Mihai FLOAREA: DATA DE 19 NOIEMBRIE COMEMORATĂ DE ÎNTREAGA ROMÂNIME…
Mihai FLOAREA: DATA DE 19 NOIEMBRIE COMEMORATĂ DE ÎNTREAGA ROMÂNIME…
Cotul Donului 1942 (articolele scrise de-a lungul anilor 2014-2026)
Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie!
Volumul reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur însă adună și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini, spre a demonstra, încă o dată – dacă mai era nevoie! – că ne aflăm sub dominația vizualului. Într-adevăr, măcar prin fotografia reluată și pe coperta întîi
(pe care mi-am permis a o reproduce și în cuprinsul recenziei de față), multe dintre aceste instantanee, destule vădind harul artistic al neobositului Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc, rămîn îndelung pe retină, lucrînd obsesiv în subconștientul cititorului patriot. Din această obsesie și totodată ca un fel de ispășire au fost generate paginile mele – mărturie întîrziată, căci prea puțină mi-a fost rugăciunea pentru drama fraților basarabeni și bucovineni pînă a-l fi auzit pe dîrzul român originar din Cornova vorbind la clubul Muzeului Țăranului Român în seara de vineri 13 cireșar 2014, la o dublă lansare: a noii ediții a cărții Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare și a albumului-monografie Românii din jurul României în imagini.
Așa cum ne lămurea Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe cei care auzeam pentru întîia oară despre Vasile Șoimaru, d-sa a dovedit o rară abnegație prin călătoriile sale în jurul României spre identificarea enclavelor românismului; această strădanie constituie și o căutare a sinelui. Or, adaug, dobîndirea conștiinței sinelui lărgit pînă la identificarea lui cu acela al neamului, implicit demersurile inițiatic-recuperatoare ca ale acestui cornovean tenace mi-au fost înstrăinate pînă în prezent de idiosincraziile stîrnite mie, apoliticului, de inși care au încercat, încă din 1990, monopolizarea în beneficiu politic propriu a complexei problematici a reîntregirii Patriei. Exemplar, Vasile Șoimaru și-a sacrificat cariera universitară și politică, a renunțat la viața tihnită de pensionar dedicat cultivării relațiilor prietenești și de familie, pornind într-o aventură spirituală admirabilă. Convingerea mea este însă că – parafrazîndu-l pe monahul-scriitor Nicolae (Steinhardt) de la Rohia – cel ce e însuflețit de asemenea intenții generînd la fapte înalt-semnificative pentru semeni dăruind va dobîndi. Dar mai bine să-i dau cuvîntul autorului: În ultimii cinci ani (textul Trei pelerinaje la Cotul Donului e datat semnificativ 1 Decembrie 2013 – cf. op. cit., pp. 15-28 – nota mea, M. F.) am întreprins trei drumuri, trei expediții dificile, la Cotul Donului, minunate pelerinaje, pline de descoperiri neașteptate și de dezvăluiri ale unor adevăruri durute.
O cale de restituire, similară aceleia pe care eu însumi o întreprind (este vorba despre un dublu demers deopotrivă pedagogic – predînd „literatura arestată“ elevilor de liceu –, și teoretic – specific istoriei literaturii contemporane), de această dată istoric-religioasă, se relevă cititorului ca un emoționant „drum al crucii“ – sintagma îi aparține lui Aurel State, un alt mărturisitor-jertfitor .
E de reținut că pe aceleași coordonate spirituale s-a înscris și răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca în 2010, cu concursul medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu . Am luat parte, ca membru al acestei fundații, la vremea cuvenită, la memorabilul eveniment organizat la sediul din strada B. Șt. Delavrancea, nr. 2, în prezența intervievatului. Prin vrerea Proniei Cerești, Vasile Șoimaru a ajuns în 2012 în posesia acestui DVD care i-a schimbat percepția asupra evenimentelor, cum ține să precizeze: (…) în primăvara (lui 2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele (…)
Iosif Niculescu, în 2010, la sediul Fundației Creștine Părintele Arsenie Boca
Lecția de viață primită cu acel prilej avea să-i fie neobositului peregrin decisivă. Constată, ajuns la Cotul Donului în anul comemorării a 70 de ani de la dezastrul din noiembrie 1942, cînd 150 000 de români au pierit, că străbătuse pînă acolo, conform kilometrajului de la bordul automobilului său, exact 1942 kilometri de la Chișinău, via Poltava și Harcov! În mod simbolic, după încetarea unei ploi torențiale de trei sferturi de oră (nu plouase întreaga vară în zonă!), ca-ntr-un ritual, urcă pe cel mai înalt deal al localității Kletskaia și se lasă purtat de inspirația divină. Iată ce mărturisește: (…) am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legînd-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independeței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, [din care a făcut parte însuși Vasile Șoimaru – nota mea, M. F.], care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cît mai adînc posibil în pămîntul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă“ (Călărași), am turnat în dopul sticluței cîteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!“, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul „Prometeu“ din Chișinău, cu emoționantul lor „Îndemn la Unire“ [dirijează Veaceslav Adam; cîntecul l-am auzit prima oară în cadrul pomenitei lansări memorabile din 13 iunie 2014. Aflu că se poate asculta la https://www.youtube.com/watch?v=2LTeE7alo5o – nota mea, M. F.] și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfîrșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului… (Cf. p. 34). Cît m-ar bucura să-i urmeze exemplul măcar unul dintre politicienii dîmbovițeni care-și atribuie, mai ales în campanii, vajnice sentimente patriotice!…
În interviul consemnat la 27 septembrie 2012 de Roxana Iorgulescu-Bandrabur și de Vasile Șoimaru medicul veteran Iosif Niculescu își exprima tulburător opinia: Eu cred, domnule Șoimaru, că această rîvnă a Dvs., încununată de succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfînt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români… (Cf. op. cit., pp. 57-58).
Ignorată ori denigrată de istoria oficială a regimului comunist, campania românească din 1941-1942 mi se relevă foarte clar prin cartea lui Vasile Șoimaru nu doar ca firesc- reîntregitoare a teritoriului patriei, ci și ca o veritabilă cruciadă modernă. Mărturiile preoților militari sînt întru totul edificatoare. Astfel, protopopul corpului 3 armată, maiorul Gh. Ureche, folosește în darea sa de seamă acoperind perioada 1 octombrie – 1 noiembrie 1942 sintagma războiul cruciadei (v. p. 95), iar preotul căpitan S. Coman, pentru august 1942 – luptele date pentru Cruce și Neam ori misiunea noastră de luptători ai Crucii. Cel din urmă menționează chiar că Mi-au adus și acolo (la slujba oficiată într-o localitate la sud de Rostov – nota mea, M. F.) douăzeci de copii pentru botezat și că la Anapscaia, lîngă Anapa, am botezat patruzeci și unu de copii și am făcut trei înmormîntări dintre (sic) localnici, iar după o slujbă precizează cum a venit la el un bătrîn care a sărutat Crucea și a izbucnit în hohote de plîns zicînd: „De douăzeci de ani n-am auzit o Sfîntă Slujbă“ (cf. pp. 96-97). Pe unde au trecut, ostașii români, sfătuiți de preoții militari, au ridicat ba cîte o cruce – precum aceea înălțată, simbolic, pe soclul de pe care fusese dărîmată statuia din beton a lui Lenin, în parcul unui fost cinematograf, pe lemnul ei încrustîndu-se inscripția „Recunoștință eroilor români căzuți pentru neam și pentru cruce. Ambulanța 46 Cavalerie“ –, ba cîte o capelă, ba cîte o troiță… Porniți către Răsărit cu preoții în frunte sub ocrotirea icoanei Sfîntului Ioan Botezătorul încredințată personal de generalul Ion Antonescu, militarii erau conștienți de misiunea lor creștină. Altfel nu poate fi explicat entuziasmul cu care, între două bătălii, renunțînd la odihnă, au reparat unele lăcașuri de cult ori cimitire lăsate de regimul ateu în paragină. Localnicii din Anapscaia, Anapa, Valea Sucho, Insula Utrich, Vasiliewka, Varvarowka, Rujewscaia, Gromky, Verhni-Salamanowsky ș.a. au păstrat, desigur, cîtă vreme au trăit, recunoștință acelora care, aducîndu-le Evanghelia, precum odinioară apostolii, le-au botezat copiii, le-au reamintit frumusețea slujbelor ortodoxe, le-au reorientat inimile și mințile către cer…
Icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941.
„Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie
drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).
În fiecare duminică și sărbătoare facem rugăciuni și sfeștanii pentru ostași – mai notează preotul S. Coman în adresa trimisă Inspectoratului Clerului Militar – Alba-Iulia. Vin la aceste rugăciuni și foarte mulți localnici. În fiecare zi, apoi, sîntem solicitați de către localnici să le facem diferite servicii religioase: botezuri, parastasuri, înmormîntări, împărtășiri etc. (Cf. op. cit., p. 97). Așadar, pe lîngă eforturile fizice presărate în calea lor ca dovezi ale dragostei de Hristos și de semeni, preoții militari români au desfășurat o neîntreruptă activitate pastorală și misionară. Să mai reținem dintr-o dare de seamă semnată de șeful de Stat Major colonel A. Runceanu: S-a oficiat în fiecare duminică serviciul religios prin diferitele comune prin care au trecut sau se găsesc în prezent cantonate unitățile. S-au botezat de către preotul Spitalului de Campanie Nr. 2, în decurs de 2 luni, în regiunea Timoschevkaja, circa 500 copii, iar de către preoții Diviziei a 11-a, circa 90 copii. S-au oficiat parastase pentru morții locuitorilor din diferite comune prin care au trecut. La sfîrșitul fiecărei slujbe religioase, preoții țin populației civile predici de educație creștinească, arătîndu-le rolul bisericii și al credinței în viața unui popor. (Cf. op. cit., pp. 92-93).
Revin la neuitatul, înțeleptul Iosif Niculescu, erou și mărturisitor despre această campanie: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. op. cit., p. 69. Sublinierea îmi aparține).
Episodul relatat de Iosif Niculescu – rememorat și de Ion Coja la evenimentul bucureștean din 13 iunie 2014, postat pe blogul personal și publicat în cartea de care mă ocup aici, anume în capitolul VI – ilustrează statura uriașă a unor români formați la sînul Bisericii, realitate ținînd de miracol, care le-a dat și continuă să le dea fiori ateilor&sataniștilor aflați la cîrma destinelor omenirii: [la Gromki], unde era biserica, în dreapta, erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decît blocul ăsta, în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!“ Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile“. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani. (Cf. op. cit., p. 54).
Pregătind acest material spre publicare, am găsit undeva un îndemn al acestui om ce era mic de statură, dar măreț în fapte, îndemn pe care-l consider un crez de viață nimerit a fi notat nu numai de semenii aflați în situațiile-limită pe care Dumnezeu i le-a pus dinainte medicului Iosif Niculescu, ci și de oricare ființă inteligentă de pe pămînt. Contaminat de spiritul eclectic al cărții pe care o recenzez, îl includ aici: Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, și la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanțele și nici cele mai mișelnice nelegiuiri. // De aceea vă spun: închinați-vă neîncetat și Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin. (26.09.2012).
Transformat în reporter la rugămintea lui Vasile Șoimaru, Gheorghe Pârlea consemnează (în cap. V. Ei au supraviețuit măcelului de la Cotul Donului) convorbirile cu alți veterani: Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani și Mihai Dascălu, de 91 de ani (din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași) și cu verii Eugen și Vasile Isachi, de 91 și 92 de ani (din satul Mitești). Sentimentele copleșitoare încercate în urma acestei experiențe de viață prilejuite de către Vasile Șoimaru care i-a descoperit pe cei patru „bătrîni matusalemici“ sînt punctate autoironic: Și moș Ion Paiu, firav cît un pai dar cu sufletul semeț ca o stîncă, iradia de bucuria vieții. Întîlnirea cu el ne-a făcut să ne rușinăm că noi, generațiile de după război, scutiți de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnității celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Țara, în speranța aducerii înapoi a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sînt și de partea învingătorilor, și de partea învinșilor. Iar noi, urmașii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generației lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc. (Cf. op. cit., pp. 77-78).
O dimensiune specială a cărții-evocare a faptelor de arme eroice românești din al doilea război mondial, înadins ignorate și cu grijă evitate în mediul școlar și chiar universitar din rațiunile „corect politice“ ale experților de ieri și de astăzi în oportune temenele politice, este republicarea unor texte mai puțin cunoscute. Am citat deja din capitolul VI. Preoți ai Armatei Române în tranșeele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă, incluzînd extrase edificatoare din cartea scoasă de Fundația general Ștefan Gușă în 1998, intitulată Preoți în tanșee. 1941-1944 și avîndu-i ca autori pe Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu. Mai notez cîteva titluri de capitole: VII. „…Pînă se termina această operațiune, înghețam și degeram…“, datorat lui Iancu A. Constantin, autorul unor Amintiri din lagărul sovietic (cf. revista „Cugetul“, nr. 2, 2006); VIII. „Tancurile… Au luat-o de-a lungul șanțurilor strivindu-i pe ostașii români“, fragment dintr-un viitor roman al lui Ion Iachim; IX. „O țară fără statui și fără eroi nu are viitor!“, cu fragmente din romanul lui Vasile S. Popa, Ultima noapte la Tanais; X. Al treilea drum cotit la Cotul Donului, reproducînd un fragment din articolul Un pelerinaj cu sacrificii al preotului Viorel Cojocaru, publicat în revista „Literatura și arta“ din 21 noiembrie 2013…
Întrerup enumerarea spre a cita din ultimele două capitole două pasaje ce mi se par foarte importante. Iată mai întîi decupate cîteva fraze dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, datată 29 octombrie 1942, trimisă lui I. C. Brătianu: (…) A mă fi oprit la Nistru și a „retrage azi forțele din Rusia“ înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfîrșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală (…) (Cf. op. cit., p. 130). Este un limbaj al onoarei, al deontologiei militare străin, desigur, politicienilor de joasă condiție și mai ales bolșevicilor dimpreună cu uneltele lor dinăuntru, trădătoare ale interesului național. În logica vicioasă a acestora, eroismul luptătorilor români, jertfa lor pentru reîntregire teritorială constituiau „acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva marii țări prietene de la Răsărit“! Atrag atenția și asupra articolului complementar fragmentului de scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, articol datorat părintelui Viorel Cojocaru, din care frazele următoare sînt memorabile și ar trebui să facă degrabă înconjurul României spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale: Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).
O surpriză emoționantă pentru mine, vechi membru al Cenaclului euxin , frecventat, între alte personalități, și de către Măriuca Vulcănescu, fiica marelui filosof și om de cultură, decedat la Aiud, Mircea Vulcănescu, l-a constituit capitolul XI. Scrisoarea lui Ștefan Vodă, reprodus din vol. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări, Chișinău, Editura Prometeu, 2004. Versurile în stil popular datorate lui Mircea Vulcănescu răsună eminescian, în prelungirea Doinei: Sufletul rău m-a durut / Pe păgîn să-l văd la Prut, / Gonind fără omenie / Moldovenii în robie; / Să simt mirosul de leș / Pînă-n scaunul de Ieși; / Să văd cum ți se sfîșie / Trupul falnic, Românie; / Ori s-aud de la Orhei / Blestem jalnic de femei, / Acoperind ropotele, / Și să n-aud clopotele… (Cf. op. cit., p 140).
Autorii volumului dedicat însîngeratului Cot al Donului încheie seria textelor cu trei poezii mai puțin cunoscute: Nu-l uitați, de Nichita Stănescu, Crucea din stepă, de Radu Gyr și Nu plînge, Maică Românie, versuri găsite în ranița unui soldat mort în 1918, pe muntele Sorica, din Carpați.
Se cuvin citate măcar cîteva strofe din aceste creații inspirate:
Nu-l uitați pe cel căzut în război,
strigați-l din cînd în cînd pe nume,
ca și cum ar fi viu printre noi
… și atunci el va surîde în lume.
(Nichita Stănescu, Nu-l uitați, cf. op. cit., p. 156);
***
Spune șoapte moi ca o mătase
pentru camaradul din țărînă.
Mîngîie cu grele mîini sfioase,
scîndura beteagă într-o rînă,
lung, sărută casca de pe cruce,
se ridică, șterge-o lacrimă din geană,
și, cu liniște de sfînt și de icoană,
către zări care ucid se duce…
(Radu Gyr, Crucea din stepă, cf. op. cit., p. 158);
***
Nu plînge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Nu plînge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Cînd România va fi Mare!
(Soldatul anonim, cf. op. cit., p. 159).
Ca profesor de literatură și limbă românească, înlăcrimat le aduc mulțumiri lui Vasile Șoimaru și colegilor săi pentru aceste versuri, îndrăznind, foarte întîrziat, să mă rog de iertare îngenunchind dinaintea acestor Poeți. Le sugerez colegilor mei, autori de auxiliare didactice și manuale, care au uitat să le propună pînă acum spre studiu elevilor extraordinare strofe precum cele reproduse în cartea Cotul Donului 1942 să se grăbească măcar multiplicîndu-le, analizîndu-le și comentîndu-le, ca noul an școlar ce va să înceapă să nu-i mai afle nepregătiți! Eroii noștri de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă așteaptă de prea mult timp; cît n-am cunoscut aceste adevăruri sfîșietoare, am fi putut invoca scuza stupidă a ignoranților; dar de-acum înainte, cunoscîndu-ne păcatul, să ne spovedim și să trecem deîndată să-i pomenim deopotrivă în Biserici și în Școli.
București, 28 iunie 2014
Mihai FLOAREA
Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime
Aflu într-o carte concepută de patriotul Vasile Șoimaru intitulată Cotul Donului 1942 un articol datorat părintelui Viorel Cojocaru. Redau în continuare fraze memorabile care ar trebui să facă degrabă înconjurul României și al lumii întregi spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale, preocupați de trocuri meschine și de manipulări ale opiniei publice spre menținerea statutului lor.
Fac totodată apel la Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a analiza includerea în sinaxare a celor 150 000 de români căzuți pe front, la datorie, la 19 noimebrie 1942, în războiul de reîntregire teritorială a țării.
Iată frazele datorate preotului Viorel Cojocaru pe care le supun atenției concetățenilor mei rugîndu-i să subscrie la demersul meu:
Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile aparțin autorului petiției, Mihai Floarea).
În concluzie, ca români ce vrem să ne constituim din nou ca neam demn de strămoșii ce-au știut a se ridica ori de cîte ori a fost nevoie spre apărarea vetrei lor și a vieții în libertate, vă rog a semna această petiție și să contribuiți personal, în parohiile de care aparțineți, la pomenirea celor 150 000 de români căzuți la datorie, la Cotul Donului în 19 noiembrie 1942. Se pot face în Biserici, pînă la oficializarea la nivel național a datei fatidice de 19 noiembrie, așa cum îndemna părintele Viorel Cojocaru, parastase conform datinei noastre creștine. Ca dascăl, îndemn, de asemenea, pe toți cei aflați la catedră să le amintească elevilor jertfa militarilor români de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942.
Mihai FLOAREA
(V. https://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime).
Comemorare: 19 noiembrie 1942 – 19 noiembrie 2015
La Biserica parohială „Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan” – Berceni, situată în sectorul 4, București, pe strada Turnu Măgurele, nr. 20 (stația RATB 73, 125, 202, 232, 312), părintele Sorin Ovidiu Mititean însoțit de diaconul Ioan Hlihor au oficiat joi, 19 brumar/noiembrie 2015 începînd cu orele 9 slujba de pomenire a celor 150000 de militari români pieriți la Cotul Donului în 1942.
Răspunzînd cu promptitudine pentru al doilea an apelului meu făcut public prin revistele limbaromana.org și „Ecclesia euxina“ nr. 53/2014 – inițial textul-apel a apărut la:
https://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime
părintele paroh și coslujitorul său și-au dovedit faptic patriotismul. La slujbă au luat parte cu reculegere circa douăzeci de persoane evidențiate în final, într-o listă menită păstrării în arhiva bisericii.
Din cuvîntul părintelui paroh redau:
Ne-am adunat în acest sfînt lăcaș, la această slujbă de pomenire a celor 150000 de români, din inițiativa d-lui profesor Mihai. Acești români, ca și alții de-a lungul vremurilor, au luptat pentru pămîntul românesc, pentru libertate, pentru credința strămoșească. Cei căzuți la Cotul Donului în 1942 au luptat în condiții grele – nu vreau să detaliez acum – și de aceea e bine să-i purtăm permanent în rugăciunile noastre.
Totodată, așa a rînduit Dumnezeu, ca tot astăzi să fie pomenit la această slujbă și fostul nostru consilier Dima, care a fost alături de noi de la începutul ridicării acestui sfînt lăcaș. Îi purtăm vie amintirea, alături de familia sa.
Acum, dacă doriți, domnule profesor, veniți aici lîngă noi să spuneți cîteva cuvinte.
Din cuvîntul meu:
Vă mulțumesc, părinte paroh Sorin Ovidiu, și dumneavoastră, părinte diacon Ioan, ca și celor prezenți că ați participat la această slujbă de pomenire a celor 150000 de români căzuți la Cotul Donului în 1942.
Slujba la care am luat parte cu toții astăzi nu s-ar fi putut ține fără voia Celui de Sus, Care a inspirat pe autorul cărții Cotul Donului 1942. Este vorba despre patriotul Vasile Șoimaru, care a făcut trei pelerinaje la locul bătăliei în Stepa Calmucă, în localitatea Kletskaia. Acolo a ridicat o cruce improvizată din două bețe, așa cum puteți vedea din imaginea de pe copertă, căci niciun oficial român n-o făcuse pînă în acel moment.
La al treilea pelerinaj, însoțit fiind de preotul Viorel Cojocaru, s-a făcut acolo o slujbă de pomenire. Am să vă citesc cîteva rînduri din mărturisirea vrednicului preot Viorel Cojocaru, care m-a mișcat adînc, hotărîndu-mă să redactez petiția online prin care chemam pe toți preoții români să pomenească, alături de credincioși, la fiecare 19 noiembrie din an, pe cei căzuți la Cotul Donului în 1942: (…) Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiția personală pe cîmp de luptă (și nici plătiți, ca militarii români trimiși acum pe fronturile hotărîte de NATO – adaosul meu, M. F.), au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase (…) acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea (…) (cf. op. cit., pp. 138-139).
Cine au fost acești conaționali ai noștri căzuți la datorie? Ne-au relatat despre ei foarte puținii supraviețuitori, veterani de război, precum doctorul Iosif Niculescu, care a trecut la Domnul la 98 de ani, în 2013. Putem desprinde ce profil moral aveau ei din documentele recuperate și publicate de patrioți luminoși precum este autorul acestei cărți, Vasile Șoimaru. Iată doar un citat, dintr-o dare de seamă a unui preot militar: (…) În duminici și sărbători am oficiat Sfînta Liturghie la capela militară din curtea Regimentuui 10 Vînători, Chișinău, la care au participat ostașii din diferite unități din garnizoană (…) În timpul inspecțiilor făcute la diferite unități, stînd de vorbă în diferite împrejurări cu ostașii, am constatat că credința, spiritul de jertfă și abnegația sînt treze în sufletul ostașilor noștri și că, bazați pe asemenea virtuți, vom putea duce, pînă la victoria finală, războiul cruciadei (…) (Protopopul Corpului 3 Armată, mr. Gh. Ureche, cf. op. cit., pp. 93-94).
Nu voi încheia înainte de a vă împărtăși gîndurile unui poet neomodernist, Nichita Stănescu, despre portretul acestui soldat român: Nu-l uitați
Vă mulțumesc tuturor pentru răbdare. Semnați, vă rog, lista de prezență destinată arhivei bisericii noastre.
Am făcut și cîteva fotografii înainte de începerea slujbei spre a sugera atmosfera comemorării.
București, 19 brumar 2015
Mihai Floarea
Articol postat și la
Comemorarea eroilor de la Cotul Donului: 19 noiembrie 1942 – 19 noiembrie 2015
Ecouri:
(1)20 brumar 2015
Frate Mihai,
A DOUA OARA? Deci, va avea continuare!!! Deci, devine traditie!!!! Felicitari sincere!!!
Azi voi merge la Sf. Biserica, ieri si alaltaieri am fost in conferintze consacrate Scolii Gusti in Basarabia (1931)…
Voi posta textul Dv pe blogul meu si pe alte bloguri… Cand ajung la Bucuresti cu noi carti Va voi contacta pentru a ne intalni…
Vasile Șoimaru
(2) 21 brumar 2015:
Îmi pare rău că n-am fost acolo.
Adrian Harghel
(3) in presa foarte recenta:
La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie
La Cotul Donului, după 70 de ani, cu emoţie
Cartea aceasta, Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, s-a născut în jurul unei călătorii – o călătorie pe care o face basarabeanul Vasile Şoimaru, în dou…
View on www.historia.ro
Preview by Yahoo
si, mai vechi:
http://www.evz.ro/supravietuitorul-de-la-cotul-donului-batalia-care-a-decis-soarta-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-veteranul-vasile-ganovici-a-implinit-101-ani.html
de unde am aflat ca „La 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Guvernul României a declarat anul 2015 ca Anul Veteranilor de Război, în semn de apreciere şi recunoştinţă pentru bravii veterani de război ai Armatei Române“.
pana acum (articolul e scris la sfarsit de august, eu l-am citit adineauri…), nu aflasem…
Fundatia noastra draga a transmis o stire inutilizabila, omitand ce era mai important: data comemorarii… Din pacate, este singura referinta pe net despre evenimentul comemorativ de joi 19.11.2015… astfel incat nu putem vorbi despre ecouri. Va propun sa le trimiteti textul pentru a fi plasat pe site.
Intr-adevar, gestul Dvs si al parintilor este meritoriu, insa – dupa cum v-am mai spus – insuficient pentru a intra in constiinta colectiva. Sinceri sa fim, nici datele unor batalii asupra carora s-a staruit mult in timp nu prea le cunosc decat foarte putini romani astazi… Trist, dar adevarat. Un pas important ar fi amplificarea pe cat posibil a manifestarilor comemorative, dublata de o mediatizare corespunzatoare, adica o campanie de publicitate adaptata evenimentului nostru, sustinuta cu consecventa. Va simititi in stare sa o (con)duceti? Dumnezeu sa va ajute sa luati hotararea cea buna si pe cei ce vor duce campania sa o implineasca.
Radu Jecu
(4) Domnule Profesor
Abia acum mi-am făcut timp pentru a lectura importantul dumneavoastră document. Moartea este în genere ceva indescriptibil, dar dacă mai este şi în condiţiile frontului, atunci grozăvia este şi mai mare.
Cotul Donului este într-adevăr un moment important în istoria românească a celui de al doilea război mondial. Prin acel moment, noi românii, ne-am ridicat la luptă şi am plătit cumplit tribut. Pentru mine este deranjantă nonşalanţa cu care trecem noi – la toate nivelurile se pare – peste aceste date importante care fac istoria naţională. Şi asta prin contrast cu frenezia cu care ne dedicăm tuturor sărbătoririlor momentelor istorice/nonistorice , importa(n)te /neimporta(n)te ale altora.
În particular spus, am o rudă de mult trecută la cele veşnice, căzută prizonier la cotul Donului şi care a ispăşit un prizonierat la Celeabinsk în Siberia. A făcut un prizonierat foarte special de şase ani acolo.
Tatăl meu, la rândul său, a căzut prizonier după traversarea Tisei, în a doua parte a războiului. A ispăşit la Wustrau undeva în Germania de nord, doar şase luni. Suficiente pentru a-şi vedea moartea cu ochii prin înfometare. Accentuez, că aceasta este o vorbă poate adesea folosită, dar, cel puţin aici, nu este o metaforă. Am putut să fac astfel o comparaţie între cele două tipuri de prizonierate, din vest şi din est. Şi zău, că prezintă o asimetrie uluitoare, care necesită studierea de către istorici a celor două totalitarisme, în mod total separat.
Tatăl meu ar fi avut 91 de ani, anul acesta. Vreau să zic, ca şi dumneavoastră la un moment dat în scrisoare, că cei de atunci ar avea astăzi vârste supervenerabile.
Cu stimă, în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru soarta cercului nostru, Gabriel
Dumnezeu să-i odihnească pe cei căzuţi atunci, pentru noi, uitucii de astăzi!
Gabriel Iliescu
Un răspuns lui Vasile Șoimaru, după ce-a postat pe blogul său articolul meu:
Mulțumesc foarte mult!
Mă impresionează din ce în ce mai mult promptitudinea frăției voastre, în contrast cu indiferența (ca să nu scriu ostilitatea) confraților bucureșteni!
Din păcate capitala românismului nu se află la București… Dar odată cu Reîntregirea o vom readuce pe Dâmbovița… Așa să ne ajute Dumnezeu… Nu doriți să ne faceți o vizită la Chișinău să vă convingeți de realitățile de aici? Acum sau la primăvară!
VȘ (marți, 24 brumar 2015)
Răspunsul meu:
Aveți dreptate: ne-au năpădit toți prădătorii cu pixuri, telefoane, conturi în bănci și… „corectitudine politică”!…
Îmi place optimismul dv. referitor la unire! Să vedem însă ce zic megainteresele din zonă!…
Mulțumesc de invitație! Am să vin la Chișinău într-una din vacanțele mele – sănătoși să fim!
Cu urări de bine,
Mihai Floarea
Cotul Donului 1942 – 79 de ani
Să nu-i uităm pe eroii noștri!
În vara lui 1942 douăzeci și șase de divizii românești au luat parte la cucerirea Crimeii împreună cu aliații germani, unguri și italieni – era prețul cerut de Hitler pentru reîntregirea țării. Toamna, conform strategiei germane, trupele române ajunse pe malul Donului și la Stalingrad au primit ordin să-și facă bordeie pentru iernat. Permanent hărțuiți de inamicul sprijinit de SUA cu tancuri T-34, camioane „Dodge“ cu cîte șase roți motrice în benele cărora erau montate tunuri antiaeriene și studebakere pentru drumuri desfundate, românii au avut de luptat suplimentar cu frigul năprasnic și, din vina aliaților germani care nu și-au îndeplinit obligațiile de aprovizionare asumate, cu lipsa de echipament călduros, de alimente și de muniție. Cum prevăzuse dar nu fusese luat în seamă generalul de armată Dumitrescu, breșa Don-Stalingrad a produs un fund de sac în care a nimerit Armata 3 română. Între 19 brumar 1942 și 8 gerar 1943 peste 155000 de români au pierit eroic. Pe lîngă lipsurile enumerate, așa cum a precizat un veteran creștin, dr. Iosif Niculescu, un lanț de trădări au pecetluit tragedia.
„Nimic nu-i întîmplător; totul e proniator“ – ne spunea adeseori părintele Constantin Galeriu în predicile sale duminicale de la Biserica Sfîntul Silvestru. Iată cum m-am familiarizat prin vrerea divină cu grozava problematică.
Un prim mesager a fost Vasile Valușescu, locotenent de intendență scăpat nevătămat din încleștarea pe viață și pe moarte de la Cotulul Donului prin voia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunilor Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare. Vasile Valușescu m-a onorat cu prietenia sa intermediată prin 1980-1981 de profesorul meu diriginte Enache Nedela, devenit pentru mine, cel lipsit de prezența tatălui biologic, și părinte spiritual. După ce se întorsese de pe front, îmi spunea septuagenarul meu prieten, țărănist ca orientare politică, devenise partizan în Munții Mehedinți, fusese capturat de securiști și apoi îngroșase rîndurile deținuților politic, fiind grațiat în 1964. În lungile discuții purtate în parcul din preajma locuinței sale situate în zona Circului din capitală, unde ieșeam special, fiindcă în casă erau instalate microfoane ale securității, după obiceiul epocii, Vasile Valușescu îmi relata episoade din teribila retragere de sub gloanțele inamicilor. N-am avut inspirația înregistrării acelor convorbiri; am rămas însă cu sentimente adînci de compasiune nemărginită și de admirație particulară ce s-a generalizat, cu timpul, spre a cuprinde generația de eroi din care a făcut parte. Rezum în cîteva fraze relatările sale: ca absolvent al Academei Comerciale (actualmente de științe economice) fiind pe front locotenent de intendență, la dezastrul militar produs cu începere din 19 brumar 1942 s-a repliat împreună cu o parte din compania sa decimată încropind un pluton căruia i s-au mai adăugat pe lungul drum al repatrierii cîțiva fugari în retragere. Indescriptibilele privațiuni (foame, frig etc.) le-a îndurat animat de o credință statornică, pe care o dobîndise din mediul natal – satul Prigor – și care l-a făcut să vadă critic „binefacerile“ aduse mujicilor de rînd de Stalin și ai lui. A întîlnit oameni simpli, pe care s-a putut bizui, dar și ticăloși, pe care i-a înfruntat cu succes, alături de camarazii săi. A vrut Dumnezeu și Sfîntul Vasile cel Mare să scape teafăr după luni de grozave lipsuri și să-și regăsească satul, unde puținii locuitori rămași erau dezorientați, aproape dispuși a vedea în armata roșie pe eliberatori. I-a informat asupra realităților bolșevismului precum făcuse în alte împrejurări Panait Istrati în celebra sa carte Spovedanie pentru învinși. Ca om de acțiune, s-a angajat în lupta anticomunistă ca partizan, fiind însă capturat și întemnițat și suferind tot calvarul despre care depun înfricoșătoare mărturie cărțile de memorialistică apărute după 1990. A fost grațiat în 1964, odată cu ceilalți deținuți politic și pus a semna o declarație că nu va comunica nimănui prin ce-a trecut – mie, care-l cunoscusem, așa cum am precizat deja, prin anii 1980-1981 nu mi-a mărturisit chinurile din infernul carceral decît după 1990.
Peste ani, cunoscînd personal pe un alt martor al tragicelor evenimente din 1942-1943, anume pe dr. Iosif Niculescu în cadrul întîlnirilor organizate de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, am retrăit momentele de cumpănă relatate de prietenul Vasile Valușescu. Nonagenarul medic Iosif Niculescu, mărunțel (avea circa 1,60 m), mustăcios și cu un glas baritonal-confesiv, aflat din acest punct de vedere în contrast cu fostul locotenent de intendență (de 1,75 m, mereu bărbierit, cu voce de tenor și o dicție de orator versat) ne-a relatat cele petrecute în stepa rusă din perspectiva medicului militar, realizînd în 2011, cu ajutorul fundației, DVD-ul „Eroism și jertfă pe frontul de Est“. Redau cuvintele sale înscrise pe copertă: „2000 de inși am păzit 20 de kilometri de țărm, cu o pușcă la doi oameni… pe frigul ăla. Cum rezistau săracii?… Le scoteam cizmele cu carne cu tot! Dar au stat în tranșee de piatră, au săpat tranșee de-alea de piatră, domnule! Și-au făcut datoria cu ce au putut. N-au fugit!“ Merită vizionat, poate cu alt prilej, acest document video.
În 2014 am primit de la prietenul din Chișinău Vasile Șoimaru cartea Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (ediția a doua, revăzută și completată, Chișinău, Balacron SRL, 2013), dedicată tocmai acestui capitol negru al istoriei României. Am scris despre ea articolul Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! publicat în „Revista de lingvistică și cultură românească“. Vasile Șoimaru, alături de Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur sînt autorii volumului, din care reiau fragmentar apelul părintelui Viorel Cojocaru, care l-a însoțit pe Vasile Șoimaru într-una dintre cele șase călătorii făcute de el la Cotul Donului: „Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România“ (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).
Inspirat de acest vibrant apel, am compus în 2014 o petiție on line pentru sensibilizarea conaționalilor noștri, care, din păcate, pînă în prezent a adunat cu puțin peste o sută de semnături – oare contemporanii mei își refuză dreptul la memorie? Apelul l-am reluat zilele trecute pe pagina mea de faceebook, am rugat pe prietenul care elaborează site-ul „Atelierul de adevăruri“ să-l răspîndească și, grație unuia dintre adresanții mei de e-mail, am avut un ecou emoționant din partea publicației „Magazin critic“, care probează exemplar angajamentul de a „oferi o voce celor care nu sunt luați în seamă“ (https://www.magazincritic.ro/2021/11/19/data-de-19-noiembrie-comemorata-de-intreaga-romanime/).
În fine, prin 2018, același neobosit prieten patriot Vasile Șoimaru mi-a adus de la Chișinău în tolba lui mereu încărcată de cărți romanul lui Ion Iachim Ninge aspru la Cotul Donului. Citirea acestei răscolitoare narațiuni mi-a determinat scrierea articolului Ion Iachim despre Donul deloc liniștit publicat în revista noastră (https://limbaromana.org/revista/ion-iachim-despre-donul-deloc-linistit-1942-1943/). Unul dintre personaje este ostașul Evdochim Vărzărescu – alter ego-ul tatălui prozatorului. Un altul e Petre Dumitrescu, general de armată, comandantul Armatei 3 române înfrînte la Cotul Donului. Reproduc din roman părerea avizată a acestuia despre situația nenorocită de acum 79 de ani: „Poate ar fost cum ar fi fost, dacă se forma un nou grup de armate «Don» sub comanda nemijlocită a Mareșalului Antonescu. Numai că Hitler a hotărît să ia sceptrul de comandant suprem odată cu asediul Stalingradului. Dacă ar fi condus Mareșalul operațiile, soldații și ofițerii ar fi fost mai siguri de sine, li s-ar fi întărit voința. Prezența lui Antonescu ar fi dus la înzestrarea mai eficientă a Armatei Române… Comandanții români se temeau de el ca și luptătorii ruși. Dar n-a fost să fie. El nu era responsabil de desfășurarea operațiilor, el putea să ceară de la Hitler, de la Hauffe, de la oricare comandant german, dar să ceară, nu să comande. Dacă grupul de armate «Don» ar fi fost comandat de Antonescu, poate și italienii ar fi luptat mai cu inimă. Deși referitor la capacitatea de luptă a soldaților italieni orice iluzie este de prisos“ (cf. pp. 68-69). Iată cam ce gîndea mareșalul, din perspectiva prozatorului: „I-am spus lui Hitler, încă înainte de ofensiva rusească de pe Don și de la Stalingrad, i-am spus deschis să găsească o soluție politică. N-are instinct, n-are premoniție. De vreme ce nu poți cîștiga războiul, trebuie să faci pace. I-am zis cu cuvintele lui Hauff, scriitor german, pe care le citisem în copilărie, în traducere franceză, i-am zis că părțile se împacă mîncînd plăcinta păcii. Nici n-a vrut să audă. Führerul e un diletant în arta militară, fără pic de instinct militar. A avut, fără doar și poate, o armată excepțională, pe care a îngropat-o cu ordinele sale nechibzuite… Eroarea decisivă a lui Hitler a fost cînd a desfăcut oștirea: grupul de armate B, sub conducerea lui Bock, să cucerească Stalingradul, și grupul de armate A, condus de List, trimis în Caucaz… Dar Stalin ar fi dispus acum să facă pace? Pacea… Să presupunem că planeta este acoperită în întregime de state mici și mijlocii. State independente, caracterizate de mîndrie civică, dar nu de vanitate națională și poftă de pămînturi străine, să presupunem că aceste țări au miliții pur defensive… atunci lumea, ipso facto, ar fi pașnică…“. (v. pp. 139-140). În fine, mai reproduc din carte un fragment ce-ar putea reprezenta vocea conștiinței mareșalului: „Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești de cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante…“ (v. p. 180).
Anul acesta, unul dintre cei mai buni și de ispravă prieteni de pînă acum mi-a adus albumul Istoria trăită. Veterani ialomițeni la Centenar, semnat de Florin Floreanu – inițiativă rarisimă în peisajul editorial românesc crîncen afectat de pecinginea „corectitudinii politice“. Reproduc fără comentarii dintre mărturiile consemnate de jurnalista Clementina Tudor: La Tătarca am intrat în ofensivă și am ocupat poziția 29. Restul au murit. La jumătatea lui ianuarie 1943, la Ozereika, a venit pe noi un polei că parcă eram în ghips. Armele nu mai funcționau. Am urinat pe pușca mitralieră ca să pot trage cu ea (Iordache N. Bucur, sublocotenent (retragere), Ion Roată, 99 de ani la data convorbirii, cf. p. 77); Două ierni am dormit în zăpadă, una în Rusia și alta în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în fiecare dimineață la ora 5 dădeam atacul. Îi atacam pe nemți. Rușii nu plecau la atac pînă nu le aduceau cafeaua și lada cu spirt alb. Aveau rație: doi la sticlă (Stoica I. Constantin, sublocotenent (retragere), Marsilieni, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 87); La Cotul Donului un proiectil a căut pe adăpostul nostru. Eram cu căpitanul și cu doi ostași. Am fost singurul care a scăpat (Stănilă R. Ion, sublocotenent (retragere), Munteni Buzău, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 93); Am plecat din Galați și am debarcat la Bartolomeu în Rusia. Am primit ordin să luptăm pînă la ultimul cartuș. La Cotul Donului la cota 223 am căzut prizonier la ruși. Mulți au murit acolo (p. 95); Ne-a luat cu un an înainte pe front. Am plecat cu nemții în Rusia. La Stalingrad nu știai încotro să o mai apuci. Era[u] numai fum și țipete. Nu știai încotro să te duci. România există azi prin vărsare de sînge (Neacșa Gh. Marin, sublocotenent (retragere), Moldoveni, 95 de ani la data convorbirii, cf. p. 99); Ne-am făcut datoria. Datoria față de țară și de poporul român. Dumnezeu ne-a ajutat (Chiroianu I. Gheorghe, sublocotenent (retragere), Movilița, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 101); Ne-au luat în armată mai devreme pentru că pe cei luați în 1942 i-au omorît la Cotul Donului. N-au mai avut oameni și atunci ne-au băgat pe noi. Am dat două avioane jos la Podul Iloaiei. Am fost cel mai bun ochitor din divizie. M-au luat prizonier la Podul Iloaiei, am lucrat în minele de fier. Se terminase războiul și ei nu ne dedeau drumul acasă (Staicu T. Ion, sublocotenent (retragere), Rădulești, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 105); Din Lăcusteni am plecat cinci inși pe front. Am fost singurul care m-am întors acasă. N-a fost bine că a fost război. E bine să fie liniște și pace (Șerban G. Niculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 111); Am cărat morți în spinare și îi băgam în șanțuri ca să nu-i calce tancurile. Îi încărcau în căruțe ca pe lemne. Am tras multe. În Rusia, la marginea unui oraș, într-o pădure, am văzut soldați români trași în țeapă. Era o măcelărie. Noi îi luam prizonieri, nu-i împușcam, nu-i omoram. Dar ei erau Armata Roșie (Tătărușanu D. Neculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 114); Am venit pe jos din Cehoslovacia. Drept recompensă, rușii ne-au spus să venim pe jos. Trenurile le trebuiau lor pentru captura de război (Ungureanu C. Sterian, sublocotenent (retragere), Traian, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 126); Omul trebuie să fie patriot. Trebuie să fim trup și suflet pentru țară. Să știm de unde am plecat și ce am făcut în viață. Să fim demni. Aici ne-am născut, aici vrem să trăim (Condruț Ion, sublocotenent (retragere), Urziceni, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 130)…
Pentru cititorii acestui text cu rol preponderent comemorativ, îndeosebi pentru cei tineri, foarte mulți educați fără a fi și instruiți (nu din vina lor, firește!), pe lîngă lecția de viață pe care le-a oferit-o nonagenarul Condruț Ion, mai am de argumentat că datoria profesională împlinită în credință și deplină onestitate poate ridica ființa pe piedestalul eroismului mai ales în situațiile-limită.
Un exemplu de conduită preoțească ne oferă vrednicul de pomenire dr. Iosif Niculescu (a trecut la cele veșnice la 98 de ani), căruia deja i-am schițat portretul. În urma atacului declanșat la 19 noiembrie 1942 „zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe [pe] care le aruncau ca pe mere asurpa liniilor noastre. A fost un măcel namaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai tîrziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, pînă nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!» N-a vrut să plece pînă nu și-a făcut datoria (Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, p. 45). Preotul argeșean, ne spunea medicul veteran de război, a rămas în prizonierat opt ani și a fost repatriat, din mila Cerească, reîntîlnindu-și consătenii și o parte dintre supraviețuitorii acelor grozăvii.
Al doilea exemplu de eroism, de această dată din rîndul militarilor, este dat de același mărturisitor: „Rușii au pătruns mai ușor decît și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-a mișcat de acolo, și au murit pînă la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante“ (idem).
Lecția de patriotism pe care, peste decenii, ne-o oferă înaintașii consider că trebuie temeinic însușită.
Fie ca Dumnezeu să-i așeze în rîndul drepților și pe militarii români jertfiți pentru întregirea țării în 1942-1943!
București, 19 brumar 2021
Mihai Floarea
Comemorarea celor căzuți la Cotul Donului în 1942
Comemorarea celor căzuți la Cotul Donului în 1942 făptuită începînd cu 2015 în această Biserică prin bunăvoința pr. paroh tinde a deveni tradițională.
O parte dintre dv. cunoașteți deja contextul istoric al tragediei de acum 83 de ani soldată cu circa 150000 de români trimiși în frunte cu icoana Sfîntului Ioan Botezătorul să-și îndeplinească datoria față de țară nu ca mercenari, ca acei militari din zilele noastre luptînd pentru cauzele altora, ci în calitate de aliați sub jurămînt militar, alături de trupele trimise de Germania, Ungaria și Italia pe Frontul de Est. La cifra menționată trebuie adăugate și cele cîteva zeci de mii de soldați recrutați de către țara vecină de la vest, care apelase, desigur, tot români din Transilvania. Spre deosebire de mercenarii actuali care sînt foarte bine dotați material și dispun de logistică modernă, primesc salarii substanțiale, medalii și onoruri, militarii de acum opt decenii au pierit înfometați, îmbrăcați în uniforme de vară și expuși „generalului iarnă“ din stepele rusești, cu muniția epuizată, așa cum au dat mărturie puținii supraviețuitori. Unul dintre ei a fost doctorul Iosif Niculescu, pe care îl vom putea auzi în filmul realizat de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“ (numele i-a rămas astfel, deși între timp protectorul a fost canonizat sub numele Sfîntul Arsenie de la Prislop). Este vorba despre răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat în 2010, cu concursul extraordinar al medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu (Dumitrescu i-a fost numele inițial), născut la 27 septembrie 1914 și a trecut la cele veșnice în 2 ianuarie 2013 (v. fotografia din dreapta, datînd din 2010).
M-am ocupat de această cutremurătoare jertfă românească din cel de-al doilea război mondial documentîndu-mă și scriind patru articole publicate în „Revista de lingvistică și cultură românească“ începînd cu numărul 1 din 2014, anume Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie! Volumul pe care m-am bazat fusese reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 și îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur, adunînd însă și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini. Prin fotografia reluată și pe coperta întîi, multe dintre aceste instantanee vădesc harul artistic al neobositului prieten patriot Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc.
Al doilea articol al meu apărut în nr. 17 / 2018 al publicației este intitulat Ion Iachim despre Donul deloc liniștit (1942-1943). Cartea e împlinirea unei duble datorii morale a autorului. Pe lîngă aceea înalt-patriotică față de neam și țară, există una biografică: Ion Iachim este fiul unuia dintre supraviețuitorii eroi ai luptelor de la Cotul Donului, după cum mărtuisește în Capitolul XXIX: Am dat mîna cu Mareșalul, cu mottoul: Trecutul este cu mult mai patetic decît prezentul: […] Am trăit acești ani fără niciun fel de relief exterior […] Am trecut printr-o grea perioadă. Și cu hibe de sănătate. Și cu alte nevoi. Inclusiv ceea ce se numește criză de creație […], care, de fapt, în cazul meu, înseamnă îndoială responsabilă de a așterne pe hîrtie gîndurile mele […] Zic că am avut destule îndoieli. / Dar în același timp îmi ziceam: dacă nu eu, feciorul lui Evdochim Iachim (în roman Evdochim Vărzărescu), atunci cine? (cf. p. 228). Am reluat din carte un pasaj referitor la situația de pe front: Le-ar mai trebui [soldaților], pe lîngă bundițe, niște marmite cu hrană caldă și niște proiectile anticar. Celor care au rămas vii și se retrag luptînd. Cu două-trei țevi de culevrină nu faci mare treabă. Proiectilele lor nu pot străpunge tancurile grele rusești de cincizeci și două de tone. Iată, niște lansatoare de mine, Nebelwerfer, cu șase țevi, pe care și nemții și rușii le-au poreclit „vaniușa“, le-ar prinde bine. Căci este o nechibzuință totală să arunci pedestrimea, am vrut să zic infanteria, s-o arunci în foc înainte de a fi strîns pumnul artileriei… Aici, în țară, războiul li se pare unora o serie captivantă de aventuri idilice… pătăranii cu fapte eroice, ACOLO, în tranșeele înghețate, între păduchi și spaime, se vede fața adevărată a bătăliei. Departe de chefuri și isprăvi galante… Conștiința universală iluminează în acest dialog literar conștiința mareșalului-de-hîrtie. Mareșalul își amintește că de înzestrarea trupelor românești se făceau responsabili nemții, care s-au angajat să le trimită ostașilor români și armament, și hrană, și furaj pentru cai […] Hitler mi-a promis că va echipa și armatele române… Realitatea a fost alta – comentez eu – iar ISTORIA a consemnat-o deja, căci ea nu uită nimic, chiar dacă oamenii care o (re)scriu ascultă adeseori de comandamente politice străine adevărului, anume un angajament încălcat față de aliații săi desconsiderați: „O trădare în plus“, parcă-l aud și acum pe veteranul Iosif Niculescu în convorbirea cu Vasile Șoimaru (foto jos).
Am primit în 2022 volumul Istoria trăită. Veterani ialomițeni la Centenar, semnat de Florin Floreanu – inițiativă rarisimă în peisajul editorial românesc crîncen afectat de pecinginea „corectitudinii politice“. Reproduc fără comentarii dintre mărturiile consemnate de jurnalista Clementina Tudor: La Tătarca am intrat în ofensivă și am ocupat poziția 29. Restul au murit. La jumătatea lui ianuarie 1943, la Ozereika, a venit pe noi un polei că parcă eram în ghips. Armele nu mai funcționau. Am urinat pe pușca mitralieră ca să pot trage cu ea (Iordache N. Bucur, sublocotenent (retragere), Ion Roată, 99 de ani la data convorbirii, cf. p. 77); Două ierni am dormit în zăpadă, una în Rusia și alta în Cehoslovacia, în Munții Tatra, în fiecare dimineață la ora 5 dădeam atacul. Îi atacam pe nemți. Rușii nu plecau la atac pînă nu le aduceau cafeaua și lada cu spirt alb. Aveau rație: doi la sticlă (Stoica I. Constantin, sublocotenent (retragere), Marsilieni, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 87); La Cotul Donului un proiectil a căzut pe adăpostul nostru. Eram cu căpitanul și cu doi ostași. Am fost singurul care a scăpat (Stănilă R. Ion, sublocotenent (retragere), Munteni Buzău, 98 de ani la data convorbirii, cf. p. 93); Am plecat din Galați și am debarcat la Bartolomeu în Rusia. Am primit ordin să luptăm pînă la ultimul cartuș. La Cotul Donului la cota 223 am căzut prizonier la ruși. Mulți au murit acolo (p. 95); Ne-a luat cu un an înainte pe front. Am plecat cu nemții în Rusia. La Stalingrad nu știai încotro să o mai apuci. Era[u] numai fum și țipete. Nu știai încotro să te duci. România există azi prin vărsare de sînge (Neacșa Gh. Marin, sublocotenent (retragere), Moldoveni, 95 de ani la data convorbirii, cf. p. 99); Ne-am făcut datoria. Datoria față de țară și de poporul român. Dumnezeu ne-a ajutat (Chiroianu I. Gheorghe, sublocotenent (retragere), Movilița, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 101); Ne-au luat în armată mai devreme pentru că pe cei luați în 1942 i-au omorît la Cotul Donului. N-au mai avut oameni și atunci ne-au băgat pe noi. Am dat două avioane jos la Podul Iloaiei. Am fost cel mai bun ochitor din divizie. M-au luat prizonier la Podul Iloaiei, am lucrat în minele de fier. Se terminase războiul și ei nu ne dedeau drumul acasă (Staicu T. Ion, sublocotenent (retragere), Rădulești, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 105); Din Lăcusteni am plecat cinci inși pe front. Am fost singurul care m-am întors acasă. N-a fost bine că a fost război. E bine să fie liniște și pace (Șerban G. Niculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 111); Am cărat morți în spinare și îi băgam în șanțuri ca să nu-i calce tancurile. Îi încărcau în căruțe ca pe lemne. Am tras multe. În Rusia, la marginea unui oraș, într-o pădure, am văzut soldați români trași în țeapă. Era o măcelărie. Noi îi luam prizonieri, nu-i împușcam, nu-i omoram. Dar ei erau Armata Roșie (Tătărușanu D. Neculai, sublocotenent (retragere), Slobozia, 97 de ani la data convorbirii, cf. p. 114); Am venit pe jos din Cehoslovacia. Drept recompensă, rușii ne-au spus să venim pe jos. Trenurile le trebuiau lor pentru captura de război (Ungureanu C. Sterian, sublocotenent (retragere), Traian, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 126); Omul trebuie să fie patriot. Trebuie să fim trup și suflet pentru țară. Să știm de unde am plecat și ce am făcut în viață. Să fim demni. Aici ne-am născut, aici vrem să trăim (Condruț Ion, sublocotenent (retragere), Urziceni, 96 de ani la data convorbirii, cf. p. 130)…
Pe lîngă această ultimă lecție de viață pe care ne-o oferă nonagenarul Condruț Ion, mai am de argumentat că datoria profesională împlinită în credință și deplină onestitate poate ridica ființa pe piedestalul eroismului mai ales în situațiile-limită.
Un exemplu de conduită preoțească ne oferă vrednicul de pomenire dr. Iosif Niculescu (a trecut la cele veșnice la 98 de ani). În urma atacului declanșat la 19 noiembrie 1942 „zburau avioanele, că vedeam coșuri întregi cu bombe [pe] care le aruncau ca pe mere asupra liniilor noastre. A fost un măcel nemaipomenit. Văd și acuma o groapă imensă în care mai tîrziu au fost aruncați soldații noștri morți cu sutele. Gromki se numea acea localitate. Groapa s-a făcut în spatele bisericii satului care era mare ca o catedrală, bineînțeles era cu geamurile sparte, ușile rupte, pereții murdari, era batjocorită. Bietul preot al regimentului, părintele Popescu de la Ștefănești de Argeș, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut să plece, săracul, pînă nu le-a făcut morților toate rugăciunile. Noi i-am zis: «Hai, părinte, că te iau rușii prizonier!» N-a vrut să plece pînă nu și-a făcut datoria (Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare, p. 45). Preotul argeșean, ne spunea medicul veteran de război, a rămas în prizonierat opt ani și a fost repatriat, din mila Cerească, reîntîlnindu-și consătenii și o parte dintre supraviețuitorii acelor grozăvii.
Al doilea exemplu de eroism, de această dată din rîndul militarilor, este dat de același mărturisitor: „Rușii au pătruns mai ușor decît și-au închipuit, s-au organizat linii de apărare dar au înaintat și s-au oprit mai la sud, în dreptul unei localități, care se numea Cernicevskaia, unde era un aerodrom german. Acest aerodrom german era păzit de un batalion românesc, în frunte cu un căpitan pe nume Duțoiu, care nu s-a mișcat de acolo, și au murit pînă la unul și așa au putut nemții să-și ia toate avioanele și să le evacueze fără nicio pierdere. Acest căpitan acolo a și murit. Gestul său de mare vitejie a fost recunoscut de Hitler care l-a decorat postmortem cu ordinul Crucea de Fier cu briliante“ (idem).
Poate că e necesară o mărturisire despre cum m-am familiarizat prin vrerea divină cu grozava problematică.
Un prim mesager a fost Vasile Valușescu, locotenent de intendență scăpat nevătămat din încleștarea pe viață și pe moarte de la Cotulul Donului prin voia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos și a rugăciunilor Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare. Vasile Valușescu m-a onorat cu prietenia sa intermediată prin 1980-1981 de profesorul meu diriginte Enache Nedela – părintele meu spiritual. După ce se întorsese de pe front, îmi spunea pe-atunci septuagenarul meu prieten, țărănist ca orientare politică, devenise partizan în Munții Mehedinți, fusese capturat de securiști și apoi îngroșase rîndurile deținuților politic, fiind grațiat în 1964. În lungile discuții purtate în parcul din preajma locuinței sale situate în zona Circului din capitală, unde ieșeam special, fiindcă în casă erau instalate microfoane ale securității, după obiceiul epocii, Vasile Valușescu îmi relata episoade din teribila retragere de sub gloanțele inamicilor. N-am avut inspirația înregistrării acelor convorbiri; am rămas însă cu sentimente adînci de compasiune nemărginită și de admirație particulară ce s-a generalizat, cu timpul, spre a cuprinde generația de eroi din care a făcut parte. Rezum în cîteva fraze relatările sale: ca absolvent al Academei Comerciale (actualmente de științe economice) fiind pe front locotenent de intendență, la dezastrul militar produs cu începere din 19 brumar 1942 s-a repliat împreună cu o parte din compania sa decimată, încropind un pluton căruia i s-au mai adăugat pe lungul drum al repatrierii cîțiva fugari în retragere. Indescriptibilele privațiuni (foame, frig etc.) le-a îndurat animat de o credință statornică, pe care o dobîndise din mediul natal – satul Prigor – și care l-a făcut să vadă critic „binefacerile“ aduse mujicilor de rînd de Stalin și ai lui. A întîlnit oameni simpli, pe care s-a putut bizui, dar și ticăloși, pe care i-a înfruntat cu succes, alături de camarazii săi. Desigur că au vrut Dumnezeu și Sfîntul Vasile cel Mare, ocrotitorul său, să scape teafăr după luni de grozave lipsuri și să-și regăsească satul, unde puținii locuitori rămași erau dezorientați, aproape dispuși a vedea în armata roșie pe eliberatori. I-a informat asupra realităților bolșevismului precum făcuse în alte împrejurări Panait Istrati în celebra sa carte Spovedanie pentru învinși. Ca om de acțiune, s-a angajat în lupta anticomunistă ca partizan, fiind însă capturat și întemnițat și suferind tot calvarul despre care depun înfricoșătoare mărturie cărțile de memorialistică apărute după 1990. A fost grațiat în 1964, odată cu ceilalți deținuți politic și pus a semna o declarație că nu va comunica nimănui prin ce-a trecut – mie, care îl cunoscusem, așa cum am precizat deja, prin anii 1980-1981 nu mi-a mărturisit chinurile din infernul carceral decît după 1990.
Peste ani, cunoscînd personal pe un alt martor al tragicelor evenimente din 1942-1943, anume pe dr. Iosif Niculescu în cadrul întîlnirilor organizate de Fundația Creștină „Părintele Arsenie Boca“, am retrăit momentele de cumpănă relatate de prietenul Vasile Valușescu. Nonagenarul medic Iosif Niculescu, mărunțel (avea circa 1,60 m), mustăcios și cu un glas baritonal-confesiv, aflat din acest punct de vedere în contrast cu fostul locotenent de intendență (de 1,75 m, mereu bărbierit, cu voce de tenor și o dicție de orator versat) ne-a relatat cele petrecute în stepa rusă din perspectiva medicului militar. Pe el îl veți putea asculta în filmul Eroism și jertfă pe frontul de Est. Redau în încheiere cuvintele sale înscrise pe coperta CD-ului: 2000 de inși am păzit 20 de kilometri de țărm, cu o pușcă la doi oameni… pe frigul ăla. Cum rezistau săracii?… Le scoteam cizmele cu carne cu tot! Dar au stat în tranșee de piatră, au săpat tranșee de-alea de piatră, domnule! Și-au făcut datoria cu ce au putut. N-au fugit!
(Foto stînga: Icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941. „Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).
Lecția de patriotism pe care, peste decenii, ne-o oferă înaintașii consider că trebuie temeinic însușită.
Fie ca Dumnezeu să-i așeze în rîndul drepților și pe militarii români jertfiți pentru întregirea țării în 1942-1943!
București, 19 brumar 2025
Mihai Floarea
De ce îi comemorăm pe cei căzuți la Cotul Donului?
Există o zi de pomenire a Eroilor, există slujbele tradiționale de pomenire a celor adormiți – Moșii cum sînt denumite popular – există slujbele ținute, de regulă, sîmbăta; de ce-ar mai fi nevoie de încă o comemorare? Încerc un răspuns la această întrebare în cele ce urmează.
În general, comemorările constituie o luptă împotriva uitării și, adeseori, împotriva nerecunoștinței. ȚARA e însă făcută istoricește din tot ce a fost, tot ce este și mai ales din tot ce va fi. Nu putem ignora niciuna dintre aceste componente local-temporale fără a ne pierde rostul, fără a ne trezi cu Adevărul scăpat printre degete ca praful mincinos al clipei netrăite – acel nimic „corect politic“ spre care ne îndeamnă, „pentru a fi fericiți“, pseudoelitele globaliste zorite să-și atingă obiectivele din „agenda 30“.
Fără de rădăcini trăiesc astăzi milioane de frați și surori de-ai noștri care au crezut în adevărul exprimat de străvechea expresie ubi bene, ibi patria. Așa cum incalculabil de întinse păduri dezrădăcinate ne-au părăsit țara în iureșul groaznic al lipsei de sens, al lipsei de măsură, al lipsei de dragoste de țară instaurat la noi după 1990, milioane de români cu putere de muncă au fost nevoiți, au fost încurajați să renunțe la statutul de popor și să devină o populație oarecare, la cheremul patronilor de aiurea – biete slugi la feluriți stăpîni (ce-i drept, mult mai bine plătite decît în țară).
Ei bine, în aceste circumstanțe, comemorări ca aceasta, a celor căzuți la Cotul Donului, sînt menite să ne amintească trecutul care conținea conceptul de popor gata de sacrificiu pentru glia străbună. Cei peste 150000 de viteji căzuți începînd din 19 brumar 1942 în stepa calmucă de la Cotul Donului-Cotul Domnului (potrivire genială cum s-a putut auzi din gura femeilor rămase în bătăturile părăsite de soți, frați, iubiți, prieteni, cunoscuți, părinți pentru a fi la datorie ostășească!) ne strigă din Cer: să ne unim rugile, români!
Astfel, trecutul cu poporul său cu tot vine tăvălug peste prezentul nostru nevrednic, cel cu o populație dezbinată, debusolată, risipită, spre luarea-aminte a celor care mai sîntem astăzi în viață, nemorți sufletește nutrind nădejdea reîntregirii-trezirii românimii ca popor menit să redevină neam ales iubit de Dumnezeu.
Avem încă nevoie de lecția de la Cotul Donului pentru a nu uita cum am fost trădați de aliați spre a fi zdrobiți de neprieteni.
19 brumar 2026
Mihai Floarea
Adenda
Despre Vasile Șoimaru
Economist, conferențiar universitar, publicist, maestru fotograf. Născut la 30 aprilie 1949, în com. Cornova, fostul ținut al Orheiului (azi, raionul Ungheni), în familia de gospodari Șoimaru Alexei și Nina (n. Roșca). Licențiat al Facultății de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chișinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanțe și Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susținînd, în 1978, teza de doctor în economie „Prognozarea productivității muncii în industria RSSM“. În anii 1971-1973 este asistent la Catedra de economia muncii de la Politehnica din Chișinău. Între 1977 și 1990 a lucrat la Facultatea de Economie a Universității de Stat din Moldova: lector, lector superior, conferențiar universitar (din 1982), prodecan. În 1991-1994 este vicerector al nou-fondatei Academii de Studii Economice din Moldova (ASEM), ctitorită de prof. univ. dr. Paul Bran de la ASE București. În iulie 1994, în timpul guvernării agrarienilor, în urma unui proces politic, P. Bran și V. Șoimaru au fost destituiți. Este consultant la grupul parlamentar de opoziție BȚI – Blocul țăranilor și intelectualilor (1995-1998). În anii 1998-2001 este președinte al Asociației Economiștilor din Moldova. Din 2002, revine la ASEM, în funcția de conf. univ. la Catedra de management social a Facultății Economie generală și Drept. De aproape 40 de ani este preocupat de domeniul științific legat de managementul productivității muncii, precum și de problemele dezvoltării regionale, publicînd patru cărți și circa 60 de articole și studii în domeniu; cursurile universitare elaborate fac parte din aceeași sferă de preocupări. De două ori a fost ales deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1994 și 1998-2001), în ambele mandate fiind vicepreședinte al Comisiei permanente pentru economie. A debutat cu articole tipărite în reviste de specialitate. Editorial, debutează cu monografia „Productivitatea muncii în industrie“ (1982, în lb. rusă), urmată de: „Prognozarea social-economică a dezvoltării regionale“ (Leningrad, 1987, în colab., în lb. rusă), „Productivitatea muncii și progresul tehnico-științific“ (1987, în lb. rusă) ș.a. În 1993 a publicat prima carte de specialitate în limba română: „Managementul afacerilor mici și mijlocii“ (în colab.). A întemeiat prima revistă economică în limba română din Basarabia postbelică, „Curierul economic“ (1999). În ultimele două decenii V. Șoimaru s-a manifestat și ca un apreciat publicist, scriind articole și studii inserate în numeroase ziare și reviste (inclusiv versiuni electronice) de la Chișinău, București, Cernăuți, Moscova, Toronto, Montreal, New York; din Germania, Franța, Ucraina, Kazahstan, Australia etc. Volumul de publicistică economică și social-politică „Căderea premierilor“ (1999) constituie, în opinia autorului, adevăratul său debut editorial. Inițiază, coordonează și realizează volumul monografic „Cornova“ (2000, colectiv de autori). Alt volum monografic, „Neamul Șoimăreștilor“ (coautor, dr. Al. Furtună), este un pios omagiu adus memoriei străbunilor din ultimele cinci secole. În 2004 editează albumul „Poeme în imagini“, iar în 2008 – albumul-monografie „Românii din jurul României în imagini“, cu un studiu introductiv și circa 850 de imagini, selectate din mii de lucrări efectuate, timp de cinci ani, în zece țări, pe trasee ce însumează peste 100.000 km. „Este o carte pentru veșnicie, pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile așa cum V. Șoimaru le-a înregistrat și pe care le lasă tuturor românilor. Unicitatea acestei lucrări este o realitate științifică“ (prof. univ. dr. Zamfira Mihail). În 2010 tipărește „Căderea comuniștilor: Enciclopedia minciunilor comuniste“, titlul și mesajul cărții purtînd o încărcătură profetică, deoarece în ea autorul a adunat articole publicistice și analize economice scrise anterior, și inserate, pînă la apariția în volum (anii 2008-2010), în ziarele „Timpul”, „Literatura și arta”, „Flacăra lui Adrian Păunescu” etc. La aniversarea de două decenii a instituției al cărei confondator este, V. Șoimaru elaborează (în colab. cu acad. Gr. Belostecinic, actualul rector) albumul „ASEM: 20 de ani de istorie în imagini”. O realizare deosebită a constituit-o editarea, în 2011, cînd tocmai se împlineau 80 de ani de la faimoasa cercetare monografică a lui D. Gusti în Basarabia, a unui solid volum: „Dimitrie Gusti și colaboratorii. Cornova 1931”, în care au fost adunate materiale ale istoricei expediții gustiene ce nu au putut fi editate nici la timpul respectiv, nici ulterior. Astfel, prin eforturile cercetătorilor V. Șoimaru, M. Diaconu și Z. Rostaș (ultimii doi de la București), s-a putut face un amplu gest de recuperare, concomitent oferindu-se o pildă demnă de urmat pentru alți monografiști. În noiembrie 2012, la aniversarea a 70-a a catastrofei militare de lângă Stalingrad, lansează cartea „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare” (inițiatorul proiectului, alcăt., coautor și imagini); în 2013 publică ediția a 2-a, revăzută și substanțial completată. De aproape 20 de ani, V. Șoimaru este autor, inițiator și coordonator de multiple proiecte editoriale, majoritatea cu imagini de-ale sale: M. Vulcănescu. „Litanii pentru trei stări: poezie, teatru, traduceri” (2004), N. Iorga. „Cugetări” (2005), “Născut în Cornova: omagiu lui Paul Mihail” (2006), V. Muravschi. „Atitudini în ani de restriște” (2009); Călin Turuta. „Mesaje durute: [eseuri și poezii]” (2012); S. Plămădeală. „Departe – aproape. 100 de poezii românești din Kazahstan” (2011); Al. Memei. „Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) și RSSM (1944-1947)” (2012). În 2013 a coordonat editarea a patru volume, inclusiv: Leonida Lari. „Se duce vara vieții…” [poezie, proză] și Gheorge Pârlea. „O punte peste Prut”: [eseuri, poezii, cugetări]; a sprijinit editarea (inclusiv prin imagini foto, referințe și o prefață) a șase cărți de publicistică ale lui C. Bobeică (1999-2013) etc. Cărțile lui V. Șoimaru sau cele editate cu contribuția sa au beneficiat de lansări și de recenzii elogioase atît la Chișinău, cît și la București, Iași, Alba Iulia, Sibiu, Piatra Neamț, Huși, Roman, Bîrlad, Ploiești etc., precum și la Cernăuți, în Cehia, Bulgaria, R. Macedonia, Serbia, Albania, Polonia. Albumul-monografie „Românii din jurul României în imagini“ a beneficiat de peste 150 de recenzii, 50 de lansări, precum și de ample prezentări TVR, Pro TV – București, Radio România Internațional, Radio Vocea Basarabiei etc. De mai bine de două decenii se manifestă și ca un maestru al artei fotografice, organizînd și numeroase expoziții foto: la Chișinău, Ungheni, Cernăuți, București, Alba Iulia, Fălticeni, Praga, Gyula (Ungaria), Uzdin (Voivodina – Serbia), Skopje (Macedonia) etc. Sute de creații fotografice de V. Șoimaru sunt reproduse în periodice și pe site-uri de la Chișinău, Cernăuți, București, alte orașe din România; din Bulgaria, Serbia, Franța, Germania, Canada, SUA etc. A organizat o serie de conferințe, colocvii și simpozioane comemorative sau omagiale, dedicate unor personalități marcante ale culturii, științei, economiei românești: D. Gusti, H. Stahl, O. Bădina, M. Vulcănescu, N. Iorga, Paul Mihail, T. Herseni, A. Golopenția, Sanda Golopenția-Eretescu, Zamfira Mihail, prof. univ. dr. Dinu Ursu (Odesa) ș.a. A făcut multe donații de carte și fotografii unor biblioteci (inclusiv Bibliotecii Naționale a R. Moldova, BM „B.P. Hasdeu”, Bibliotecii Academiei Române, bibliotecii din satul natal etc.). A fondat „biblioteci basarabene“ în comunele Drăgănești, jud. Neamț, și Miroslăvești, jud. Iași. Deține: Premii ale Salonului Internațional de carte din Chișinău (2003, 2008, 2013), Premiul „Gh. Bezviconi” – Pentru contribuții esențiale în domeniul genealogiei al Societății „Paul Gore“ (2004); Distincția de Excelență „Constantin Stere“ (jud. Prahova, 2006), Premiul de Excelență pentru editarea unei excepționale colecții de cărți românești, acordat de portalul www.voceabasarabiei.com (2007), Însemnul de Prețuire (2008) și Premiul cultural „Gheorghe Bulici“ pentru contribuția la păstrarea, afirmarea și promovarea valorilor cultural-spirituale și a identității neamului românesc ale Societății literar-artistice din Uzdin (Voivodina, Serbia, 2008, 2013), Medalia jubiliară „Centenarul Cursurilor de vară ale Universității Populare „N. Iorga“ (jud. Prahova, 2008); Premiul Ethos Românesc de la Radio Iași la Tîrgul Internațional de carte Iași-2008, Premiul special al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova pentru volumul „Românii din jurul României în imagini“ (2008), Diploma de merit și Premiul special pentru promovarea identității etnice, cultural-lingvistice și religioase românești a DRRP al Ministerului Afacerilor Externe al României, Diploma de recunoștință pentru contribuția deosebită la promovarea valorilor românești în lume și la dezvoltarea relațiilor dintre românii de pretutindeni, Diploma de onoare pentru sprijinul deosebit acordat Societății culturale române „Dacia“ din Kazahstan ș.a.. Laureat, în repetate rînduri, al publicațiilor „Literatura și arta“ și „Timpul”, la compartimentele știință, publicistică, artă fotografică. La 31 aug. 2013 Patriarhia Română i-a acordat Diploma de Onoare „Pentru promovarea limbii române, pentru merite deosebite în păstrarea credinței și promovarea culturii creștine“. În 1996, 2011, 2013 i s-au acordat ordinele „Meritul Civic“, Ordinul de Onoare, respectiv, Ordinul Republicii, pe care însă V. Șoimaru a refuzat să le primească, considerând că motivarea pentru înmînarea lor este neîntemeiată. Este cetățean de Onoare al comunelor Drăgănești (s. Șoimărești), jud. Neamț (2006); Miroslovești, jud. Iași (2009) și Cornova – Ungheni (2011). Membru de onoare al Comunității Academice „G. Bacovia“ din România (2008) și al Societății literar-artistice „Tibiscus“ din Voivodina, Serbia (2013). Membru al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova (din dec. 2011). V. Șoimaru are blog personal: https://www.romaniidinjurulromaniei.ro/blog
Despre Iosif Niculescu:
În iulie 1943 este mobilizat din nou şi trimis ca medic de batalion în Moldova, lîngă Tîrgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august este iniţial concentrat la Mizil şi apoi demobilizat considerîndu-se că şi-a făcut datoria faţă de ţară.
Se întoarce în Bucureşti, unde lucrează din nou la Spitalul Brâncovenesc ca medic secundar la clinica chirurgicală condusă de profesorul Iacobovici.
În anul 1947 îşi dă primariatul, fără să primească post şi are nişte realizări medicale deosebite:
– Efectuează prima operaţie pe cord deschis din România.
– Descoperă metoda de tratare a cancerului ganglionar (maladia Hodgkin) tratînd cu succes mai mulţi pacienţi, dar a fost forţat să renunţe la cercetări pentru că nu era membru de partid.
Faptul că nu a renunţat la credinţa în Dumnezeu, dar a refuzat categoric să devină membru de partid, îi vor marca puternic destinul profesional, fiind marginalizat şi hăituit de aserviţi ai regimului comunist.
În 1949, cînd avea deja doi copii, este trimis la spitalul Racoviţa din apropierea Piteştiului, unde lucrează pentru 30 de ani, găsindu-şi timp să citească literatură de specialitate în fiecare noapte, pentru a fi la curent cu toate noutăţile din domeniu. A fost obligat să lucreze în condiţii ingrate, cumpărînd din bani proprii chiar şi lucruri elementare necesare activităţii medicale, ca tifonul şi alcoolul medicinal. Pentru că nu a primit nici catgut, începe să crească viermi de mătase, cu ajutorul copiilor săi, pentru a putea folosi firele de mătase la coaserea pacienţilor în timpul operaţiilor.
În iarna 1953-1954 a fost lăsat fără lemne pentru spital, aşa că împreună cu doi oameni din sat a mers în pădure, unde a tăiat lemne pentru a putea încălzi cei 40 de bolnavi din spital.
Deşi şi-a manifestat dorinţa de a lucra în continuare, în 1979 este obligat de regimul comunist să iasă la pensie. După 1980 se întoarce în Bucureşti, unde începe să facă cercetare la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei şi al religiei, şi colaborează cu mai multe publicaţii şi posturi de radio.




Vasile Şoimaru – Economist, conferenţiar universitar şi publicist moldovean. Născut la 30 aprilie 1949, Cornova, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova, în familia gospodarilor Şoimaru Alexei şi Nina (n. Roşca). Licenţiat al Facultăţii de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chişinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanţe şi Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susţinând, în 1978, teza de doctor în economie... (