O SCRISOARE DESCHISĂ ALTFEL, ADRESATĂ LUI Mihai GHIMPU DE LA COLONIȚA…

O SCRISOARE DESCHISĂ ALTFEL,
ADRESATĂ LUI Mihai GHIMPU DE LA COLONIȚA.
Serial.

(O nouă investigație jurnalistică dedicată memoriei celui mai mare și sincer patriot pe care l-a avut Basarabia vreodată, Grigore Vârtosu, cavaler (postmortem) al Ordinului Ștefan cel Mare (1995), cel care a căzut cu moarte de erou, la Tighina (1992), fiind împușcat din spate, de un deghizat în camarad de arme, pe care, l-am văzut …în vis, cu ordinul Ștefan cel Mare la piept)

MOTTO: „Maia Sandu nu știe să facă politică!”
(Ghimpu în Emisiunea Nataliei Morari, „POLITICA”, de la TV8, din joia Paștelui, 16.04.2020).

Câteva dialoguri electronice FB-iste de după emisiune:

Zina Cerchez: Vrem reacția dnei Sandu.
Vasile Șoimaru: Nu se merită sa cobori la nivelul „plintusului” cu Ghimpi…
Mihai Ghimpu: Vasile Soimaru, cum ai fost cu acei care au venit cu “plintusul” peste noi, așa și ai rămas cu ei.
Vasile Zgardan: După aceste afirmații, cuvântul prost este o apreciere pentru Ghimpu, un cuvânt de laudă…
Vasile Soimaru: Ghimpule, mulțam că mi-ai ridicat mingea la fileu…
* * *
Eu, niciodată n-am dorit să-mi pun mintea cu tine, juristul, de nimeni apreciat, doar de sine lăudat, politicianul unionist, mai mult de Plaha-Dodik utilizat. Mi-am schimbat, însă, diametral opus, părerea, după emisiunea menționată, din care am înțeles că vei încurca și mai departe ițele unioniste pe eșichierul basarabean de dreapta: Tu, făcând parte, alături de alte câteva personaje basarabene din echipa clopotarilor unioniști de șoc, a zișilor patrioți basarabeni, care au devenit milionari doar din procesul de …frânare a Mișcării Unioniste spre Reîntregirea Națiunii Române.
Așa, deci: ține-te bine, Mișa,/ Că spre tine vine Nișa,/ Nișa plină de surprize,/ Mai având ceva „covize”!…
Vin cu aceste surprize, de care, poate, ai uitat, având atâtea griji cu gestionarea averilor agonisite pentru binele copiilor, nepoților și strănepoților tăi, și, zic, eu, hai, să ne reîmprospătăm memoria, la etapa dată, cu ce putem și cât putem, și s-o începem chiar de azi, cu toate că afară-i Săptămână Mare și-i Covid cam peste tot, dar cum să scapi de Covid-19 având în jur atâția Covizi-2, pe două picioare? Putem scăpa de ei doar deschizându-le oamenilor ochii la faptele celor deghzați în „ai noștri”, ei, fiind de fapt covizi străini…

Episodul I: „PLINTUSUL”.

Tu, zici, că eu cum am fost cu acei care au venit cu “plintusul” peste noi, așa si am rămas cu ei?…
Ghimpule, dacă ar fi fost așa cum zici, cine, naiba, și de ce te-au trimis pe capul meu, pe tine, împreună cu cel mai tânăr șef al cadrelor din istoria USM, consilierul tău de mai târziu, Victor Captari, în decembrie, 1989 (știu și ziua, știu și data!), ca să mă scoți de la ore, de la Facultatea de economie a USM, unde eram prodecan, conferențiar universitar și dr. în economie, având 40 de ani, ca să mă convingi cât e de necesar, să merg la Ungheni, în circumscripția 127, să lupt cu o droaie de candidați bolșevici (12 la număr) pentru un loc în viitorul Parlament?… Și m-ai convins să merg la Ungheni, pentru că Frontul Popular din Moldova nu găsea un candidat pe potrivă pentru circumscripția dată, care să-l biruie pe alt candidat din mulțime, pe Șeful Pichetului de Grăniceri din Ungheni…
Și am mers la Ungheni, în loc să merg la Moscova, la al doilea doctorat, cel superior, de doctor habilitat în științe economice. Dacă ai ajuns atunci la mine care deja se înțelesese cu profesorul Dmitri Kapustin, directorul Institutului de economie al Academiei de științe a URSS, unul din cei mai buni specialiști în domeniul meu de cercetare științifică, căruia i-am înmânat, la prima noastră întâlnire, planul viitoarei teze de doctor habilitat și cele trei cărți (1977, 1982 și 1987) ale mele din domeniu, care tot atunci mi-a acceptat dorința de cercetare în Metropola rusă, propunându-mi și luna când să reîncep cercetările la un alt nivel, în capitala marelui Imperiu, prima teză făcând-o în altă capitală rusă, în cea culturală, la Leningrad, Sankt Petersburgul de mai târziu, la Institutul de Finanțe și Economie Nikolai Voznesenski…
Dar, la invitația ta, eu, am plecat la Ungheni, am câștigat alegertile în turul doi, am rămas pentru 11 ani în politică, devenind și a doua oară deputat, în 1998-2001, și nu regret nici un pic, că am făcut acest pas în viața mea, care mi-a fost de un real folos, mie, și nu doar mie, netrădându-mi niciodată alegătorii, străbunii, națiunea, familia, nefăcându-mi de râs Neamul Românesc din care am onoarea să fac parte. După mine vor rămâne niște lucruri frumoase, necesare, altele chiar de unicat, refuzând toate trei distincții de stat oferite mie, inclusiv Ordinul Republicii, doar pentru că am votat Declarația de Independență și nu pentru niște merite adevărate, reale, precum le-ai avut doar tu, păcat că nu le știe nimeni…
Și acum să te întreb eu: de ce m-ai invitat acum trei decenii în Frontul Popular și nu m-ai lăsat, să rămân, cum zici, tu, în rândurile celor care venise peste noi cu „plintusul”? Sau poate tu făcea-i parte din echipa lor și m-ai poftit și pe mine în echipă să mă spurci și, totodată, să nu mori nici tu de plictiseală?
Scuzele mele în fața conaționalilor pentru aceste rânduri care seamănă mai mult a laude de sine, dintre care niciuna nu-i minciună.

Episodul II: „DEMISIA CELOR PATRU …PLUS UNU”.

Ghimpule, tu, îi învinuiești, pentru prima dată (am făcut-o și eu nu odată, înaintea ta) pe cei patru autodemiși din fruntea Primului Parlament basarabean, Vasile Nedelciuc, Valeriu Maticiuk, Ion Hadârcă și Alexandru Moșanu, pe data de 3 februarie 1993, ei, lăsând vacante fostele lor locuri pentru echipa de haiduci ai lui Petru Lucinschi, care nu mai aveau răbdare să rulească statul nou format, de noi votat? Dacă cumva știi că eu, am considerat acea autodemisie a lor ca cea dintâi mare trădare a Mișcării de Eliberare Națională, dacă vei dori vei găsi pe NET textul publicat al celor ZECE SPAȚII ALBE DIN BIOGRAFIA TRICOLORĂ A UNUI DUBLU ACADEMICIAN CU TREI DOCTORATE, niciodată TERMINATE… Nu vreau să mai repet acele argumente, pentru că argumentul principal constă în neinvitarea mea la un proces de judecată, de teama celorlalte argumente pe care nu le-am putut publica, și pe care le-aș putea doar vorbi, la un proces echitabil, chiar și în condiții, de PLAHODODONISM…
Și, acum, să te mai întreb ceva, cum nu-ți-e rușine, omule, să uiți de persoana a cincea, care cu mare insistență a cerut, tot atunci, autodemisia, pe care nici măcar agrocomuniștii n-au dorit să i-o accepte, el, nefiind membru al Prezidiului Parlamentului, și ocupând doar modesta funcție de vicepreședinte al Comisiei de drept; Iar, noi, nici azi nu cunoaștem purul adevăr: nu i-au votat autodemisia ca să nu-i facă imagine de erou al zilelor noastre, sau poate?…
Îți mai amintești cum îl chema, pe acel, al cincilea, autodemis nereușit, veșnic erou, interimar prezident, după care va rămâne în centrul capitalei noastre o singură piatră comemorativă, care-i va purta numele, PIATRA …GHIMPULUI! Da, da, da!!!, piatra ta, nume asemănător unei întregi zone de paradis din Țară, din inima Carpaților Dacici, PIATRA CRAIULUI… Ei, și de ce-ai ascuns, omule, atâta amar de vreme, acest secret al tău: cu-i din echipa lui Luciok ai dorit să-i eliberezi acea modestă funcție, de vicepreședinte al Comisiei de drept și n-ai reușit? Mai ții minte? Să-ți spun eu? Sau poate așa a fost înțelegerea ta cu viitorul Președinte Lucinschi numai să vrea să-ți cedeze și ție un apartament patriotic pe str. Nicolae Iorga, din centrul capitalei, tu, având casă la curte în arhicunoscuta pe Glob, Colonița, la o azvârlitură de băț, de oraș? Ceea ce s-a și întâmplat după ce el i-a organizat, opt luni mai târziu, „autodizolvarea” întregului Prim Parlament, pe data de 12 octombrie 1993, imediat după ce au fixat data unui scrutin parlamentar anticipat, pe 27 februarie 1994…

V.Ș., 17 aprilie 2020, ziua în care s-au împlinit exact 30 de ani de la începutul activității Primului Parlament al R. Moldova, ales în mod democratic. (Va urma)

TEROARE POLITICĂ LA ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE (23 mai 1994).

Anume aşa – teroare politică – a caracterizat starea de lucruri ce s-a creat în ultimul timp la Academia de Studii Economice (A.S.E.) rectorul acestei instituţii, dl pr. dr Paul Bran. Această surprinzňtoare definiţie a fost urmată de o declaraţie nu mai puţin surprinzătoare:

“Este 12.45 şi până la această oră nu este încă un document prin care aş fi fost scos din funcţie, prin urmare acum vorbesc în calitatea-mi de rector al A.S.E.”.

Astfel a început ultima şedinţă a Senatului A.S.E., pe 23 mai a.c. (1994-n.n.), şedinţă la care au asistat, de asemenea, practic întreg corpul didactic,numeroşi studenţi, reprezentanţi ai mass-media.

“PAHARUL S-A UMPLUT…” – aceasta a fost concluzia pe care au tras-o probabil toţi cei prezenţi la şedinţă ascultându-l pe dl rector P.Bran, profesor doctor în economie, unul dintre cei mai documentaţi şi mai consecvenţi promotori ai ştiinţei şi practicii economiei de piaţă. Invitat la Chişinău de la Bucureşti acum trei ani, în baza unei înţelegeri dintre Guvernul R. Moldova şi Guvernul României, pr. dr Paul Bran a făcut enorm pentru A.S.E., de fapt d-lui şi echipa

au ridicat această instituţie-cheie în promovarea reformelor, instituţie menită să pregătească specialişti ce vor apăra economia R.M. de mafia internă şi externă.

Lista tuturor acţiunilor de merit pe care ar semna Paul Bran şi echipa d-lui este prea mare ca s-o reproducem aici, totuşi, câteva din cele mai vizibile realizări ale A.S.E. trebuie amintite – să ştie cât mai mulţi despre ele:

– formarea unei biblioteci ştiinţifice cu un fond de peste 50 mii ex.;

– achiziţionarea materialului didactic şi a tehnicii necesare desfăşurării procesului de studiere;

– invitarea, pentru a ţine prelegeri, a unor profesori de vază din Europa şi America;

– trimiterea în Europa şi S.U.A. pentru studii, stagiere sau acumulare de experienţă a numeroşi studenţi şi profesori de la A.S.E.;

– organizarea de conferinţe şi simpozioane ştiinţifice internaţionale;

– scrierea, traducerea şi editarea a cca 60 de manuale pentru studenţi, indicaţii şi instrucţiuni pentru lucrătorii băncilor şi din alte domenii ale economiei;

– ridicarea calificării şi reciclarea în aulele A.S.E. a mii de specialişti din economia naţională a R.M.;

– contribuţii la noua concepţie a sistemului bancar-financiar, la introducerea valutei naţionale, la obţinerea de către Republică a unor credite şi ajutoare băneşti etc., etc.

E de menţionat că în cei aproape trei ani de existenţă A.S.E. practic n-a cunoscut sprijinul Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului şi mai mult simbolic – pe cel al Ministerului Economiei Naţionale.

Fiţi de acord, imaginea A.S.E. este mai mult decât frumoasă: să tot studiezi şi să predai într-o asemenea instituţie! Însă în ultimul timp la A.S.E. au prins a se întâmpla lucruri foarte ciudate. Se

face simţită o crasă neglijenţă în activitatea de administrare şi de pază. Au loc, unul după altul, furturi – mai mult sau mai puţin întâmplătoare. La Centrul de calcul fiecare face ce vrea – de regulă, nu în interesele A.S.E. Nu se mai dă ascultare deciziilor rectorului, despre care se lanseazň în schimb tot soiul de zvonuri, insinuări.

Într-o bună zi s-a zvonit că A.S.E. are un nou rector şi un nou prorector, numirea lor (de fapt autonumirea) punându-se în legătură cu nu se ştie care decret prezidenţial şi nu se ştie care indicaţie de la Ministerul Securităţii! S-a ajuns până acolo că unei delegaţii S.U.A. i s-a spus că rector nu mai este românul Paul Bran, ci unul “de al nostru”, ceea ce a provocat sincera stupoare a oaspeţilor de peste Ocean. Această enigmatică “numire” a rectorului “băştinaş” a bulversat

rândurile unor profesori care au prins a-şi corecta cursurile introducând grabnic teme “noi”, cum ar fi, de pildă, “Normarea muncii” (socialiste,evident). Astfel, viaţa unei instituţii pur ştiinţifice s-a politizat până la refuz…

Toate astea le-am aflat din comunicarea dlui rector (cel adevărat), pr. dr Paul Bran, precum şi din scrisoarea ce urma să fie semnată de membrii Senatului A.S.E. şi trimisă oficialităţilor R.M., unor

organisme economice internaţionale, mijloacelor de informare în masă.

Am putut auzi şi replicile “opoziţiei”, adică ale unora dintre cei vizaţi: extrem de emotive, dar nu la fel de consistente şi convingňtoare.

N-am vrea, nu putem să-l facem aici pe judecňtorul.

Cu atât mai mult cu cât drama de la A.S.E. îşi are regizorii, credem, în afara blocului acestei instituţii. Ei au cu toţii nume, dar au și un nume comun:

CEI CARE NU DORESC REFORME, NICI OAMENI CARE SĂ LE PROMOVEZE PENTRU A LE ÎMPIEDICA APUCĂTURILE ŞI INTENŢIILE MAFIOTICE.

Vlad POHILĂ

“Glasul Naţiunii”, Nr. 21 (192), mai 1994

PÂNĂ SE VA RISIPI NĂLUCA RĂTĂCITOARE DIN CAPETELE UNOR SUS-PUŞI…

(Prefaţa lui Vlad Pohilă la cartea Cotul Donului-1942, Ch., 2013)

Generaţiile ajunse la ecuatorul vieţii ori trecute de acesta, ţin bine minte cum îşi începeau, o lucrare scrisă în 1848, doi dintre primii „revoluţionari de profesie”, Karl Marx şi Friedrich Engels:  „O nălucă rătăceşte prin Europa…”.

Acea nălucă, trebuie să precizăm pentru cei mai tineri,  nu era alt ceva decât comunismul. Iar pentru tineri şi adulţi mai este necesar să menţionăm că fatidica nălucă mai rătăceşte şi astăzi. Şi nu numai în Europa, dar şi pe alte continente. Atâta doar că, între timp, şi-a schimbat întru câtva denumirea şi ţelurile. Astfel, comunismul „clasic” este numit deja „neocomunism”, dar cel mai des, „kominternism”, după titulatura criminalei organizaţii ce şi-a propus drept scop – şi, în bună parte a reuşit – să planteze iarba răului pe întreg globul pământesc. Iar sarcina lor de bază –  veche, iniţială – , nu mai este nimicirea proprietăţii private, partizanii neocomunismului acceptând-o, cumva selectiv, pe criterii obscure, preferând însuşirea acesteia, însă, nu mai puţin – şi însuşirea proprietăţii de stat! Obscure, greu perceptibile pentru mulţi sunt şi ţelurile ce şi le pun (şi cu succes le realizează) cei care au renunţat la seceră şi ciocan în favoarea inteligenţei, rămânând doar cu steaua, dar şi asta uşor modificată – în ceea ce priveşte culoarea, numărul şi dispunerea colţurilor.

Oricât de ascunse de ochii „prostimii”, aceste scopuri nu pot fi dosite la infinit, ele trezind tot mai mult uimirea, apoi şi revolta oamenilor. Se aud tot mai des – deşi înfundat încă – supărări privind scopul unor forţe ce se consideră cu de la sine putere atotştiutoare, a toate capabile, suverane peste destinele oamenilor, popoarelor, ţărilor şi continentelor, ba chiar şi asupra istoriei trecute, prezente şi viitoare.  Ele, aceste forţe, elogiază la infinit anumite segmente şi personalităţi istorice, trecând în negura uitării, prin falsificare şi denigrare, alte segmente din istorie, alte personalităţi ale unor popoare – sortite de către ei, atotputernicii – sacrificiului, umilinţei, iar în ultimă instanţă – şi destrămării, expunerii unui genocid cultural care, vorba celui mai de seamă lingvist şi filozof al secolelor XX-XXI, românul basarabean Eugen Coşeriu, nu este cu nimic mai bun decât etnocidul sau genocidul pe criterii naţionale, rasiale. 

Forma de etnocid cel mai frecvent practicată este (şi) acum cultivarea, inocularea agresivă a complexelor naţionale, în cazul nostru – a „ruşinii de a fi român”, refren preferat de patronii şi autorii ziarelor şi revistelor ce apar sub auspiciile monstruosului GDS, de la Bucureşti. Dar, în egală măsură, parcă la unison, coordonat şi răspândit, şi de o ploaie murdară de publicaţii periodice de limbă rusă de la Chişinău. În subsidiar (doar în aparenţă!)  se munceşte cu sudoarea frunţii şi pentru ştirbirea, subţierea, apoi şi anihilarea, zădărnicirea până la substituire a memoriei colective, naţionale. Cum să-şi amintească vreun tânăr român (polon, suedez, ceh, german…) de tragediile prin care au trecut propriile popoare când despre acestea se aminteşte în treacăt  (dacă se aminteşte în genere) în manualele naţionale de istorie?…  (De manualele străine nici nu face să vorbim). În acelaşi timp, numai în calendarele editate de UNESCO – organizaţie mondială pentru cultură şi ştiinţă (dragă Doamne), cu sediul la Paris, sunt fixate nu mai puţin de 10 (zece) zile, în diferite luni ale anului, amintind despre tragedia poporului evreu, numită în greceşte holocaust, iar în ebraică shoah. Cum să nu ştie acelaşi tânăr reprezentant al naţiunilor mai sus-amintite (dar şi al multor altor naţiuni)  totul despre holocaust şi aproape nimic despre dramele trăite de propriul popor? Şi nu ar fi nimic rău să cunoască în amănunţime o tragedie ce nu trebuie să se mai repete vreodată – indiferent cine a pus-o la cale, indiferent cine şi cum a realizat-o – dacă această dramă a secolului XX nu ar fi prezentată în manuale şi studii nu doar amănunţit, ci şi cu aproximaţii şi chiar cu falsuri meşteşugit proiectate, astfel holocaustul fiind transformat „într-un bazar sentimental”, vorba lui Ion Minulescu sau, şi mai rău – într-un soi de târg, într-un bâlci din care unii se aleg cu grave acuzaţii continui, iar alţii – cu un solid gheşeft?

Cu asemenea abordări, cu asemenea reprezentări ale evoluţiilor din lume, amnezia istorică se face tot mai simţită în rândul a milioane de români, uitarea aceasta, supranumită de cronicarul Miron Costin „cel mai mare duşman al istoriei”, al popoarelor înseşi, fiind mereu secundată de penibile complexe, derivate direct din campania neostoită de culpabilizare a poporului nostru. Amintim în context că promotorii cei mai agresivi ai acestei campanii sunt, concomitent, şi cei mai aprigi adversari ai oricăror forme de învinovăţire colectivă, pe criterii etnice, rasiale sau confesionale – fireşte, atunci când acestea îi vizează pe ei.

Ne aflăm, aşadar, în plin dezmăţ propagandistic, informativ, cognitiv, iar pierderile noastre sunt tot mai mari, pe an ce trece, deoarece, competiţia este inegală, cum inegale sunt şi forţele, metodele, posibilităţile şi abilităţile. Pentru a ni se demonstra nevrednicia, se poartă o luptă cumplită pentru a ne lipsi de eroi, de oameni curajoşi, pur şi simplu demni. Ce mai vorbă! Aceştia, nu că ne interzic cinstirea eroilor, elogierea fruntaşilor, dar nici să ne deplângem martirii nu ne permit! (Cazul cu retragerea, prin presiuni şi ameninţări, a simbolicei demnităţi de Cetăţean de Onoare al or. Târgu Ocna, „Martirului închisorilor”, Valeriu Gafencu, este mai mult decât grăitor).  Pentru a-şi ascunde bârna din ochi, ni se arată mereu spre paiul din sau chiar de lângă ochii noştri, făcându-ne părtaşi numai şi numai la rele, de-a lungul istoriei noastre, din ultimele două secole, mai ales. Şi se dedau acestor nelegiuiri – care odată şi odată cu certitudine vor fi amendate – atât unii străini, cât şi năimiţi din rândurile noastre, din preajma noastră. Agresivitatea acestora a luat proporţii atât de mari, încât, la un moment dat, te apucă disperarea, crezând că nu mai are niciun rost să le dai vreo ripostă, căci oricum nu vei putea opri avalanşa de minciuni, insulte, presiuni şi intimidări abil trucate… În această situaţie, cu părere de rău, iau apă în gură mulţi istorici, demonstrează o criminală indiferenţă politicienii, businessmenii sponsorizează generos nu monumente ale măreţiei şi durerii propriului popor, ci fastuoase muzee şi complexe comemorative ale celor care ne fac de nimic pentru a se lustrui pe sine şi a mai pune câte ceva în buzunare, în bănci adică…

Dar, spre marele necaz al acestor beneficiari ai celui mai penibil gheşeft (mercantil, dar şi moral) din istoria omenirii, amnezia nu poate – şi sper că nici nu va putea – să atace chiar pe toţi românii. Ne stau drept dovadă elocventă, în acest sens, mai multe fapte de ordin civic, ştiinţific, cultural, comemorativ etc., care mai timide, care mai îndrăzneţe. Puse cap la cap, însă, ele se constituie într-un simbolic, dar puternic  râu de munte, rece şi iute la curgere care, dacă nu e în stare (încă) să stăvilească avalanşa de minciună şi denigrare, cel puţin pune pe gânduri, iar uneori îi mai şi temperează pe regizorii şi actorii scabrosului spectacol jucat „de la Nistru pân’ la Tisa”, mai exact, „de la Dâmboviţa pân’ la Tisa”, trecând peste munţi, peste Dunăre, de multe ori peste mări şi oceane trecând…

Un asemenea fapt, de majoră însemnătate civico-comemorativă, a fost şi apariţia, în 2012,  a cărţii intitulată Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori: Vasile Şoimaru [coordonator], Iosif Niculescu (1914-2013), Roxana Iorgulescu-Bandrabur, Gheorghe Pârlea; Chişinău, Editura Balacron”). Valoarea documentară, dar mai ales morală a cărţii, a sporit şi graţie faptului că a văzut lumina tiparului în ziua când s-au împlinit 70 de ani de la marea tragedie românească, beneficiind în chiar acea zi de o exemplară lansare la Chişinău, însoţită de o comemorare şi un parastas, rânduit de protoiereul Petru Buburuz. Evenimentul, unic în acea zi în întreg spaţiul românesc, a fost moderat de dna dr. Lidia Kulikovski, director general al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din capitala basarabeană, adunând un public numeros şi cu adevărat select. Au urmat alte zeci de lansări şi prezentări – în cam o treime din judeţele cât mai există astăzi în România şi în mai multe localităţi urbane şi rurale din Basarabia. Aceste manifestări au fost onorate de mulţi veterani de război şi rude apropiate ale acestora, de militari – pensionaţi, în rezervă, în termen, clerici, diplomaţi, politicieni, tineri studioşi, profesori, jurnalişti, scriitori, alţi oameni de cultură şi ştiinţă, dar şi simpli cetăţeni cărora le pasă de soarta Patriei.

Oricât de mare ne-ar fi dorinţa, nu vom izbuti să facem o listă cât de cât completă a celor care au onorat, cu prezenţa lor, lansările şi prezentările în centrul cărora s-a aflat cartea despre Cotul Donului. Totuşi, vom evoca unele nume de personalităţi, de pe ambele maluri ale Prutului, nume ce  merită a fi trecute în această filă de cronică a anului 2012: scriitorii Nicolae Dabija, Radmila Popovici-Paraschiv, Ion Iachim, Nicolae Rusu, ziariştii Constantin Tănase şi Stela Popa-Dungaciu, actriţa Ninela Caranfil, istoricii dr. prof. univ. Anton Moraru, Anatol Petrencu,  Gheorghe Negru, Mihai Taşcă, medicii prof. univ. dr. hab. Ion Moiş, Aurel Dănilă,  Grigore Dumitraş, câţi alţii de la Chişinău; întregul colectiv al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” din Roman, unde au venit şi prietenii noştri din comuna Miroslăveşti, judeţul Iaşi (veteranul Ion Paiu, înv. Gh. Pârlea [coautor], prof. Ion Leleu, primarul Ionuţ Gospodaru), fruntaşi şi simpli aderenţi la Societatatea „Pro Basarabia şi Bucovina”;  prof. dr. Al. Amititeloaie de la Bacău; primarul Constantin Pitorac din judeţul Botoşani; preotul Constantin Lupea,parohul Bisericii de la Borzeşti-Oneşti, ziaristul Ioan Popescu de la Ploieşti; scriitorul şi editorul Ion Măldărescu, medicul Lia Şoimaru-Marian, magistratul Petre Dinescu, alţi vrednici râmniceni; acad. Dinu Giurescu, profesorii universitari Zamfira Mihail, Iulia Mărgărit, Ion Coja; Mihai Nicolae de la Fundaţia „Fraţii Golescu”; diplomaţii Mircea Druc şi Aurel Preda (adevăratul autor al Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova); distinsa intelectuală Mariuca Vulcănescu, fiica învăţatului, patriotului şi martirului Mircea Vulcănescu; faimosul disident basarabean Nicolae Lupan, jurnaliştii Iulia Cristea-Scutaru, Roxana Iorgulescu-Bandrabur [coautor], Victor Roncea – de la Bucureşti, profesorul Nicholas Dima, venit din SUA, câţi alţii… Au urmat zeci şi zeci de cronici, recenzii, consemnări, interviuri, comentarii…

Infinit mai numeroase – şi mai impresionante, şi mai îmbucurătoare – , au fost ecourile vizând apariţia cărţii despre tragedia românească de la Cotul Donului: sute de conaţionali, parcă trezindu-se dintr-un vis urât, şi-au amintit de acest episod din istoria recentă a României, dat uitării – prin ample interdicţii, obstrucţionări şi distorsionări. Un episod tragic, dar care nu poate fi uitat măcar şi de aceea că numeroşi dintre participanţii lui au mers la bătălie ghidaţi de nobila speranţă de a reface Ţara sfârtecată de kominterniştii de la Moscova şi de amicii lor de la Berlin, Budapesta şi Sofia, şi de a contribui, dacă nu la nimicirea monstrului comunist, cel puţin la stăvilirea lui. Episod ce trebuie repus în actualitate pentru că a avut la temelie nişte elemente ontologice esenţiale, foarte bine fixate de autori în titlu: eroism, sacrificiu, trădare; trei resorturi care au însoţit şi probabil vor însoţi mereu evoluţia istorică a românimii şi a omenirii în genere.

Foarte mulţi oameni, în cadrul lansărilor, sau la citirea recenziilor, la ascultarea reportajelor despre prezentările de care a beneficiat  cartea Cotul Donului 1942…,şi-au amintit, care cu lacrimi de durere, care cu lacrimi de bucurie,  de taţi, unchi sau fraţi, verişori etc. mai în vârstă ce au luptat la Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă, unii fără a se mai întoarce de acolo… Atunci mi-am amintit şi eu, surprins, cât de uzuale erau prin satele noastre, din nordul Basarabiei, cel puţin, fraze conţinând îmbinarea „Cotul Donului”: „…[cutare] a fost la Cotul Donului…”, „…a luptat la Cotul Donului…”, „…a îngheţat la Cotul Donului…”, „…nu a mai venit de la Cotul Donului…”, „…i-au rămas oasele, în pământ străin, fără cruce,  la Cotul Donului…” etc. Şi doar nu auzisem, niciodată, din gura sătenilor, îmbinări gen „bătălia de la Kulikovo” sau „bătălia de la Borodino”, de care era să aflu abia la şcoală!… Nu e şi aceasta o dovadă în plus că valorile româneşti – nu numai limba română, nu numai muzica populară (ba şi cea uşoară!), dar şi însemnate evenimente istorice, militare – nu au putut fi şterse, totuşi, din memoria basarabenilor oricât de aprige au fost sforţările ocupanţilor sovietici?!…

Parcă fără vreo legătură cu acest remarcabil eveniment editorial, la Chişinău a avut loc şi un soi de „conferinţă ştiinţifică republicană”, dar „cu participare internaţională”, alias rusească. În jurul unui samovar sau al unei sticle de votcă, pretinşi istorici şi analişti politici, nu au putut decât să înfiereze pe „fasciştii români” ajunşi la Stalingrad, uitând, nu ştiu cum, şi de naziştii germani, şi de ceilalţi aliaţi ai Fuhrerului. Cel mai deşănţat au vorbit doi notorii falsificatori ai istorii noastre, cu vechime de la sovietici în domeniul răstălmăcirilor. Unul dintre aceştia, chiar dacă nu are absolut nimic în comun cu poporul nostru, s-a pus pe „salvarea demnităţii poporului nostru moldovenesc”, care „popor”, zicea el, nu ar avea nicio treabă cu tragica bătălie de la Stalingrad… Asta,  deoarece basarabenii, chipurile, fiind trataţi cu neîncredere de către Mareşal, nu ar fi fost mobilizaţi în acea perioadă, astfel încât „moldovenii noştri trebuie să marcheze numai victoria răsunătoare a armatei roşii”, necum „înfrângerea ruşinoasă a Armatei Române”. Poate că acel nenorocit de „istoric moldovean”, dublu nenorocit – şi de  îndoctrinarea sovietică, şi de cea sionistă – nici nu ştia că Mareşalul Antonescu într-adevăr nu i-a mobilizat la război pe basarabeni şi nord-bucovineni, numai că a făcut aceasta în semn de îndurare, pentru alinarea suferinţelor prin care au trecut ei în acel an de groază al primei ocupaţii sovietice. Cât despre încrederea faţă de basarabeni şi nord-bucovineni, ca şi despre hotărârea lor de a lupta împotriva ocupanţilor sovietici, a kominterniştilor, a flagelului comunist în ansamblu – există dovezi documentare pe cât de limpezi, pe atât de numeroase: de urgia bolşevică, s-au refugiat în dreapta Prutului, în iunie-iulie 1940, peste 100.000 de basarabeni şi circa 50.000 de nord-bucovineni. Mulţi, foarte mulţi dintre aceştia au fost mobilizaţi în Armata Română, ajungând şi în Crimeea, şi la Stalingrad, şi la Cotul Donului. Au plecat atunci pe Frontul de Est şi ca voluntari, inclusiv unii dintre basarabenii ce nu trecuseră Prutul, în Vechiul Regat, în acea blestemată „Săptămână Roşie” (după Paul Goma). Am cunoscut personal pe unul dintre acei voluntari, am şi scris cu drag despre el: durleşteanul Efim Genunchi, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace! Numai bunul Dumnezeu şi faptul că nu avea nici 18 ani când se cerea pe frontul antisovietic l-a ferit  pe acest vrednic român de la Durleşti să nu ajungă şi el la Cotul Donului, dar în alte teritorii devenite teatru de război pentru trupele române a luptat sub Tricolor, motiv pentru care nu a avut nici după 1991 o pensie cât de cât omenească… Şi mai strigător la cer este cazul unui consătean de-al meu, Ion Grădinaru (poreclit Ciofu), din Putineşti, judeţul Soroca. Toţi putineştenii ştiau de ce umblă el cu un ciot de lemn în locul piciorului drept; toţi înţelegeau de ce este neglijat şi chiar dispreţuit de autorităţi: pentru că luptase pe Frontul de Est, împotriva ruşilor, a bolşevicilor. Atitudinea duşmănoasă a noii puteri, adusă pe tancuri sovietice, s-a transmis, într-un fel, şi consătenilor, oricum, multor dintre ei. Nu a putut lupta bietul om singur împotriva tuturor şi iată că fiul de gospodari Ion Grădinaru prinse a luneca pe  pârtia disperării şi a degradării… Astfel atitudinea antiromânească a autorităţilor de ocupaţie, atitudine indusă şi unor băştinaşi, a făcut dintr-un om – neom… Este doar un destin frânt, unul din mii de cazuri similare, căci toţi basarabenii şi nord-bucovinenii ce au luptat împotriva ciumei kominterniste, fiind veterani ai Armatei Române, au avut de suferit toată viaţa lor „sub ruşi”…  Au fost mereu umiliţi şi obidiţi numai pentru că se aflaseră de partea cealaltă a frontului, dincolo de linia unde au ieşit învingători cei care aveau să ocupe total a şasea parte din globul pământesc, iar parţial – şi mai mult.

* * *

Iată, aşadar, cum o carte – modestă ca volum, dar mare ca demers – cu o greu imaginabilă putere emotivă, a fost în stare să răscolească amintiri, sentimente, trăiriA răvăşit memoria colectivă, a trezit conştiinţe, a făcut să bată în retragere amnezia de care voiesc să ne vadă contaminaţi neprietenii, dar ce mai vorbă – adversarii noştri de moarte, „cruzii duşmani”, – ca să recurgem la o parafrazare din Imnul Naţional „Deşteaptă-te, române”. Cel mai curios este că apariţia acestei cărţi a suscitat interesul (isteric, după cum am menţionat mai sus) chiar şi al unor autori de „viclene uneltiri” împotriva demnităţii noastre naţionale şi umane.  Cu regret, nu şi interesul celor hărăziţi, parcă, a fi străjeri la păstrarea neîntinată a memoriei poporului. Al celor meniţi, vine vorba, să fie atenţi, mai sensibili la faptele nu prea numeroşilor entuziaşti-militanţi pentru cinstirea amintirii despre feciorii căzuţi, aceştia fiind trimişi la un război inegal de către Statul pe care, de rău, de bine, îl reprezintă; oricum, erijându-se în conducători dacă nu iubiţi, apoi iubitori de popor.

Or, un laitmotiv al cărţii Cotul Donului 1942… este omagierea celor căzuţi în război şi afirmarea solicitudinii pentru amenajarea şi sfinţirea unor locuri, unde s-a scurs, conform aprecierii lui V. Şoimaru, circa un milion de litri de sânge al unor români nevinovaţi, deveniţi, din cauza laşităţii şi trădării, carne de tun. Tocmai dr. Vasile Şoimaru, coordonatorul lucrării, a şi făcut, în acest sens, în anul de graţie 2012, un prim pas: a înfipt în pământul ce acoperă oasele ostaşilor români o cruce „confecţionată” din crengi, prinzând de ele o imagine a Tricolorului, ruptă din cartea sa Poeme în imagini… Nu a făcut caz de acest gest cu totul ieşit din comun; mai mult, a accentuat – şi în carte, şi în comentarii în mass-media, pe marginea cărţii, că actualele conduceri ale altor ţări membre ale Axei, au negociat, în ultimii ani, cu ruşii lui Putin, şi au putut să amenajeze destoinice, ba chiar impresionante cimitire comemorative. Parcă în replică,  o organizaţie subordonată guvernului de la Bucureşti, a amenajat un cimitir minuscul, cu osemintele câtorva militari români, morţi în captivitate la ruşi, într-un lagăr de pe lângă Kursk… (În treacăt fie spus, soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii români, care au scăpat cu viaţă, din asemenea lagăre, au fost băgaţi în Divizia „Tudor Vladimirescu”…). 

Între timp, în acea zonă a Donului, au apărut şi alte cimitire comemorative, amenajate de urmaşii combatanţilor din ţările Axei, în urma unor acorduri cu Moscova sau cu administraţia regiunilor Volgograd (fostul Stalingrad) şi Voronej: germane, italiene, maghiare, finlandeze, slovace… Şi numai oasele românilor pieriţi acolo mai rămân pradă cuţitelor de la tractoare şi buldozere, şi numai sufletele românilor ce au luptat, au suferit şi au sperat acolo că vor ajunge acasă, în Patria reîntregită, continuă să hălăduiască prin stepele ruso-calmuce, tot mai uitate de lume şi de Dumnezeu.

Şi ar fi putut să biruie pornirea diabolică a celor care vor să ne contamineze definitiv de amnezie istorică şi naţională, să ne şteargă ultima lacrimă, uscată deja, a demnităţii omeneşti, de nu ar fi făcut Vasile Şoimaru, însoţit de preotul Viorel Cojocaru, de la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, un nou pelerinaj spre locurile de martiraj al Armatei Române. Înainte de a purcede la drum, la începutul acestei toamne, au avut parte de binecuvântarea protoiereului Petru Buburuz, parohul amintitei catedrale de la Chişinău. A te delpasa acum în Rusia este cum te-ai aventura să mergi în Texas, însă… retrospectiv, pe la mijlocul secolului XIX. Şi numai bunul Dumnezeu i-a întărit pe aceşti doi fii ai Basarabiei şi ai întregii românimi încât au putut ridica o nouă cruce, din lemn, – adusă de acasă „pe bucăţi”, cu un Tricolor din pânză  – în locul unde au avut loc cele mai grele bătălii, unde a curs cel mai mult sânge nevinovat al militarilor români, în fatidicul an 1942.  Cu adevărat, sângele apă nu se face…

Alte amănunte, mai dense şi mai tulburătoare decât cele ale noastre, de aici, specifice unei relatări gazetăreşti, cititorii vor putea afla deschizând filele acestei ediţii noi – a doua – a cărţii Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare. Volum apărut sub auspiciile editurii chişinăuiene „Balacron” (director – Dumitru Munteanu), prin asidua şi inspirata contribuţie a maestrului Simion Zamşa (autorul copertei; de altminteri, ca şi la ediţia întâi a acestei cărţi) şi a dnei Svetlana Crudu-Munteanu, machetatoarea iconografiei.

Ce l-a determinat pe dr. Vasile Şoimaru să scoată o nouă ediţie? Probabil, pentru a o completa, ca să adauge între copertele ei trăiri şi aspecte ce i-au scăpat sau încă nu le avea la îndemână atunci când pregătea prima ediţie. Bunăoară, amănunte despre curat creştineasca purtare a preoţilor români în tranşee, alături de cadavre sau de trupuri în delir ale conaţionalilor lor în uniforme militare. Sau despre firescul curaj de ostaş al Armatei Române,  despre onoarea nepătată de ofiţer  român, în ale cărui mâini se află nu numai destinele subalternilor, dar şi cele ale membrilor familiilor lor, rămase în înfrigurată aşteptare acasă… A făcut noua ediţie, cu certitudine, şi pentru a mai cinsti o dată memoria celor îngropaţi fără sfânta slujbă dumnezeiască, fără cruce, fără pomenire, în atâtea puncte geografice ale întinsei stepe ruso-calmuce, unele localităţi fiind identificate în urma unor noi, recente şi riscante deplasări într-acolo… Foarte posibil, şi pentru a aminti o dată în plus celor sus-puşi că trecutul poporului nostru – cu bune şi rele, cu bucurii şi dureri – merită mai multă atenţie, cel puţin aproape de cea pe care le-o acordă strămoşilor, bunicilor şi taţilor, chemaţi sub arme, cu şapte decenii în urmă, liderii din alte ţări implicate în acea conflagraţie: Germania, Italia, Ungaria, Slovacia… A făcut-o cu speranţa că poate odată şi odată se va risipi năluca rătăcitoare din capul celor care trăiesc cu iluzia că ar fi conducători ai acestui minunat popor, chinuit şi de străini, şi de ai săi. Şi nu se va lăsa V. Şoimaru până nu va vedea, până nu va simţi că năluca aceasta fatidică se risipeşte… Până nu va vedea inaugurat, la Cotului Donului, şi un cimitir de onoare al ostaşilor români.

Nu am nicio îndoială că dr. Vasile Şoimaru, reeditând cartea despre tragedia românească de la Cotul Donului, 1942, a ţinut să spună răspicat, să repete pentru cei care nu voiesc nicicum să înţeleagă: nu vom permite nimănui să ne scrie istoria după bunul lor plac; nu vom accepta să decidă pentru noi – alţii, străinii –, cine ne sunt eroii şi cine ne sunt trădătorii şi călăii; cine-s prietenii şi cine-s adversarii noştri; pe cine să iubim, să venerăm, să cinstim şi pe cine să trecem cu vederea sau să-i trecem chiar la groapa de gunoi a istoriei. Iniţial fiind o fărâmă din vastele sale preocupări pentru soarta românimii din jurul actualei Românii, încet-încet, motivul vizând românii rămaşi în ţărâna grea de la Cotul Donului, am impresia, devine o permanenţă a existenţei umane, civice, intelectuale a lui Vasile Şoimaru. Un subiect pe care nu-l va abandona până nu-i va vedea o soluţionare demnă de amploarea tragediei naţionale ce s-a produs acolo. Până nu va ajunge la urechile, la raţiunea celor ce se numesc acum „decidenţi” că nu poate fi lăsat destinul unor conaţionali, fie şi trecuţi în lumea umbrelor, la cheremul unor străini dornici de a ne contura, apoi a ne şi decide soarta: fie la Roşia Montana, fie la Târgu Ocna, Piteşti, Aiud, Sighetu Marmaţiei, Chişinău…, fie pe alte plaiuri pe unde românii au pierit fără a-şi lăsa călcată în picioare demnitatea.

Şi abia atunci se vor spulbera definitiv aceste cumplite îndoieli ale lui Vasile Şoimaru care sunt, de fapt, dubiile, temerile, spaimele, mai multor intelectuali şi ţărani cu simţire românească din Basarabia acestui zbuciumat început de secol XXI. Iar îndoielile lui V. Şoimaru, expuse şi în paginile acestei cărţi (încă în prima ei ediţie), merită a fi reproduse cu litere aldine (grase), dacă nu şi mai măşcate decât contextul grafic general al  volumului de faţă – poate, poate, vor fi citite cu luare aminte şi de cei vizaţi?! Însă până ajung ei a le buchisi, vă rugăm respectuos să parcurgeţi Dvs., stimaţi cititori, aceste rânduri ale durerii şi deznădejdii româneşti din stânga Prutului:

”Căutările urmelor a sute de mii de români căzuţi la datorie, urme practic dispărute, ca rezultat, în primul rând, al neglijenţei şi uituceniei Statului Român modern, m-au pus pe gânduri dacă mai există români în fruntea Statului Român, suspectând de nu se vrea cumva să dispară doritorii din rândul românilor, rămaşi la vatră, de a-şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…”   

Personal, chiar dacă recunosc: uneori trebuie să-mi mai „pompez” optimism, vreau să văd lucrurile în culori ceva mai deschise. Şi cred că aşa va fi – mai bine decât se pare – măcar şi din motivul că, iată,  nu seacă izvorul gândurilor şi făptuirilor luminoase; iată, avem cărţi asemenea acesteia, despre tragedia de la Cotul Donului, unde s-au conjugat perfect  curajul şi sacrificiul, dar şi laşitatea, trădarea; alte bune, alte rele, toate, vorba poetului, fiind scrise în legile omeneşti.

Aşa va fi, cât avem la Cotul Donului măcar o cruce, lângă care, cine ştie, se vor înălţa şi altele, aduse din diferite colţuri ale României. Liderii noştri – şi de la Bucureşti, şi de la Chişinău – ,  din păcate, nu prea pot impresiona prin fapte mari, dar, din fericire, mare e sufletul de român adevărat. Adevărat nu în vorbe, nici în documentele de identitate care adeseori mint. Aşa fi-va, căci şi mai mare este îndurarea Domnului nostru Dumnezeu, care-şi va întinde Mâna şi peste creştetele noastre, şi peste ale celor ce stăpânesc astăzi şi pământurile de la Cotul Donului, din Stepa Calmucă, din atâtea alte stepe, de la atâtea alte coturi, şi care pe deasupra, când au nevoie, ne numesc fraţi întru Credinţă.

Vlad POHILĂ

19 Noiembrie 2013

PODUL DE FLORI DE LA PRUT, 6 mai 1990, care trebuia și liber putea în 30 de ani să reprezinte Veşnicia Românească de la Prut…

În această zi istorică vin cu o fotografie a Maestrului fotograf basarabean Nicolae Pojoga, care poate înlocui zece mii de cuvinte despre Podul de flori de la Prut-1990. O altă fotografie, a mea, cu același pod, proiectat și construit de Gustave Eiffel, din zilele noastre, dar fără oameni, fără flori, în așteptare, de trei decenii, ca euro-unioniștii basarabeni să reconstruiască linia ferată Ungheni-Chișinău, cu ecartament european, ca să meargă liber trenurile europene, de la Paris pân-la Tighina… În realitate în 30 de ani nici măcar 30 de milimetri de cale ferată europeană, câte unul pe an, nu s-a reușit… La „desert” vă propun și trei documente de aur ale momentului istoric înălțător (dactilografiate de mine cu un sungur degețel, din presa acelor zile), emise de istorica Mișcare de Eliberare Națională de la noi, care încă nu-și zicea PPCD, ci purta faimosul nume de „Frontul Popular din Moldova”, iar Iurie Roșca încă purta hăinuțe de naționalist, unionist, anticomunist, documente din zilele de pregătire, desfășurare și totalizare a succeselor acelei memorabile manifestări… Dar despre ce și de ce s-a întâmplat după aceea cu Mișcarea noastră de Eliberare Națională merită să vorbim, să scriem, mai mult, mai adânc, mai obiectiv, și vom vorbi, vom scrie, cât suntem mai tari decât Covidul-19 și Covidul-3/2, troika cea pe două picioare de la amărâta guvernare…

(Atenție la semnatari: Numai cât face semnătura patriotului Gheorghe Gavrilă-Copil, liderul Asociaţiei Bucureşti-Chişinău!!!)

Podul de flori-1990 (Pojoga N)
Podul fără flori, azi…

APEL

Podul de flori de la Prut

Prutul a fost şi va rămâne o apă ce uneşte două maluri ale Moldovei. De când acest râu a despărţit frate de frate, sufletul înjumătăţit al românului a tot umblat desculţ peste apa lui, ca Iisus peste apele mării. Conştiinţa, credinţa, spiritul – n-au avut hotare. Cei care au încercat să le hotărnicească s-au făcut de ruşine în faţa lui Dumnezeu şi a lumii întregi. Noi, românii, suntem la noi acasă “De la Nistru pân’ la Tisa”, din vârful Carpaţilor până la Mare. Şi această casă o vrem acum înainte cu toate uşile deschise, pentru a ne putea vedea la faţă cu fraţii de acelaşi sânge şi pentru a ne întregi sufletele. O vrem noi, cei de la răsărit de Prut. O vrem noi, cei de-a dreapta Prutului, fraţii de dincolo de Iordanul aspiraţiilor noastre încă nebotezate. Este o vrere certificată de Revoluţia Română, care, după unii observatori ai evenimentelor, a început la Chişinău, a continuat la Timişoara şi a culminat la Bucureşti, dând o altă perspectivă României în pragul mileniului al treilea.

Prin distrugerea dictaturii comuniste în România, a fost lichidată cea mai gravă consecinţă a celui de-al doilea război mondial, suportată de către poporul român. Nu uităm însă nici consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, în urma căruia Basarabia şi Bucovina de Nord au fost rupte din trupul Ţării, dar înţelegem să nu evocăm aceste probleme ale istoriei în contextul spiritual-umanist care ne interesează. Este ceea ce s-a supus atenţiei domnului Mihail Gorbaciov şi Congresului al doilea al deputaţilor din URSS, într-o scrisoare semnată, în numele Comitetului Naţional de Acţiune Bucureşti-Chişinău, de Gheorghe Gavrilă-Copil, în care s-a sugerat obiectivul acţiunii noastre de azi: Podul de flori de la Prut.

Frontul Popular din Moldova, în platforma sa şi în numeroase întruniri publice, a înaintat aceeaşi revendicare: libera trecere peste Prut în ambele sensuri, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale. La dorinţa aceasta firească a fraţilor de a se vedea unii cu alţii, în mod normal şi fără impedimente, s-a răspuns până azi cu tăcere, deşi se doreşte atât de puţin.

Pentru ca Prutul răbdării noastre să nu dea peste maluri, propunem ca la 6 mai cugetul românesc să se afle pe malul acestei ape pentru a acoperi cu flori această rană vie din trupul Moldovei. Vor veni, aşadar, la propunerea fraţilor de la Bucureşti, acceptată şi preluată de noi, cei din stânga Prutului, într-un binecuvântat pelerinaj, români din toate colţurile ţării constituindu-se la Prut într-un lanţ uman cuprins între localitatea Miorcani, vis-a-vis de Pererâta lui Grigore Vieru, în punctul de sus, şi Giurgiuleşti-Galaţi în punctul de jos. Din partea opusă vor veni, în acelaşi lanţ uman, basarabeni, aducând cu ei braţe de flori tocmai de pe malurile Nistrului.

Acţiunea va începe duminică, exact la orele 12.00, ora Bucureştiului, când în toate bisericile de pe ambele maluri ale Prutului preoţii vor oficia un Te Deum de pace şi linişte sufletească. La orele 12.30 lanţurile umane constituite se vor mişca pe ambele maluri înspre apă. Exact la orele 13.00, un dangăt de clopot şi sunet de bucium, florile vor fi lansate ca un adevărat pod pe apa Prutului.

Întreaga acțiune va fi minunată dovadă a fraternității și armoniei pe care numeroși reporteri din ţară şi străinătate, precum şi reprezentanţii ambasadelor de la Bucureşti şi Moscova o vor consemna în spiritul adevărului şi demnităţii. Nu se va ţine nici un discurs, nu se vor afişa lozinci, nu va fi lansat nici un apel. Nu se vor săvârşi gesturi necugetate. Va domni peste tot bucuria revederii fraţilor după atâta amar de vreme. Nu suntem un popor încorsetat de gândire medievală. Nu vom răspunde prin violenţă la tratamentul barbar la care am fost supuşi timp de o jumătate de secol. Vom respecta cu sfinţenie testamentul copiilor Revoluţiei Române, care murind seceraţi de gloanţe, murmurau cuvintele: “Fără violenţă!”.

Fraţilor,

Participaţi la Podul de flori de la Prut, moment sfânt al cugetului şi simţirii româneşti.

Aruncaţi florile frăţiei ca pe o punte a frăţiei.

În următoarele locuri – Pererâta, Costeşti, Sculeni, Ungheni, Leuşeni, Stoianovca, Cahul, Giurgiuleşti – stabilite oficial românii vor trece fără documente de frontieră, într-o înţelegere a viitoarei case comune europene. Vor fi primiţi cu pâine şi sare, cu dragoste şi frumuseţe.

Faceţi ca manifestarea noastră să fie un moment de linişte, înţelegere şi nădejde.

Viitorul nostru se află în frumuseţea gestului nostru de astăzi.

Podul de flori de la Prut să fie un început simbolic. Acelaşi fus orar să ne unească sufletele începând cu 6 mai 1990.

Chişinău, 23 aprilie 1990

Semnează, în numele

Ligii culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni,Victor Crăciun Asociaţiei Bucureşti-Chişinău, Gheorghe Gavrilă-Copil

Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă

Comitetului de acţiune Chişinău-Bucureşti, Iurie Roşca, Sergiu Burcă Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor, Sucursala Chişinău, Grigore Vieru

 [Arhiva PPCD.f 1990, d. DOC-IVJ, [“Flacăra”, 2 mai 199C1

[FPCD, Act de Identitate, p. 20-22]

APEL

al Sfatului Frontului Popular din Moldova

Deputatului poporului din republică, Primului secretar al CC al PCM,

dlui Petru C. LUCINSCHI

Prim-vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri al RSSM,

dlui Mihail S. PLATON

Preşedintelui Comitetului securităţii de stat al RSSM,

dlui Gheorghe I. LAVRANCIUC

Domnilor,

Ne adresăm Dumneavoastră deoarece dispuneţi de întreaga informaţie cu privire la manifestaţiile din 6 mai a.c. „Podul de flori de la Prut” şi aveţi posibilităţi reale de a influenţa evoluţia evenimentului.

Ne exprimăm satisfacţia că autorităţile republicane au înţeles just scopul acestei acţiuni, manifestând maturitate politică şi capacitatea de a vedea realizată poziţia noii mentalităţi politice în contextul viitoarei case comune europene. La această oră ne bucurăm de concursul guvernului republicii care ne acordă ajutor în vederea unei bune organizări şi desfăşurări a manifestării proiectate. Dar iată că au apărut unele semne alarmante de la centru.

Ziarele „Izvestia”, „Trud”, „Rabociaia tribuna” publică o dare de seamă de la un briefing în cadrul căruia colonelul A. Parahin, şeful secţiei trupei de grăniceri al KGB -ului URSS, a făcut un şir de declaraţii cu privire la manifestarea care urmează să aibă loc la 6 mai (v. Numerele din 25 aprilie), în relatarea lui A. Vasiliev „Obstanovca na graniţe” din cotidianul „Trud” colonelul declară că “conform datelor de care dispunem, în prima decadă a luni mai naţionaliştii români şi moldoveni planifică nimicirea fortificaţiilor de frontieră dintre România şi Moldova.” F. Ivanov mai adaugă în „Izvestia” că Frontul Popular din Moldova face agitaţia pentru trecerea hotarului în semn de protest al existenţei lui cu România pe râul Prut. Ziarul „Rabociaia Tribuna” publică în pagina 4 o informaţie cu titlul „Graniţa v ogne” în care se face o relatare despre situaţia de la frontiera Azerbaigeano-Iraniană, autorul afirmând că „o situaţie complicată s-a creat şi la frontiera sovieto-română”. Aflăm că „liderii Frontului Popular din Moldova şi ai comitetului „Basarabia” (un asemenea comitet nu există!) pregătesc noi acţiuni ilegale. în primele zile ale lunii mai ei intenţionează să organizeze o înfrăţire de masă în acest sector.” în continuare se declară că scopul acţiunii ar fi lichidarea frontierei de la Prut şi mutarea ei pe Nistru, iar comandamentul trupelor de frontieră al KGB-ului URSS, întreprinde măsuri urgente pentru asigurarea ordinii în această zonă. Sfârşitul informaţiei este de-a dreptul uluitor. „însă cu toate acestea, după părerea colonelului Parahin, în timpul tulburărilor aici (adică la Prut) este foarte posibil să se repete situaţia care s-a creat la frontiera sovieto-iraniană”.

Este evident că cercurile reacţionare de la centru încearcă în mod premeditat şi iresponsabil – a câta oară! – să dea o turnură primejdioasă evoluţiei evenimentelor din republica noastră. Să transforme acea zi de sărbătoare pentru noi intr-un nou focar de tensiuni interetnice. Escaladarea situaţiei social-politice din URSS este scopul urmărit de cei care doresc să aibă mână liberă pentru a înăbuşi lăstarii democraţiei şi a reinstaura un regim autoritar în URSS. Circumstanţele sunt de o aşa natură că protestele Frontului vor fi ignorate la centru.

Considerăm că numai intervenţiile Dumneavoastră, dezminţirea publică a acestor afirmaţii ar putea repune lucrurile pe făgaşul lor firesc.

Iurie ROŞCA, Vicepreşedintele Sfatului Frontului Popular din Moldova

Chişinău, 25 aprilie 1990

[Arhiva PPCDJ. 1990, d. DOC-IVJ

COMUNICAT

Podul de flori de la Prut

La 6 mai 1990, binecunoscutul Prut a devenit un râu al deplinei frăţii şi înţelegeri între oamenii care locuiesc de o parte şi de alta a malurilor de Prut. Ideile de înţelepciune care năzuiesc a construi viitoarea casă comună europeană au transformat această zi într-o sărbătoare a spiritului, care a biruit, dincolo de hotărnicirile dure prestabilite de tratate şi înţelegeri.

Ceea ce şi-au propus deopotrivă Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Asociaţia culturală Bucureşti-Chişinău, împreună cu Frontul Popular din Moldova şi Liga Culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni – sucursala Chişinău a devenit realitate istorică. Peste un milion de oameni au înălţat, cu emoţii şi căldura sufletelor, Podul de Flori de la Prut.

La ridicarea lui au contribuit, în urma înţelegerilor convenite, oficialităţile din Chişinău, în primul rând grănicerii şi lucrătorii vamali sovietici şi români care au găsit, la solicitarea noastră, căile de împlinire a gestului miraculos. Ei merită pe deplin întreaga noastră consideraţie, atât a organizatorilor, cât şi a tuturor participanţilor.

Podul de Flori de la Prut a prilejuit Parlamentului de la Chişinău schimbarea fusului orar de la 6 mai 1990, în RSS Moldovenească bate aceeaşi oră ca în România.

Podul de Flori de la Prut a însemnat reîntâlnirea a mii şi mii de oameni, care nu s-au văzut vreme de o jumătate de secol. Podul de Flori a făcut să se cunoască, pentru prima dată, fiii, nepoţii şi strănepoţii acestora. A fost sfinţit de sute de preoţi, dar şi de lacrimile de bucurie şi nădejde, de dragoste şi prietenie ale tuturor participanţilor.

Podul de Flori de la Prut a dovedit că se poate! Că este posibilă libera trecere peste Prut, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale.

Tăcerea, neîncrederea, suspiciunea, aplicarea tiranică a tratatelor s-au încheiat. Nu numai milionul de oameni care s-au aflat pe malurile Prutului, în apa Prutului, deasupra Prutului, dar şi milioane de suflete care au participat cu sfinţenia cugetului lor la marele act au deplină credinţă că urmează ziua aplicării totale a cerinţelor noastre privind libera trecere peste Prut.

A fost senin şi linişte pe Prut, la 6 mai 1990, pretutindeni au domnit înţelegere şi voie bună, omenie şi nici un incident, nici o aţâţare, nici o chemare istorică, nici o tulburare care să clintească prietenia dintre România şi Uniunea Sovietică. Frăţietatea şi buna înţelegere au dovedit că acolo unde se întâlnesc chiar peste un milion de oameni, care nădăjduiesc în adevăr şi umanism sânt depline încrederea, prietenia şi pacea.

Este, totuşi, necesar să adăugăm, pentru unele societăţi din România care îşi arogă acum diverse atribuţii spre a trage foloasele de natură politică sau materială, că, dacă s-ar fi întâmplat ceva îngrijorător la Prut, probabil, că acestea ar fi tăcut.

Semnatarii Apelului şi ai acestui Comunicat sânt cei care şi-au asumat răspunderea organizării şi desfăşurării Podului de Flori de la Prut, au purtat îndelungi şi fructuoase convorbiri, au avut înţelegeri cu lideri politici şi guvernamentali, făcând posibilă această grandioasă faptă de istorie.

în ce priveşte repetarea Podului de Flori de la Prut, cerută insistent de participanţi, considerăm că de vreme ce autorităţile în drept vor căuta ca într-un timp cât mai scurt să intre în vigoare, aşa cum am cerut, în mod repetat, o nouă convenţie privind libera trecere peste Prut, în ambele sensuri, fără paşapoarte, fără vize, fără taxe vamale, bineînţeles cu respectarea normelor internaţionale, acest Pod va rămâne un simbol, Serbările frăţiei – cum au fost denumite de ambele părţi – putând să se desfăşoare oriunde şi oricând, fără oprelişte. Iată de ce credem că nu va fi necesară o repetare a acţiunii noastre pentru simplul motiv că PODUL DE FLORI DE LA PRUT VA REPREZENTA VEŞNICIA!

Semnează, în numele

Ligii culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni,Victor Crăciun Asociaţiei Bucureşti-Chişinău, Gheorghe Gavrilă-Copil Frontului Popular din Moldova, Ion Hadârcă

Comitetului de acţiune Chişinău-Bucureşti, Iurie Roşca, Sergiu Burcă

Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor, Sucursala Chişinău, Grigore Vieru

PROFESORUL VLAD CIUBUCCIU A URCAT LA CERURI …

PROFESORUL Vlad CIUBUCCIU A URCAT LA CERURI …ACUM 40 DE ZILE!

Foto Vlad Ciubucciu.

ÎNTR-O lume NEBUNĂ, NEBUNĂ, NEBUNĂ…, precum este cea în care noi trăim, cu toții, MOARE UN OM ATÂT DE CUNOSCUT ÎN CULTURA NOSTRĂ, CARE A FOST VLAD CIUBUCCIU, ȘI NIMENI, DAR ABSULUT NIMENI, nici un CUVÂNT N-A SCOS, DESPRE ACEASTĂ PIERDERE URIAȘĂ A NOASTRĂ, NICI MĂCAR LA CELE 40 DE ZILE DE LA MOARTEA SA…

Acum aproape trei ani, pe 17.07.2017, l-am sărbătorit la 80 de ani pe Vlad Ciubucciu, istoricul, pedagogul, criticul literarar, scenaristul și profesorul universitar. Și cine atunci putea crede că nu va trece nici trei ani și va muri ca un anonim… De neiertat!!!!

Născut la 13 iulie 1937 în satul Şipca, raionul Şoldăneşti, Moldova, unde a absolvit şcoala medie. Studiile superioare şi le-a urmat la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, absolvind-o în anul 1962, angajîndu-se în acelaşi an în calitate de profesor. Peste patru ani a fost numit Şef al Secţiei de învăţămînt raional. Apoi este angajat la Chişinău în calitate de membru al Colegiului de Redacţie al filmelor artistice la studioul „Moldova-film”. Îşi continuă activitatea de critic literar, susţine teza de doctorat la Academia de Ştiinţe a Moldovei în anul 1984, devenind doctor în istorie. Este numit vice-ministru al Învăţămîntului. Apoi a activat în calitate de consilier al preşedintelui Republicii Moldova. În calitate de savant are cîteva monografii ştiinţifice, printre care una cu titlul „Taina numelui tău” despre proveninţa unor nume moldoveneşti pe parcursul secolelor. Membru al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova.

Să ne iertați pe noi, păcătoșii, Bădie Vlad Ciubucciu, dar, mai ales vremurile în care noi trăim…

CORNOVA CRISTALINĂ

Primăvara 2020 la Cornova…
Cornova…

HRISTOS A ÎNVIAT!!!

HRISTOS A ÎNVIAT LA TOȚI ROMÂNII, LA CEI DE-ACASĂ, DIN ROMÂNIA, ȘI LA CEI DIN JURUL EI!!!…

A URCAT LA CERURI MARELE ORHEIAN PAUL GOMA…

Goma

SĂ PLECE, CIUBAȘENKO DIN JURNALISTICĂ, IAR USATÂI ȘI DODON – DIN POLITICĂ!!!…

URGENȚĂ MAXIMĂ: SĂ PLECE, CIUBAȘENKO DIN JURNALISTICĂ, IAR USATÂI ȘI DODON – DIN POLITICĂ!!!…

Teribilul jurnalist rusolingv, Dima CIUBAȘENKO, robul de zi și de noapte al lui Renato Usatâi de la „Partidul lor”, omul cu două treimi din proprietățile sale procurate cu ruble mari acumulate din scrisul de limbă rusă, și păstrate la „Chinezii” săi din centrul Tagancii moskovite, a reușit să aterizeze la Chișinău, în preziua declarării stării de urgență, cu o NOUĂ CERINȚĂ:

 ДОДОН И САНДУ ДОЛЖНЫ УЙТИ ИЗ ПОЛИТИКИ! (Dodon și Sandu să plece din politică!).

 Nici mai mult nici mai puțin! Cei care l-au parașutat la Chișinău cu această cerință, prea bine știu că rușii lor de la noi nu se vor lăsa manipulați de acest micuț, ei, având comanda de vot, Pro Dodon, din, cu totul altă parte a centrului Chișinăului…

DECI, ÎN POLITICA DE PE BÂK A ACESTUI AN ELECTORAL, NIMIC MAI SIMPLU ȘI MAI CLAR CA ACEASTĂ CERINȚĂ A LUI DIMA CIUBAȘENKO, ÎN LIMBA RUSĂ, PENTRU ELECTORATUL RUS, DECI, PENTRU ALEGĂTORII LUI DODON: DACĂ O SCOATEM PE MAIA DIN COMPETIȚIE, CU CEILALȚI NE LĂMURIM MAI SIMPLU, REZOLVÂNDU-I LUI DODON ÎNCĂ UN MANDAT DE PREZIDENT PRO RUS…

Acum, încearcă și zi-i lui Dima Ciubașenko că nu i-a sosit clipa să plece din jurnalistică, iar lui Renato Usatâi și Igor Dodon – din politică!!! Mai ales că toustrei au cu ce sta la pensie, împreună cu toți copiii și nepoții lor, vreo cinci decenii la rând… Și cu cât mai repede se va întâmpla această mutare/plecare „Cu atât mai bine țării”, și …lor cu atât mai bine!!! (VȘ, 25.03.2020).

P.S. -Dacă, și-n această profundă criză de pandemie, frica cea mare a lui Dima Ciubașenko, Renato Usatâi și Igor Dodon, este Maia Sandu, înseamnă că Maia Sandu și alegătorii ei se află pe drumul cel bun… Le dorim să le fie și mai bun!!!…

 P.P.S. –Mi-a fost suficient să văd postarea de astă noapte a lui Renato cu avionul-charter de la Londra (sau de la Moscova, totuși?…), plin cu moldoveni, ca să înțeleg ce va urma în toamnă și ce vor face acești doi nedespărțiți la cataramă, împotriva candidatului unic de dreapta, și nu a celui de stânga care-i Dodon!!! Că doar nu de la Dodon vor smulge voturi aceștia, chiar dacă, ei, îl „critică” atât de vehement pe el… Succes, băieți, poate reușiți să-i mai adormiți pe moldoveni încă odată: Cu mulți bani împrumutați pentru organizarea PR-urilor electorale cu ½ an înainte de începutul oficial al electoralei din toamnă, folosind necazul moldovenilor alungați din RM de sărăcia organizată, tot de cei care-i împrumută azi bani lui Renato, pentru organizarea charterilor PR-istice dedicate celor, atunci, alungați de-acasă pentru o bucățică de pâine mai albă…

DESPRE CIMITIRUL MILITARILOR ROMÂNI DE LA KURGAN, ODESA…

Cimitirul KURGAN, Odesa…