niște ani a alcătuit și el o anchetă asemănătoare și tot încearcă insistent să obțină răspunsuri la întrebările ei… M-a rugat și pe mine să-i răspund la ele după ce i-a răspuns regretatul jurnalist Vlad Pohilă…

I-am promis și eu să-i răspund, a doua zi după ce îi va răspunde la ele Valeriu Matei… Crudu mi-a zis că aleargă după el de luni de zile, dar în zadar: nu a găsit timp și voință să răspundă cinstit la ele… Eram convins că așa se și va întâmpla… Iată de ce am hotărât să vă răspund vouă la întrebările de azi.

Între timp, după ce m-am documentat mai mult despre acești doi scriitori, am înțeles ce și cum se întâmplă cu ei… care, ambii au fost trimiși cu anumite scopuri la Tbilisi exact când au avut loc tragicele și sângeroasele evenimente din Georgia în aprilie 1989 (vă mai aduceți aminte de masacrul sângeros de la protestele georgienilor de la Tbilisi, din 11 aprilie 1989, la care au fost împușcate sau strivite de șenilele tancurilor rusești 20 de persoane,  sau de acțiunea sângeroasă de la Baku, din 19 ianuarie 1990, după care au fost numărați 125 de morți. Timp de o săptămână, între 12 și 20 ianuarie 1991, a urmat asediul televiziunii din Vilnius, unde au fost uciși 14 oameni, dar și evenimentele de la Riga la care au murit cinci protestatari). Ce au căutat acești doi scriitori la Baia de sânge din Tbilisi?… Întrebați-i pe ei! Dar și ei cunosc răspunsul!… Eu n-am uitat nici de basarabenii și basarabencele care s-au „grăbit” să ajungă printre primii, fără nicio frică, la… Revoluția Română de la Televiziunea… și ea Română, pe 22 decembrie 1989… la chemarea (?!) ambasadorului URSS de atunci, la București, Evgheni Tiajelnikov.

Unul din cei doi curajoși, după revenirea acasă, de la Tbilisi, a scris un roman în care l-am depistat ușor printre personaje pe cel de-al doilea erou al zilelor noastre, iar altul a scris și a publicat, în două numere la rând de „Literatura și Arta”, pagini care, probabil, au făcut parte mai întâi dintr-o dare de seamă ascunsă și azi, adresată unor oameni cu ochi albaștri… Mai ușor descifrabilă este cartea lui Crudu în care îl poți descifra ușor pe un personaj de-al nostru care a fost acolo cu Dumitru Crudu… Păcat că ziarul vostru se închide că tare frumoase interviuri ați face cu cei doi, dacă v-aș formula și eu câteva întrebări…

– În ce relație ați fost cu KGB? În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

 Relația mea cu EI a fost una binevoitoare. Nici eu nu i-am prea deranjat, aceasta fiind realitatea la facultatea noastră de economie, unde decan era un rusolingv, și noi, studenții, studiam în limba fratelui mai mare, pentru că nu existau prea mulți profesori cunoscători ai limbii române, și nici manuale de economie în română. Prima dată mi-au dat de înțeles despre aceasta la începutul lunii ianuarie 1979, când mă pregăteam să merg în SUA în componența Ansamblului folcloric de dansuri populare „Hora”, în care dansam de zece ani, care trebuia să facă parte dintr-un colectiv mai mare de 100 de artiști profesioniști din opt republici sovietice. Și numai noi, moldovenii, eram artiști-amatori, eu aveam 30 de ani, eram deja lector superior și doctor în economie la USM…

Dar iată câtă încredere aveau cei de la „planetariu” în mine: în ultima zi de repetiții la Chișinău au avut loc două momente care m-au pus rău de tot pe gânduri: am fost convocați și anunțați că nu eu voi fi conducătorul delegației moldovenești, chiar dacă conducătorul ansamblului m-a prevenit din timp că-mi va încredința „onoarea” aceasta și… culmea! soția mea, dansatoare și ea, nu va merge în acest turneu, de frica rămânerii noastre în SUA, chiar dacă acasă rămânea cu bunica fiica noastră de doi anișori… Conducător a fost numit altcineva, iar în calitate de dansatoare de dans popular moldovenesc au fost incluse, desigur, doar rusoaice, în care aveau mai mare încredere… Ca să nu mai zic de atenția pentru mine, în SUA, din partea reprezentantului securității din Krasnoiarsk, de unde era și principalul colectiv, Krasnoiarskii Ruskii Narodnîi Hor, echipa avea în componență mai bine de 100 de participanți… (Închipuiți-vă ce selecție de 100 de artiști a fost făcută atunci că n-a rămas niciunul în SUA…)

Mai târziu am avut de a face cu ei când lucram prodecan la economie și ei se interesau de starea academică a unor studenți pe care, cel mai probabil, îi doreau după absolvire în rândurile lor… Cea mai interesantă era activitatea lor vara, la admitere, unde am fost responsabil de două ori, iar ei mișunau pe acolo, îi căutau în liste pe evrei, germani și baptiști… Nu aveau încredere în ei pentru că erau… candidați la emigrare după absolvire!!!… M-am mirat mult când am văzut în PCRM-ul lui Voronin câțiva evrei de bază alături de lider, care în perioada sovietică îi urmărea să nu devină studenți la Drept sau la Istorie… Și tatăl lui Ilan Șor, Miron, n-a nimerit la Drept, ci doar la Selhozinstitut la Pomicultură și totuna, mai târziu, a părăsit URSS-ul în favoarea Pământului Făgăduinței, ca să-l plămădească acolo pe Illan, care după revenirea acasă a furat moldovenii de UN MILIARD DE DOLARI SUA …

Dar să vă răspund și la o întrebare pe care încă nu ați formulat-o pentru mine – dacă nu doresc, cumva, să mă adresez și eu, ca și unii, în instanță, ca să demonstrez că nu am colaborat cu securitatea și nu am avut statut de turnător la securitate și că nu am stukăcit pe nimeni din oamenii iubitori de limba română și alfabetul român?

Cum aș putea să ajung în așa un hal?… Cică unii au ajuns și la CEDO ca să-și demonstreze nevinovăția, că-i curat ca un prunc de cinci anișori… Cum ar putea fi în stare orice instanță cu așa cerință dacă niciuna din ele nu poate avea acces la arhiva secretă a securității sau la cea din Tiraspol, unde a ajuns arhiva MSN din bunăvoința regretatului ex-ministru Tudor Botnaru (pe care l-am votat la  funcția de ministru  în mai 1990) în timpul puciului din Moscova în august 1991?

Închipuiți-vă pentru o clipă că securitatea publică niște nume de turnători. Care va fi reacția miilor de angajați în această calitate de turnător, care sunt un sprijin real al securității de stat?…

Un exemplu antologic în acest sens e cel când o persoană s-a judecat și cică instanța i-a dat dreptate că niciodată n-a colaborat cu securitatea. Cum pot să cred această persoană dacă ea a fost în stare să prezinte germanilor o „spravkă” de evreu, care în perioada românească a suferit ca evreu din cauza regimului antonescian, iar în perioada sovietică – din cauza celui bolșevic? „Spravkă” pentru indemnizații de suferință în holocaust (deja din… generația a 4-a), și nu doar… Unii și palate și-au făcut acolo…

Decembrie 2022

(Alte informații la subiect veți citi la momentul oportun într-o carte de memorii, semnată de omul care a văzut și a înțeles multe în cele trei decenii și-n cele trei mandate ale sale de deputat în Parlamentul R. Moldova).

AU TRECUT CA O CLIPĂ COSMICĂ TREI DECENII DE LA ENIGMATICA DEMISIE DIN 2 FEBRUARIE 1993…

…AU TRECUT CA O CLIPĂ COSMICĂ TREI DECENII

de la enigmatica demisie din 2 februarie 1993 a conducerii democratice a Parlamentului Independenței R. Moldova și revenirea, pe 4 februarie 1993, la putere, a komuniștilor prin alegerea lui Petru Lucinschi în fruntea Parlamentului cu ortacii săi care au pregătit victoria agrocomuniștilor lui Moțpan-Sangheli în alegerile parlamentare anticipate din 27 februarie 1994, victoria lui Petru Lucinschi în electorala prezidențială din 1 decembrie 1996 și victoria totală a comuniștilor lui Voronin pe 25 februarie 2001…

Speram ca în aceste zile, măcar după treizeci de ani de la acea enigmatică demisie, să citesc în presa scrisă sau să vizionez la TV o analiză obiectivă a acelei demisii, dar n-a fost să fie… UN SUBIECT, TABU ȘI AZI!!!… Iată de ce am hotărât să revin la un fragment de text al meu publicat pe NET, acum șase ani, în speranța ca măcar peste trei decenii să scoatem la suprafață cauzele acelei mari trădări, de fapt, prima în istoria noastră recentă, nu prea lungă, dar nici chiar scurtă, ca s-o știe și generația de politicieni de azi… Să știe că nimic nu se uită și numeni nu este uitat și iertat pentru faptele/trădările săvârșite de cei care fac politică murdară în dezinteresul alegătorilor săi…

Dar iată și FRAGMENTUL care poate deveni cu timpul o carte de …lectură captivantă, dedicată regretatului Patriot, Lingvist și Jurnalist, Vlad Pohilă, de la nașterea căruia se vor împlini pe 6 aprilie curent, 70 de ani…

Lectură atentă și plăcută!!!, mai ales la informațiile din presa vremii, anexate aici (vezi pagina mea FCB)!!!!… Am zis ATENTĂ pentru că se merită să le comparați cu chemările negândite, chiar provocatoare, ale unor ziși „unioniști”, de când mama i-a făcut, pe timpul colectivizării forțate și ucigătoare de spirit gospodăresc, inclusiv din rândurile deputaților care au ctitorit acest Stat cu semnăturile lor, ridicând pentru această faptă plină de …curaj, Ordinul Republicii și alte distincții care le aduc lunar niște sute de lei în buzunare, plus un loc călduț la …CCC-Cimitirul Central din Capitală!!!

P.S. –Am întârziat cu publicarea acestui material cu 8 zile pentru că m-am aflat 8 zile și 8 nopți, a 8-a oară, la Cotul Donului la Comemorarea celor 8 decenii de când cei 158 de mii (minus 1600 care au fost deshumați cu ajutorul nemților și mutați la Cimitirul românesc din Rossoșka, cel de pe teritoriul marelui Memorial al germanilor din acel loc tragic pentru nemți dar și pentru oștenii români din Diviziile 20 infanterie și 1 Cavalerie), de oșteni români din Armatele a 3-a și a 4-a, zac în creta de pe malurile Donului, de la Stalingrad și Stepa Calmucă, care n-au mers acolo în turism ca mine (cu banii din salariul meu de deputat; o zic pentru ca să nu-mi numere banii un coleg din Primul Parlament…) ci au îndeplinit un Ordin, din 22.06.1941, crezând că armata roșie nu va mai trece niciodată, înapoi, Nistrul, trecând de fapt și Prutul, și Răutul, și Siretul, și Dunărea, și Tisa, și Odra…!!!  Așa ne-a fost norocul și pe istorie nu te poți supăra!!!… (V.Ș., 02.02.2023)

   …

VII. Enigmatica demisie din februarie 1993

Am mai spus-o public: punctul de pornire al prăbușirii Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia a fost enigmatica demisie, din 2 februarie 1993, a celor patru membri ai Prezidiului Legislativului de la Chișinău: Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă. Și Mihai Ghimpu, vicepreședintele Comisiei parlamentare pentru drept, le-a urmat exemplul celor patru, semnând o cerere de demisie, numai că deputații n-au votat-o. Nici cererea lui V. Nedelciuc, care se bucura de stima agrarienilor, n-a fost votată din prima.

Jurnaliștii „independenți” de pe ambele maluri ale Prutului, ale Nistrului, precum și presa moscovită, au scris foarte puțin despre demisie, preferând alte teme decât cea legată de enigmatica demisie din februarie 1993, iar celor patru demiși mai bine să nu le amintești de ea… Niciunul din cei patru demiși nici după mai bine de două decenii de la demisie n-a scos un cuvânt, n-a făcut o cât-de-cât credibilă explicație, despre adevăratele motive ale demisiei lor. Doar Vasile Nedelciuc, pe data de 4 august 2013, a recunoscut public, în emisiunea „Interviuri pentru seri de duminică”, de la Vocea Basarabiei, că el a fost inițiatorul demisiei și că pe Moșanu și Matei i-a convins în trei clipe, pe Hadârcă, mai greu. Protagonistul emisiunii a încercat să ne convingă care au fost adevăratele motive ale demisiei: nu mai puteau conduce Parlamentul devenind tot mai grav pericolul de dizolvare (fiind totuna dizolvat cu un an înainte de termen), pentru că în sală se formase o altă majoritate, agrariană (de parcă până la demisie existase o majoritate națională și democratică) care nu mai dorea să voteze proiectele propuse șantajând cu organizarea unui referendum de neunire cu România (ar trebui să înțelegem că cei patru au salvat Unirea?). Drept că Vasile Nedelciuc a adiat și despre intrarea sa în disgrația liderului FPM, Iurie Roșca, și imposibilitatea de a nimeri pe lista acestei formațiuni pentru următoarele alegeri parlamentare, anticipate…

În emisiunea TV de la Unimedia.md din 11 august 2016 Nedelciuc a menționat cu o voce mai tare că una din cauzele principale ale demisiei lor, și necesitatea inițierii unui nou proiect politic, formațiunea Congresul Intelectualității, a fost aceea că toți patru demiși nu aveau șanse reale să nimerească pe listele Frontului Popular.

Chiar dacă, în sfârșit, s-a găsit inițiatorul demisiei și unele motive ale ei, rămân convins că ideea demisiei a fost parașutată de foștii colegi ai lui Lucinschi de la CC-ul din Moscova prin oamenii („revoluționarii”) Moscovei din București la oamenii Bucureștiului din Chișinău, pentru a-i face loc în fruntea Parlamentului omului devotat al Moscovei, Petru Lucinschi. Pe 4 februarie 1993, după demisia celor patru, Petru Lucinschi (și Kremlinul) și-au văzut visul împlinit, instalându-se în funcția de președinte al Parlamentului, care în acelaşi an a înlăturat toate piedicile din calea reînfiinţării partidului comuniştilor, adoptării legii cu privire la alegerea Parlamentului pe liste de partid, votării unui program de privatizare care a împroprietărit veneticii pe gratis, pregătirea alegerilor parlamentare anticipate pe baza listelor de partid, iar în februarie 1994, după Congresul românofob „Casa Noastră – Republica Moldova”, aducând la putere agrointersocialiștii cu o majoritate amețitoare. Aceștia, în următorii ani, prin hoții directe și incompetență crasă au adus la faliment economia R. Moldova, stopând toate reformele inițiate anterior, adoptând o Constituție cu rușinosul articol 13 despre limba oficială „moldovenească”, care și azi împarte societatea noastră în două tabere antagoniste și de care ne va salva doar viitoarea Reîntregire.

Judecând după ascensiunea economică și socială a „autodemișilor” anului 1993, precum și dinamica vieții urmașilor lor, unii colegi din primul Parlament au tras concluzia că „autodemișii” au fost bine remunerați ca să facă acest pas riscant. Personal, niciodată n-am împărtășit această concluzie, chiar dacă după demisie unii dintre ei și-au îmbunătățit simțitor calitatea vieții lor și a urmașilor lor, neajungând nici azi prea fericiți, gândurile fiindu-le mereu apăsătoare… În R. Moldova nu există atâția bani care să echivaleze cu cele două decenii de după demisie pierdute în mișcarea noastră spre Reîntregire, spre civilizație și prosperare, pentru salvarea acestui fragment de națiune română din stânga Prutului. Ceilalți trei autodemiși nici după două decenii de la „enigmatica” lor demisie n-au scos un cuvânt, n-au făcut o explicație la temă. Dar se merită să mai așteptăm, cine știe… Păcat că cel mai onest dintre toți, A. Moșanu, n-a riscat până azi să scrie câteva sute de pagini de amintiri, măcar din perioada proclamării Independenței până la blestemata demisie a celor patru.

Cât îl privește pe V.Matei, acesta a semnat atunci declarația de demisie fără a clipi din ochi, n-a avut încotro, iar a doua zi a plecat într-o delegație oficială în Italia și tot drumul, tur-retur, se deranja, telefona, noaptea nu putea închide un ochi, sperând că Parlamentul nu-i va accepta demisia.

Mai bine de șase ani trecuseră de la acea demisie dar marele patriot român din Occident, Nicolae Lupan (Dumnezeu să-L odihnească, pe 25.01.2017 a încetat din viață) încă nu uitase de ea: „Мă face să aduc încă о dată pe tapet numele vulpoiului Piotr Lucinski din interviul lui Valeriu Matei din „România Mare” de la 23 Iulie ’99 în care se plânge, cu un fel de lacrimi de crocodil, de autoritarismul amintitului vulpoi. Numai că, fără să vreau, gândul mă duce la nesăbuința cu care Alexandru Moșanu, pe atunci președinte al parlamentului de la Chișinău, Valeriu Matei, Vasile Nedelciuc, Ion Hadârcă, deputați, și-au dat, „precipitat” (!), demisia din posturile pe care le ocupau (sic!). Sic, pentru că, la mintea pintenatului, un post părăsit nu гămâne niciodată gol. Anume în urma acelei nesăbuite demisii s-a văzut Piotr Kirilovici aburcat în scaunul de președinte al zisului legislativ de la Chișinău! Anume de atunci și рână în momentul când scriu aceste rânduri face el, Lucinski, porcăriile antiromânești pe care le face!

Cât despre Iurie Roșca și frontiștii lui care au votat pentru debarcarea lui „Mateicuță”, cum îl dezmierdam vreo șapte ani în urmă pe Valerică, crezându-1 оm de valoare națională, de mult nu mă mai miră virajele ambigui ale mai marelui creștin-democraților de la Chișinău…” (Citat integral din: Nicolae Lupan. Însemnări de desțărat. Editura Nistru, Bruxelles; Editura Semne București, 2001, p.212-213).

Etica lustrației… Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Etica lustrației…

Vasile Șoimaru: „I-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli”

Autor: 

Rodica Mahu

 –

 12.12.2022 

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea RM. În ediția de astăzi, la ancheta noastră răspunde deputatul Vasile Șoimaru, profesor universitar doctor…

…Înainte de a răspunde la întrebările adresate mie vreau să vă amintesc că în lume nu există niciun stat care nu s-ar folosi de-o armată, mai mare ori mai mică, de „turnători”, care, împreună cu organele oficiale de securitate, stau de veghe la securitatea statului lor…

La noi, însă, o parte din această armată a fost folosită nu pentru întărirea securității statului, stat care nici nu prea exista atunci, ci pentru securitatea regimului care a făcut milioane de crime odioase împotriva umanității sau, cum s-a mai întâmplat la noi, pentru a nu permite scoaterea la suprafață a minciunilor țariste, apoi și bolșevice cu privire la cele două limbi și națiuni diferite, pentru încercarea de a justifica cotropirea Basarabiei, și lupta cu toată puterea ca să lichideze din fașă orice embrion al deșteptării noastre naționale românești…

Este cunoscut faptul că noi, moldovenii, nici n-am fost cei mai mari și curajoși luptători cu imperiul sovietic pentru deșteptarea națională, așa cum s-a întâmplat în fostele republici sovietice baltice sau în Ucraina occidentală ș.a. Atunci când mergeau bieții noștri securiști la Moscova la întrunirile unionale ale KGB-ului central de pe Lubeanka, în primii ani de după „eliberare”, roșeau sărmanii pentru că erau criticați vehement pentru că nu erau capabili să descopere naționaliștii în rândurile populației băștinașe sau dacă, măcar, existau în genere, ca să fie urmăriți, ca mai apoi să le vină rândul să fie trași la răspundere pentru zisul naționalism, care însemna, de fapt, dezacordul cu teoria lui Stalin, Lazarev, Stati, privitor la existența a două limbi care, de fapt, era una și bună, limba noastră cea română…

În acest sens glumea un om serios pe tema securității noastre foarte naționale: Ca să nu mai fie învinuită la Centru de impotență, securitatea sovietică moldovenească, majoritatea fiind rusofonă, cică a creat un grupuleț de „naționaliști”, întinzându-le apoi o capcană și un arest pe potrivă, ca să poată declara la Lubeanka despre fapta lor eroică, antinaționalistă, ca să scape de rușinea de altădată…

Și se mai zice că atunci când a fost creată și când a activat Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar, condusă de istoricul Gheorghe Cojocaru, în 02.2010, pusă la cale de interimarul Ghimpu, în procesul studierii dosarelor de la SIS au dispărut multe pagini din dosare sau chiar dosare întregi… Fapte care vor putea fi confirmate sau infirmate data viitoare, când va mai fi creată o astfel de comisie, să-i zicem convențional „Comisia Che Guevara”, de tânăra generație de politicieni…

Un membru din acea comisie, care a aterizat cu succes într-un pălățel la poalele Alpilor, încerca să-l apostrofeze pe net pe unul din criticii săi că, dacă nu va închide gura, va publica pagini despre el din dosarul descoperit la securitate care demonstrează ce poamă a fost în perioada sovietică.

Sau un alt membru al Comisiei Cojocaru, care avea la Lubeanka un cumnat în funcție de general KGB, amenința printr-un amic că va publica pagini kgb-iste din dosarele care acum se află… la Tiraspol!!!

Poate tot atunci vom afla și cauza adevărată și calitățile unuia din consilierii prezidențiali invitat printre primii la președinție tocmai din aparatul… Centrului Medical din inima Costiujenilor (în popor i se mai zice, pe nedrept, …„casa de nebuni”) din suburbia Chișinăului, împreună cu o Cărticică medicală voluminoasă (a celui care l-a invitat) din safeul secret al Centrului medical „Costiujeni”…

Acum să răspund la prima întrebare propriu-zisă:

–      Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

O lege a lustrației a fost absolut necesară acum trei decenii, ceea ce s-a și încercat pe 13 februarie 1992, când 49 de deputați din Parlamentul Independenței (15 la sută din totalul lor, din care, printre primii, făcea parte și subsemnatul), au semnat o interpelare adresată ministrului securității naționale, Anatol Plugaru, în care se cerea să ni se prezinte și să fie publicată acea listă neagră sau, mai degrabă, roșie ca para focului, a celor care au „stukăcit” îndrăgostiții… de limba română și de alfabetul ei latin.

Pentru istoria noastră zbuciumată și durută niciodată nu va fi târziu să fie adoptată o Lege a lustrației. Numai că acum avem o problemă mai arzătoare privind Lustrația, care se numește Lustrația Trollilor lui Plahotniuc, Dodon, Șor ș.a., care ridică sume mari de la patroni ca să atace pe rețelele de socializare guvernarea PAS și pe Președinta Maia Sandu… Unii dintre ei și-au ridicat palate, ce-i drept nefinisate, pentru că a intervenit pe neașteptate… Moartea cea haină, alții, cu zeci de mii de dolari, au încercat să-și salveze de moartea inevitabilă urmașii foarte bolnavi…

Eu, dacă ar fi posibil, i-aș ceda locul în Parlament finului de cununie al lui Plahotniuc dacă publică întreaga listă de trolli care, prin activitatea lor, aduc mari pagube drumului spre integrarea noastră în UE!!!…

(Continuare în nr. următor)

Vasile Șoimaru: „În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi”

Autor: 

Rodica Mahu

 –

 16.12.2022 

Etica lustrației// (Continuare din nr. trecut)

– Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

 Eu aș formula altfel întrebarea aceasta: Cât de arzătoare este realizarea unui proces al lustrației?, dar răspund la ambele întrebări. Nu-i nici arzătoare, nu-i nici reală. Și nu de aceea că generalul sovietic care v-a răspuns printre primii la întrebările Dvs. precum că „cei care au colaborat cu KGB sunt pensionari (Sic!!! – V.Ș.). Iar «garda tânără» de turnători și colaboratori KGB formează acum echipa de guvernanți, parlamentari… (Sic!!! – V.Ș.)”

Acest general curajos decât ar pune cititorilor macaroane pe urechi, mai bine și-ar aminti cum îl chema pe odiosul secretar II al CC-ului moldovenesc (eu i-am uitat numele), cel care l-a recomandat pe generalul curajos Centrului moscovit ca cel mai bun dintre cei mai buni candidați (самый послушный) la gradul militar de general, ca să fie un candidat de încredere, șef la DOSAAF-ul sovietic moldovenesc (sper că n-ați uitat cu ce se ocupa acest DOSAAF?), dar mai ales cui i-a poruncit acel odios secretar II să-i ticluiască caracteristica pentru acest grad militar cu ARGUMENTUL SUPREM că recomandatul este cel mai bun să conducă DOSAAF-ul, alcătuitorul caracteristicii fiind sănătos și azi, și mi se pare că și-a păstrat și-un exemplar de recomandare…

Dar să revin la lustrație, în urma căreia doar știința istorică va mai avea de câștigat, nu și scurtarea drumului nostru spre integrarea europeană sau, direct, spre România Reîntregită… În calea integrării europene sau a celei românești, nu „stukacii” de ieri stau în cale, ci trollii de azi din care fac parte nu doar „comentatorii” facebook-iști, ci și comentatorii politici sau economici pe la anumite TV-uri pe care le privesc mai mult vorbitorii de limbă rusă și mancurții noștri naționali (îi cunoașteți sau doriți să le zic eu pe nume???…), politicienii obraznici, bine plătiți de Plaha, Platon, Dodon, Șor, din banii furați tot de la noi și care îi atacă pe conducătorii de azi ai R. Moldova, care sincer muncesc din greu ca să se întâmple MINUNEA INTEGRĂRII pe care majoritatea moldovenilor o așteaptă cu răbdare…

Am observat (poate și dvs.) că cel mai mult se interesează de Lustrație scriitorul Dumitru Crudu care acum niște ani a alcătuit și el o anchetă asemănătoare și tot încearcă insistent să obțină răspunsuri la întrebările ei… M-a rugat și pe mine să-i răspund la ele după ce i-a răspuns regretatul jurnalist Vlad Pohilă…

I-am promis și eu să-i răspund, a doua zi după ce îi va răspunde la ele Valeriu Matei… Crudu mi-a zis că aleargă după el de luni de zile, dar în zadar: nu a găsit timp și voință să răspundă cinstit la ele… Eram convins că așa se și va întâmpla… Iată de ce am hotărât să vă răspund vouă la întrebările de azi.

Între timp, după ce m-am documentat mai mult despre acești doi scriitori, am înțeles ce și cum se întâmplă cu ei… care, ambii au fost trimiși cu anumite scopuri la Tbilisi exact când au avut loc tragicele și sângeroasele evenimente din Georgia în aprilie 1989 (vă mai aduceți aminte de masacrul sângeros de la protestele georgienilor de la Tbilisi, din 11 aprilie 1989, la care au fost împușcate sau strivite de șenilele tancurilor rusești 20 de persoane,  sau de acțiunea sângeroasă de la Baku, din 19 ianuarie 1990, după care au fost numărați 125 de morți. Timp de o săptămână, între 12 și 20 ianuarie 1991, a urmat asediul televiziunii din Vilnius, unde au fost uciși 14 oameni, dar și evenimentele de la Riga la care au murit cinci protestatari). Ce au căutat acești doi scriitori la Baia de sânge din Tbilisi?… Întrebați-i pe ei! Dar și ei cunosc răspunsul!… Eu n-am uitat nici de basarabenii și basarabencele care s-au „grăbit” să ajungă printre primii, fără nicio frică, la… Revoluția Română de la Televiziunea… și ea Română, pe 22 decembrie 1989… la chemarea (?!) ambasadorului URSS de atunci, la București, Evgheni Tiajelnikov.

Unul din cei doi curajoși, după revenirea acasă, de la Tbilisi, a scris un roman în care l-am depistat ușor printre personaje pe cel de-al doilea erou al zilelor noastre, iar altul a scris și a publicat, în două numere la rând de „Literatura și Arta”, pagini care, probabil, au făcut parte mai întâi dintr-o dare de seamă ascunsă și azi, adresată unor oameni cu ochi albaștri… Mai ușor descifrabilă este cartea lui Crudu în care îl poți descifra ușor pe un personaj de-al nostru care a fost acolo cu Dumitru Crudu… Păcat că ziarul vostru se închide că tare frumoase interviuri ați face cu cei doi, dacă v-aș formula și eu câteva întrebări…

– În ce relație ați fost cu KGB? În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

 Relația mea cu EI a fost una binevoitoare. Nici eu nu i-am prea deranjat, aceasta fiind realitatea la facultatea noastră de economie, unde decan era un rusolingv, și noi, studenții, studiam în limba fratelui mai mare, pentru că nu existau prea mulți profesori cunoscători ai limbii române, și nici manuale de economie în română. Prima dată mi-au dat de înțeles despre aceasta la începutul lunii ianuarie 1979, când mă pregăteam să merg în SUA în componența Ansamblului folcloric de dansuri populare „Hora”, în care dansam de zece ani, care trebuia să facă parte dintr-un colectiv mai mare de 100 de artiști profesioniști din opt republici sovietice. Și numai noi, moldovenii, eram artiști-amatori, eu aveam 30 de ani, eram deja lector superior și doctor în economie la USM…

Dar iată câtă încredere aveau cei de la „planetariu” în mine: în ultima zi de repetiții la Chișinău au avut loc două momente care m-au pus rău de tot pe gânduri: am fost convocați și anunțați că nu eu voi fi conducătorul delegației moldovenești, chiar dacă conducătorul ansamblului m-a prevenit din timp că-mi va încredința „onoarea” aceasta și… culmea! soția mea, dansatoare și ea, nu va merge în acest turneu, de frica rămânerii noastre în SUA, chiar dacă acasă rămânea cu bunica fiica noastră de doi anișori… Conducător a fost numit altcineva, iar în calitate de dansatoare de dans popular moldovenesc au fost incluse, desigur, doar rusoaice, în care aveau mai mare încredere… Ca să nu mai zic de atenția pentru mine, în SUA, din partea reprezentantului securității din Krasnoiarsk, de unde era și principalul colectiv, Krasnoiarskii Ruskii Narodnîi Hor, echipa avea în componență mai bine de 100 de participanți… (Închipuiți-vă ce selecție de 100 de artiști a fost făcută atunci că n-a rămas niciunul în SUA…)

Mai târziu am avut de a face cu ei când lucram prodecan la economie și ei se interesau de starea academică a unor studenți pe care, cel mai probabil, îi doreau după absolvire în rândurile lor… Cea mai interesantă era activitatea lor vara, la admitere, unde am fost responsabil de două ori, iar ei mișunau pe acolo, îi căutau în liste pe evrei, germani și baptiști… Nu aveau încredere în ei pentru că erau… candidați la emigrare după absolvire!!!… M-am mirat mult când am văzut în PCRM-ul lui Voronin câțiva evrei de bază alături de lider, care în perioada sovietică îi urmărea să nu devină studenți la Drept sau la Istorie… Și tatăl lui Ilan Șor, Miron, n-a nimerit la Drept, ci doar la Selhozinstitut la Pomicultură și totuna, mai târziu, a părăsit URSS-ul în favoarea Pământului Făgăduinței, ca să-l plămădească acolo pe Illan, care după revenirea acasă a furat moldovenii de UN MILIARD DE DOLARI SUA …

Dar să vă răspund și la o întrebare pe care încă nu ați formulat-o pentru mine – dacă nu doresc, cumva, să mă adresez și eu, ca și unii, în instanță, ca să demonstrez că nu am colaborat cu securitatea și nu am avut statut de turnător la securitate și că nu am stukăcit pe nimeni din oamenii iubitori de limba română și alfabetul român?

Cum aș putea să ajung în așa un hal?… Cică unii au ajuns și la CEDO ca să-și demonstreze nevinovăția, că-i curat ca un prunc de cinci anișori… Cum ar putea fi în stare orice instanță cu așa cerință dacă niciuna din ele nu poate avea acces la arhiva secretă a securității sau la cea din Tiraspol, unde a ajuns arhiva MSN din bunăvoința regretatului ex-ministru Tudor Botnaru (pe care l-am votat la  funcția de ministru  în mai 1990) în timpul puciului din Moscova în august 1991?

Închipuiți-vă pentru o clipă că securitatea publică niște nume de turnători. Care va fi reacția miilor de angajați în această calitate de turnător, care sunt un sprijin real al securității de stat?…

Un exemplu antologic în acest sens e cel când o persoană s-a judecat și cică instanța i-a dat dreptate că niciodată n-a colaborat cu securitatea. Cum pot să cred această persoană dacă ea a fost în stare să prezinte germanilor o „spravkă” de evreu, care în perioada românească a suferit ca evreu din cauza regimului antonescian, iar în perioada sovietică – din cauza celui bolșevic? „Spravkă” pentru indemnizații de suferință în holocaust (deja din… generația a 4-a), și nu doar… Unii și palate și-au făcut acolo…

Decembrie 2022

(Alte informații la subiect veți citi la momentul oportun într-o carte de memorii, semnată de omul care a văzut și a înțeles multe în cele trei decenii și-n cele trei mandate ale sale de deputat în Parlamentul R. Moldova).

O SCRISOARE CARE NU PUTEA FI DECÂT DESCHISĂ…

MUSTRAREA DE CONȘTIINȚĂ

Scrisoare deschisă domnului Mihai Cimpoi, critic literar, academician, ex-președinte al Uniunii scriitorilor din Republica Moldova

Textul acesta n-ar fi apărut, dacă dumneata n-ai fi publicat exact acum o lună, pe 24 decembrie 2022, o scrisoare deschisă adresată Președinției Republicii Moldova. Chiar din primele rânduri te lamentezi că au apelat la această instituție și alți academicieni, însă structura în cauză a făcut abstracție de scrisorile lor. Preocuparea cea mare a acestora este situația deplorabilă din domeniul științei și cercetării, adică a tot ce ține de activitatea Academiei de Științe a Republicii Moldova (AȘM). După ce aduci exemple concrete, precum ar fi trecerea Institutelor Științifice academice în cadrul Universităților sau situația în care a ajuns Arhiva de Folclor, dumneata reproșezi că „ceea ce nu au reușit comuniștii iată că o fac „ai noștri” cu nepăsare și bună știință”. E cel puțin ciudată logica unui filosof al culturii care pune astăzi pe umerii „alor noștri” dezastrul în care a ajuns domeniul științei și cercetării. Taci însă despre cele spuse mai devreme de un coleg de-al dumitale într-o altă scrisoare, deschisă și ea, din 11 martie 2022, adresată nu doar Președinției, ci și Guvernului, și Parlamentului. Autorul ei, academicianul Valeriu Pasat, pune următoarea diagnoză acestui fenomen pe care un filosof al culturi îl aburcă altora în cârcă: „(…)Decăderea instituției academice a fost generată de degradarea morală, etică, ținuta civică precară și juridică survenită din interior”. În comparație cu dumneata, priceput în aluzii, că Maia Sandu nu dorește să se implice în repararea celor comise de-a lungul anilor de către cei care au condus AȘM, colegul dumitale consideră că redresarea situației ar trebui să pornească tot „din interior”, având în acest sens chiar și 12 propuneri, printre ele „și reformarea AȘM după modelul Academiei Române”. După toate astea să nu ai dumneata niciun zvâcnet al mustrării de conștiință?

Mai ai în scrisoarea dumitale și un moment de subtilă ipocrizie, atunci când te lamentezi că „procedura de acordare a Premiilor Naționale a devenit o caricatură, fără ca membrii Comisiei să studieze și să cunoască ceea ce premiază și fără discuții publice”. Dar cine oare pune în fiecare an umărul ca să urce pe soclu această umflată „caricatură”? E de-a dreptul hilar faptul că dumneata semnezi în fiecare an câte 3-4 recomandări la Premiul Național în domeniul literaturii, făcând abstracție de propunerea Consiliului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, al cărui membru ești dintotdeauna. Cum să se descurce membrii Comisiei de Stat, când un filosof al culturii, membru al AȘM și al Academiei Române, eminescolog etc., etc. propune la Premiul Național fără niciun discernământ, pe lângă autori de valoare, și pe unii ale căror compuneri un profesor de liceu le-ar evalua cel mult cu o notă de trecere?! Cum rămâne în acest caz cu criteriile dumitale valorice care, în consecință, ar trebui să-ți genereze evidente mustrări de conștiință?

Să nu te fi mustrat conștiința nici după ce ai contestat în instanțele de judecată rezultatele votării Adunării Generale a USM din 29 octombrie 2010, când colegii dumitale l-au ales pe Arcadie Suceveanu în funcția de președinte al USM, el fiindu-ți contracandidat, dar și adjunct timp de 20 de ani? Ai insistat în această aberantă acțiune până când, după trei ani de stupidă hărțuială a colegilor, Curtea Supremă de Justiție a decis că nu ai dreptate! Ca să-ți oblojești orgoliul și trufia afectate, ai semnat și publicat pe Facebook, la 17 mai 2016, o declarație prin care accepți titlul de președinte de onoare al altei Asociații de creație cu pretențioasa denumire „Uniunea Scriitorilor Europeni”, de parcă noi, ceilalți, am fi fost din Antarctica sau Australia. La scurtă vreme, adulatorii dumitale te-au ajutat să înregistrezi și o fantomatică „Asociație Națională a Oamenilor de Creație din Republica Moldova”, pricopsindu-te și cu o ștampilă pe care o pui pe diverse scrisori, demersuri, recomandări. Din câte se vede, îți place nespus de mult această funcție, acceptând-o și pe cea de președinte al Consiliului academicienilor, una neprevăzută de Statutul instituției academice și inventată special pentru dumneata de șeful Academiei de Științe din Moldova pe care, deși se află nelegitim la cârma Academiei, îl susții în toate (de la colegul dumitale Vasile Bahnaru citire). Iar de la un timp academicianul peste academicieni Ion Tighineanu s-a pus pe scris și „versuri”, publicând vreo trei și în presa periodică. Astfel, nu se va mira nimeni, dacă peste un an-doi dumneata vei semna și pentru el o recomandare pentru Premiul Național în domeniul literaturii, să aibă membrii Comisiei de Stat ce „studia” și cum „organiza discuții publice a operelor pe care le premiază”. În sfârșit, se pare că ți-ai tămăduit întrucâtva orgoliul rănit, dar cum rămâne, totuși, cu mustrările de conștiință?

Este de neînțeles cât de orgolios și de răzbunător poate fi omul care a reeditat vreo zece ediții ale lucrării care l-a consacrat, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, iar, de pildă, regretatul poet Vasile Nedelescu (1951 – 2016) nici măcar la indicele de nume să nu fie pomenit. Să ignori intenționat un autor cu nouă volume de poezie, membru al USM, cu o carte publicată și la Editura „Molodaia gvardia” din Moscova, prefațată chiar de dumneata, demonstrează ceva, dar nu insist să precizez ce anume. Să fie gestul dumitale o consecință a faptului că, fire aprinsă și directă, Vasile Nedelescu a glumit nereușit pe seama titlului dumitale de academician? Cum poate fi explicată o asemenea atitudine față de fostul dumitale coleg din aparatul administrativ al USM?! Chiar admite filosofia culturii, al cărei exponent și slujitor ești, o asemenea abordare, fără ca ea să genereze vreun zvâcnet al mustrării de conștiință?

Însă cea mai mare remușcare criticul literar și dublul academician ar fi firesc s-o aibă pentru risipirea fostului patrimoniu al confraților de condei care s-a numit Casa de creație a scriitorilor „Alexandru Donici”, situată în codrii Orheiului. Scriitorii știu că acest Complex de creație și odihnă a fost construit și dat în exploatare în octombrie 1990 de Fondul literar, organizație scriitoricească de tip sindical cu propriul statut și conducere autonomă, fiind la acea vreme în subordinea USM. În Actul Comisiei de Stat pentru recepția lucrărilor de construcție este fixat și costul acestei instituții în mărime de 3,7 milioane de ruble, care includea „Blocul principal” cu trei etaje și 40 de apartamente a câte două odăi fiecare, mobilate cu tot strictul necesar, „Sală de cinema” pentru 80 de locuri, „Bloc alimentar” (sală de mese, bar, bucătărie, depozit pentru alimente și două instalații frigorifice), cinci „Vile” a câte trei apartamente cu două odăi, „Saună”, „Stație de epurare”, „Depozit”, opt „Garaje”, „Seră” (suprafața de 600 m. p.), „Cazangerie”, „Cămin” cu 28 de camere pentru angajații Complexului, „Turn de apă”, ”Iaz”, „Șapte unități de transport”. Iar când ai insistat în aprilie 1996 ca Fondul literar să predea Casa de creație în administrarea dumitale directă, valoarea ei constituia deja 1,9 milioane lei. Chiar ai crezut atunci celor care te încântau că ești cel mai mare critic, istoric și cercetător literar contemporan din spațiul românesc, sugerându-ți că vei fi la fel de redutabil și în postura de manager? De îndată ce ți-ai asumat această funcție, argumentând că, în ultima instanță, ești unicul responsabil de întreaga activitate a USM, ai pornit a căuta variante de închiriere a Casei de creație, crezând că această soluție este unica posibilitate de a păstra în integritate patrimoniul scriitoricesc. Atunci era una din oportunități, însă cei cinci chiriași, care s-au succedat până-n 2006, au realizat imediat cât de „competent” ești în chestiuni de administrare și au sustras tot ce și-au dorit și au putut, ruinând treptat acest patrimoniu național, ultimul escroc încercând chiar să deposedeze Uniunea Scriitorilor din Moldova de acest patrimoniu, în 2012.

PAS afirma în alegerile parlamentare că principalul său obiectiv este eradicarea corupției și mai există speranța că organele abilitate se vor ocupa nu doar de miliardele de dolari cu care s-au pricopsit escrocii noștri, dar și de milioanele de lei furate de la USM. Deocamdată, dumneata afirmi, de câte ori ai ocazia, că vina pentru dispariția Casei de creație o poartă Fondul literar și conducerea acestuia. La onorabila dumitale vârstă, când rămâi singur, fiind conștient că din imensul patrimoniu al scriitorilor s-a ales praful și pulberea, oare nu te găsește vreo adiere a mustrărilor de conștiință? De altfel, mai sunt și multe alte motive, care nu încap în această scrisoare deschisă, de a avea remușcări, însă orgoliul dumitale și convingerea că ești infailibil sunt atât de mari, încât nu-ți permit să-ți faci mea culpa pentru imensul deserviciu adus comunității scriitoricești. Sau, poate, dumneata te consideri o zeitate și te conduci doar de dictonul latin „Quod licet Jovi, non licet bovi”, adică „Ceea ce este îngăduit lui Jupiter, nu-i este permis boului”? Un creștin adevărat știe că orgoliul este cel mai mare păcat al omului, iar atitudinea dumitale față de cei care nu te adulează demonstrează că faci parte mai degrabă din cohorta ateiștilor consacrați.

Nicolae RUSU, membru al USM