Și atunci îi vom spune mai multe, mult mai multe, că le merită pe toate… Dar astăzi, la aniversarea sa de 89 de ani de la naștere, nu mi-a mers să-i fac o surpriză, să trec Nistrul, acasă, la Mălăieștii din stânga fluviului, unde a avut grijă și a păstrat cu sfințenie și n-a vândut casa părintească, unde Maestrul se simte ca …acasă!!!

Astăzi, de Ziua lui de naștere, îi urez doar atât:

P

LA MULȚI ANI, BĂDIE, CU MULTĂ SĂNĂTATE ȘI NOROC!!!

Îi mulțumim Lui Dumnezeu că a dorit să fim contemporani și de același sânge, chiar dacă malurile Nistrului unde ne-am născut sunt diferite, și că a dat buni Români și Oameni buni, ca Dumneavoastră, și dincolo de Nistru, tot pe Pământul nostru drag!!!

Dar îți mai mulțumesc și pentru încrederea pe care ai avut-o acum niște ani, scriindu-mi o recomandare în Uniunea scriitorilor, după ce ai lecturat cartea mea, CĂDEREA PREMIERILOR, erecomandarea și lectura cărții fiind pe locul doi după alt mare prozator și patriot român din Transnistria, din Valea Hoțului, de lângă Balta și Ananiev, Alexei Marinat… Surpriza mea din această zi este o Cronică a Maestrului la CĂDEREA PREMIERILOR, pe care o atașez, scrisă și publicată cu 21 de ani în urmă… Despre care, bănuiesc, și Maestrul a uitat!!!

Am impresia că recenzia este scrisă mai bine decât …cartea mea, și-i de bună învățătură!!! Lectură plăcută tuturor!!!

Din istoria recentă a românilor basarabeni.

O Cronică de Vladimir Beșleaga la cartea subsemnatului, CĂDEREA PREMIERILOR, carte sugerată, redactată și prefațată de regretatul Vlad Pohilă, tipărită la sfârșitul Mileniului DOI, la Editura Prometeu, Chișinău-1999.

In pofida marilor dificultăţi pe care le întâmpină astăzi cartea, atât apariţia, cât şi desfacerea ei, acum, când s-a încheiat un deceniu de la destrămarea sistemului totalitar şi de la demararea interminabilei, se pare, tranziţii spre o societate democratică şi liberă, au văzut lumina tiparului câteva volume de o remarcabilă forţă analitică vizând procesele grele prin care trece Republica Moldova. Numesc printre ele, fără a intenţiona să stabilesc vreo ordine a valorii, culegerea de eseuri Godo Eliberatorul de Irina Nechit, care întreprinde o detailată şi fină trecere în revistă a involuţiei şi eforturile de a supravieţui a teatrelor de la noi; urmează excepţionala carte de eseuri şi recenzii la diverse plachete poetice Poezia de după poezie, semnată de primreprezentantul noii poezii Emilian Galaicu-Păun, tot el un erudit cunoscător al actului poetic şi subtil apreciator al acestuia; recent apărutul la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti volumul de articole, eseuri şi cronici literare Frica de diferenţă de Vitalie Ciobanu, redactor-şef al excelentei reviste lunare a tinerilor scriitori din R.M., scriitor de mare talent şi un intelectual şi om de cultură de cea mai înaltă probitate, adevărat miracol pentru un mediu atât de tulbure şi haotizat ca cel chişinăuian. Cele trei apariţii consemnate mai sus privesc fie unele aspecte ale vieţii cultural-literare, fie tristele şi tragicele mutaţii ce au loc în conştiinţa şi chiar subconştientul acestei părţi de popor românesc de la est de Prut, care, prin etern invocatele vitregii ale istoriei, dar şi graţie propriilor rătăciri şi abilelor manipulări la care este supus, în mod perfid, de către vremel­nicii săi politicieni şi diriguitori, este împinsă tot mai adânc în mizerie şi întuneric, spre o existenţă primitiv elementară a societăţilor preistorice… Anume în contextul acestor studii care se ocupă de partea de sus a lucrurilor la noi, domnul Vasile Şoimaru (Căderea premierilor, Chişinău, 1999), profesor şi doctor în economie, membru al primului de după 1990 şi a actualului Parlament din R.M., vine cu o carte prin care cu toată forţa sa de pătrundere în problemele atât de ocultate ale economiei postcomuniste ridică vălul tertipurilor, afacerilor puse la cale de guvernele ce s-au succedat, demontând, cu argumente susţinute de cifre şi diagrame, jalnica şi neagra cale a înaintării noastre spre dezastrul de acum.

În cele ce urmează nu ţin să prezint ceea ce se cheamă în mod tradiţional obişnuit o recenzie, ci să expun doar câteva dintre asociaţiile, gândurile, reflecţiile ce mi le-a prilejuit lectura acestei incitante cărţi, pătrunsă de nerv polemic şi marcată de un umor scânteietor care, pe alocurea, se transformă într-o satiră la adresa impostorilor de tot felul…

A spune că impresia dominantă pe care ţi-o lasă, fie şi la o lectură grăbită, această culegere de diverse materiale privind evoluţia economiei Republicii Moldova de la 1990 încoace, este de-a dreptul descurajatoare, dacă nu aş fi trăit pe propria piele diabolicul haos organizat cu bună ştiinţă de guvernanţii ce i-am avut şi-i mai avem, dacă nu m-aş fi rostogolit împreună cu marea majoritate a societăţii spre dezastrul în care ne-am pomenit. Căderea premierilor? Ba eu cred că este căderea noastră. Într-adevăr: arătaţi-mi la care colţ de stradă stă şi cerşeşte pre­mierul X sau Y? Cât s-au aflat în funcţii, s-au căpătuit, ei şi odraslele lor, înhăţând o bucată cât mai grasă din avuţia publică, şi-au fondat tot felul de firme şi societăţi economice şi acum huzuresc, iar de ceea ce au lăsat în urma lor, cum se zice, nici vânt rece nu-i ajunge… Cartea domnului Şoimaru vine să ne spună ceea ce s-ar părea că fiecare din noi cunoaşte atât de bine: da, e rău, da, am fost jumuliţi, da, se zice că o să fie şi mai rău… Dar oare e posibil să fie mai rău decât răul cel mai rău? ne întrebăm fără să vrem, la un moment dat, consultând grafice, cifre şi date pe care ni le prezintă autorul. E posibil, zic eu, unul dintre cei mulţi, chiar foarte posibil, pentru că… Ajuns aici am s-o iau, cu permisiunea cititorului, ceva de mai departe, si am să relatez un mic episod care a avut loc prin 1991, 1992, pe când activam alături de doctorul în economie Vasile Şoimaru în cadrul primului Parlament al R.M. şi s-a pus în discuţie legea privind privatizarea averii publice. Toată lumea perora în favoarea deetatizării economiei, toată lumea cerea dreptate pentru toţi, nu doar pentru o mică pătură de nomenclaturişti, profitori ai regimului comunist… Au fost formulate câteva metode/mecanisme de realizare a privatizării, printre care şi cea a bonurilor patrimoniale. Era în acea sală de şedinţe o atmosferă de maximă incandescenţă, de luptă, s-ar părea, pe viaţă şi pe moarte. Ca umanist ce sunt, departe de lumea economiştilor, am fost puternic impresionat de luarea de atitudine, fermă, cu o imbatabilă argumentare şi o rară forţă de convingere, pe care a manifestat-o deputatul Şoimaru. Parcă-1 văd şi-1 aud: de acolo, de la locul lui din rândurile de sus, ca şi cum anume ar fi fost să fie ca să se facă mai bine auzit, a declarat în  momentul cel mai fierbinte al  luptei legislative: „Privatizarea prin bonuri este o mare înşelăciune… Singura modalitate este cea a acţiunilor”… Recunosc, la moment nu am pătruns radicala diferenţă, acum după ce am rămas cu toţii păcăliţi, acum când faimoaselor bonuri patrimoniale s-au dovedit a fi nu alta decât o bătaie de joc faţă de populaţia muncitoare, acum când mizeria ne suge tot mai adânc în smârcurile ei, îmi amintesc de acel moment şi-mi zic: omul a cunoscut adevărul, dar de ce acest adevăr a fost ignorat, respins, de ce?…

Anume la întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi în ultimul deceniu, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi de ce am ajuns/am fost împinşi acolo unde am ajuns vin să ne spună paginile de-o ardentă sinceritate şi de un incontestabil adevăr, pe care le-a adunat economistul şi omul politic Vasile Şoimaru. În cadrul unei lansări a Căderii premierilor, adresându-mă autorului şi felicilându-1 cu apariţia acesteia, i-am spus printre altele: „Este trist, dar adevărat: cartea domniei tale apare doar datorită dezastrului economic care ne-a lovit atât de crunt. Dacă aveam o economie normală şi prosperă despre ce oare ai fi putut să scrii? Şi oare mai era nevoie să te lupţi, să iei atitudine?”… Ceea ce s-ar fi cuvenit să adaug în aceeaşi ordine de idei ar fi fost: constat că o carte bună, cu conţinut şi problematică economică, poate lua naştere dintr-o nenorocire naţională, tot aşa după cum un bun roman are la bază o mare durere umană, individuală… Or, aici eu, scriitorul, mă întâlnesc în cea mai adevărată intimitate cu savantul economist, pentru că pe el, la fel ca pe mine, îl străbate durerea pierderii identităţii şi demnităţii naţionale şi general-umane… Este o carte atât de vie, pătrunsă de atâta adevăr de viaţă, fiece teză enunţată fiind susţinută de argumentele cele mai dure şi convingătoare, şi, deşi tabloul general ce se încheagă este extrem de sumbru, graţie firii luminoase a autorului, care nu dezarmează în faţa dificultăţilor de tot soiul, a vervei scânteietoare, a unui inepuizabil umor, a ironiei ce atinge cotele sarcasticului şi chiar a invectivei, ea se citeşte pe nerăsuflate, cu un crescând interes.

      Căderea premierilor este o cronică fierbinte a zilelor noastre. Eu personal, parcurgând-o, mi-am amintit şi un alt episod din acei ani când luptam în legislativ cu liota de agraro-economişti în problema privatizării, care este o problemă-cheie a economiei de piaţă. Era la o conferinţă de presă a fracţiunii noastre a FPM. Unul dintre participanţi, se pare chiar preşedintele U.J., a emis opinia: privatizarea… ştiţi dvs., e o chestie de viitor, dar trebuie să fim atenţi… M-am uitat la el şi i-am spus următoarele, desigur ţărăneşte, pe înţelesul tuturor: „O reformă se face atunci când ai ce reforma. O privatizare se face atunci când ai ce privatiza”… Nu a priceput ce-am vrut să zic şi am adăugat: „Un gospodar bun niciodată nu lasă să se deşarte sacul şi abia pe urmă să se îngrijească de ce va fi cu dânsul mâine”… Iar n-a pătruns spusele mele. În fine i-am spus pe şleau: „Apoi, frate dragă, omul nostru aşa greu de cap cum este şi anevoie la treabă cum a fost învăţat de tot felul de brigadieri şi secretari de partid, abia când va ajunge la sapă de lemn, când îl va ajunge cuţitul la os, atunci o să se scarpine îndelung într-un loc şi o să se căineze de ce a fost atât de prost şi… nu s-a reformat, ca să zic aşa, la vreme?” Interlocutorul meu s-a uitat lung la mine şi a replicat: clar cum? privatizarea cu forţa? dar cum: decolectivizare cu forţa? asta-i dictatură! numai Stalin aşa a făcut: colectivizare cu forţa… naţionalizare cu forţa… Acest episod mi l-am amintit acum şi mi-am zis: se vede că am avut şi eu o clipă de inspiraţie profetică? Mai bine să n-o fi avut!… Ei, dar spusa mea de atunci a fost o intuiţie, care putea să se adeverească, dar putea să se întâmple şi contrariul. Iată că, spre marea noastră jale, s-a produs varianta cea mai rea – am ajuns la fundul gropii, umed, rece şi întunecat. De ce? Cu ce am greşit? Cu ce suntem vinovaţi?

Aici cutez să amintesc, celor ce vor vrea să audă, următoarele: toată evoluţia noastră din ultimul deceniu a fost trasată şi scenarizată din timp, în cele mai mici amănunte, de aceleaşi forţe negre, antinaţionale pe care le-a scos atât de bine în lumină în cartea sa doctorul în economie Vasile Şoimaru. Atâţia premieri, atâţia demnitari care s-au căţărat în cârca acestui aşa-zis stat şi toţi s-au bătut cu pumnul în piept că iubesc poporul, că se zbat până la uitare de sine pentru binele lui, clar toţi nu s-au preocupat decât de propriile interese şi au servit cu fidelitate şi zel directivele autorilor obscurelor scenarii de păstrare a noastră în continuare în slujba şi sub ascultarea altora… S-ar putea crede că am fi fost nişte necuvântătoare inconştiente, de care fapt au profitat acele forţe, s-ar putea crede că nu am avut minţi lucide care să alerteze lumea asupra dezastrului ce-o aşteaptă, dar nu este aşa: am avut şi avem destule minţi luminate, destui oameni de curaj şi acţiune, şi, totuşi, am ajuns unde am ajuns. Iarăşi: De ce ? Pentru ce păcate?… Eu aş îndrăzni a afirma că, dintre mai multe, două sunt păcatele cardinale: 1. faptul că odată cu renaşterea naţională şi dărâmarea regimului totalitar, fostul partid criminal comunist nu a fost scos în afara legii şi acţionat în judecată; 2. faptul că odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova toate persoanele aşezate de curând pe aceste meleaguri au fost declarate cetăţeni cu drepturi depline… Acum consecinţele lor au ajuns să ne sufoce nu doar din punctul de vedere naţional-cultural, ci şi economic, iar asta înseamnă că devine problematică existenţa noastră ca etnie românească în acest teritoriu.

O treime din carte este dedicată problemei avatarurilor Academiei de Studii Economice (ASEM). Ca fondator şi fost prorector al acestei prestigioase şi atât de promiţătoare la începuturile acestei instituţii de învăţământ, ca unul care a luptat pentru menţinerea ei ca o structură fundamentală în procesele de democratizare şi reformare a societăţii, profesorul Şoimaru ne prezintă cele mai ascunse de largul public momente și acţiuni, pe care le-au întreprins agraro-comuniştii pentru a deturna adevărata ei esenţă şi a o transforma într-o unealtă docilă a intereselor de clan, antinaţionale. Paginile acestui compartiment, prin prezentarea momentelor-cheie, în special cel privind înlăturarea profesorului universitar dr. Paul Bran din funcţia de rector al ASEM, în care Domnia sa a investit ani de muncă şi viaţă, modul cum s-a procedat, bădărănia de care au dat dovadă potentaţii zilei, te umple de un mare dezgust, îţi lasă o grea tristeţe pe inimă… Aşa pot răspunde la un bine ce ţi-a fost făcut doar nişte fiinţe primitive, subdezvoltate… Din păcate avem destule dintre acestea şi e o dovadă de mare curaj civic şi de o deosebită ţinută morală faptul că domnul Şoimaru i-a fixat pe hârtie pentru posteritate pe toţi aceşti pigmei, făr nimic la suflet şi la căpăţână, care s-au căţărat în funcţii înalte şi de acolo şi-au bătut joc de cele mai sfinte valori şi idealuri ale noastre… Când am recitit aceste lucruri am fost profund rănit, zile la rând am umblat ca un bolnav, de parcă eu însumi aş fi fost implicat în acea istorică porcărie basarabeană… După zile şi zile, fără să-mi dau seama cum, pe miraculoasele căi ale memoriei a răsărit în faţa ochilor mei un alt moment trist, similar celui de la ASEM, clar din perioada interbelică… Atunci, odată cu organizarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, au fost invitaţi să ţină cursuri mari personalităţi ştiinţifice din Ţară… Printre acestea, mai mulţi ani la rând a făcut naveta Bucureşti-Chişinău poetul şi profesorul Nichifor Crainic. În jurnalul său redactat după intrarea sovieticilor în România, în cei trei ani cât s-a aflat fugar, înainte de a fi prins şi dus în Siberia, dânsul relatează şi modul cum a fost „mulţumit” de administraţia de aici pentru munca sa de sacrificiu, pentru activitatea sa la catedra de la Chişinău… Am pus alături aceste două momente şi mi-am zis cu multă amărăciune: oare chiar să fie adevărat că orice bine făcut dezinteresat este răsplătit cu ură şi dispreţ? Aşa cum a fost tratat Nichifor Crainic mai de mult, aşa s-a procedat cu profesorul Paul Bran acum, recent… După alte zile de frământări am ajuns să mă consolez: tot ce-au făcut şi fac şi vor mai face în viitor minţile luminate ale neamului nostru, fie ele din Ţară sau de aici, o fac pentru naţiunea română, iar nu pentru cei ce s-au pomenit din întâmplare în vârful piramidei. Aceştia sunt trecători, şi ei o ştiu prea bine, numai un lucru le scapă din vedere: memoria colectivă nu uită faptele lor abominabile. Cartea profesorului Vasile Şoimaru îi fixează ca într-un muzeu de fosile pe toţi cei ce au făcut de ruşine neamul, servind intereselor străine. Citiţi atent această parte a cărţii şi veţi avea în faţa ochilor, cu lux de amănunte, întreg procesul de mafiotizare, corupere şi degradare a societăţii basarabene la ora actuală…

Aş putea să reproduc din această singulară carte de istorie recentă multe nume şi pasaje întregi care să-1 pună pe cititor pe gânduri. N-o fac, pentru că, pe de-o parte, sunt persoane şi lucruri bine cunoscute, pe de altă parte, acele odioase nume îmi provoacă scârbă numai cât mă gândesc la ele şi nici nu merită să le citez. Vreau doar să emit o judecată, să ofer o sugestie pentru cei ce se vor apleca asupra ultimului deceniu ca să facă o analiză serioasă documentată, obiectivă, demnă şi nu servilă, laşă. Profesorul Şoimaru a elucidat în mod profesionist şi argumentat dezastrul economic ce-a cuprins acest aşa-zis stat care se numeşte Republica Moldova… Am spus: „aşa-zis” şi nu întâmplător. Ar fi fost să fie, poate, un stat şi el, dacă… dacă… dacă… La unul din aceşti „dacă” ţin să mă opresc pentru o clipă, pentru că, după cum zice un proverb german, aici zace câinele îngropat (da liegt der Hund begraben). Nici un analist, nici un istoric autohton sau de pe alte meleaguri nu va putea să dezlege ghicitoarea a ceea ce s-a produs cu lupta noastră pentru renaştere şi eliberare naţională care a fost deturnată şi în multe puncte compromisă, fără să pună în centrul cercetării sale momentul primăvara-vara lui 1992, războiul de la Nistru, momentul de vârf al istoriei noastre recente, un act de

curaj şi bărbăţie a românilor moldoveni… Acest moment cu adevărat epocal, act eroic de care au fost în stare cei mai buni fii şi fiice ale neamului, darea de sânge, sacrificiul, rămâne să fie o dovadă a demnităţii noastre… Recapitulaţi cele ce s-au întâmplat în acele luni, analizaţi atent perioada premergătoare şi cea care a urmat şi veţi avea clară în faţă toată tragedia noastră de azi… De la acel guvern instalat, se poate spune de baionetele separatiştilor şi ale cazacilor mercenari, de acolo începe dezastrul de astăzi. Vedeţi pe cei care au trădat atunci, vedeţi pe cei care au prosperat şi au profitat ulterior şi veţi pătrunde enigma mizeriei, sărăciei şi robiei noastre… Despre aceste înalte şi monstruoase trădări nu s-a scris încă o carte, va veni însă timpul şi vor fi fixate şi ele… Memoria colectivă nu uită şi nu poate să uite, pentru că, chiar de ar vrea s-o facă, se vor găsi oameni de curaj care îi vor aminti… Or, o cădere conştientizată şi minuţios demontată este, indubitabil, o mărturie a vitalităţii şi neînfrântei noastre demnităţi…

Destin românesc, nr.2/2000, p.131-135.

Acum opt ani de zile, în cel de-al doilea pelerinaj al meu la Cotul Donului (primul având loc în iulie 2009), când am instalat o Cruce din crengi uscate cu Tricolor, pe dealul de la Kletskaia, habar nu aveam că în acest loc a căzut cu moarte de erou un oștean concret, Lt. Colonelul Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu, neam care a marcat profund cultura românească a secolului XX… De azi înainte Crucea instalată, pe 17 august 2012, prima după șapte decenii de la Tragedia Română de la Cotul Donului, va purta numele lui Cn Lovinescu: Crucea Eroului Constantin LOVINESCU (după Crucea lui Martac din Vârful Goru!)… Data viitoare voi merge la Kletskaia cu o fotografie a lui Cn Lovinescu, chiar dacă Crucea respectivă a fost adusă și expusă la Mausoleul Eroilor din Marele Război (al Reîntregirii), 1914-1918, de la Sfânta Mănăstire COMANA, iar pe dealul Staniței Kletskaia în anul următor, pe 27 septembrie 2013, a fost sfințită de către preotul de la Mitropolia Basarabiei, Viorel Cojocaru, o altă Cruce, confecționată de către regretatul meu frate, Gheorghe Șoimaru, care s-a stins acum 40 de zile, la vârsta de 91 de ani… Cu a doua fotografie voi merge și la Mausoleul Sf. Mănăstiri COMANA pe care o voi pune alături de Crucea lui Cn Lovinescu… Astă iarnă am mai instalat o Cruce cu Tricolor și fotografie a altui Erou de la Cotul Donului, pe dealul dintre Perelazovski și Bolșaia Donșcinka, în amintirea Generaluli Ioan Sion, căzut acolo pe 24 noiembrie 1942, cu un an mai devreme. Am reușit să instalez o Cruce și la Golovski, în fostul Cimitir de campanie, de lângă fostul spital militar (ruinile căruia se mai văd în acel loc), de unde maiorul Gheorghe Rășcănescu a pornit eroic la drum cu tot batalionul său, spre ieșirea din încercuire. Dar și la Gromki, la o distanță de 8 km, unde a luptat medicul erou Iosif Niculescu, personaj și Erou principal al cărții mele, COTUL DONULUI-1942, decedat la București în ianuarie 2014, în al 99-lea an de viață, preotul militar, Constantin Popescu, precum și infanteristul, Nică Paiu, viu și azi, și care, pe 4 mai 2021, m-a invitat la Soci, la Centenarul său… Cu Covid ori fără el voi onora această rarisimă invitație a unui adevărat Eroul…

Mi-am mai asumat o misiune, să găsesc locul unde a căzut oșteanul din Armata a 3-a, Gheprghe Ciubotaru, născut la Cotul Morii pe Prut (Nemțeni-Lăpușna) și căzut la Cotul Donului, pe data de 10 decembrie 1942 (promisiunea i-am făcut-o fiicei Eroului, Maria Ciubotaru-Nani, născută cu două luni înainte de plecarea tatăl ei la Cotul Donului unde-i putrezesc oasele, ca mai apoi după zisa „eliberare”, komuniștii, inclusiv cei din rândul consătenilor, să-și bată joc de familia Eroului?

Mulțumesc Muzeului din Suceava pentru această descoperire pe care o atașez, un exemplu demn de urmat și de alte muzee județene, despre Eroi concreți și locuri concrete în care zac Eroii noștri, practic, neexistând comună în România din care să nu fi rămas pe vecie, cineva din cei 158 de mii de oșteni, câzuți români la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmâcă…

P.S. -Se spune că Eroul Lovinescu a fost înmormântat lângă Kletskaia, într-o localitate cu denumirea Selyvanov, localitate care n-a existat și nu există, în raionul Kletskiy, ci la o distanță de o mie de kilometri, în regiunea Kirovograd, Ucraina… De aici concluzia: Ori eroul a murit la Kirovograd, Selivanov, ori el el a fost înmormântat în cel mai apropiat Cimitir de campanie, cel de la Gromki, care se afla la o distanță de 8 km de Cota unde a căzut Eroul nostru, lângă Kletskaia, ca peste 73 de ani să fie deshumate rămățițele pământești ale ostașilor căzuți până pe 19.11.1942, la Gromki-Kletskaia, și reînhumate la o distanță de 170 km de stanița Kletskaia, la Cimitirul românesc din Rossoșka, Volgograd, inaugurat pe data de 25 octombrie 2015, după 73 de ani de așteptări să li se facă dreptate celor 158 de mii de oșteni prăpădiți în acele tragice locuri. Astăzi, după cinci ani de la inaugurarea Cimitirului românesc de la Rossoșka, abia de au fost reînhumate 1600 de oseminte pământești ale eroilor români, adică, nici mai mult nici mai puțin, UN PROCENT DIN OȘTENI CĂZUȚI CU MOARTE DE EROU LA COTUL DONULUI. După primul a fost inaugurat și cel de al doilea cimitir, în Cauzazul de Nord…

Informații interesante și dureroase despre ultima înmormântare de la Gromki a ostașilor români căzuți până la 19.11.1942, slujba de înmormântare fiind oficiată de către preotul militar Cn Popescu, martor fiind medicul militar Iosif Niculescu, veți găsi în cartea mea Cotul Donului-1942, ediția a doua…

MUZEUL NAȚIONAL AL BUCOVINEI…

Dr. Mihai Aurelian Căruntu, Muzeul Național al Bucovinei:

Dragi prieteni ai muzeului și ai istoriei, aducem în fața dumneavoastră astăzi povestea Eroului de la Kletskaia, Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu care a marcat profund cultura românească a secolului XX .

CONSTANTIN LOVINESCU. EROUL DE LA KLETSKAIA

”Intrarea României, la 22 iunie 1941, în Al Doilea Război Mondial a reprezentat un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru întreaga evoluţie a ţării noastre în deceniile care au urmat. Originea implicării noastre în conflictul germano-sovietic se găseşte, fără îndoială, în notele ultimative în urma cărora Armata Roşie a ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei, dar şi în actele de forţă din perioada imediat următoare, care dovedeau că sovieticii nu intenţionau să se oprească pe linia de demarcaţie stabilită. În consecinţă, trecerea Prutului, nu a fost decât o operaţiune având caracter strict defensiv , un act perfect legitim din perspectiva dreptului internaţional, cu scopul recuperării, „prin spadă şi scut”, a teritoriului naţional ocupat samavolnic în vara anului 1940.

Şi în prezent se mai poartă discuţii sterile în care este pusă la îndoială necesitatea continuării ostilităţilor dincolo de vechiul hotar, în condiţiile în care este mai mult decât evident faptul că, forţele inamicului, departe de a fi înfrânte, puteau organiza o contraofensivă pentru ocuparea Basarabiei având ca punct de sprijin Linia „Stalin” şi zona fortificată din jurul Odessei.

În aceste condiții, armata regală a participat la operaţiuni militare mult în interiorul Uniunii Sovietice, cu toate că războiul paralel purtat de România alături de Germania avea obiective militare şi politice limitate, în general, la recunoaşterea şi siguranţa frontierei de la Răsărit. În perioada regimului comunist, dar şi în prezent, dacă avem în vedere revirimentul şabloanelor curentului istoriografic de sorginte kominternistă, lupta României, alături de Axă, împotriva Uniunii Sovietice a constituit unul din cele mai distorsionate capitole ale istoriei naţionale, jertfele materiale şi umane de pe Frontul de Est fiind supuse unei nedrepte uitări .

Printre numeroasele cadre militare de carieră care au căzut eroic în „Războiul Sfânt” împotriva bolşevismului se numără şi locotenent-colonel Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare . Viitorul ofiţer s-a născut, potrivit datelor din Dosarul personal, la Suceava (?) în data de 27 ianuarie 1894, fiind fiul lui V. T. Lovinescu, domiciliat în Fălticeni, şi al soției acestuia Profira . Era mezinul unei familii care a marcat profund cultura românească a secolului XX prin opera de rezonanţă a celor cinci scriitori şi critici literari: Eugen şi fiica sa Monica, Anton Holban, Vasile şi Horia Lovinescu. Cursurile primare şi gimnaziale le-a urmat la Fălticeni. Talentat, obişnuia să cânte la flaut . După terminarea liceului urmează timp de 2 ani, începând cu toamna lui 1914, Şcoala de Cavalerie. Alte cursuri le va absolvi la Regimentul 3 Călăraşi în primăvara anului 1916, pentru ca la 1 iulie 1916 să fie înaintat la gradul de sublocotenent .

A luat parte, animat de entuziasmul specific tinereții, la campania din 1916, fiind mobilizat începând cu data de 16 august. Participă, pentru început, la operaţiunile din Dobrogea în cadrul Regimentului 10 Călăraşi, iar mai târziu, alături de Divizia a 3-a, la luptele de la Muncel . Apreciat de superiori pentru educaţia solidă şi disciplina pe care o dovedea în orice situaţie, dar cu un temperament „puţin limfatic” (după cum considera locotenent-colonel Izescu, comandantul Regimentului 10 Călăraşi), este decorat cu „Coroana României” cu Spade în grad de Cavaler (I. D. Nr. 3138/1916) şi, un an mai târziu, în 1 septembrie 1917, primeşte gradul de locotenent . După unirea ţinutului dintre Prut şi Nistru ca Ţara, în vara anului 1918, Constantin Lovinescu era detaşat în Basarabia, la Comenduirea pieţii Bolgrad.

În anul 1922 Constantin Lovinescu s-a căsătorit cu Maria Costidi din Brăila, o grecoaică foarte frumoasă de 16 ani, care şi-a urmat soţul în diverse garnizoane: Bălţi, Botoşani sau Roman . Împreună au avut doi copii, Elena-Octavia (n. 1925) şi Valentina (n. 1927). Alte trepte din cariera sa militară sunt înregistrare succint în Foaia matricolă din Dosarul personal. Astfel, la 1 aprilie 1920, primea gradul de căpitan, în anul 1923 era detaşat la Şcoala de Tragere şi specialitate a Cavaleriei, pentru ca patru ani mai târziu să urmeze cursul pregătitor necesar obţinerii gradului de maior şi un curs de informaţii. Generalul Constantin, comandantul său de Regiment, consemna în fişa de apreciere pentru anii 1929-1930 a căpitanului Lovinescu: „La inspecţiunile făcute am găsit Escadronul său bine din toate punctele de vedere. La şcoala [de] of[iţeri] pot spune că a fost cel mai bun la cunoaşterea Reg[ulamentelor] şi la aplicaţiuni” . În anul 1931, după înaintarea la gradul de maior, a fost detaşat de la Regimentul 10 Călăraşi la Regimentul 7 Călăraşi Botoşani. În 1937 este din nou mutat, de această dată la Regimentul 12 Călăraşi din Roman .

Calităţile omului şi militarului Constantin Lovinescu sunt scoase în evidenţă de superiorii săi şi în alte „Foi calificative”. Spre exemplu, pentru anii 1937-1938, colonelul C. Sturdza, comandantul Regimentului 12 Călăraşi, consemna:

„I. Aptitudini fizice: Sănătos, rezistent, încalecă cu plăcere, se prezintă bine în faţa frontului.

II. Aptitudini militare: Prevăzător, cu multă iniţiativă, hotărât în darea ordinilor, perseverent cu putere de muncă.

III. Capacitate: Inteligent cu bun simţ şi spirit de observaţii, bună cultură profesională.

În şcoala ofiţerilor pe corp fiind şi şef al Biroului Instrucţiei a executat şi a luat parte activă la aplicaţiunile ordonate de regiment dovedind pricepere şi aplicarea justă a articolelor din Regulament.

IV. Educaţia militară: Disciplinat cu mult simţ al datoriei, bun camarad, modest, tră[i]eşte liniştit.

V. Îndeplinirea serviciului: A funcţionat în acest an ca (sic!) Comandant al Divizionului I-iu şi al Biroului Instrucţiei; a luat parte la toate aplicaţiunile pe Regiment dovedind că aplică şi cunoaşte foarte bine regulamentele armei în teren […]

Printre mai multe observaţii de ordin tehnic, generalul Mihail Racoviţă, comandantul Brigăzii 5 Cavalerie, remarca faptul că, în timpul unei aplicaţii pe teren în care a comandat un grup de recunoaştere, maiorul Constantin Lovinescu „s-a prezentat mulţumitor, deşi ordinile superioare, pe baza cărora lucra, lăsau mult de dorit” . La rândul său, generalul Florea Ţenescu, Comandantul Corpului 4 Armată, l-a urmărit în toamna anului 1938, la comanda unui grup de recunoaştere, în cadrul unui detaşament mixt cu misiunea de atac pe flanc. Apreciind comportarea subordonatului său pe terenul de aplicaţii, modul de soluţionare a problemelor şi desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor, acesta trăgea concluzia: „Bun şi serios maior; pregătit pentru comandă de divizion şi grupă de recunoaştere de C. A. şi pentru funcţia de ajutor” […]

În perioada imediat următoare (până la 12 februarie 1941) maiorul Lovinescu a îndeplinit funcţia de ajutor al Comandantului de Corp, în această calitate dovedindu-se „foarte harnic şi extrem de cinstit” şi „foarte priceput în administraţie” . Drept urmare, la 27 februarie 1939, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În toamna anului 1939, cu prilejul concentrărilor care s-au făcut, noile unităţi înfiinţate „au fost bine echipate şi dotate datorită grijei ce acest ofiţer o depune în executarea serviciului” .

În perioada deosebit de dificilă a anului 1940, între 23 mai şi 8 septembrie, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu a comandat grupul de recunoaştere al Corpului 4 Armată . În primăvara anului 1941 a fost trimis „pe zonă”, în calitate de comandant al Grupului 54 Cercetare pentru a reorganiza unităţile sosite aici din punct de vedere al echipamentului şi dotării .

„Suflet de elită, blând şi demn, colonelul Lovinescu avea caracterul şi pregătirea unui adevărat comandant, – consemna un reporter al ziarului ”Soldatul” – în care inteligenţa, forţa de muncă, conştiinţa datoriei şi sensibilitatea sufletului, construiseră o personalitate echilibrată, pe care şi-o conducea, zi de zi, în ascensiune. Conştient de misiunea lui, a plecat pe front cu convingerea că serveşte o cauză dreaptă” . În campania pentru eliberarea Basarabiei Grupul 54 Cercetare a fost detaşat la Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul Gheorge Rozin. Acest lucru s-a petrecut în momentul în care unitatea condusă de Constantin Lovinescu se găsea angajată într-o luptă foarte grea cu două batalioane inamice, la Kamenka, unde intervenise în sprijinul Divizionului 560 anticar german. Grupul 54 Cercetare a îndeplinit în cele mai bune condiţii ordinile primite cu toate că a fost silit să execute marşuri lungi de peste 50 km pe un teren cu drumuri desfundate. Concluzia generalului Rozin era fără echivoc: „Comandantul, ofiţerii şi trupa acestui Grup de Cercetare sunt la înălţime” .

Fiind din nou detaşat la Divizia 13, între 26 iulie şi 18 august 1941, Grupul 54 a fost folosit în misiuni de cercetare în zonele Valievka, Antonovka, apoi în misiuni de atac şi apărare în luptele de la Kamienka, Bieloci, Molokiş, urmărind inamicul în retragere spre Bug. În timpul acestor operaţiuni, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu „a dovedit cunoştinţe solide, a luat hotărâri juste şi le-a executat cu multă perseverenţă, fiind de un real sprijin Diviziei 13-a” . În timpul asediului Odessei, unitatea comandată de Constantin Lovinescu a fost detaşată în rezervă la stânga dispozitivului defensiv al Diviziei 11. Grupul 54 Cercetare nu a intervenit în luptă, executând în schimb o serie de măsuri preventive pentru o eventuală repliere, motiv pentru care, comandantul Diviziei 11, generalul Iosif Teodorescu, îl aprecia pe Constantin Lovinescu drept „un ofiţer superior de nădejde” . Având în vedere toate acestea, comandantul Corpului IV Armată, generalul Constantin Sănătescu, concluziona: „Tot acest Grup de Cercetare s-a comportat foarte bine de câte ori a lucrat sub ordinele directe al[e] Corpului de Armată. Lt. Colonel LOVINESCU CONSTANTIN s-a arătat cu această ocazie că este înzestrat cu înalte calităţi de comandant şi ostaş” . După căderea Odessei, la 15 noiembrie 1941, împreună cu unitatea sa, se va întoarce în ţară , iar în perioada 5 mai – 20 august 1942 a îndeplinit funcţia de comandant secund al Regimentului 12 Călăraşi .

Mobilizat din pe front în toamna anului 1942, Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare, a fost pus la dispoziţia Diviziei 13 Infanterie, împreună cu unitatea sa. Timp de o săptămână a stat în rezervă, lucrând la noua linie de rezistenţă pe pantele de Sud şi Sud-Vest de la Ketskaja . Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, care a preluat de la germani şi italieni sectorul Donului, era conştient de slăbiciunea noii linii a frontului, cu lucrări defensive aproape inexistente, unde unităţile noastre, înşirate „ca mărgelele pe aţă”, erau lipsite de rezerve în adâncime. În acelaşi timp, în dispozitivul armatei române, care nu îşi terminase consolidarea pe teren, existau două intrânduri adânci, în regiunea sud – Serafimovici şi Ketskaia, unde se vor concentra atacurile sovietice cu multe săptămâni înainte de începerea ofensivei decisive . Divizia 13 Infanterie, era subordonată Corpului IV Armată (general Constantin Sănătescu), având de apărat un front care depăşea cu mult capacitatea sa operativă, mai ales că era plasată pe una din direcţiile principale de atac ale inamicului . La 24 octombrie, forţele sovietice au dezlănţuit un puternic bombardament de artilerie, iar la ora 4,15 au trecut la atac reuşind să pătrundă în zona Kletskaia, apărată de Regimentul 89 Infanterie din Divizia 13 Infanterie .

În timpul atacului sovietic din ziua de 24 octombrie 1942, Grupul 45 Cercetarea a fost introdus în luptă pentru a stabili linia atinsă de inamic şi tăria acestuia . Comandantul Diviziei 13 Infanterie, generalul Gheorghe Ionescu-Sinaia, preciza într-o „Notă de Carnet” circumstanţele morţii lui Constantin Lovinescu: „În ziua de 26 X 1942 Grupul 54 Cercetare a avut misiunea să atace Cota 154,7 (S-Vest Kletskaja) în legătură la stânga cu R 12 D (Regimentul 12 Dorobanţi – n.n.). Atacul a fost executat cu un elan remarcabil, cota a fost cucerită, iar Lt. Colonelul Lovinescu C. a căzut rănit mortal în fruntea unităţii sale, săvârşind un act de bravură demn de semnalat” . Într-o scrisoare trimisă familiei de către aghiotantul său se preciza: „În după amiaza zilei, nerăbdător, colonelul părăseşte postul de comandă, pleacă în linia I-a, îşi îmbărbătează prin exemplul său ofiţerii şi trupa; atacul progresează, dar, în faţa generalului comandant, cade lovit de două gloanţe ce l-au lovit în burtă, scapă arma din mână şi se prăbuşeşte la pământ. Cuvintele din urmă ale colonelului au fost: «Visul meu era să mor pentru Patrie şi Rege, pentru dreptatea poporului nostru, cu arma în mână, în mijlocul vostru, aici în linia I-a»” . Împreună cu el era şi un câine de care nu se despărţea niciodată. În momentul în care a fost ucis, acesta “a urlat prelung, dispărând în stepa rusească” . Trei zile mai târziu era înmormântat la Selivanov, iar, post-mortem, va fi decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a .

Astfel, spre deosebire de alţi eroi, Constantin Lovinescu nu a ajuns să-şi doarmă somnul de veci în pământul Patriei, mormântul său, împreună cu numeroase alte cimitire militare româneşti din Răsărit , dispărând, probabil pentru totdeauna, fiind arat şi nivelat de sovietici, care au dovedit în perioada postbelică o totală lipsă de respect faţă de proprii combatanţi, răniţi sau prizonieri, şi cu atât mai puţin faţă inamicii căzuţi în luptă”.

Astăzi, 20 iulie 2020, Poetul ar fi împlinit 77 de ani, dar de zece ani nu mai este… Este și va fi doar Poezia sa și amintirile despre FLACĂRA SA, legendarul Cenaclu care a făcut minuni pe Pământul Vechii Dacii, în perioada dictaturii comuniste de import……

Cu prilejul zilei de naștere, la baștina Poetului, Copăceni-Sângerei, fostul județ Bălți, era programată inaugurarea Casei Memoriale „Adrian Păunescu”, o casă proaspăt construită, pe locul celei în care s-a născut, acum 77 de ani, Micul Adrian, care peste 22 de ani devenise poet renumit cu mari perspective, unul dintre cei mai buni poeți ai României moderne, iar peste încă zece ani, unul dintre cei mai preferați de mine poeți români.

Am urmărit acest proiect înainte de …a se naște, însăși ideea lui.

Așa, deci, Casa memorială „Adrian Păunescu” din Copăceni-Sângerei, în sfârșit, definitivată! Dar ce a avut loc acolo: reparație, renovație, restaurație, reconstrucție, sau, pur și simplu, un costisitor „evroremont”, ca la moldoveni sau prahoveni? Vreau să comentez acest eveniment fără frica de a fi etichetat de cineva care abia în aceste zile a aflat de existența proiectului dat.

Cu niște ani în urmă, 1998-2000, lucrând la monografia Cornovei, căutam în aceste locuri casa, din sătucul Larga, din preajma Copăcenilor, în care a fost evacuată, în aprilie-august 1944, familia mea, eu, al cincilea copil în familie, născându-mă abia peste cinci ani de zile. Iar Cornova, în aprilie-august 1944, se afla pe linia întâi a Frontului Iași-Chișinău… Dar căutam eu în aceste locuri istorice nu doar casa unde a fost ferită familia mea de obuzele germane sau de cele rusești, de pe ambele părți ale Fronului și ale …satului, ci și casa natală a lui Adrian Păunescu de la Copăceni și, atenție!, cea a lui Mihai Dolgan, fondatorul legendarului ansamblu NOROC, din Vladimirovca, Vladimireștii de altă dată, de unde , în iulie 1949, a fost deportată în Siberia familia lui Mihai Dolgan… Aflându-mă în aceste locuri mă gândeam la măcar o posibilă întâlnire, din perioada evacuării, a părinților mei, a fratelui și a surorilor mele, cu familia lui Adrian și cu cea a lui Mihai… Cel mai posibil ca întâlnirea cu Dolganii a avut, totuși, loc, pentru că deportarea lor urma peste cinci ani, Mihai, având la momentul posibilei întâlniri doi anișori de la naștere, iar distanța dintre Larga și Vladimirești nu depășea 500 de metri…

Cu familia Păunescu e mai greu de presupus o posibilă întâlnire pentru că rușii au intrat în Copăceni pe 12 aprilie 1944 și nu cred că familia Păuneștilor n-au reușit să se evacueze până la data respectivă. Greu de închipuit unde ajungea Micul Adrian și viitorul Mare Poet, Păunescu, dacă-i rușii îi găseau la Copăceni pe oltenii din Bîrca Craiovei…

Cu timpul m-am lămurit cu toate numai că în următoarele două decenii casa natală a Poetului a devenit tot mai …ireparabilă, care până la urmă au demolat-o ca să construiască pe locul ei o cu totul altă casă, cu suma de 70 de mii de Euro.

Ar fi fost ideal dacă se restaura la timp casa în care s-a născut Micul Adrian (motive inventate au fost o mulțime!), și nu se construia o cu totul altă casă, din cea veche păstrându-se doar leagănul, în care, se zice, a fost legănat, în 1943, Micul nostru Prințișor… Măcar dacă nu se făcea această sluțenie de acoperiș, modern până la greață… Desigur, această lucrare seamănă mai mult a „evroremont”, așa cum îl numesc moldovenii reveniți cu bani din Italia, reparându-și casele lor de la țară cu toate culorile curcubeului occidental sau local al LGBT-eului, și nu casă în care s-a născut un Mare Poet…

Nu mă îndoiesc, în această „altă casă”, vor fi organizate multe și bune manifestări culturale consacrate culturii române, Marilor Poeți ai Neamului Românesc (asta dacă nu cumva se vor implica și aici „specialiștii” și „diplomații”, bine salarizați, de la ICR-ul de pe Bâc!), chiar dacă s-a investit prea mulți bani, 70 de mii de euro, bani, cu care se putea restaura Casa natală și …naturală a lui Adrian Păunescu!!!

Să-i ajute Dumnezeu pe copăceneni să-și educe urmașii lor cu poeziile patriotice și de dragoste ale lui Adrian Păunescu, poate că, aici, la Copăceni, după acest Poet al Neamului se mai naște unul, cel de-al Doilea, bun și el ca Primul???…

P.S. -Am impresia că acești „evroreparatori” au trecut mai întâi pe la Casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita-Briceni, și mă gândesc cu groază dacă aceștia vor fi trimiși pentru 70 de mii de Euro și la Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, Iași, sau la Casa lui Badea Cârțan din Cârțișoara, Sibiu, sau la cea din Cîmpuri, Vrancea, a lui Moș Ion Roată (și Unirea!!!) și câte altele care ca prin minune au fost restaurate ca lumea pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, cel care chiar dacă era un modest dictator, pe lângă Putin, Nazarbaev, Berdîmuhamedov, Lukașenko etc, asculta atent de specialiștii români și buni restauratori…

P.P.S. –Postez mai jos imagini cu Adrian Păunescu și casa în care s-a născut, precum și texte care vorbesc despre Poet și relația mea cu el, și nu doar a mea…

Iarta-ne, române eminent, refuzat de România birocratica

A venit la mine omul complex si daruit, care este Vasile Soimaru, autorul acelei monografii incredibile a romanilor din jurul Romaniei, si mi-a semnalat, saptamana trecuta, un fapt dureros: remarcabilul scriitor si militant pentru unitatea nationala, Andrei Vartic, a facut din anul 2002 cerere pentru cetatenia romana. Si toate ar fi cum ar fi, el nu s-ar grabi, daca n-ar fi grav bolnav. E pe moarte, mi-a marturisit Vasile Soimaru si mi-a cerut sa-l ajut.

Am sarit eu pentru oameni pe care nu-i cunosteam, mi-a fost mila de bolnavi anonimi si am sprijinit copiii saraci. N-am tinut seama de rang si n-am pus interesul personal inaintea suferintelor oameni¬lor. Cum n-as actiona pentru Andrei Vartic? I-am marturisit lui Vasile Soimaru ca ma voi adresa ministrului de Externe, Cristian Diaconescu. Nu puteti sa interveniti la Justitie, m-a intrebat Soimaru? Nu pot, nu am nicio relatie la acest minister.

Toata saptamana trecuta l-am cautat pe Cristian Diaconescu. Nu am reusit sa-l gasesc. Simteam in perdelele casei mele, uneori, suflarea mortii care-l ameninta pe Andrei Vartic, la Chisinau. Ma responsabiliza si mai mult gandul pe care el il marturisise: ca vrea sa moara roman. Miercuri dimineata, am primit teribila stire. Eminentul roman Andrei Vartic a murit inainte ca Romania birocratica sa ii aprobe acest minim drept al vietii – cetatenia romana.

Moartea a castigat concursul de viteza cu birocratia. N-ar fi exclus ca, in viitor, candva, familia lui Andrei Vartic sa primeasca instiintarea ca, la cererea din 2002 a stralucitului intelectual roman de dincolo de Prut, generoasa tara de dragul careia a suferit – si, poate, a fost si victima cine stie caror boli provocate – i-a acordat cetatenia.

Incredintand tiparului ultimul articol al lui Andrei Vartic, pus noua la indemana de acelasi neobosit Vasile Soimaru, asezam un genunchi pe pamant si plangem tardiv, Iarta-ne, Andrei Vartic! Mormantul care te va cuprinde nu va avea nevoie de pasaport sau de aprobare, ca sa se integreze, prin lente, dar implacabile miscari geologice, in cimitirul eternitatii romanesti. Poate ne vom vedea candva, acolo.

Timpul, 9 Iunie 2009;

„Flacara”, nr. 24 (395) din 4-11 iunie 2009;

Fănuș Neagu în apărarea lui Adrian Păunescu

H O I T A R I I

Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veş¬niciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asu¬pra criticului Mihai Ungheanu, avându-1 ca autor pe Vladimir Tismăneanu, pre¬cum şi vârtejul de isterie barbară dez¬lănţuit, la TVR1, de Andrei Cornea îm¬potriva lui Adrian Păunescu. Ţin să pre¬cizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne în¬juraţii morţii chiar în ziua când îi du¬cem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gus¬turile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stali-

nistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vla¬dimir Tismăneanu, cunoscut sub nume¬le de Leon Tismineţchi zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta perio¬dic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cere¬rea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadre¬le activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub condu¬cerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: „Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea „opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe dar să nu trec prin toate. Dar nu! tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regi¬mului pe care atât de mult îl urăşti încât îmi vine să cred că eu şi nu dumneata sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Dom¬nul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole. Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi niciun vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetu¬lui regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bu¬levardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochi cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgos¬tit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţi¬nea o strânsă legătură cu corifeii comu-nismului românesc, învăţătorul Constan¬tin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Parti-dului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!), marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psal-mistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspun¬zând la numele de Ion Vitner şi care-1 avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, pro¬gres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Cos¬tică a ales greşit: în loc să se ţină de pul¬pana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca.

Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rupe un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.

Fănuș Neagu. Literatorul nr. 138-139, noiembrie-decembrie 2010

Ca să ajungi fără ocolișuri electorale printre primii trei conducători ai statului mai întâi trebuie să demonstrezi curaj și pricepere la negocierile cu rușii …a celor mai mari prețuri la gazele lor pe care le achită moldovenii noștri!

Dacă aș fi un jurnalist de investigație, prima investigație ar fi una dedicată secretelor majore ale ultimului nostru premier, Ion Chicu, și aș începe-o cu un interviu cu primul și ultimul său dascăl în afaceri, patronul SA MOLDACOM, Nicolae Avram, om de afaceri pe ambele maluri ale Prutului, ca să aflu de la el pentru care structuri, fapte și merite, l-a crescut, ascuns de lume, în cantora sa, hrănindu-l pe săturate, LA BĂDIȘ și LA TAIFAS, 11 ani în șir, din 1994 și până în 2005.

Ionel Chicu, având la ASEM nota medie aproape de 9,0 în sistemul sovietic de 10 puncte, și 11 ani de practică economică la Avram, a fost preluat în 2005, la finanțe, de către Zinaida Bujor-Greceannaia, care nu s-a ridicat la Universitate mai sus de nota medie 3,0, în sistemul sovietic de 5 puncte, pentru a-l stoarce de energiile sale, fiind deja pregătit s-o consulte la „negocierile” R. Moldova cu GAZPROM-ul lui Putin, pentru sfaturi prețioase, cum să-i facă pe moldoveni cei mai săraci din Europa, plătind cele mai mari prețuri pentru gazele naturale rusești!!! Și asta doar în schimbul unor favoruri acordate urmașilor Zinaidei Bujor-Greceannaia aterizați cu succes în marea metropolă a rușilor… Diferența de vârstă de 16 ani dintre cei doi „negociatori” moldoveni, Zinel și Ionel, nu a devenit un impediment serios pentru a-i înțelege corect sfaturile date de tânărul consilier, pentru atingerea scopului final: SĂ NU NE ÎNTREACĂ NICI DRACUL LA MĂRIMEA PREȚURILOR PLĂTITE DE MOLDOVENI PENTRU GAZELE NATURALE RUSEȘTI!!! În acest mod, făcându-le, pe plac rușilor, ca nimeni alții, pentru că ambele părți au nevoie de bani pentru „tușonka” electorală… Și, în ultimii 12 ani, asta se și întâmpla, iar ei, cei doi, avansau ca pe drojdii în cariera lor administrativă și în cea de oameni cu “borsetka” plină…

Dar aceste „sfaturi prețioase”, le putea învăța viitorul premier doar la MOLDACOM-ul lui Avram! De ce? Pentru că nu avea cum să le învețe la specialitatea sa de “Economia și sociologia muncii” la care a fost admis, băiatul, în 1989, la USM, absolvind-o peste cinci ani deja pe cea de Management, la ASEM-ul fondat de Paul Bran, cu o săptămână înainte de a fi el alungat din funcție, de către agrokomuniștii lui Moțpan, Sangheli, Lucinschi, Diacov… Din echipa dată, cu o treaptă mai jos, făcea parte și colegul meu de la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chișinău, și de la secția de gimnastică sportivă, Vasile Chicu, tată-l acestui premier…

Am dat aceste explicații în speranța că va deveni mai clar alegătorilor cine-i adevăratul stăpân al R. Moldova, cine l-a ținut acolo sus, mulți ani la rând, pe Voronin, sprijinit de Putin, ca mai apoi să-l împingă afară, înlocuindu-l cu Dodon! Apoi ridicându-l, pic cu pic, pe Chicu, atât de sus, încât l-a apucat amețelile pe bietul premier, și a început să atace, în stânga și în dreapta, ba, istoricii și filologii Academiei de Științe, ba, diplomații și deputații din Uniunea Europeană…

Dar, ca să înțelegeți și mai bine cum de a ajuns fosta noastră “negociatoare” a prețurilor la gaze cel mai influent moldovean la Kremlin încât să poată propune acolo, cu succes, candidați la funcția de premier sau de președinte al R. Moldova, vă solicit să faceți un mic exercițiu aritmetic:

Consultați pe Site-ul Mold-Street.com prețurile la gazele naturale rusești, aflați cât alcătuiește diferența dintre prețul astronomic plătit de moldoveni pentru mia de metri cubi de gaze și prețul plătit de alte state UE, să zicem Olanda sau Germania, înmulțiți această diferență la volumul total al gazelor importate de moldoveni din Federația Rusă și să vedeți ce venituri astronomice le-au adus rușilor “negociatorii” noștri, patrioți din naștere, de circa 75mln dolari anual! Și, aceste pierderi le suportăm doar de la gazele importate în partea basarabeană a R. Moldova. Căci dacă punem la socoteală și gazele utilizate de cele patru turbine cu gaze ale Centralei termoelectrice din Cuciurgan, volumul cărora este de două ori mai mare, ca cel destinat malului drept al Nistrului, deci, și suma menționată cel puțin se va dubla, și veți vedea de ce economia R. Moldova nu se va ridica niciodată de pe ultimul loc pe continentul european…

Dar, acest joc de-a „negocierele” la gazele rusești merită pe deplin jucat, chiar și cu riscul de a nimeri, milionari, la pușcărie, pentru un termen de 16 ani, exact cât alcătuiește diferența de vărstă dintre cei doi „negociatori” moldoveni…

Dar mai apare o întrebare, dacă nu cumva tot această diferență de prețuri „negociate” de cei doi „negociatori” stă la baza întârzierii cu ani de zile a dării în exploatare a conductei de gaze românești care ar demonstra cât de eficientă pentru moldoveni poate deveni această integrare energetică, care ar accelera și reîntregirea definitivă a celor două state românești, R. Moldova și România…

Din aceeași tagmă fac parte și „negociatorii” creditului rusesc, forțat, chipurile pentru reparația drumurilor în anul electoral și nu pentru „otkaturi” și „comisioane”, credit programat din start în defavoarea moldovenilor, dar super-suficient pentru realegerea lui Dodon pe capul nostru pentru încă patru ani și pentru a procura sute și mii de hectare de pământ arabil, pentru un singur urmaș educat într-o familie onestă de pedagogi rurali!!!…

Și când te gândești că printre acești „negociatori” ai creditului rusesc principalul dacă nu cumva, unicul, a fost colegul de grupă, de curs și, de alte aventuri, al actualului premier, Sergiu Pușcuță, cel care încă n-a ajuns Premier dar la funcția de vicepremier și Ministru al finanțelor, deja s-a ridicat, cu toate că a făcut o altă specialitate, ce-i drept amețelile românofobe la acesta din urmă încă n-au dat peste el… Dar are toate șansele să ajungă și Premier a doua zi după ce Zinel îl va ridica mai sus pe Ionel, în locul lui Dodonel…

Cam asta înseamnă în R. Moldova să fii un bun „negociator”! Poți atinge orice vârf al puterii oricât de sus el s-ar afla, având în spate negociatorii kremlinezi, niciodată sătui…

P.S. – Dacă vă mai amintiți de o recentă emisiune „Politica” a Nataliei Morari de la TV8, cu cel mai vesel politician de pe Bâc, Mihai Ghimpu, în care acesta, s-a scăpat cu vorba, lăudându-se, cum la o masă copioasă, probabil, cu plăcinte „poale-n brâu” și cu „Fetească”, îi dădea sfaturi lui Dodon (nu-și amintea Ghimpu dacă erau prezenți acolo și Zinaida Greceanâi cu Ion Chicu), cum să-l lepede pe Voronin ca să-și construiască sau să reconstruiască un partid personal, social-democrat european (avându-l în vedere, probabil, pe cel socialist condus atunci de duetul Abramciuk-Krâlov). Păi, să știți, că acea întâlnire de vis dintre cei doi politicieni de pe Bâc tot la MOLDACOM a avut loc, poate chiar la Sauna MOLDACOM-ului… Ghimpu, desigur, n-a uitat nimic din acele plăceri dar și din altele de mai târziu… Drept că, abia după aceea a reușit politicianul nostru unionist să devină milionar și să-și cumpere primul “Mercedes”, buclucaș prin România, pe care-l recunoaște și de care se ferește orice polițist, de la Colonitsa pân-la Tisa…

Dar mai am pregătită o întrebare pentru Nicolae Avram, foarte importantă, pentru cei care vor scrie istoria politică recentă a reUnirii noastre: să ne spună, dacă-și mai amintește, că tot la el, la sauna de LA BĂDIȘ, a renăscut ca pasărea Phoenix din propria cenuşă și Partidul Reformei cu o nouă denumire, Partidul Liberal, cu un nou program, unionist, și cu un nou președinte, Mihai Ghimpu, alături de el aflându-se mai bine de un deceniu Anatol Șalaru și Ion Hadârcă; partid din care astăzi nu s-a ales mai nimeni și nimic, iar rămășițele lui pământești Moșu le-a transmis Nepotului, fără riscul de a mai trece vreodată pragul electoral…

P.P.S. –În luna iunie 1994 „negociatorii” de astăzi cu rușii susțineau examenele de licență la ASEM, cu câteva săptămâni, înainte de a fi alungați de la cârma instituției, rectorul ei fondator, regretatul profesor bucureștean, Paul Bran, și vicerectorul, conferențiarul chișinăuian, V. Șoimaru, adică subsemnatul.

Rectorul mi-a acordat atunci toată încrederea ca să semnez cele circa 700 de diplome ale absolvenților din acea vară, printre ei fiind și “negociatorii” noștri de azi care sărăcesc moldovenii îmbogățindu-se pe sine și odraslele lor, fiind convinși că le vor asigura urmașilor un viitor luminos, uitând cu desăvârșire că vremurile se mai schimbă uneori… Printre „negociatorii” de mai târziu, absolvent din acea vară mai făcea parte și Oxana Tiron, educată într-o familie de comuniști, care a ajuns în echipa de aur a lui Voronin, Reidman, Tkaciuk și Stepaniuk, dar care mai era și al treilea “unghi” în “triunghiul de platină” împreună cu Chicu și Pușcuță… Slavă Domnului că printre absolvenții din acea tristă vară, am avut și altfel de viitori oameni politici, ei fiind, de fapt, majoritatea absolută, în care nici astăzi n-am pierdut încrederea, cum ar fi Maia Sandu sau Veaceslav Negruță, alți oameni de bună credință, printre care nu pot să nu-l menționez aici și pe Sergiu Cioclea, deja fost Guvernator al BNM, care în acea vară a reușit să susțină cu mare succes teza de licență la o universitate fruntașă din Paris, dar când a încercat să susțină a doua teză la ASEM, rectorul agrarian care l-a succedat pe Paul Bran, nu i-a permis acest lucru, probabil, pe motiv că tânărul era mai deștept ca el, fiind unul din cei mai buni studenți ASEM-iști, copil și nepot dintr-o familie de buni români, intelectuali, basarabeni, și foarte stimat de cei doi alungați, rectorul și vicerectorul ASEM.

P.P.P.S. -Totala impotență a celor trei “negociatori” în domeniul combaterii Coronavirusului Covid-19, merită o analiză aparte, care, sper eu, o vor face următorii trei conducători ai RM, după viitoarele alegeri ordinare prezidențiale și cele, anticipate, parlamentare… Dar poate că până atunci voi reuși și eu să mai scriu ceva la tema dată…

V2Tot pentru această zi, a fost programată o Conferință științifică prilejuită de împlinirea a 80 de ani de la raptul Basarabiei, 28 iunie 1940, și 115 ani de la nașterea preotului Paul Mihail. În program era prevăzută lansarea a mai multor volume noi cu tematica Anexării Basarabiei, din Cernăuți, Ismail și Chișinău… Trei din ele deja au fost tipărite, principala fiind lucrarea dedicată memoriei lui Paul Mihail, volumul IV al serialului „BASARABIA-PĂMÂNT ROMÂNESC”, Colecția „100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire”, îngrijit de Mihai Tașcă, o carte cu 700 de pagini dedicată activității Bisericii Ortodoxe Române din Basarabia în perioada interbelică, incluzând două manuscrise inedite în acest sens.
Implicați în realizarea acestui proiect, în afară de dr. Mihai Tașcă și subsemnatul, au fost acad. Andrei Eșanu, m.c. Demir Dragnev, preotul Mitrofor Petru Buburuz, prof.dr Ilie Popa de la Pitești, istoricii Tudor Ciobanu și Eugen Cernenchi, deesigneri Simion Zamșa Alexandru Roșca-Ceban ș.a.
Volumul a fost tipărit cu sprijinul Fundației Culturale „MEMORIA”, Filiala Argeș.
Îi mulțumim pe această cale prof.dr Zamfira Mihail, fiica preotului Paul Mihai, pentru materialele oferite la elaborarea acestei lucrări.
Pandemia de Coronavirus Covid-19 a dat peste cap o parte din programul Conferinței, tipărirea altor două cărți urmând să aibă loc în timpul apropiat, organizatorii au decis să amâne Conferința pentru luna septembrie sau octombrie a.c., în funcție de evoluția Pandemiei.
Anexez mai jos coperta, structura și prefața cărții, semnată de istoricul Mihai Tașcă, promițându-vă mai multe detalii despre ea și conținutul ei, precum și despre autorii ei, în viitorul apropiat…

PREFAȚĂ

Volumul al IV-lea al Antologiei „Basarabia – pământ românesc” din Colecția „100 de cărți despre Basarabia la 100 de ani de la Unire” este dedicat omului de cultură, știință și spiritualitate românească de origine basarabeană – preotul Paul Mihail (29.06.1905 –†11.10.1994).
Paul Mihail a purtat o dragoste prezentă pe parcursul întregii vieți față de Basarabia și localitatea în care s-a născut – comuna Cornova din județul Orhei. În pofida faptului că după 1944 s-a aflat departe de baștină, a putut-o revedea, doar în vizite foarte scurte, – de trei ori în 50 de ani. Nu a încetat să creadă că provincia românească dintre Prut și Nistru, ocupată cu forța, va reveni în albia firească a românismului.
Paul Mihail și-a câștigat respectul prin ceea ce a creat și prin activitatea sa: a slujit și a fost un propovăduitor cu har al Domului toată viața, a fost un cercetător asiduu al istoriei noastre laice și ecleziastice, a publicat numeroase studii de istorie și religie creștină ortodoxă care au îmbogățit patrimoniul istoric, științific și cultural al neamului românesc. Un timp, între 1942 și 1944, a îmbinat activitatea de paroh al Bisericii „Sf. Mihail” (Soborul Vechi) din Chișinău, cu cea de director al Şcolii de cântăreți bisericești și director al Muzeului Bisericesc din capitala Basarabiei.
A trăit drama refugiului sub dublu aspect – şi-a pierdut teza de doctorat la care lucra şi documentele aduse de la Constantinopol, care i-au fost ridicate de percheziţie în iulie 1940 de la locuinţa proprie din str. Mihai Viteazu nr. 3. Cu siguranță, refugiul peste Prut l-a salvat de represiunea politică, așa cum a fost supusă majoritatea clerului din Basarabia în primul an de ocupație.
Pe parcursul vieții, Paul Mihail a publicat atât studii și articole privind diverse subiecte istorice, cât și lucrării monografice și culegeri de documente, numărul cărora, în total, se ridică la peste 520, dintre care 294 articole, studii monografice și documente, 123 recenzii și 41 note bibliografice, toate bine documentate, de o certă valoare științifică. În a doua parte a vieții a publicat lucrări în colaborare cu fiica sa dr. Zamfira Mihail, distinsă continuatoare a operei ilustrului înaintaș, iar la unele dintre acestea a contribuit și cea care i-a fost alături toată viața – soția Eugenia.
Studiile au fost realizate în baza documentelor descoperite în arhivele naționale, dar și în cele din alte țări, întreprinzând în acest sens cercetări de documentare în Bulgaria, Turcia, Grecia, la Muntele Athos. Activitatea sa a deranjat regimul comunist instaurat în România după 1947, fiindu-i interzis pentru un timp dreptul de a publica.
După al doilea refugiu din Basarabia, s-a stabilit în 1944 la Râmnicu-Vâlcea, unde se evacuase Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi (Paul Mihail era preot utilizat la Biserica „Buna Vestire” din localitate). Aici, la 19 februarie 1945, susţine cu calificativul „Magna cum laude” teza de doctorat cu tema „Ctitorii românești către locurile sfinte și popoarele vecine”. De altfel, calificativul respectiv îi fusese acordat și anterior, în noiembrie 1930, odată cu finalizarea studiilor la Facultatea de Teologie din Chișinău.
Paul Mihail a fost omagiat de comunitatea științifică la diferite aniversări, prin publicarea articolelor în care s-a evocat activitatea sa științifică, apoi în memoria sa au fost organizate sărbători și simpozioane omagiale post-mortem. Academia Română, pentru lucrarea „Tipărituri românești în Basarabia de la 1812 până la 1913”, i-a acordat, în anul 1939, premiul „Năsturel”, iar în anul 1993 – premiul „Eudoxiu de Hurmuzachi” pentru lucrarea. Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812- 1830), semnată împreună cu Zamfira Mihail.
A fost cunoscut și apreciat atât în timpul vieții, cât și după trecerea la veșnicie, de mari personalități din domeniile istoriei, culturii și creștinismului ortodox românesc, unii scriind recenzii la lucrările apărute pe timpul vieții, alții – omagii post-mortem (Nicolae Iorga, Ştefan Ştefănescu, Virgil Cândea, Andrei Eșanu, Gheorghe Buzatu, Constantin Angelescu etc.).
Mitropolitul Moldovei și Sucevei Teoctist (viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), prin „gramată arhierească”, din 6 aprilie 1980, i-a acordat lui Paul Mihail
„titlul onorific de Avva Pavel”, ca „semn al duhovniciei și al vredniciei sale”, pentru activitatea sa de 50 de ani de slujire bisericii.
Paul Mihail a publicat articole și materiale documentare în reviste de prestigiu din Basarabia, precum „Luminătorul”, „Arhivele Basarabiei”, „Misionarul”, „Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericești”, „Viaţa Basarabiei” etc., ziarele „Cuvânt Moldovenesc”, „Gazeta Basarabiei”, „Raza”, dar și în cele de dincolo de Prut, printre care „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A. D. Xenopol”, „Mitropolia Olteniei”, „Cercetări Istorice” și, desigur, „Biserica Ortodoxă Română”. A colaborat cu edituri de prestigiu de pe ambele maluri ale Prutului, printre care Editura Academiei Române, Editura „Ştiința”, Editura „Universitas” din Chișinău etc.
În primii ani după căderea regimului comunist, printre cărțile de referință ale istoricilor români referitoare la istoria românilor, Editura „Universitas” din Chișinău a reeditat volumul autorului nostru „Fapte trecute și basarabeni uitaţi” (1992), după ediția din 1938, iar Editura „Ştiinţa” a publicat, mai întâi, în 1993, lucrarea Paul Mihail, „Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia”, 406 p. iar în anul 2018 volumul „Paul Mihail: Reconstituiri. Jurnal. Corespondenţa”, ediţie îngrijită de Mihai Papuc (420 p.), lucrare care, în 2019, a obținut premiul Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric”.
Referințe la personalitatea lui Paul Mihail și opera acestuia se conțin în cele mai prestigioase lucrări consacrate istoriei ecleziastice, în descrierile patrimoniului cărturăresc și documente vechi ale Moldovei și Basarabiei din sec. XIX – începutul sec. XX.
Acest volum apare la 115 de ani de la naștere și 25 de ani de la trecerea preotului Paul Mihail la cele veșnice.

dr. Mihai TAȘCĂ

Pe data de 10 iunie curent am anunțat despre

ÎNCĂ O VICTORIE A UNGURILOR, DE ACEASTĂ DATĂ, ÎN TRASCARPATIA UCRAINEANĂ,

fiind vorba despre reușita ungurilor de a obține statutul de raion național unguresc în Transcarpatia ucraineană în care întrebam:

„…Dar ce fac ai noștri din Nordul Bucovinei, Cernăuți, din Nordul Basarabiei, Hotin, din Sudul Basarabiei Istorice, Cetatea Albă și Ismail? Dar, mai ales, CE FAC AI NOȘTRI (!?) DE PE MALURILE DÂMBOȚIȚEI?…”

Și iată ce scrie azi RGN (vezi mai jos!) despre reușita ungurilor sârbi în alegerile de duminică din Serbia…Și SĂ NU CREDEȚI CĂ NUMAI EU ÎNȚELEG CE SE ÎNTÂMPLĂ CU DIPLOMAȚIA ROMÂNEASCĂ ȘI CU BANII CONTRIBUABILILOR ROMÂNI CHELTUIȚI PENTRU REȚEAUA ICR DIN LUME… Asta judecând după preocupările mărețe ale „academicienilor” iceriști de la Chișinău cu trei doctorate neterminate și cu nume conspirative cubaneze:

• Romanian Global News
•  iunie 23, 2020

Duminică în Serbia s-au desfășurat alegerile parlamentare și locale. La aceste alegeri 6,5 de milioane de cetațeni sârbi cu dreptul la vot au fost convocați duminică la urne pentru a-și alege noul parlament. Alegatori din Serbia a putut să alega de pe buletinul de vot una din 21 de partide si coaliții, transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc.

Partidul Sârb Progresist sârb a câștigat detașat cu 61,59% și va avea 191 de deputat ,Partidul Socialist 10,32% cu 32 de mandate și Alianța Patriotică Sârbă 3,68% cu 11 mandate.Pragul electoral au trecut patru liste minoritare.
Doua liste bosniace cu 4 mandate,o lista maghiarilor cu 10 mandate si lista albanezilor cu 2 deputați.Celelalte 14 liste au ramas sub 3%, sub pragul electoral. Alegerile de duminică au fost partial boicotate de opoziție acuzându-l pe președintele Serbiei Aleksandar Vucic că a manipulat mass-media și economia.

Romînii/vlahi din Serbia la aceste alegeri au avut un singur partid care a iesit la alegerile parlamentare și locale. Partidul Neamului Românesc (PNR) a ieșit la alegerile parlamentare într-o coaliție sub denumirea Coaliția pentru pace din care au facut parte Partidul Liberal Democrat, Partidul muntenegrenilor, Partidul bosniac civic.

La alegerile locale Partidul Neamului Românesc a ieșit cu lista proprie în doua comune Cucevo și Bolevaț.

Acest partid românesc a ales această coaliție pentru că asta a fost singura posibilitate prin care sa putut ieși la alegeri având în vedere legislația în Serbia care prevede că partidele care doresc să iasă la alegeri trebuie să strângă 10 000 de semnaturi verificate și platite la notar. Deasemenea fie care listă trebuie să vină cu garanție bancara în valoare (pentru aceste alegeri a fost de 70 000 de euro).

Coaliția pentru pace nu a trecut pragul electoral de 3% si trebuie spus ca rezultatul alegerilor este sub apșteptarea românilor din Timoc. La nivelul local PNR a obținut câte doua mandate în comunele Cucevo și Bolevaț.

Având în vedere situația acestei comunități în Serbia unde nu există școli cu predare în limba română, nu există mass media în limba română,slujba bisericească în limba română este doar în câteva biserici care țin de BOR și acelea hărțuite permanent, fără resurse materiale, cu presiuni continui din partea autorităților la care sunt supuși românii din Serbia, nu trebuie sa ne mire rezultatul obținut.

Aceste alegeri încă de la începutul campaniei au avut multe nereguralități. Partidul Neamului Românesc în această campanie nu a fost invitat la nicio dezbatere la nici un post de televiziune și radio din Serbia de Rasarit. Pentru publicitate și reclame la posturile locale PNR nu a avut deloc resurse financiare.

Un exemplu flagrant prin care se poate vede cât a fost descriminat acest partid a fost în ziua alegerilor. Un post local de tv care a filmat pe toți candidați de deputați din Bor de pe mai multe liste electorale a putut sa filmeze și fotografieze pe toți candidați numai pe președintele Partidului Neamului Românesc, dr. Predrag Balasevic care a fost pe locul doi pe lista Coaliția pentru pace, nu a putut. La insistența ziaristului local sa facă filmare, președintele secției de votare nr.22 în școala Bora Stankovic l-a dat afară și nu i-a dat voie să faca filmare nici în curtea școlii unde se vota.

La secțiile de votare au fost aduși cu microbuzele cetațeni de etnie rromă din sudul Serbiei care au votat în orașul Bor dar și în câteva sate românești. Românii din aceste sate cum ar fi Metovnița s-au mirat când iau vazut că au venit la secția de votare, ei nefiind din localitate.
Deasemenea trebuie spus că directori firmelor care aparțin primariilor au facut mari presiuni chiar cu amenițare că va pierde locul de muncă dacă nu votează cu partidul progresist. La Bor s-au facut presiuni la muncitorii care lucrează la mina și topitoria combinatului de cupru Zi Gin, firma cumparată de o firma din China.

Trebuie spus că în perioada alegerilor de la început până când s-a terminat scrutinul, nimeni din Ambasada României de la Belgrad sau de la Consulatul României din Zaiecar nu a venit sau nu au întrebat dacă sunt probleme în timpul alegerilor și în ziua când s-a desfășurat scrutinul.

În afară de Agenția de presă Romanian Global News și partidul AUR nimeni din România nu s-a interesat ce fac românii/vlahii la aceste alegeri. Un dezinteres total al clasei politice, mass-media și a instituților românesti față de românii din Serbia.

Dacă facem o comparație cu comunitatea maghiară care dupa numar este egală cu cea româno/vlahă(numarul maghiarilor este de 250.000 și românii din Voivodina și din Timoc sunt peste acest numar) au avut o susținere oficială și concretă pentru Uniunea ungurilor din Voivodina și acest partid a obținut 10 mandate în parlamentul de la Belgrad și la nivelul provinciei Voivodina 12 mandate.

„Noi românii din Timoc putem doar visa la aceste rezultate fără sprijin identic cu cel care îl au maghiarii din Voivodina. Sau poate Bucureștiul vrea de fapt să nu mai fim”, a declarat Predrag Balașevic pentru corespondentul Romanian Global News din Timoc.

Sub titlul “Uniunea Maghiară din Voivodina (VMSZ) a obţinut un succes istoric la alegerile organizate în acest sfârşit de săptămână în Serbia, a declarat, luni, Árpád János Potápi, secretarul de stat responsabil pentru politici naţionale al Cancelariei Prim-ministrului Ungariei, evaluând rezultatul scrutinului, la Budapesta”, ziarul Hirado.hu, publică un material care reflecta foarte clar interesul major pe care Budapesta l-a acordat maghiarilor din Voivodina pentru a obține un rezultat cât mai bun.

Iată materialul:

La alegerile de duminică, Uniunea Maghiară din Voivodina (VMSZ) a înregistrat, probabil, cele mai bune rezultate la toate nivelurile faţă de scrutinurile precedente. VMSZ a obţinut
aproximativ 70 000 de voturi şi se aşteaptă ca în parlamentul de la Belgrad formaţiunea să aibă nouă deputaţi faţă de patru mandate câte au avut până în prezent. Potrivit datelor recensământului din 2011, aproximativ 250 000 de maghiari trăiesc în Voivodina.
Secretarul de stat a felicitat Uniunea Maghiară din Voivodina pentru rezultatul obţinut, în cadrul consfătuirii Institutului de Cercetare pentru Politici Naţionale. Este un succes istoric,
partidul din Vojvodina nu a obţinut niciodată un rezultat atât de bun, a afirmat Árpád János Potápi. El a subliniat că anul acesta este un an electoral în Bazinul Carpatic.
Participarea la scrutinul din Serbia, din acest sfârşit de săptămână, a fost “puţin cam slabă”, ceea ce “nu a îngreunat treaba partidelor etnice”. Cu toate acestea, noroc nu există, cea mai bună campanie este munca în sine, iar de mâine încep pregătirile pentru următoarele alegeri, a afirmat politicianul.
Potrivit lui Árpád János Potápi, pentru a se putea păstra şi în viitor sistemul instituţional politic, este important ca reprezentarea maghiară să fie puternică la nivel regional, să
funcţioneze astfel încât şi societatea majoritară să recunoască activitatea maghiarilor. La aceasta a avut o contribuţie importantă şi Consiliul Naţional Maghiar, a subliniat secretarul de stat.
Acesta a subliniat că, în ultimii ani, István Pásztor, preşedintele VMSZ, a reuşit să consolideze Uniunea Maghiară din Voivodina transformând-o într-un partid politic, care îi uneşte pe toţi maghiarii din Voivodina, cu mesajul că merită să fie votată această formaţiune politică. Maghiarimea din Voivodina s-a prezentat la urne în proporţie asemănătoare cu cât reprezintă ponderea acesteia în cadrul populaţiei Serbiei. Întreaga comunitate maghiară de acolo a considerat că este importantă participarea la alegeri.
Potrivit lui István Pásztor, votul actual reprezintă mai mult decât nişte alegeri generale, a fost şi un examen al politicilor naţionale.
A crescut o nouă generaţie care a decis că vrea să se afirme acasă, doreşte să facă parte din echipa care să-şi clădească viitorul pe plaiurile natale. Au restabilit unitatea maghiară din
Voivodina, care a fost spulberată în urmă cu cinci ani de câţiva actori politici, a subliniat István Pásztor.
Zoltán Kántor, directorul Institutului de Cercetare pentru Politici Naţionale, a declarat că fiecare scrutin este şi un sondaj despre starea şi situaţia unei comunităţi. Acesta stabileşte şi ce colaborări ulterioare pot fi stabilite la nivel regional, local şi naţional. Directorul a numit modelul din Serbia ca fiind de succes, a evidenţiat, de asemenea, activitatea VMSZ, activitatea Consiliului Naţional Maghiar şi sprijinul politicilor naţionale.

Din partea autorităților române doar tăcere….

Romanian Global News precizează că Ungaria a investit masiv în comunitatea maghiară de circa 250.000 de persoane din Voievodina de-a lungul vremii. A costruit școli, a dotat comunitatea cu radiouri și Televiziuni în limba maghiară, a cumpărat clădiri pe care le-a oferit comunității, a dotat partidele maghiare din Voievodina cu tote mijloacele logistice necesare pentru a putea face campanie, a dat granturi de sute de milioane de euro întreprinzătorilor maghiari din Voievodina etc. Așadar rezultatele în alegeri au fost pregătite de-a lungul vremii întărind conștiința și identitatea maghiară prin ajutoare masive.

România, pentru cei circa 300.000 de români/vlahi din Timoc nu a făcut aproape nimic!

Istoria va judeca dacă este vorba de ticăloșie și dezinteres sau de trădare a intereselor naționale românești

Anume aşa – teroare politică – a caracterizat starea de lucruri ce s-a creat în ultimul timp la Academia de Studii Economice (A.S.E.) rectorul acestei instituţii, dl pr. dr Paul Bran. Această surprinzňtoare definiţie a fost urmată de o declaraţie nu mai puţin surprinzătoare:

“Este 12.45 şi până la această oră nu este încă un document prin care aş fi fost scos din funcţie, prin urmare acum vorbesc în calitatea-mi de rector al A.S.E.”.

Astfel a început ultima şedinţă a Senatului A.S.E., pe 23 mai a.c. (1994-n.n.), şedinţă la care au asistat, de asemenea, practic întreg corpul didactic,numeroşi studenţi, reprezentanţi ai mass-media.

“PAHARUL S-A UMPLUT…” – aceasta a fost concluzia pe care au tras-o probabil toţi cei prezenţi la şedinţă ascultându-l pe dl rector P.Bran, profesor doctor în economie, unul dintre cei mai documentaţi şi mai consecvenţi promotori ai ştiinţei şi practicii economiei de piaţă. Invitat la Chişinău de la Bucureşti acum trei ani, în baza unei înţelegeri dintre Guvernul R. Moldova şi Guvernul României, pr. dr Paul Bran a făcut enorm pentru A.S.E., de fapt d-lui şi echipa

au ridicat această instituţie-cheie în promovarea reformelor, instituţie menită să pregătească specialişti ce vor apăra economia R.M. de mafia internă şi externă.

Lista tuturor acţiunilor de merit pe care ar semna Paul Bran şi echipa d-lui este prea mare ca s-o reproducem aici, totuşi, câteva din cele mai vizibile realizări ale A.S.E. trebuie amintite – să ştie cât mai mulţi despre ele:

– formarea unei biblioteci ştiinţifice cu un fond de peste 50 mii ex.;

– achiziţionarea materialului didactic şi a tehnicii necesare desfăşurării procesului de studiere;

– invitarea, pentru a ţine prelegeri, a unor profesori de vază din Europa şi America;

– trimiterea în Europa şi S.U.A. pentru studii, stagiere sau acumulare de experienţă a numeroşi studenţi şi profesori de la A.S.E.;

– organizarea de conferinţe şi simpozioane ştiinţifice internaţionale;

– scrierea, traducerea şi editarea a cca 60 de manuale pentru studenţi, indicaţii şi instrucţiuni pentru lucrătorii băncilor şi din alte domenii ale economiei;

– ridicarea calificării şi reciclarea în aulele A.S.E. a mii de specialişti din economia naţională a R.M.;

– contribuţii la noua concepţie a sistemului bancar-financiar, la introducerea valutei naţionale, la obţinerea de către Republică a unor credite şi ajutoare băneşti etc., etc.

E de menţionat că în cei aproape trei ani de existenţă A.S.E. practic n-a cunoscut sprijinul Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului şi mai mult simbolic – pe cel al Ministerului Economiei Naţionale.

Fiţi de acord, imaginea A.S.E. este mai mult decât frumoasă: să tot studiezi şi să predai într-o asemenea instituţie! Însă în ultimul timp la A.S.E. au prins a se întâmpla lucruri foarte ciudate. Se

face simţită o crasă neglijenţă în activitatea de administrare şi de pază. Au loc, unul după altul, furturi – mai mult sau mai puţin întâmplătoare. La Centrul de calcul fiecare face ce vrea – de regulă, nu în interesele A.S.E. Nu se mai dă ascultare deciziilor rectorului, despre care se lanseazň în schimb tot soiul de zvonuri, insinuări.

Într-o bună zi s-a zvonit că A.S.E. are un nou rector şi un nou prorector, numirea lor (de fapt autonumirea) punându-se în legătură cu nu se ştie care decret prezidenţial şi nu se ştie care indicaţie de la Ministerul Securităţii! S-a ajuns până acolo că unei delegaţii S.U.A. i s-a spus că rector nu mai este românul Paul Bran, ci unul “de al nostru”, ceea ce a provocat sincera stupoare a oaspeţilor de peste Ocean. Această enigmatică “numire” a rectorului “băştinaş” a bulversat

rândurile unor profesori care au prins a-şi corecta cursurile introducând grabnic teme “noi”, cum ar fi, de pildă, “Normarea muncii” (socialiste,evident). Astfel, viaţa unei instituţii pur ştiinţifice s-a politizat până la refuz…

Toate astea le-am aflat din comunicarea dlui rector (cel adevărat), pr. dr Paul Bran, precum şi din scrisoarea ce urma să fie semnată de membrii Senatului A.S.E. şi trimisă oficialităţilor R.M., unor

organisme economice internaţionale, mijloacelor de informare în masă.

Am putut auzi şi replicile “opoziţiei”, adică ale unora dintre cei vizaţi: extrem de emotive, dar nu la fel de consistente şi convingňtoare.

N-am vrea, nu putem să-l facem aici pe judecňtorul.

Cu atât mai mult cu cât drama de la A.S.E. îşi are regizorii, credem, în afara blocului acestei instituţii. Ei au cu toţii nume, dar au și un nume comun:

CEI CARE NU DORESC REFORME, NICI OAMENI CARE SĂ LE PROMOVEZE PENTRU A LE ÎMPIEDICA APUCĂTURILE ŞI INTENŢIILE MAFIOTICE.

Vlad POHILĂ

“Glasul Naţiunii”, Nr. 21 (192), mai 1994

(Prefaţa lui Vlad Pohilă la cartea Cotul Donului-1942, Ch., 2013)

Generaţiile ajunse la ecuatorul vieţii ori trecute de acesta, ţin bine minte cum îşi începeau, o lucrare scrisă în 1848, doi dintre primii „revoluţionari de profesie”, Karl Marx şi Friedrich Engels:  „O nălucă rătăceşte prin Europa…”.

Acea nălucă, trebuie să precizăm pentru cei mai tineri,  nu era alt ceva decât comunismul. Iar pentru tineri şi adulţi mai este necesar să menţionăm că fatidica nălucă mai rătăceşte şi astăzi. Şi nu numai în Europa, dar şi pe alte continente. Atâta doar că, între timp, şi-a schimbat întru câtva denumirea şi ţelurile. Astfel, comunismul „clasic” este numit deja „neocomunism”, dar cel mai des, „kominternism”, după titulatura criminalei organizaţii ce şi-a propus drept scop – şi, în bună parte a reuşit – să planteze iarba răului pe întreg globul pământesc. Iar sarcina lor de bază –  veche, iniţială – , nu mai este nimicirea proprietăţii private, partizanii neocomunismului acceptând-o, cumva selectiv, pe criterii obscure, preferând însuşirea acesteia, însă, nu mai puţin – şi însuşirea proprietăţii de stat! Obscure, greu perceptibile pentru mulţi sunt şi ţelurile ce şi le pun (şi cu succes le realizează) cei care au renunţat la seceră şi ciocan în favoarea inteligenţei, rămânând doar cu steaua, dar şi asta uşor modificată – în ceea ce priveşte culoarea, numărul şi dispunerea colţurilor.

Oricât de ascunse de ochii „prostimii”, aceste scopuri nu pot fi dosite la infinit, ele trezind tot mai mult uimirea, apoi şi revolta oamenilor. Se aud tot mai des – deşi înfundat încă – supărări privind scopul unor forţe ce se consideră cu de la sine putere atotştiutoare, a toate capabile, suverane peste destinele oamenilor, popoarelor, ţărilor şi continentelor, ba chiar şi asupra istoriei trecute, prezente şi viitoare.  Ele, aceste forţe, elogiază la infinit anumite segmente şi personalităţi istorice, trecând în negura uitării, prin falsificare şi denigrare, alte segmente din istorie, alte personalităţi ale unor popoare – sortite de către ei, atotputernicii – sacrificiului, umilinţei, iar în ultimă instanţă – şi destrămării, expunerii unui genocid cultural care, vorba celui mai de seamă lingvist şi filozof al secolelor XX-XXI, românul basarabean Eugen Coşeriu, nu este cu nimic mai bun decât etnocidul sau genocidul pe criterii naţionale, rasiale. 

Forma de etnocid cel mai frecvent practicată este (şi) acum cultivarea, inocularea agresivă a complexelor naţionale, în cazul nostru – a „ruşinii de a fi român”, refren preferat de patronii şi autorii ziarelor şi revistelor ce apar sub auspiciile monstruosului GDS, de la Bucureşti. Dar, în egală măsură, parcă la unison, coordonat şi răspândit, şi de o ploaie murdară de publicaţii periodice de limbă rusă de la Chişinău. În subsidiar (doar în aparenţă!)  se munceşte cu sudoarea frunţii şi pentru ştirbirea, subţierea, apoi şi anihilarea, zădărnicirea până la substituire a memoriei colective, naţionale. Cum să-şi amintească vreun tânăr român (polon, suedez, ceh, german…) de tragediile prin care au trecut propriile popoare când despre acestea se aminteşte în treacăt  (dacă se aminteşte în genere) în manualele naţionale de istorie?…  (De manualele străine nici nu face să vorbim). În acelaşi timp, numai în calendarele editate de UNESCO – organizaţie mondială pentru cultură şi ştiinţă (dragă Doamne), cu sediul la Paris, sunt fixate nu mai puţin de 10 (zece) zile, în diferite luni ale anului, amintind despre tragedia poporului evreu, numită în greceşte holocaust, iar în ebraică shoah. Cum să nu ştie acelaşi tânăr reprezentant al naţiunilor mai sus-amintite (dar şi al multor altor naţiuni)  totul despre holocaust şi aproape nimic despre dramele trăite de propriul popor? Şi nu ar fi nimic rău să cunoască în amănunţime o tragedie ce nu trebuie să se mai repete vreodată – indiferent cine a pus-o la cale, indiferent cine şi cum a realizat-o – dacă această dramă a secolului XX nu ar fi prezentată în manuale şi studii nu doar amănunţit, ci şi cu aproximaţii şi chiar cu falsuri meşteşugit proiectate, astfel holocaustul fiind transformat „într-un bazar sentimental”, vorba lui Ion Minulescu sau, şi mai rău – într-un soi de târg, într-un bâlci din care unii se aleg cu grave acuzaţii continui, iar alţii – cu un solid gheşeft?

Cu asemenea abordări, cu asemenea reprezentări ale evoluţiilor din lume, amnezia istorică se face tot mai simţită în rândul a milioane de români, uitarea aceasta, supranumită de cronicarul Miron Costin „cel mai mare duşman al istoriei”, al popoarelor înseşi, fiind mereu secundată de penibile complexe, derivate direct din campania neostoită de culpabilizare a poporului nostru. Amintim în context că promotorii cei mai agresivi ai acestei campanii sunt, concomitent, şi cei mai aprigi adversari ai oricăror forme de învinovăţire colectivă, pe criterii etnice, rasiale sau confesionale – fireşte, atunci când acestea îi vizează pe ei.

Ne aflăm, aşadar, în plin dezmăţ propagandistic, informativ, cognitiv, iar pierderile noastre sunt tot mai mari, pe an ce trece, deoarece, competiţia este inegală, cum inegale sunt şi forţele, metodele, posibilităţile şi abilităţile. Pentru a ni se demonstra nevrednicia, se poartă o luptă cumplită pentru a ne lipsi de eroi, de oameni curajoşi, pur şi simplu demni. Ce mai vorbă! Aceştia, nu că ne interzic cinstirea eroilor, elogierea fruntaşilor, dar nici să ne deplângem martirii nu ne permit! (Cazul cu retragerea, prin presiuni şi ameninţări, a simbolicei demnităţi de Cetăţean de Onoare al or. Târgu Ocna, „Martirului închisorilor”, Valeriu Gafencu, este mai mult decât grăitor).  Pentru a-şi ascunde bârna din ochi, ni se arată mereu spre paiul din sau chiar de lângă ochii noştri, făcându-ne părtaşi numai şi numai la rele, de-a lungul istoriei noastre, din ultimele două secole, mai ales. Şi se dedau acestor nelegiuiri – care odată şi odată cu certitudine vor fi amendate – atât unii străini, cât şi năimiţi din rândurile noastre, din preajma noastră. Agresivitatea acestora a luat proporţii atât de mari, încât, la un moment dat, te apucă disperarea, crezând că nu mai are niciun rost să le dai vreo ripostă, căci oricum nu vei putea opri avalanşa de minciuni, insulte, presiuni şi intimidări abil trucate… În această situaţie, cu părere de rău, iau apă în gură mulţi istorici, demonstrează o criminală indiferenţă politicienii, businessmenii sponsorizează generos nu monumente ale măreţiei şi durerii propriului popor, ci fastuoase muzee şi complexe comemorative ale celor care ne fac de nimic pentru a se lustrui pe sine şi a mai pune câte ceva în buzunare, în bănci adică…

Dar, spre marele necaz al acestor beneficiari ai celui mai penibil gheşeft (mercantil, dar şi moral) din istoria omenirii, amnezia nu poate – şi sper că nici nu va putea – să atace chiar pe toţi românii. Ne stau drept dovadă elocventă, în acest sens, mai multe fapte de ordin civic, ştiinţific, cultural, comemorativ etc., care mai timide, care mai îndrăzneţe. Puse cap la cap, însă, ele se constituie într-un simbolic, dar puternic  râu de munte, rece şi iute la curgere care, dacă nu e în stare (încă) să stăvilească avalanşa de minciună şi denigrare, cel puţin pune pe gânduri, iar uneori îi mai şi temperează pe regizorii şi actorii scabrosului spectacol jucat „de la Nistru pân’ la Tisa”, mai exact, „de la Dâmboviţa pân’ la Tisa”, trecând peste munţi, peste Dunăre, de multe ori peste mări şi oceane trecând…

Un asemenea fapt, de majoră însemnătate civico-comemorativă, a fost şi apariţia, în 2012,  a cărţii intitulată Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori: Vasile Şoimaru [coordonator], Iosif Niculescu (1914-2013), Roxana Iorgulescu-Bandrabur, Gheorghe Pârlea; Chişinău, Editura Balacron”). Valoarea documentară, dar mai ales morală a cărţii, a sporit şi graţie faptului că a văzut lumina tiparului în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la marea tragedie românească, beneficiind în chiar acea zi de o exemplară lansare la Chişinău, însoţită de o comemorare şi un parastas, rânduit de protoiereul Petru Buburuz. Evenimentul, unic în acea zi în întreg spaţiul românesc, a fost moderat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din capitala basarabeană, adunând un public numeros şi cu adevărat select. Au urmat alte zeci de lansări şi prezentări – în cam o treime din judeţele cât mai există astăzi în România şi în mai multe localităţi urbane şi rurale din Basarabia. Aceste manifestări au fost onorate de mulţi veterani de război şi rude apropiate ale acestora, de militari – pensionaţi, în rezervă, în termen, clerici, diplomaţi, politicieni, tineri studioşi, profesori, jurnalişti, scriitori, alţi oameni de cultură şi ştiinţă, dar şi simpli cetăţeni cărora le pasă de soarta Patriei.

Oricât de mare ne-ar fi dorinţa, nu vom izbuti să facem o listă cât de cât completă a celor care au onorat, cu prezenţa lor, lansările şi prezentările în centrul cărora s-a aflat cartea despre Cotul Donului. Totuşi, vom evoca unele nume de personalităţi, de pe ambele maluri ale Prutului, nume ce  merită a fi trecute în această filă de cronică a anului 2012: scriitorii Nicolae Dabija, Radmila Popovici-Paraschiv, Ion Iachim, Nicolae Rusu, ziariştii Constantin Tănase şi Stela Popa-Dungaciu, actriţa Ninela Caranfil, istoricii dr. prof. univ. Anton Moraru, Anatol Petrencu,  Gheorghe Negru, Mihai Taşcă, medicii prof. univ. dr. hab. Ion Moiş, Aurel Dănilă,  Grigore Dumitraş, câţi alţii de la Chişinău; întregul colectiv al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” din Roman, unde au venit şi prietenii noştri din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi (veteranul Ion Paiu, înv. Gh. Pârlea [coautor], prof. Ion Leleu, primarul Ionuţ Gospodaru), fruntaşi şi simpli aderenţi la Societatatea „Pro Basarabia şi Bucovina”;  prof. dr. Al. Amititeloaie de la Bacău; primarul Constantin Pitorac din judeţul Botoşani; preotul Constantin Lupea,parohul Bisericii de la Borzeşti-Oneşti, ziaristul Ioan Popescu de la Ploieşti; scriitorul şi editorul Ion Măldărescu, medicul Lia Şoimaru-Marian, magistratul Petre Dinescu, alţi vrednici râmniceni; acad. Dinu Giurescu, profesorii universitari Zamfira Mihail, Iulia Mărgărit, Ion Coja; Mihai Nicolae de la Fundaţia „Fraţii Golescu”; diplomaţii Mircea Druc şi Aurel Preda (adevăratul autor al Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova); distinsa intelectuală Mariuca Vulcănescu, fiica învăţatului, patriotului şi martirului Mircea Vulcănescu; faimosul disident basarabean Nicolae Lupan, jurnaliştii Iulia Cristea-Scutaru, Roxana Iorgulescu-Bandrabur [coautor], Victor Roncea – de la Bucureşti, profesorul Nicholas Dima, venit din SUA, câţi alţii… Au urmat zeci şi zeci de cronici, recenzii, consemnări, interviuri, comentarii…

Infinit mai numeroase – şi mai impresionante, şi mai îmbucurătoare – , au fost ecourile vizând apariţia cărţii despre tragedia românească de la Cotul Donului: sute de conaţionali, parcă trezindu-se dintr-un vis urât, şi-au amintit de acest episod din istoria recentă a României, dat uitării – prin ample interdicţii, obstrucţionări şi distorsionări. Un episod tragic, dar care nu poate fi uitat măcar şi de aceea că numeroşi dintre participanţii lui au mers la bătălie ghidaţi de nobila speranţă de a reface Ţara sfârtecată de kominterniştii de la Moscova şi de amicii lor de la Berlin, Budapesta şi Sofia, şi de a contribui, dacă nu la nimicirea monstrului comunist, cel puţin la stăvilirea lui. Episod ce trebuie repus în actualitate pentru că a avut la temelie nişte elemente ontologice esenţiale, foarte bine fixate de autori în titlu: eroism, sacrificiu, trădare; trei resorturi care au însoţit şi probabil vor însoţi mereu evoluţia istorică a românimii şi a omenirii în genere.

Foarte mulţi oameni, în cadrul lansărilor, sau la citirea recenziilor, la ascultarea reportajelor despre prezentările de care a beneficiat  cartea Cotul Donului 1942…,şi-au amintit, care cu lacrimi de durere, care cu lacrimi de bucurie,  de taţi, unchi sau fraţi, verişori etc. mai în vârstă ce au luptat la Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, unii fără a se mai întoarce de acolo… Atunci mi-am amintit şi eu, surprins, cât de uzuale erau prin satele noastre, din nordul Basarabiei, cel puţin, fraze conţinând îmbinarea „Cotul Donului”: „…[cutare] a fost la Cotul Donului…”, „…a luptat la Cotul Donului…”, „…a îngheţat la Cotul Donului…”, „…nu a mai venit de la Cotul Donului…”, „…i-au rămas oasele, în pământ străin, fără cruce,  la Cotul Donului…” etc. Şi doar nu auzisem, niciodată, din gura sătenilor, îmbinări gen „bătălia de la Kulikovo” sau „bătălia de la Borodino”, de care era să aflu abia la şcoală!… Nu e şi aceasta o dovadă în plus că valorile româneşti – nu numai limba română, nu numai muzica populară (ba şi cea uşoară!), dar şi însemnate evenimente istorice, militare – nu au putut fi şterse, totuşi, din memoria basarabenilor oricât de aprige au fost sforţările ocupanţilor sovietici?!…

Parcă fără vreo legătură cu acest remarcabil eveniment editorial, la Chişinău a avut loc şi un soi de „conferinţă ştiinţifică republicană”, dar „cu participare internaţională”, alias rusească. În jurul unui samovar sau al unei sticle de votcă, pretinşi istorici şi analişti politici, nu au putut decât să înfiereze pe „fasciştii români” ajunşi la Stalingrad, uitând, nu ştiu cum, şi de naziştii germani, şi de ceilalţi aliaţi ai Fuhrerului. Cel mai deşănţat au vorbit doi notorii falsificatori ai istorii noastre, cu vechime de la sovietici în domeniul răstălmăcirilor. Unul dintre aceştia, chiar dacă nu are absolut nimic în comun cu poporul nostru, s-a pus pe „salvarea demnităţii poporului nostru moldovenesc”, care „popor”, zicea el, nu ar avea nicio treabă cu tragica bătălie de la Stalingrad… Asta,  deoarece basarabenii, chipurile, fiind trataţi cu neîncredere de către Mareşal, nu ar fi fost mobilizaţi în acea perioadă, astfel încât „moldovenii noştri trebuie să marcheze numai victoria răsunătoare a armatei roşii”, necum „înfrângerea ruşinoasă a Armatei Române”. Poate că acel nenorocit de „istoric moldovean”, dublu nenorocit – şi de  îndoctrinarea sovietică, şi de cea sionistă – nici nu ştia că Mareşalul Antonescu într-adevăr nu i-a mobilizat la război pe basarabeni şi nord-bucovineni, numai că a făcut aceasta în semn de îndurare, pentru alinarea suferinţelor prin care au trecut ei în acel an de groază al primei ocupaţii sovietice. Cât despre încrederea faţă de basarabeni şi nord-bucovineni, ca şi despre hotărârea lor de a lupta împotriva ocupanţilor sovietici, a kominterniştilor, a flagelului comunist în ansamblu – există dovezi documentare pe cât de limpezi, pe atât de numeroase: de urgia bolşevică, s-au refugiat în dreapta Prutului, în iunie-iulie 1940, peste 100.000 de basarabeni şi circa 50.000 de nord-bucovineni. Mulţi, foarte mulţi dintre aceştia au fost mobilizaţi în Armata Română, ajungând şi în Crimeea, şi la Stalingrad, şi la Cotul Donului. Au plecat atunci pe Frontul de Est şi ca voluntari, inclusiv unii dintre basarabenii ce nu trecuseră Prutul, în Vechiul Regat, în acea blestemată „Săptămână Roşie” (după Paul Goma). Am cunoscut personal pe unul dintre acei voluntari, am şi scris cu drag despre el: durleşteanul Efim Genunchi, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace! Numai bunul Dumnezeu şi faptul că nu avea nici 18 ani când se cerea pe frontul antisovietic l-a ferit  pe acest vrednic român de la Durleşti să nu ajungă şi el la Cotul Donului, dar în alte teritorii devenite teatru de război pentru trupele române a luptat sub Tricolor, motiv pentru care nu a avut nici după 1991 o pensie cât de cât omenească… Şi mai strigător la cer este cazul unui consătean de-al meu, Ion Grădinaru (poreclit Ciofu), din Putineşti, judeţul Soroca. Toţi putineştenii ştiau de ce umblă el cu un ciot de lemn în locul piciorului drept; toţi înţelegeau de ce este neglijat şi chiar dispreţuit de autorităţi: pentru că luptase pe Frontul de Est, împotriva ruşilor, a bolşevicilor. Atitudinea duşmănoasă a noii puteri, adusă pe tancuri sovietice, s-a transmis, într-un fel, şi consătenilor, oricum, multor dintre ei. Nu a putut lupta bietul om singur împotriva tuturor şi iată că fiul de gospodari Ion Grădinaru prinse a luneca pe  pârtia disperării şi a degradării… Astfel atitudinea antiromânească a autorităţilor de ocupaţie, atitudine indusă şi unor băştinaşi, a făcut dintr-un om – neom… Este doar un destin frânt, unul din mii de cazuri similare, căci toţi basarabenii şi nord-bucovinenii ce au luptat împotriva ciumei kominterniste, fiind veterani ai Armatei Române, au avut de suferit toată viaţa lor „sub ruşi”…  Au fost mereu umiliţi şi obidiţi numai pentru că se aflaseră de partea cealaltă a frontului, dincolo de linia unde au ieşit învingători cei care aveau să ocupe total a şasea parte din globul pământesc, iar parţial – şi mai mult.

* * *

Iată, aşadar, cum o carte – modestă ca volum, dar mare ca demers – cu o greu imaginabilă putere emotivă, a fost în stare să răscolească amintiri, sentimente, trăiri… A răvăşit memoria colectivă, a trezit conştiinţe, a făcut să bată în retragere amnezia de care voiesc să ne vadă contaminaţi neprietenii, dar ce mai vorbă – adversarii noştri de moarte, „cruzii duşmani”, – ca să recurgem la o parafrazare din Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române”. Cel mai curios este că apariţia acestei cărţi a suscitat interesul (isteric, după cum am menţionat mai sus) chiar şi al unor autori de „viclene uneltiri” împotriva demnităţii noastre naţionale şi umane.  Cu regret, nu şi interesul celor hărăziţi, parcă, a fi străjeri la păstrarea neîntinată a memoriei poporului. Al celor meniţi, vine vorba, să fie atenţi, mai sensibili la faptele nu prea numeroşilor entuziaşti-militanţi pentru cinstirea amintirii despre feciorii căzuţi, aceştia fiind trimişi la un război inegal de către Statul pe care, de rău, de bine, îl reprezintă; oricum, erijându-se în conducători dacă nu iubiţi, apoi iubitori de popor.

Or, un laitmotiv al cărţii Cotul Donului 1942… este omagierea celor căzuţi în război şi afirmarea solicitudinii pentru amenajarea şi sfinţirea unor locuri, unde s-a scurs, conform aprecierii lui V. Şoimaru, circa un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi, deveniţi, din cauza laşităţii şi trădării, carne de tun. Tocmai dr. Vasile Şoimaru, coordonatorul lucrării, a şi făcut, în acest sens, în anul de graţie 2012, un prim pas: a înfipt în pământul ce acoperă oasele ostaşilor români o cruce „confecţionată” din crengi, prinzând de ele o imagine a Tricolorului, ruptă din cartea sa Poeme în imagini… Nu a făcut caz de acest gest cu totul ieşit din comun; mai mult, a accentuat – şi în carte, şi în comentarii în mass-media, pe marginea cărţii, că actualele conduceri ale altor ţări membre ale Axei, au negociat, în ultimii ani, cu ruşii lui Putin, şi au putut să amenajeze destoinice, ba chiar impresionante cimitire comemorative. Parcă în replică,  o organizaţie subordonată guvernului de la Bucureşti, a amenajat un cimitir minuscul, cu osemintele câtorva militari români, morţi în captivitate la ruşi, într-un lagăr de pe lângă Kursk… (În treacăt fie spus, soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii români, care au scăpat cu viaţă, din asemenea lagăre, au fost băgaţi în Divizia „Tudor Vladimirescu”…). 

Între timp, în acea zonă a Donului, au apărut şi alte cimitire comemorative, amenajate de urmaşii combatanţilor din ţările Axei, în urma unor acorduri cu Moscova sau cu administraţia regiunilor Volgograd (fostul Stalingrad) şi Voronej: germane, italiene, maghiare, finlandeze, slovace… Şi numai oasele românilor pieriţi acolo mai rămân pradă cuţitelor de la tractoare şi buldozere, şi numai sufletele românilor ce au luptat, au suferit şi au sperat acolo că vor ajunge acasă, în Patria reîntregită, continuă să hălăduiască prin stepele ruso-calmuce, tot mai uitate de lume şi de Dumnezeu.

Şi ar fi putut să biruie pornirea diabolică a celor care vor să ne contamineze definitiv de amnezie istorică şi naţională, să ne şteargă ultima lacrimă, uscată deja, a demnităţii omeneşti, de nu ar fi făcut Vasile Şoimaru, însoţit de preotul Viorel Cojocaru, de la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, un nou pelerinaj spre locurile de martiraj al Armatei Române. Înainte de a purcede la drum, la începutul acestei toamne, au avut parte de binecuvântarea protoiereului Petru Buburuz, parohul amintitei catedrale de la Chişinău. A te delpasa acum în Rusia este cum te-ai aventura să mergi în Texas, însă… retrospectiv, pe la mijlocul secolului XIX. Şi numai bunul Dumnezeu i-a întărit pe aceşti doi fii ai Basarabiei şi ai întregii românimi încât au putut ridica o nouă cruce, din lemn, – adusă de acasă „pe bucăţi”, cu un Tricolor din pânză  – în locul unde au avut loc cele mai grele bătălii, unde a curs cel mai mult sânge nevinovat al militarilor români, în fatidicul an 1942.  Cu adevărat, sângele apă nu se face…

Alte amănunte, mai dense şi mai tulburătoare decât cele ale noastre, de aici, specifice unei relatări gazetăreşti, cititorii vor putea afla deschizând filele acestei ediţii noi – a doua – a cărţii Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare. Volum apărut sub auspiciile editurii chişinăuiene „Balacron” (director – Dumitru Munteanu), prin asidua şi inspirata contribuţie a maestrului Simion Zamşa (autorul copertei; de altminteri, ca şi la ediţia întâi a acestei cărţi) şi a dnei Svetlana Crudu-Munteanu, machetatoarea iconografiei.

Ce l-a determinat pe dr. Vasile Şoimaru să scoată o nouă ediţie? Probabil, pentru a o completa, ca să adauge între copertele ei trăiri şi aspecte ce i-au scăpat sau încă nu le avea la îndemână atunci când pregătea prima ediţie. Bunăoară, amănunte despre curat creştineasca purtare a preoţilor români în tranşee, alături de cadavre sau de trupuri în delir ale conaţionalilor lor în uniforme militare. Sau despre firescul curaj de ostaş al Armatei Române,  despre onoarea nepătată de ofiţer  român, în ale cărui mâini se află nu numai destinele subalternilor, dar şi cele ale membrilor familiilor lor, rămase în înfrigurată aşteptare acasă… A făcut noua ediţie, cu certitudine, şi pentru a mai cinsti o dată memoria celor îngropaţi fără sfânta slujbă dumnezeiască, fără cruce, fără pomenire, în atâtea puncte geografice ale întinsei stepe ruso-calmuce, unele localităţi fiind identificate în urma unor noi, recente şi riscante deplasări într-acolo… Foarte posibil, şi pentru a aminti o dată în plus celor sus-puşi că trecutul poporului nostru – cu bune şi rele, cu bucurii şi dureri – merită mai multă atenţie, cel puţin aproape de cea pe care le-o acordă strămoşilor, bunicilor şi taţilor, chemaţi sub arme, cu şapte decenii în urmă, liderii din alte ţări implicate în acea conflagraţie: Germania, Italia, Ungaria, Slovacia… A făcut-o cu speranţa că poate odată şi odată se va risipi năluca rătăcitoare din capul celor care trăiesc cu iluzia că ar fi conducători ai acestui minunat popor, chinuit şi de străini, şi de ai săi. Şi nu se va lăsa V. Şoimaru până nu va vedea, până nu va simţi că năluca aceasta fatidică se risipeşte… Până nu va vedea inaugurat, la Cotului Donului, şi un cimitir de onoare al ostaşilor români.

Nu am nicio îndoială că dr. Vasile Şoimaru, reeditând cartea despre tragedia românească de la Cotul Donului, 1942, a ţinut să spună răspicat, să repete pentru cei care nu voiesc nicicum să înţeleagă: nu vom permite nimănui să ne scrie istoria după bunul lor plac; nu vom accepta să decidă pentru noi – alţii, străinii –, cine ne sunt eroii şi cine ne sunt trădătorii şi călăii; cine-s prietenii şi cine-s adversarii noştri; pe cine să iubim, să venerăm, să cinstim şi pe cine să trecem cu vederea sau să-i trecem chiar la groapa de gunoi a istoriei. Iniţial fiind o fărâmă din vastele sale preocupări pentru soarta românimii din jurul actualei Românii, încet-încet, motivul vizând românii rămaşi în ţărâna grea de la Cotul Donului, am impresia, devine o permanenţă a existenţei umane, civice, intelectuale a lui Vasile Şoimaru. Un subiect pe care nu-l va abandona până nu-i va vedea o soluţionare demnă de amploarea tragediei naţionale ce s-a produs acolo. Până nu va ajunge la urechile, la raţiunea celor ce se numesc acum „decidenţi” că nu poate fi lăsat destinul unor conaţionali, fie şi trecuţi în lumea umbrelor, la cheremul unor străini dornici de a ne contura, apoi a ne şi decide soarta: fie la Roşia Montana, fie la Târgu Ocna, Piteşti, Aiud, Sighetu Marmaţiei, Chişinău…, fie pe alte plaiuri pe unde românii au pierit fără a-şi lăsa călcată în picioare demnitatea.

Şi abia atunci se vor spulbera definitiv aceste cumplite îndoieli ale lui Vasile Şoimaru care sunt, de fapt, dubiile, temerile, spaimele, mai multor intelectuali şi ţărani cu simţire românească din Basarabia acestui zbuciumat început de secol XXI. Iar îndoielile lui V. Şoimaru, expuse şi în paginile acestei cărţi (încă în prima ei ediţie), merită a fi reproduse cu litere aldine (grase), dacă nu şi mai măşcate decât contextul grafic general al  volumului de faţă – poate, poate, vor fi citite cu luare aminte şi de cei vizaţi?! Însă până ajung ei a le buchisi, vă rugăm respectuos să parcurgeţi Dvs., stimaţi cititori, aceste rânduri ale durerii şi deznădejdii româneşti din stânga Prutului:

”Căutările urmelor a sute de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi uituceniei Statului Român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea Statului Român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…”   

Personal, chiar dacă recunosc: uneori trebuie să-mi mai „pompez” optimism, vreau să văd lucrurile în culori ceva mai deschise. Şi cred că aşa va fi – mai bine decât se pare – măcar şi din motivul că, iată,  nu seacă izvorul gândurilor şi făptuirilor luminoase; iată, avem cărţi asemenea acesteia, despre tragedia de la Cotul Donului, unde s-au conjugat perfect  curajul şi sacrificiul, dar şi laşitatea, trădarea; alte bune, alte rele, toate, vorba poetului, fiind scrise în legile omeneşti.

Aşa va fi, cât avem la Cotul Donului măcar o cruce, lângă care, cine ştie, se vor înălţa şi altele, aduse din diferite colţuri ale României. Liderii noştri – şi de la Bucureşti, şi de la Chişinău – ,  din păcate, nu prea pot impresiona prin fapte mari, dar, din fericire, mare e sufletul de român adevărat. Adevărat nu în vorbe, nici în documentele de identitate care adeseori mint. Aşa fi-va, căci şi mai mare este îndurarea Domnului nostru Dumnezeu, care-şi va întinde Mâna şi peste creştetele noastre, şi peste ale celor ce stăpânesc astăzi şi pământurile de la Cotul Donului, din Stepa Calmucă, din atâtea alte stepe, de la atâtea alte coturi, şi care pe deasupra, când au nevoie, ne numesc fraţi întru Credinţă.

Vlad POHILĂ

19 Noiembrie 2013

În această zi istorică vin cu o fotografie a Maestrului fotograf basarabean Nicolae Pojoga, care poate înlocui zece mii de cuvinte despre Podul de flori de la Prut-1990. O altă fotografie, a mea, cu același pod, proiectat și construit de Gustave Eiffel, din zilele noastre, dar fără oameni, fără flori, în așteptare, de trei decenii, ca euro-unioniștii basarabeni să reconstruiască linia ferată Ungheni-Chișinău, cu ecartament european, ca să meargă liber trenurile europene, de la Paris pân-la Tighina… În realitate în 30 de ani nici măcar 30 de milimetri de cale ferată europeană, câte unul pe an, nu s-a reușit… La „desert” vă propun și trei documente de aur ale momentului istoric înălțător (dactilografiate de mine cu un sungur degețel, din presa acelor zile), emise de istorica Mișcare de Eliberare Națională de la noi, care încă nu-și zicea PPCD, ci purta faimosul nume de „Frontul Popular din Moldova”, iar Iurie Roșca încă purta hăinuțe de naționalist, unionist, anticomunist, documente din zilele de pregătire, desfășurare și totalizare a succeselor acelei memorabile manifestări… Dar despre ce și de ce s-a întâmplat după aceea cu Mișcarea noastră de Eliberare Națională merită să vorbim, să scriem, mai mult, mai adânc, mai obiectiv, și vom vorbi, vom scrie, cât suntem mai tari decât Covidul-19 și Covidul-3/2, troika cea pe două picioare de la amărâta guvernare…

(Atenție la semnatari: Numai cât face semnătura patriotului Gheorghe Gavrilă-Copil, liderul Asociaţiei Bucureşti-Chişinău!!!)

APEL

Podul de flori de la Prut

Prutul a fost şi va rămâne o apă ce uneşte două maluri ale Moldovei. De când acest râu a despărţit frate de frate, sufletul înjumătăţit al românului a tot umblat desculţ peste apa lui, ca Iisus peste apele mării. Conştiinţa, credinţa, spiritul – n-au avut hotare. Cei care au încercat să le hotărnicească s-au făcut de ruşine în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi. Noi, românii, suntem la noi acasă “De la Nistru pân’ la Tisa”, din vârful Carpaţilor până la Mare. Şi această casă o vrem acum înainte cu toate uşile deschise, pentru a ne putea vedea la faţă cu fraţii de acelaşi sânge şi pentru a ne întregi sufletele. O vrem noi, cei de la răsărit de Prut. O vrem noi, cei de-a dreapta Prutului, fraţii de dincolo de Iordanul aspiraţiilor noastre încă nebotezate. Este o vrere certificată de Revoluţia Română, care, după unii observatori ai evenimentelor, a început la Chişinău, a continuat la Timişoara şi a culminat la Bucureşti, dând o altă perspectivă României în pragul mileniului al treilea.

Prin distrugerea dictaturii comuniste în România, a fost lichidată cea mai gravă consecinţă a celui de-al doilea război mondial, suportată de către poporul român. Nu uităm însă nici consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, în urma căruia Basarabia şi Bucovina de Nord au fost rupte din trupul Ţării, dar înţelegem să nu evocăm aceste probleme ale istoriei în contextul spiritual-umanist care ne interesează. Este ceea ce s-a supus atenţiei domnului Mihail Gorbaciov şi Congresului al doilea al deputaţilor din URSS, într-o scrisoare semnată, în numele Comitetului Naţional de Acţiune Bucureşti-Chişinău, de Gheorghe Gavrilă-Copil, în care s-a sugerat obiectivul acţiunii noastre de azi: Podul de flori de la Prut.

Frontul Popular din Moldova, în platforma sa şi în numeroase întruniri publice, a înaintat aceeaşi revendicare: libera trecere peste Prut în ambele sensuri, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale. La dorinţa aceasta firească a fraţilor de a se vedea unii cu alţii, în mod normal şi fără impedimente, s-a răspuns până azi cu tăcere, deşi se doreşte atât de puţin.

Pentru ca Prutul răbdării noastre să nu dea peste maluri, propunem ca la 6 mai cugetul românesc să se afle pe malul acestei ape pentru a acoperi cu flori această rană vie din trupul Moldovei. Vor veni, aşadar, la propunerea fraţilor de la Bucureşti, acceptată şi preluată de noi, cei din stânga Prutului, într-un binecuvântat pelerinaj, români din toate colţurile ţării constituindu-se la Prut într-un lanţ uman cuprins între localitatea Miorcani, vis-a-vis de Pererâta lui Grigore Vieru, în punctul de sus, şi Giurgiuleşti-Galaţi în punctul de jos. Din partea opusă vor veni, în acelaşi lanţ uman, basarabeni, aducând cu ei braţe de flori tocmai de pe malurile Nistrului.

Acţiunea va începe duminică, exact la orele 12.00, ora Bucureştiului, când în toate bisericile de pe ambele maluri ale Prutului preoţii vor oficia un Te Deum de pace şi linişte sufletească. La orele 12.30 lanţurile umane constituite se vor mişca pe ambele maluri înspre apă. Exact la orele 13.00, un dangăt de clopot şi sunet de bucium, florile vor fi lansate ca un adevărat pod pe apa Prutului.

Întreaga acțiune va fi minunată dovadă a fraternității și armoniei pe care numeroși reporteri din ţară şi străinătate, precum şi reprezentanţii ambasadelor de la Bucureşti şi Moscova o vor consemna în spiritul adevărului şi demnităţii. Nu se va ţine nici un discurs, nu se vor afişa lozinci, nu va fi lansat nici un apel. Nu se vor săvârşi gesturi necugetate. Va domni peste tot bucuria revederii fraţilor după atâta amar de vreme. Nu suntem un popor încorsetat de gândire medievală. Nu vom răspunde prin violenţă la tratamentul barbar la care am fost supuşi timp de o jumătate de secol. Vom respecta cu sfinţenie testamentul copiilor Revoluţiei Române, care murind seceraţi de gloanţe, murmurau cuvintele: “Fără violenţă!”.

Fraţilor,

Participaţi la Podul de flori de la Prut, moment sfânt al cugetului şi simţirii româneşti.

Aruncaţi florile frăţiei ca pe o punte a frăţiei.

În următoarele locuri – Pererâta, Costeşti, Sculeni, Ungheni, Leuşeni, Stoianovca, Cahul, Giurgiuleşti – stabilite oficial românii vor trece fără documente de frontieră, într-o înţelegere a viitoarei case comune europene. Vor fi primiţi cu pâine şi sare, cu dragoste şi frumuseţe.

Faceţi ca manifestarea noastră să fie un moment de linişte, înţelegere şi nădejde.

Viitorul nostru se află în frumuseţea gestului nostru de astăzi.

Podul de flori de la Prut să fie un început simbolic. Acelaşi fus orar să ne unească sufletele începând cu 6 mai 1990.

Chişinău, 23 aprilie 1990

Semnează, în numele

Ligii culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni,Victor Crăciun Asociaţiei Bucureşti-Chişinău, Gheorghe Gavrilă-Copil

Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă

Comitetului de acţiune Chişinău-Bucureşti, Iurie Roşca, Sergiu Burcă Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor, Sucursala Chişinău, Grigore Vieru

 [Arhiva PPCD.f 1990, d. DOC-IVJ, [“Flacăra”, 2 mai 199C¹

[FPCD, Act de Identitate, p. 20-22]

APEL

al Sfatului Frontului Popular din Moldova

Deputatului poporului din republică, Primului secretar al CC al PCM,

dlui Petru C. LUCINSCHI

Prim-vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM,

dlui Mihail S. PLATON

Preşedintelui Comitetului securităţii de stat al RSSM,

dlui Gheorghe I. LAVRANCIUC

Domnilor,

Ne adresăm Dumneavoastră deoarece dispuneţi de întreaga informaţie cu privire la manifestaţiile din 6 mai a.c. „Podul de flori de la Prut” şi aveţi posibilităţi reale de a influenţa evoluţia evenimentului.

Ne exprimăm satisfacţia că autorităţile republicane au înţeles just scopul acestei acţiuni, manifestând maturitate politică şi capacitatea de a vedea realizată poziţia noii mentalităţi politice în contextul viitoarei case comune europene. La această oră ne bucurăm de concursul guvernului republicii care ne acordă ajutor în vederea unei bune organizări şi desfăşurări a manifestării proiectate. Dar iată că au apărut unele semne alarmante de la centru.

Ziarele „Izvestia”, „Trud”, „Rabociaia tribuna” publică o dare de seamă de la un briefing în cadrul căruia colonelul A. Parahin, şeful secţiei trupei de grăniceri al KGB -ului URSS, a făcut un şir de declaraţii cu privire la manifestarea care urmează să aibă loc la 6 mai (v. Numerele din 25 aprilie), în relatarea lui A. Vasiliev „Obstanovca na graniţe” din cotidianul „Trud” colonelul declară că “conform datelor de care dispunem, în prima decadă a luni mai naţionaliştii români şi moldoveni planifică nimicirea fortificaţiilor de frontieră dintre România şi Moldova.” F. Ivanov mai adaugă în „Izvestia” că Frontul Popular din Moldova face agitaţia pentru trecerea hotarului în semn de protest al existenţei lui cu România pe râul Prut. Ziarul „Rabociaia Tribuna” publică în pagina 4 o informaţie cu titlul „Graniţa v ogne” în care se face o relatare despre situaţia de la frontiera Azerbaigeano-Iraniană, autorul afirmând că „o situaţie complicată s-a creat şi la frontiera sovieto-română”. Aflăm că „liderii Frontului Popular din Moldova şi ai comitetului „Basarabia” (un asemenea comitet nu există!) pregătesc noi acţiuni ilegale. în primele zile ale lunii mai ei intenţionează să organizeze o înfrăţire de masă în acest sector.” în continuare se declară că scopul acţiunii ar fi lichidarea frontierei de la Prut şi mutarea ei pe Nistru, iar comandamentul trupelor de frontieră al KGB-ului URSS, întreprinde măsuri urgente pentru asigurarea ordinii în această zonă. Sfârşitul informaţiei este de-a dreptul uluitor. „însă cu toate acestea, după părerea colonelului Parahin, în timpul tulburărilor aici (adică la Prut) este foarte posibil să se repete situaţia care s-a creat la frontiera sovieto-iraniană”.

Este evident că cercurile reacţionare de la centru încearcă în mod premeditat şi iresponsabil – a câta oară! – să dea o turnură primejdioasă evoluţiei evenimentelor din republica noastră. Să transforme acea zi de sărbătoare pentru noi intr-un nou focar de tensiuni interetnice. Escaladarea situaţiei social-politice din URSS este scopul urmărit de cei care doresc să aibă mână liberă pentru a înăbuşi lăstarii democraţiei şi a reinstaura un regim autoritar în URSS. Circumstanţele sunt de o aşa natură că protestele Frontului vor fi ignorate la centru.

Considerăm că numai intervenţiile Dumneavoastră, dezminţirea publică a acestor afirmaţii ar putea repune lucrurile pe făgaşul lor firesc.

Iurie ROŞCA, Vicepreşedintele Sfatului Frontului Popular din Moldova

Chişinău, 25 aprilie 1990

[Arhiva PPCDJ. 1990, d. DOC-IVJ

COMUNICAT

Podul de flori de la Prut

La 6 mai 1990, binecunoscutul Prut a devenit un râu al deplinei frăţii şi înţelegeri între oamenii care locuiesc de o parte şi de alta a malurilor de Prut. Ideile de înţelepciune care năzuiesc a construi viitoarea casă comună europeană au transformat această zi într-o sărbătoare a spiritului, care a biruit, dincolo de hotărnicirile dure prestabilite de tratate şi înţelegeri.

Ceea ce şi-au propus deopotrivă Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Asociaţia culturală Bucureşti-Chişinău, împreună cu Frontul Popular din Moldova şi Liga Culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni – sucursala Chişinău a devenit realitate istorică. Peste un milion de oameni au înălţat, cu emoţii şi căldura sufletelor, Podul de Flori de la Prut.

La ridicarea lui au contribuit, în urma înţelegerilor convenite, oficialităţile din Chişinău, în primul rând grănicerii şi lucrătorii vamali sovietici şi români care au găsit, la solicitarea noastră, căile de împlinire a gestului miraculos. Ei merită pe deplin întreaga noastră consideraţie, atât a organizatorilor, cât şi a tuturor participanţilor.

Podul de Flori de la Prut a prilejuit Parlamentului de la Chişinău schimbarea fusului orar de la 6 mai 1990, în RSS Moldovenească bate aceeaşi oră ca în România.

Podul de Flori de la Prut a însemnat reîntâlnirea a mii şi mii de oameni, care nu s-au văzut vreme de o jumătate de secol. Podul de Flori a făcut să se cunoască, pentru prima dată, fiii, nepoţii şi strănepoţii acestora. A fost sfinţit de sute de preoţi, dar şi de lacrimile de bucurie şi nădejde, de dragoste şi prietenie ale tuturor participanţilor.

Podul de Flori de la Prut a dovedit că se poate! Că este posibilă libera trecere peste Prut, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale.

Tăcerea, neîncrederea, suspiciunea, aplicarea tiranică a tratatelor s-au încheiat. Nu numai milionul de oameni care s-au aflat pe malurile Prutului, în apa Prutului, deasupra Prutului, dar şi milioane de suflete care au participat cu sfinţenia cugetului lor la marele act au deplină credinţă că urmează ziua aplicării totale a cerinţelor noastre privind libera trecere peste Prut.

A fost senin şi linişte pe Prut, la 6 mai 1990, pretutindeni au domnit înţelegere şi voie bună, omenie şi nici un incident, nici o aţâţare, nici o chemare istorică, nici o tulburare care să clintească prietenia dintre România şi Uniunea Sovietică. Frăţietatea şi buna înţelegere au dovedit că acolo unde se întâlnesc chiar peste un milion de oameni, care nădăjduiesc în adevăr şi umanism sânt depline încrederea, prietenia şi pacea.

Este, totuşi, necesar să adăugăm, pentru unele societăţi din România care îşi arogă acum diverse atribuţii spre a trage foloasele de natură politică sau materială, că, dacă s-ar fi întâmplat ceva îngrijorător la Prut, probabil, că acestea ar fi tăcut.

Semnatarii Apelului şi ai acestui Comunicat sânt cei care şi-au asumat răspunderea organizării şi desfăşurării Podului de Flori de la Prut, au purtat îndelungi şi fructuoase convorbiri, au avut înţelegeri cu lideri politici şi guvernamentali, făcând posibilă această grandioasă faptă de istorie.

în ce priveşte repetarea Podului de Flori de la Prut, cerută insistent de participanţi, considerăm că de vreme ce autorităţile în drept vor căuta ca într-un timp cât mai scurt să intre în vigoare, aşa cum am cerut, în mod repetat, o nouă convenţie privind libera trecere peste Prut, în ambele sensuri, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale, bineînţeles cu respectarea normelor internaţionale, acest Pod va rămâne un simbol, Serbările frăţiei – cum au fost denumite de ambele părţi – putând să se desfăşoare oriunde şi oricând, fără oprelişte. Iată de ce credem că nu va fi necesară o repetare a acţiunii noastre pentru simplul motiv că PODUL DE FLORI DE LA PRUT VA REPREZENTA VEŞNICIA!

Semnează, în numele

Ligii culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni,Victor Crăciun Asociaţiei Bucureşti-Chişinău, Gheorghe Gavrilă-Copil Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă

Comitetului de acţiune Chişinău-Bucureşti, Iurie Roşca, Sergiu Burcă

Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor, Sucursala Chişinău, Grigore Vieru

PROFESORUL Vlad CIUBUCCIU A URCAT LA CERURI …ACUM 40 DE ZILE!

ÎNTR-O lume NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ…, precum este cea în care noi trăim, cu toții, MOARE UN OM ATÂT DE CUNOSCUT ÎN CULTURA NOSTRĂ, CARE A FOST VLAD CIUBUCCIU, ȘI NIMENI, DAR ABSULUT NIMENI, nici un CUVÂNT N-A SCOS, DESPRE ACEASTĂ PIERDERE URIAȘĂ A NOASTRĂ, NICI MĂCAR LA CELE 40 DE ZILE DE LA MOARTEA SA…

Acum aproape trei ani, pe 17.07.2017, l-am sărbătorit la 80 de ani pe Vlad Ciubucciu, istoricul, pedagogul, criticul literarar, scenaristul și profesorul universitar. Și cine atunci putea crede că nu va trece nici trei ani și va muri ca un anonim… De neiertat!!!!

Născut la 13 iulie 1937 în satul Şipca, raionul Şoldăneşti, Moldova, unde a absolvit şcoala medie. Studiile superioare şi le-a urmat la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, absolvind-o în anul 1962, angajîndu-se în acelaşi an în calitate de profesor. Peste patru ani a fost numit Şef al Secţiei de învăţămînt raional. Apoi este angajat la Chişinău în calitate de membru al Colegiului de Redacţie al filmelor artistice la studioul „Moldova-film”. Îşi continuă activitatea de critic literar, susţine teza de doctorat la Academia de Ştiinţe a Moldovei în anul 1984, devenind doctor în istorie. Este numit vice-ministru al Învăţămîntului. Apoi a activat în calitate de consilier al preşedintelui Republicii Moldova. În calitate de savant are cîteva monografii ştiinţifice, printre care una cu titlul „Taina numelui tău” despre proveninţa unor nume moldoveneşti pe parcursul secolelor. Membru al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova.

Să ne iertați pe noi, păcătoșii, Bădie Vlad Ciubucciu, dar, mai ales vremurile în care noi trăim…