GRIGORE VIERU, PRIMII 12 ANI DE VEȘNICIE: 18 IANUARIE, 2009-2021.

Grigore Vieru mi-a dăruit „TAINA CARE MĂ APĂRĂ”, cu o dedicație, la care nici nu puteam visa. Eu i-am dăruit Albumul monografic „ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI”, despre care la lansare mi-a cântat un întrteg și frumos cântec …în proză:

…Eu, ca reprezentant al celei mai tragice, celei mai victimizate, generaţii, mă bucur că am apucat aceste vremuri. Şi să vă spun de ce. O asemenea manifestare care are loc azi, aici, la dumneavoastră, la noi, dacă se făcea aceasta cu 10-20 de ani în urmă, nu mai zic de anii 50, era arestat şi dl profesor Vasile Şoimaru şi toţi cei care sunt pezenţi în această sală… Cei tineri, studenţii,  probabil nu înţeleg toate aceste lucruri dar eu mă bucur că am apucat aceste vremuri, aşa cum sunt ele complicate, dure în acelaşi timp, şi mă bucur de asemenea oameni ca Vasile Şoimaru. Am aflat abia alaltăieri, când m-am întâlnit cu domnul Vasile Şoimaru, am stat de vorbă cu el, l-am cunoscut abia acum cu adevărat, şi dl Şoimaru mi-a zis că este profesor aici, la ASEM, este economist. Eu credeam că este un istoric, un scriitor pe care eu încă nu-l cunosc şi când colo mi-a spus că-i economist. Iată un „nebun”, iertaţi-mă, o zic în sensul frumos al cuvântului. Unde mai există asemenea „nebuni” care înconjoară ţara, lumea, fotografiază pe unde trece, a ajuns şi pe la românii din Timoc, în alte părţi, de unde are asemenea calităţi omul acesta? E un miracol! Eu am adeseori momente de prăbuşire, mie îmi pare că vine sfârşitul lumii şi nu mai are rost să mă căznesc, nu am pentru cine. Tineretul pare că o apucă numai spre discotecă, copiii la calculatoare, pe internet, bătrânii, sărmanii, cu păhărelul de vin… şi când răsare câte un om ca Vasile Şoimaru te mai întăreşte şi te învoiniceşte, îţi dă puteri ca să mergi mai departe.  Vă mulţumesc şi să ştiţi că-s plin de nădejdi în izbânda dreptăţii noastre… O spun asta azi, 27 martie 2008, când se împlinesc 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara …”

(Din luarea de cuvânt la lansarea albumului „Românii din jurul României în imagini”, 27 martie 2008, în Aula Magna a ASEM)

AȘA CEVA NU SE UITĂ NICIODATĂ: MULȚUMESC, BĂDIE, PENTRU ÎNCREDEREA PE CARE AI AVUT-O ÎN MINE!…

CINE-A DAT CU MAIU-N MAIA A AVUT DOAR DE PIERDUT. DACĂ VOR CONTINUA LA FEL, NU VOR MAI AVEA CE PIERDE…

De rușinea rezultatelor în scrutinul trecut și de frica rezultatelor în cel viitor, „băieții deștepți”, au propus pentru discuții interminabile noi „argumente”, care ar explica de ce și cu ajutorul cui a câștigat Maia Sandu atât de ușor, alegerile prezidențiale.  Cele mai vehiculate s-au dovedit a fi sondajele-„zombajele” și rețelele de socializare cu o presupusă armată de trolli.

       Mă îndoiesc că acești „băieți deștepți” vor recunoaște vreodată că în cazul în care Maia Sandu n-ar fi candidat, în cel de al doilea mandat al său, Dodonă ne-ar fi nimicit, psihologic, pe toți laolaltă, indiferent pentru cine am votat, și nu se știe ce s-ar fi ales din acest stătuleț minuscul al nostru.

       În loc să-i mulțumească Maiei Sandu pentru curaj și pentru asumarea de a lupta pe viață și pe moarte, politic, firește, cu hienele plaho-dondon-șoriste și pentru talentul ei de a convinge electoratul că este cea mai bună, ei îi tot caută fără să ostenească bube-n cap. Fără CURAJUL, BUNA PREGĂTIRE ȘI INTELIGENTA PREZENTARE A MAIEI SANDU, înconjurată de oameni buni, nu o mai votau cei 950 de mii de moldoveni. Și concurenții ei au folosit, chiar mai mult ca ea, rețelele și trollii, dar ce folos de munca lor?… Cu o mai mare armată de trolli și cu un vocabular de la gura cortului, și-au coborât popularitatea atât de jos, încât, mă îndoiesc, că mai există mijloace moderne capabile s-o ridice chiar și cu ajutorul propriilor „zombaje”. Cu ura lor inimaginabilă și inadmisibilă la popoarele civilizate, ei și-au îngropat chiiar și propriile partide, iar liderii oficiali ai acestora, absolut inexplicabil, nici azi nu i-au radiat pe organizatorii grupurilor de trolli din listele de salarizare.

      În fostul scrutin electoral s-au străduit unii „băieți”, din răsputeri, s-o convingă pe Maia Sandu să renunțe la participare, pentru că, chipurile, ea nu este candidatul cu șanse reale la victorie,  bucurându-l peste măsură, pe Dodonă, care, credea că poate astfel apucă cel de-al doilea mandat de președinte… Sperau la al doilea său mandat și ciugulitorii de firimituri din miliardul cel furat pe care acum, după fuga Fugarului, îl gestionează cu succes, Dodonii…

      Efectul, după cum era de așteptat, a fost invers: Dodonă și-a dat obștescul sfârșit iar „băieții deștepți” și-au coborât popularitatea sub orice nivel sau prag electoral… Acum ei continuă pe vechi și dau cu maiul lor politic în Maia Sandu, nebănuind, că vor cădea și mai jos, dacă mai jos este loc liber. Talentați politicieni, nici vorbă…

     Iar de frica „partidului” zămislit de Renato, ei o tot „îndeamnă” pe Maia Sandu, să nu mai caute argumente constituționale pentru alegerile anticipate, ci să le accepte pe cele care ar face posibilă votarea de către țârdiști, șoriști și rătăciți a unui guvern care, chipurile, ar asigura niște alegeri corecte cu rezultate… deloc previzibile! Pentru a nu se da de gol, mai recent, au mai găsit un „argument” ca s-o atace frontal pe Maia Sandu, că ea, chipurile, îl pregătește pe Renato la funcția de Premier drept mulțumire pentru îndemnul său, în turul doi, către cei 227939 de  alegători ai săi (16,90%), s-o voteze, punând umărul la victoria finală, împotriva lui Dodonă, dar supărând la maximum kremlinezii moscoviți…

       În prezent, tot ei lucrează la alcătuirea listelor cu persoane din „armata de trolli” ai Maiei Sandu, liste care pe mine m-au supărat rău de tot, pentru că nu m-am regăsit în ele, eu fiind, de fapt, un „troll maist” activ și fără plată (din contra, am sprijinit eu și prietenii mei PAS-ul cu niște sume modeste), dar și fără pretenții

  la vreun fotoliu călduț de pensionar… Bănuiesc, s-au supărat și alți „trolli” ca Vasile Zgardan, Constantin Tampiza, Mihai Poiată, Vasile Romanciuc, Emilian Galaicu-Păun, Andrei Mudrea, Constantin Cheianu, Anatol Durbală, Vladimir Beșleagă, Nicolae Rusu, Victor Catană ș. a., pentru că nici pe ei nu i-am văzut în acele „trol-liste”…  Degeaba au muncit ei, se vede, dacă nici măcar nu s-au învrednicit de statutul de „trolli” ai Maiei Sandu. În schimb, spre bucuria mea, m-am regăsit, într-o listă rarisimă, de care nici în vis nu mi-a fost dat să văd, o listă cu un singur “troll”, numit de alcătuitor, „troll-fotograf”, noțiune sau termen care poate ajunge și în DEX-ul nostru românesc…

      Ce le mai pot eu zice acestor „inventatori”? Grăbiți-vă, „băieți deștepți”, dar să nu uitați că graba negândită face treaba aiurită!!!

       P.S.: Unul din acești “băieți”, harnic foc, cu toate odraslele bine și scump aranjate în Occident, transpiră din greu la PC-ul său de ultimă generație, în vila de la poalele Alpilor, pentru prosperarea… hoților noștri în lege. Altul, și mai harnic, dar lacom și plin de răutate, a fost conceput de maică-sa în flori (sărmana de ea!), dar, spre bucuria ei, a reușit să se mărite cu altul când încă nimeni nu pricepea ce bagaj poartă în burtica ei de fată mare… Se vede că taică-su adevărat, cel cu florile, era la fel de „bun” ca și feciorașul său de azi, cel mai lingușitor consultant de-al lui Plaha, transmis după fuga lui, cu tot cu listele de salarizare, lui Dodonă, ca să nu moară bietul de foame, până la revenirea patronului Fugar acasă…

       P.P.S.:  De mai multe ori i-am sugerat lui Andrian Candu, în această pagină de pe FB, că ar face un bine națiunii publicând listele cu trolli și comentatori sponsorizați de naș-su Plahotniuc, dar și sumele încasate de ei, începând cu sfințirea Fundației EDELWEISS. Candu încă n-a făcut-o și-mi dau seama că nu-i simplu de loc, dar dacă nu o va face va rata unica lui șansă de revenire în rândurile oamenilor civilizați, la normalitate, împreună cu familia sa din Cehia civilizată și, totodată, ar fi o șansă de a curăți eșichierul politic de mai multe buruieni lingușitoare și lacome, pentru un viitor mai bun al acestei palme de pământ…

P.P.P.S.: Nu mă întrebați cum îi cheamă pe „eroii” zilelor noastre zbuciumate, pentru că se vede și se aude de la o poștă cine și ce hram poartă în țărișoara noastră…

V.Ș. – 14.01.2021; Publicat – pe 17.01.2021.

27 NOIEMBRIE 2020: 80 DE ANI DE LA ASASINAREA MARELUI ISTORIC ROMÂN NICOLAE IORGA…

Astăzi s-au împlinit opt decenii de la asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga. Așteptam să fie publicat un articol cu dezvăluiri despre moartea tragică a lui Nicolae Iorga (și a economistului Virgil Madgearu) acum 80 de ani, dar n-a mai apărut niciun material… Voi aștepta în continuare pentru că mă interesează cauzele și persoanele adevărate în asasinarea Istoricului nostru de frunte…

Dar, eu, personal, pregăteam pentru această tristă dată, manuscrisul unei cărți, scuzați de lipsă de modestie, inedite!!! Lucrez la ea de câțiva ani: este vorba despre un album monografic pe urmele lui Nicolae Iorga la retoromânii din Alpii Elveției, pe care Iorga i-a numit Frații noștri mai mici, ladinii. După vizita sa în 1938 în Elveția a scris o cartea cu acest titlu și a publicat-o în ziarul Neamul Românesc, apoi a prezentat-o și la postul de radio București în ciclul de emisiuni, SFATURI PE ÎNTUNERIC, carte care a avut un succes enorm.

În ea, Nicolae Iorga, într-un alineat regreta că n-a avut cu el un maistru fotograf care să fotografieze locurile și oamenii, ladinii elvețieni, pe care i-a vizitat și cu care a vorbit, prin satele și orașele elvețiene, locuite de acești frați ai noștri, ladinii, ca să-i vadă, pe ei și cultura lor inedită, și românii din România… După aproape 80 de ani de la vizita lui Iorga în Elveția, am decis să completez eu acest compartiment al cărții sale, tipărite în 1938… Zis și făcut! În viața mea am fost de patru ori în Elveția, trei din care le-am consacrat satelor ladine, mai multe decît a reușit să viziteze Iorga în 1938… Am adunat mii de fotografii din aceste localități retoromâne de pe vârfurile Alpilor. O bună parte este deja selectată și ajustată pentru viitorul album monografic, care va include cartea lui Nicolae Iorga (deja mi-am cerut voie de la nepotul său, istoricul Andrei Pippidi, s-o includ în albumul monografic) dar și fotografiile mele, lipsa cărora a regretat-o atât de mult Nicolae Iorga… Chiar dacă-mi dau seama câtă bucurie puteam face îndrăgostiților de tematica românilor din afara granițelor patriei lor istorice, Covidul blestemat mi-a întrerupt cu nerușinare procesul de editare a lucrării date… N-AM REUȘIT S-O FAC PÂNĂ LA COMEMORAREA DE AZI, DAR FIȚI CONVINȘI CĂ …NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII… Și nu va trece prea mult timp și ne vom întâlni la o nouă lansare de carte minunată…

Acum, exact 15 ani, pe 27.11.2005, am organizat la ASEM o Conferința comemorativă la 65 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga, cu invitați din vecinătatea Strejnicului, Ploiești, unde și-a dat obștescul sfârșit Nicolae Iorga, în cadrul căreia am lansat o altă minunată carte a lui Iorga, CUGETĂRILE SALE, care nu au preț… Lucrarea dată a dorit atât de mult s-o publice regretatul Om de cultură Vlad Pohilă, dar nicio editură la care s-a adresat el n-a dorit s-o tipărească, punând accentul pe riscul că nu-și vor recupera banii investiți… Am găsit eu acești bani la consătenii mei din Cornova, explicându-le lor că Iorga a sprijinit foarte mult proiectul Monografiei Cornovei, condusă de alt uriaș al culturii române, Dimitrie Gusti, în vara anului 1931, și că ar fi bine ca anume noi, cornovenii, să sponsorizăm apaiția acestei cărți… Așa și s-a întâmplat: a apărut o carte de zile mari pe care multe publicații, posturi de radio și TV, o folosesc (Vlad Pohilă avea și-o statistică în acest sens…), dar nu le-ar strica acestor utilizatori măcar uneori să-și mai amintească de cel datorită căruia au văzut lumina tiparului aceste frumoase Cugetări, de regretatul Vlad Pohilă, care se mândrea cu acest succes editorial al său…

În final vreau să vă ofer posibilitatea să citiți o superbă poezie a Marelui IORGA, una prevestitoare, scrisă de el cu doar o zi înainte de tragicul sfârșit…

BRAD BĂTRÂN

Au fost tăind un brad bătrân

Fiindcă făcea prea umbră

Și-atuncea din pădurea sumbră

Se auzi un glas păgân:

„0, voi ce-n soare cald trăiți

Și ați răpus strămoșul vostru

Să nu vă strice rostul vostru,

De ce sunteți așa grăbiți?

În anii mulți cât el a fost

De-a lungul ceasurilor grele

Sub paza crăcilor rebele,

Mulți și-au aflat un adăpost.

Moșneagul, stând pe culme drept,

A fost la drum o călăuză

Și-n vreme aspră și hursuză

El cu furtunile-a dat piept,

Folos aduse cât fu viu,

Ci mort, acuma când se duce,

Ce alta poate-a vă aduce

Decât doar încă un sicru?”

26.11.1940

4 COMENTARII LA POSTARE…

Lidia Badia

Vă mulțumesc pentru acestă postare dnl Vasile Soimaru. Iertată-mi fie modestia. Pentru că cuvintele sunt insuficiente de exprima admirația acestei pierle istorice. Vă doresc sănătate și pace sufleteletească.

P.S: poezie este extraordinară.

Veșnică amintire marelui istoric Nicolae Iorga!… 

Vasile Poputa

Felicitări Frate Drag de peste Prut.Revista Valahia Dacia Nemuritoare in Nr din ianuarie 2020 a publicat poezia.

Tamara Sipitca

O aparitie și o postare extraordinare, din cele ce zidesc ființa noastră.

Suruceanu Maria

Respect pentru această minunată postare, Dle 

NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR: DE LA LEGENDĂ LA ISTORIE

5 noiembrie 2020: 140 de ani de la nașterea marelui scriitor român, Mihail Sadoveanu…

(Vasile ȘOIMARU: În loc de prefață la monografia Neamul Șoimăreștilor: 500 de ani de istorie, Ch.-2003. Autori: istoricul Alexandru Furtună și economistul Vasile Șoimaru).

Gîndurile despre subiectul cărţii de faţă au început să-mi dea tîrcoale, în fond, acum 40 de ani, după prima lectură a primei ediţii de la Chişinău a romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor, editat în anul 1958, în română, dar cu litere ruseşti, după versiunea tipărită în 1953 la Bucureşti.

Împrumutasem cartea de la un tiz de-al meu, Vasile (al lui Constantin) Şoimaru, văr drept cu tica (aşa-l numeam noi pe tatăl nostru, Alexei Şoimaru), pe care el o procurase, intrigat, de la o librărie din Chişinău, unde se afla într-o delegaţie de serviciu, fiind intendentul gospodăriei agricole colective din Cornova mea natală.

Frumoasa ediţie a romanului, coperta, supracoperta, ilustraţiile cu d’artagnanicul chip al lui Tudor Şoimaru şi cel al fermecătoarei Magda a lui Stroie Orheianul, lectura captivantă a romanului, chiar dacă eram elev doar prin clasa a V-a sau a VI-a, mi-au marcat viaţa.

Şoimăreştii din Cornova considerau că romanul lui Sadoveanu este despre ei, despre străbunii lor, deoarece Cornova, pînă la 1944, se afla în judeţul Orhei şi era situată pe rîul Cula, afluent al Răutului, – exact ca în romanul marelui prozator.

În anul 1975, cînd a fost publicată Catagrafia din Moldova din anii 1772–1773 şi 1774, în cele două volume excepţionale, îngrijite de istoricul patriot P. Dmitriev-Dimitriu (Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea 1 şi 2), am descoperit că pe la finele sec. XVIII la Cornova trăiau doi mazili pe nume Şoimaru – Tudor şi Ion. În acel an, 1975, mi-a sporit încrederea că romanul lui Sadoveanu se referea la neamul meu. Şapte ani mai tîrziu, în toamna lui 1982, aflîndu-mă la Bucureşti, la o stagiere/ documentare la Academia de Studii Economice, la prima întîlnire din viaţă cu vărul meu Gheorghe Şoimaru (profesor de fizică şi matematică la Liceul de comerţ, refugiat împreună cu familia peste Prut, în 1944) şi fiul grefierului Vasile Şoimaru, fratele lui taică-meu, acest văr al meu mi-a vorbit despre o întrevedere de suflet, după refugiu, a tatălui său cu Mihail Sadoveanu. Între altele, maestrul i-a mărturisit că şi el se trage din neamul Şoimăreştilor, pe linia mamei sale Profira Ursachi, născută la Verşeni, pe malul stîng al rîului Moldova. De altfel, tocmai cu această informaţie Mihail Sadoveanu şi-a încheiat romanul: “Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor”.

Apoi, ani la rînd am tot încercat să găsesc măcar o cît de mică informaţie despre documentele istorice folosite de M. Sadoveanu la scrierea cărţii sale. (Nici chiar discuţia de mult mai tîrziu, din toamna anului 2002, cu doamna Maia Mitru – văduva lui Constantin Mihail Mitru, secretarul marelui prozator – în casa ei, de pe bd. Magheru din Bucureşti, nu m-a lămurit cu nimic în această privinţă). Căutările mele continuau să rămînă un vis nerealizat. Nu am găsit nici un rînd scris despre materialele ce au stat la baza acestei proze istorice. Începusem chiar a bănui că nici nu există vreo informaţie veridică la subiectul romanului şi că acţiunea lui este o pură ficţiune, un rod al imaginaţiei scriitoriceşti, întreţesută cu fapte istorice din “cronice bătrîne” etc. Însă informaţia vărului meu despre Sadoveanu şi studierea mai multor cărţi de istorie a românilor m-au făcut să anticipez nişte lucruri – “să mă căpătuiesc” cu un fecior pe care să-l botez Tudor Şoimaru. Despre acest episod din viaţa mea am scris în cartea Căderea premierilor, din care, cu scuzele de rigoare şi cu permisunea d-voastră, o să mă autocitez:

“În perioda septembrie 1982 – iunie 1983, mă aflăm la o reciclare la Academia de Studii Economice din Bucureşti. De cum am ajuns la Bucureşti, am făcut imediat toate formalităţile pentru a-mi invita, prin luna martie, în ospeţie, soţia. Dar, la 3–4 decembrie 1982, avuse loc simpozionul tradiţional al cadrelor didactice de la A.S.E., la care am prezentat şi eu o comunicare ştiinţifică pe tema prognozării productivităţii muncii, însă mult mai interesantă a fost comunicarea (azi, regretatului) prof. Iancu Scutaşu-Comăneanu, pe tema “Aplicarea bioritmurilor în cercetarea forţei de muncă”.

Una dintre descoperirile pe care ni le relatase prof. I. Scutaşu-Comăneanu a fost “aplicarea bioritmurilor în găsirea momentului oportun…” pentru conceperea băieţilor sau a fetiţelor… Mie, deoarece aveam deja o fetiţă, Mihaela, mi se făcuse dor de un băieţel, mai ales că ştiam deja, după lectura cărţilor celor doi Giurescu, cum să-l numesc… Am telefonat urgent acasă, la Chişinău, pentru a interveni în schimbarea zilei de sosire a soţiei – pentru începutul lunii mai, aşa cum prevedea teoria lui Scutaşu. Nu a fost simplu de făcut această schimbare, dar cu ajutorul prietenului meu Valeriu Muravschi şi al vărului său Boris Muravschi (pe atunci responsabil la OVIR – Secţia vize şi paşapoarte), am rezolvat problema şi la 10 mai 1983 soseşte soţia la Bucureşti. Iar exact peste 9 luni fără o zi, la 9 februarie 1984, apare pe lume Tudor Şoimaru, strănepotul altui Tudor Şoimaru, născut la Cornova în 1738…”

Mai tîrziu am precizat că străbunicul Tudor Şoimaru nu s-a născut la Cornova, ci la Purceleşti (azi Stolniceni-Prăjescu), pe malul drept al Siretului, iar la Cornova a venit împreună cu fratele său Ion, prin 1770–1774, la pămînturile străbunicului său.

În vara anului 1985, stăteam pe prispa casei părinteşti de la Cornova, unde îmi petreceam concediul redactînd cea de-a doua mea carte de specialitate. În preajmă se aflau mereu fiul meu Tudorel, care împlinise un an şi jumătate, şi taică-meu, care trecuse de 80 de ani şi aproape că-şi pierduse vederea. Bunicul îi cioplise ultimului său nepoţel un buzdugan, vorba lui tata, “ca al lui Tudor Şoimaru”, şi “discutau” întruna, ca între bărbaţi, despre faptele eroice ale răzeşului sadovenian Şoimaru… Văzîndu-l atît de slăbit, l-am rugat pe tata să-mi povestească ce mai ţine minte despre strămoşii noştri. În acea vară am aflat pentru prima dată mai multe lucruri interesante despre bunicii mei din partea tatălui – Gheorghe Şoimaru şi Anica Roşca, născută la Beşeni (azi Codru), peste Cula, precum şi din partea mamei – Vasile Roşca, poreclit ”Cucioianu”, căci avea rădăcini la Cucioaia, tot de peste Cula, şi Pelaghia lui Gheorghe Nădejde, despre bunciul lui tica – Vasile, şi străbunicul lui – Tinică (Constantin)… Totul mi se părea extrem de interesant, căci nu cunoscusem pe nimeni dintre ei, deoarece toţi muriseră înainte de a mă naşte.

Atunci am schiţat primul arbore genealogic al Şoimăreştilor, dar, cum s-a dovedit mai tîrziu, cea mai importantă infomaţie pe care mi-a dat-o taică-meu a fost decisivă: “…Apoi, măi băiete, famelia noastră, înainte vreme, era alta – Năvăpăstru. Un răsstrăbunic de-al nostru, cu sute de ani în urmă, s-a dus cu o jalbă la domnitor, s-a dus Năvăpăstru şi s-a întors acasă Şoimaru…”. La întrebarea mea, de ce şi cum s-a întîmplat aceasta, el mi-a răspuns: “Era toamna tîrziu şi răsstrăbunicul, în drum spre domnie, a găsit într-o margine de pădure, doi pui de şoim degeraţi, care nu mai puteau zbura, da’ înainte îi aştepta o iarnă cumplită… El i-a ridicat de jos şi i-a pus în sîn să-i încălzească. Cînd a ajuns în faţa domnitorului, puişorii de şoim îşi reveniseră şi au început să se mişte acolo, în sîn. Astfel au fost salvaţi de la moarte sigură. La întrebarea domnitorului: “Ce se aude şi ce se mişcă la tine acolo, în sîn?”, răsstrăbunicul a scos din sîn cei doi şoimişori şi i-a arătat lui vodă. Domnitorul, fiind un mare iubitor al vînatului cu şoimi, a preţuit foarte mult fapta Năvăpăstrului, i-a rezolvat “problema conţinută în jalbă” şi totodată i-a poruncit: “De acu’ înainte tu şi urmaşii tăi vă veţi numi Şoimaru!”

Prin februarie-martie 2000, în timp ce se muncea intens la monografia Cornova, dr. Alexandru Furtună, deşi lucra la un alt capitol din monografie, mi-a adus în biroul meu din clădirea parlamentului o veste îmbucurătoare, echivalentă cu o descoperire – un studiu-manuscris de 16 pagini, ce consta din trei compartimente, intitulate după cum urmează: 1) Denumiri de localităţi ce provin de la termenul “şoimar”, precum sînt Şoimăreşti, judeţul Neamţ; moşia Şoimăreşti, lîngă satul Forăşti, judeţul Iaşi; şi Şoimari, judeţul Prahova. 2) Originea şi răspîndirea numelui de familie Şoimaru. 3) Şoimăritul.

Compartimentul 2 al studiului, Alexandru Furtună l-a elaborat după ce revizuise minuţios toate 1136 de pagini din cele volume ale lui P. Dmitriev-Dimitriu din seria Moldova în epoca feudalismului. Mi-am amintit că badea meu, Gheorghe Şoimaru, căruia îi procurasem în 1975 cartea respectivă, a observat răspîndirea numelui Şoimaru şi în alte sate din Moldova (pe atunci mie nu-mi venea să cred că unii din ei fac parte din neamul nostru). Al. Furtună mi-a pus la dispoziţie întreaga listă a acestor localităţi: Cornova, ţinutul Orhei-Lăpuşna, Brînzeni (Hotin), Costeşti (Roman), Purceleşti (Suceava), Nereju (Putna), Dragomireşti (Neamţ), Cucuieţi (Bacău). Deja ne aprinsesem la ideea de a vizita toate aceste sate, în speranţa de a găsi pe cineva din urmaşii Şoimăreştilor din sec. XVIII: dacă satul Cornova mişună de Şoimăreşti, de ce nu i-am putea întîlni şi în alte locuri?

Cuplul de istorici Ion şi Tatiana Varta, autorii capitolului ”Neamuri de nobili, mazili şi preoţi din Cornova”, din monografia satului meu natal, analizînd şi ei informaţia despre unele sate în care locuiau Şoimăreşti, au reuşit să tragă o concluzie deosebit de utilă pentru evoluarea în timp a cercetărilor noastre: Ion Şoimaru a fost atestat în anii 1772–1773 doar la Purceleşti, iar în 1774 – concomitent în două sate, Cornova şi Purceleşti. “Nu-i exclus ca el să fi devenit proprietar la Cornova tocmai în acest interval de timp de un an, un an şi jumătate…”, consemnează I. şi T. Varta. Şi mai departe: “Toader (Şoimaru – n.n.), aşa precum menţionasem ceva mai sus, a fost atestat de ambele recensămînturi doar la Cornova. Nu-i exclus ca el să se fi stabilit pe aceste meleaguri în ajunul primului recensămînt, în urma procurării unei părţi a moşiei Cornova, a unei moşteniri sau poate că fusese răsplătit de către domnitor – pentru servicii deosebite aduse ţării – cu o parte din moşia Cornova”. (Aşa s-a şi întîmplat, numai că răsplătit a fost nu Tudor, ci străbunicul său Savin).

În luna august 2000 am şi purces la drum în căutarea satelor cu denumirea Şoimăreşti sau a celor în care cu mai bine de 200 de ani în urmă trăiau Şoimăreştii. La 23 august, după ce ziaristul Vlad Pohilă a acceptat să mă însoţească în acest drum lung, fapt care m-a bucurat, căci Vlad, priceput cum este în mai toate domeniile, putea vorbi ore în şir pe diverse teme; în aşa fel nu mă fura somnul şi era micşorat pericolul unei călătorii lungi şi accelerate. Ce-i drept, Vlad mi-a pus o condiţie: mai întîi să mergem în Ardeal, la prietenii săi din Făgăraş, Doina şi Traian Greavu, pe care nu-i văzuse de 25 de ani, de pe cînd aceştia îi fuseseră turişti, într-o excursie în Rusia şi Letonia, el lucrînd pe atunci interpret la Biroul de turism pentru tineret “Sputnik”. Nu am stat nici o clipă pe gînduri, deoarece de mult doream să vizitez satul ardelean Drăguş de lîngă Făgăraş, cercetat de către echipa monografică a lui Dimitrie Gusti în vara anului 1929, aceasta fiind un fel de “repetiţie generală” pentru efectuarea cercetărilor în Cornova mea natală, în vara anului 1931.

Deşi la Făgăraş, Drăguş şi Sîmbăta (cu fantastica mănăstire în stil brîncovenesc, refăcută de ierarhul de origine basarabeană Antonie Plămădeală), pe unde ne-a însoţit Doina Greavu, ospitalitatea a depăşit orice aşteptări, nu am încălzit prea mult locul. Ne aşteptau Şoimăreştii nemţeni, pe care nu-i găseam pe nici cel mai amănunţit atlas rutier românesc. S-a întîmplat să ne fie de ajutor din nou dna Doina Greavu, care fusese cu vreo 30 de ani în urmă în satul respectiv, ca să-şi viziteze o colegă de facultate, repartizată în acea fundătură şoimărească, spre care nu exista nici un drum pietruit de la cel mai apropiat oraş, Tîrgu-Neamţ.

Spre seara lui 25 august am ajuns în satul Şoimăreşti, trecînd şi prin Piatra-Neamţ, oraş înfrăţit cu Orheiul basarabean, baştină a neamului Şoimăreştilor, conform romanului omonim al lui M. Sadoveanu. Nu bănuiam că în Piatra-Neamţ locuiesc mai mulţi Şoimăreşti, originari din Verşenii Profirei Ursachi, mama autorului Neamului Şoimăreştilor. La Şoimăreşti nu am găsit decît un Şoimar, moş Vasile Şoimaru (Şoimărescu), fie-i ţărîna uşoară, căci a plecat în lumea celor drepţi în primăvara anului 2002. Mare a fost uimirea acelui simpatic şi cuminte om să vadă aievea pe un alt Vasile Şoimaru, venit din Basarabia, “de sub ruşi”. De fapt, Şoimaru (Şoimărescu) era porecla sa, pe care o moştenise din moşi-strămoşi, numele lui adevărat fiind Vasile Onu. Familia sa era, totuşi, convinsă că se trage din Şoimăreşti, numai că un străbunic de-al lor, neavînd băieţi, şi-a pierdut numele istoric; cu toate acestea, satul îi numea în continuare Şoimaru-Şoimărescu.

Despre istoria acestui sat şi despre denumirea lui, provenită de la dresorii de şoimi şi vînatul cu şoimi, despre şoimăritul de la curtea domnească ne-au povestit cu pasiune în casa profesorilor şcolii din localitate Vasile şi Agripina (Coca) Preutu, ce locuiau în casa primului dascăl al satului, Vasile Drăguşanu, adevărat erou român, patriot al Şoimăreştilor, care a lăsat urme adînci, de neuitat, în memoria consătenilor săi.

Alt sat din lista lui Al. Furtună era Purceleştii, din apropierea Paşcanilor – baştina lui Mihail Sadoveanu, sat de unde plecase la Cornova, în a doua jumătate a sec. XVIII, străbunicul meu Tudor Şoimaru şi fratele său Ion. Dar… nici urmă de sat cu asemenea nume! Vasile Olaru din satul Stolniceni-Prăjescu, fost director de şcoală, ne-a arătat rămăşiţele fostului sat Purceleşti, la marginea satului Stolniceni-Prăjescu, în drum spre localitatea Miroslăveşti. Din Purceleştii de odinioară a mai rămas doar o frumoasă biserică de lemn, de pe la 1800, şi o casă în preajmă… Vroiam să cred că anume de aici, din această casă, a plecat la Cornova, cu 230–240 de ani în urmă, străbunicul meu Tudor Şoimaru, trecînd, se prea poate, prin tîrgul Paşcanilor, pe lîngă locul şi casa unde, peste 100 de ani şi mai bine, avea să se nască cel care l-a plăsmuit pe Tudor Şoimaru – eroul central al pînzei în proză Neamul Şoimăreştilor…

În Stolniceni-Prăjescu nu am găsit nici un urmaş de-al Şoimăreştilor de cîndva – plecaseră cu toţii şi astfel dispăruse şi satul lor. În schimb, ex-directorul de şcoală şi actualul meu prieten Vasile Olaru ne-a furnizat o informaţie importantă pentru căutările noastre. Peste deal, în comuna Miroslăveşti, în satul Verşeni, posibil, mai trăia un Şoimar, fost preşedinte de C.A.P. (colhoz românesc), pe care îl cunoscuse cu mulţi ani în urmă şi bănuia că acesta deţine informaţii despre neamul Şoimăreştilor. Aşa a şi fost!… Însă ceva mai tîrziu, căci atunci n-a fost posibil să ne întoarcem din drumul spre Brînzeni-Hotin (azi judeţul Edineţ) şi Chişinău, unde trebuia să particip la festivităţile consacrate Zilei Independenţei, la 27 august, şi Zilei Limbii Române, la 31 august.

La Iaşi am trecut pe la Casa memorială “Mihail Sadoveanu” din Copou, am vizitat

o serie de monumente şi sălile cu exponate. Mai văzusem acest muzeu, la sfîrşitul lunii aprilie 1983, dar nici atunci, şi nici acum, nu am putut vedea un exponat foarte dorit: prima ediţie în volum a romanului Neamul Şoimăreştilor, din anul 1915. Am în biblioteca personală aproape toate versiunile editoriale ale acestei lucrări (inclusiv o traducere tipărită la Moscova), dar prima ediţie nu am văzut-o nici măcar la muzeu…

Urmînd traseul excursiei pe “ruta şoimărească”, am ajuns la Brînzeni-Edineţ, unde la 1774 trăiau doi Şoimari: Constantin şi Vasile. Şi aici am rămas plăcut surpinşi: în sat trăiesc mai multe familii cu numele Şoimaru, dar primul pe care l-am întîlnit a fost… desigur, Vasile Şoimaru – ca şi mine, ca şi cel de la Şoimăreşti, ca şi cel din 1774, din Brînzeni. Ba mai mult: era Vasile al lui Vasile, nepotul lui Ion Şoimaru. Şi vecinul de peste drum tot Vasile Şoimaru era, şi primarul satului era Şoimaru, dna Tatiana – soţia lui Anatol al lui Vasile Şoimaru, iar vecinul lor era Tudor Şoimaru… Într-un cuvînt, satul Brînzeni e împînzit de Şoimăreşti! Rezultă că în 230 de ani s-au înmulţit de vreo zece ori.

În drum spre Chişinău, am trecut prin micul şi tînărul sat Codrul Nou, întemeiat în 1923–1924 pe moşia satului Sărăteni. Această localitate se mai numea la început Sat Nou şi Cornova Nouă, deoarece dintre cei 24 de ţărani împroprietăriţi de Guvernul României Mari, majoritatea, sau chiar toţi, erau din Cornova, inclusiv două familii Şoimăreşti: cea a lui Petru şi cea a lui Tudor Şoimaru. Nici aici nu am găsit vreun Şoimar, în schimb am aflat că Şoimarii mei, împroprietăriţi atunci, “au şmecherit” Statul Român: după ce au luat fiecare cîte şase hectare de ciornoziom, le-au vîndut convenabil şi au revenit la baştină cu buzunarele pline de bani, pentru a-şi întări gospodăriile începute mai devreme la Cornova.

La 27 august am ajuns la Chişinău obosiţi, dar pe deplin satisfăcuţi de prima excursie prin doar cîteva localităţi “şoimăreşti”: în cinci zile am parcurs 1000 de kilometri şi am vizitat vreo 10 localităţi. Înainte, pînă în noiembrie 2002, ne mai aşteptau 9 mii de kilometri şi mai multe zeci de sate legate de istoria neamului Şoimăreştilor. Iată doar cîteva momente semnificative din lungile călătorii pe care le-am întreprins.

La 9.9.2000, împreună cu dr. Alexandru Furtună, am revenit pe o noapte la Stolniceni-Prăjescu, la prietenii Vasile şi Natalia Olaru, ca de acolo să trecem dealul la Miroslăveşti, de unde, după ce am luat masa la Hanul Ancuţei lui Sadoveanu, să coborîm în vale la Verşeni. Aici ne aştepta o fantastică întîlnire cu inimosul, legendarul ex-preşedinte de C.A.P. Alecu Şoimaru. După ore îndelungi de discuţie, ne-am simţit descendenţi ai aceluiaşi neam, al Şoimăreştilor, atîta doar că nu puteam demonstra această legătură. Îmi cunoşteam deja din documente linia genealogică: Vasile – Alexei

Gheorghe – iarăşi Vasile – Constantin – Lupu – Tudor – Gheorghe – Ion ş.a.m.d., dar badea Alecu, cu oarecare nesiguranţă, îşi cunoştea o genealogie transmisă prin viu grai, din străbuni: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile… şi atît.

Astfel, eu cunoşteam bine, documentat, 9 generaţii de Şoimăreşti, el – doar 6, şi printre ele încă nu găsisem puncte de tangenţă. În schimb, am aflat o mulţime de amănunte despre răzeşii Şoimăreşti din Verşeni, care erau chiar mai mulţi decît la Cornova şi Brînzeni; despre Ursăcheşti, rudele dinspre mamă ale lui Mihail Sadoveanu

Profira Ursachi din Verşeni, rude ce adeseori se îngemănau cu Şoimăreştii; despre aventurile vînătoreşti, prin codrii de la Boureni, Soci, Miroslăveşti, Cihoreni şi chiar nişte istorii amoroase, întîmplate cu maestrul pe cînd, plin de vigoare tinerească, scria Neamul Şoimăreştilor, atribuind unele fapte din această palpitantă love story personajului său iubit Tudor Şoimaru. Au fost invocate, fireşte, şi petrecerile copioase

şi în bucate, şi în muzică lăutărească, şi în comeseni – de la Hanul Ancuţei din preajmă. La toate era prezent şi cel mai bun prieten, din părţile locului, al maestrului – Tudor Şoimaru, primarul liberal al comunei Ciohoreni, Verşeni, al cărui nume, chip şi fire i-au servit ca sursă de inspiraţie marelui nostru clasic pentru scrierea acestui roman istoric, aruncîndu-l pe bietul Tudor Şoimaru cu exact 300 de ani mai în urmă, pe timpul domniei lui Ştefan Tomşa…

Abia peste un an, la 1 septembrie 2001, la ora 24.00, cînd am revenit la Verşeni cu altă ocazie, uncheşul Alecu Şoimaru avea stabilit pe deplin arborele său genealogic – şi tot din memorie, cea colectiv-şoimărească: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile şi… Iordache (!!!)… Aici, nu am putut rezista: şi de uimire, şi de bucurie că ne-am găsit, în fine, de neamuri, că ne tragem din aceeaşi viţă şoimărească, am scos un chiot de s-a răsunat toată valea Moldovei, pînă la Războieni şi Valea Albă, pînă la poale de Carpaţi!… Din documente istorice ştiam că răsstrăbunicul meu Ion a avut patru băieţei ca patru stejărei: Iordache, Gheorghe, Constantin şi Grigore, care, mai tîrziu, au deţinut toţi funcţii boiereşti la curtea domnească. Iar cu trecerea timpului, fiind maziliţi, s-au aşezat cu traiul pe la satele şi moşiile lor de baştină sau/şi la cele pe care le primiseră ca răsplată pentru slujbă exemplară la curte şi credinţă faţă de domnitor.

Aşadar, străbunicul meu Gheorghe, era frate cu străbunicul lui Alecu Şoimaru – Iordache, iar Ion Şoimaru, tatăl lui Gheorghe şi Iordache, era răsstrăbunicul nostru comun; uncheşul Alecu Şoimaru era văr de gradul 7 cu tatăl meu, Alexei (alias Alecu!) Şoimaru; eu şi fratele meu, badea Gheorghe, sîntem veri de gradul 8 cu fiul lui Alecu

– Gelu, şi cu fiul lui Ion (fratele lui Alecu) – Mitrică Şoimaru; fiul meu Tudor este văr de gradul 9 cu Tudor, fotbalistul de la Ceahlău Piatra-Neamţ, fiul lui Mitrică… După aproape 250 de ani de despărţire a celor doi fraţi, Iordache şi Gheorghe, iată că se întîmplă atîtea coincidenţe-minuni, de nu-ţi vine să crezi, deşi sînt atît de adevărate.

Iordache Şoimaru, străbunicul Şoimăreştilor din Verşeni, a fost unul din cei 93 de membri ai Adunării Ţării Moldovei care, la 1 iunie 1749, au semnat Actul de desfiinţare a veciniei (şerbiei), alături de cele mai înalte feţe bisericeşti ale ţării (în frunte cu Nichifor, Mitropolitul Moldovei), de boieri de vază ai timpului, precum au fost: Ioniţă Canta vel logofăt, Sturza logofăt, Costache vel vornic, Iordache Balş vornic, Iordache Cantacuzino vel clucer, Constantin Kogălniceanu vel clucer, Costaşco Bran ş.a.

Peste 200 de ani fără o lună de la acel act istoric de neîntrecută importanţă, în 1949, se va naşte un strănepot de frate al lui Iordache, (adică subsemnatul), care, la 25 decembrie 1991, va vota în Parlamentul Republicii Moldova alt Act de dezrobire a ţăranilor basarabeni băgaţi în “gulag”-ul colhoznic al lui Stalin în chiar anul său de naştere, Act ce poartă numele de Cod Funciar, care a permis ca, după mai bine de 40 de ani de robie colhoznică, să-i împroprietărească pe ţăranii dornici de a-şi lucra propriul pămînt, astfel contribuind la restabilirea, fie chiar şi cu mare greu, a mentalităţii de proprietar şi gospodar la ţăranii noştri.

Nici numele boierului Costaşco Bran nu m-a lăsat indiferent, “bănuindu-l” de legături de rudenie cu un alt mare român – Paul Bran, bucureşteanul invitat la Chişinău, în toamna aceluiaşi an, 1991, pentru a ctitori prima instituţie de învăţămînt economic universitar, Academia de Studii Economice (A.S.E.M.), alături de care am avut onoarea şi chiar norocul să particip la edificarea instituţiei date, în calitate de vicerector, pînă am fost izgoniţi de către conducerea agrariano-comunistă a R. Moldova, în vara anului 1994.

Despre Tudor Şoimaru, ex-primarul liberal şi prototipul lui Tudor Şoimaru din romanul lui Mihail Sadoveanu, am aflat şi alte amănunte. Rămînînd orfan de mic copil (tatăl său se numea şi el Iordache Şoimaru), el a fost înfiat de către consăteanul Constantin Pînzaru (poreclit Constantin Antonoaie), acesta schimbîndu-i numele de familie în Pînzaru.

Satul îi ştia numele şi de aceea oricum îi spunea Şoimaru, mai ales după ce, el devenind primar în sat, apăruse şi capodopera lui Sadoveanu. Însă Tudor a avut două fete şi nepoţii săi nu mai puteau purta nici măcar numele Pînzaru, nemaivorbind de Şoimaru. În prezent, la Verşeni trăieşte un nepot – de 85 de ani – al lui Tudor Şoimaru, Traian Zaharia (căsătorit cu Teodora Cojocaru), fiul lui Gheorghe Zaharia şi al Aglaiei Pînzaru-Şoimaru (fiica lui Tudor), care are şase copii, mulţi nepoţi şi strănepoţi… Tudor Şoimaru a trăit 81 de ani (1879–1960) şi a fost înmormîntat la Paşcani, unde a vieţuit ultimii 24 de ani cu a doua soţie. Prietenul său Mihail Sadoveanu a decedat în anul următor (1961).

Printre altele, şi capodopera sadoveniană Baltagul tot la Verşeni s-a născut, personajele din acest roman avînd de asemenea prototipuri verşenene.

Un alt detaliu semnificativ din satul Verşeni este următorul. Deşi Mihail Sadoveanu a proslăvit Verşenii cu întreaga sa operă, dar şi cu prietenia cu primarul Tudor Şoimaru şi cu neamurile din partea mamei, totuşi marele scriitor – ca să vedeţi numai! – nu prea era agreat de săteni, deoarece, după cum motivează verşenenii, “nu a făcut aici vreo şcoală, un cămin cultural, vreun pod sau vreo punte peste rîul Moldova (o punte a construit, totuşi, în anii ’60 ai sec. XX, uncheşul Alecu Şoimaru, “corectînd” scăparea marelui prozator – n.n.), pentru că a fost bogat, cu mare influenţă la Palat, dar indiferent şi zgîrcit în ceea ce priveşte nevoile satului de baştină al mamei sale”.

Dîndu-le întrucîtva dreptate verşenenilor supăraţi, înţelegem că există şi o explicaţie. Maestrul Sadoveanu nu umbla prin birouri, pierzîndu-şi timpul ca să rupă fonduri speciale pentru Verşeni, în detrimentul şansei de a scrie încă vreo capodoperă, care ar înveşnici satul, ba chiar întreg neamul românesc. Ţin să fac această precizare, cu atît mai mult că exact acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie – deşi, evident, departe de mine gîndul de a mă compara cu marele scriitor. Fiind deputat în două legislaturi ale Parlamentului moldovean, nu le-am pavat cornovenilor mei drumul central din sat. Cînd m-am dus în anul 1998 să-i îndemn pe consăteni să voteze lista candidaţilor printre care mă număram şi eu, cornovenii mi-au reproşat faptul că nu aş ţine la satul natal. Deşi, pînă la urmă, cei mai mulţi au votat lista pe care figuram, eu totuşi nu mi-am irosit timpul şi energia pentru redirecţionarea fondurilor bugetare, ci am adunat suficiente mijloace băneşti – sponsorizări de la prieteni şi alţi oameni de bună credinţă –, am format o echipă de specialişti şi la 21 noiembrie 2000 am prezentat consătenilor

o monografie, de peste 700 de pagini, a Cornovei, lăsînd generaţiilor viitoare portretul comunei de-a lungul cîtorva secole, lucrare ce va rezista în timp incomparabil mai mult decît asfaltul ce se face praf în doar cîţiva ani. La lansarea cărţii, cornovenii mi-au iertat “păcatul”, chit că nu m-au mai votat la următoarele alegeri parlamentare, din 25 februarie 2001!…

* * *

Era prin 1999–2000 cînd, lucrînd cu grupul de autori la monografia Cornova, am observat în cîteva documente de prin sec. XVIII–XIX o informaţie despre moşia de la Sfinteni şi Valea lui Vlad a lui Savin Nevrupescul “ce au fost vornic mare” (30 octombrie 1797) şi o alta despre “vatra de iaz Năvrăpac” şi “iazul Năvrăpăscului” din valea Ichelului (4 februarie 1811) ş.a., informaţii care totuşi nu mă făcuseră să tresar de uimire… Abia în toamna anului 2000, cînd Alexandru Furtună dăduse de un document publicat în D.R.H., unde era menţionat Savin Năvrăpescu Şoimaru şi mă întrebă la telefon de-mi spune ceva acest nume, deodată mi-am reamintit de legenda celor doi pui de şoim şi de “Năvăpăstru” lui taică-meu.

Deci, nu Navăpăstru, cum zicea tica, ci Năvrăpacul, Nevrupescul sau Năvrăpăscul, adică un pic alt nume, modificat, schimonosit, în evoluţia istorică a acestui neam. “Legenda celor doi pui de şoimi” se adeverise pe deplin imediat după lansarea monografiei Cornova, în toamna anului 2000, cînd, împreună cu Alexandru Frurtună, fără vreo pauză, începusem lucrul la monografia neamului Şoimăreştilor. În ultima lună a mileniului II, dr. Al. Furtună găseşte în vechea capitală a Moldovei, la Iaşi, în Arhivele Statului primul document istoric original care face legătura dintre Năvăpăstru lui taică-meu şi Şoimăreştii de astăzi, şi anume în “zapisul Ilinei, jupîneasa răposatului Irimiei Vîncului, prin care dă cumnatului Savin Năvrăpăscul Şoimariu din jumătate de sat din Voruntăreşti a patra parte cu tot venitul” (18 ianuarie 1656) şi “zapisul” prin care “Savin mare Şoimar şi alţii mărturisesc pentru ocini din Muncelul de Sus (Suceava)…” (7 ianuarie 1657).

Mai departe, căutările noastre s-au simplificat mult: Şoimăreştii de după 18 ianuarie 1656 se legau între ei prin documente descoperite în arhive şi în volumele publicate în D.R.H., precum şi în recensămintele efectuate în Moldova începînd cu anul 1772; la fel şi Năvrăpeştii de pînă la 18 ianuarie 1656 se legau documentar în de ei. Momentul criucial a fost “zapisul” din 18 ianuarie 1656, – o punte de legătură dintre Năvrăpeşti şi Şoimăreşti. Astfel la cei 230 de ani cunoscuţi din istoria Şoimăreştilor s-au adăugat pe dată mai bine de 200 de ani din istoria Năvrăpeştilor.

Prima menţiune documentară sigură a neamului Năvrăpescu-Şoimaru vizează cel puţin două localităţi istorice ale Moldovei medievale: Huşii şi Bourenii. În zapisul (ispisocul) din 8 iunie (1553–1561, 1564–1567, datat după anii de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu), tălmăcit de Evloghie dascălul în 18 octombrie 1760 şi publicat în întregime în cartea de faţă, se menţionează: “Facem înştiinţare precum au venit înainte noastră şi înainte tuturor boerilor noştri, Naste, fata Agafiei, nepoata Sofii, strănepoata lui Miroslav, de a ii bunăvoi, de nimi sîlită, nici asuprită şi au vîndut a ei driaptă ocină şi moşii din dresă ce au avut moaşa lor Sofia dela strămoşul domnii mele, bătrînul Ştefan V(oe)v(o)d, din a trie parti din giumătate satului din Boureni, din giumătate a trie parte, aceia au vîndut-o slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, isprav(ni)c de Huşi, drept patru suti nouâzăci zloţi (…). Şi iarăşi dăm slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, parte(a) lui Miron păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş sat (…)”.

Aşadar, din acest document – de fapt, cel mai important din istoria Şoimăreştilor –, putem trage cel puţin trei concluzii însemnate.

Primo. Ioan Năvrăpăscul este nominalizat ca fiind ispravnicul de Huşi al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, deci cel mai de încredere om al domnitorului în această localitate (dar foarte posibil şi din întreg ţinutul, ispravnicul fiind primul funcţionar domnesc din Huşi, dregător cu împuterniciri administrative şi judecătoreşti, care ducea la îndeplinire poruncile domneşti; conducător al unui ţinut). Conform monografiei Istoria Huşilor (1995), volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Ioan Năvrăpăscul, ispravnic sub Alexandru Lăpuşneanu (la circa 1559–1567), a cumpărat două sate cît a fost dregător de Huşi-Fălciu (p. 306).

Secundo. Cît priveşte localitatea Huşi, prima menţiune documentară sigură datează din 17 decembrie anul 1487, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, cînd acest oraş a cunoscut o însemnată dezvoltare, ce a făcut ca Huşii să intre în istorie. Marele Domn al Moldovei cunoştea mai de demult locurile huşene, însoţindu-l pe tatăl său Bogdan, care, în septembrie 1450, a zdrobit oastea polonă la Crasna din preajma Huşilor. Ştefan cel Mare îşi face din Huşi o nouă reşedinţă domnească, localitatea dată fiind ca o cetate naturală, datorită aşezării sale, de unde se supraveghea sudul ţării şi valea Prutului. Aici, la Răsărit, erau mai multe curţi domneşti, pentru că de aici venea pericolul cel mare. La Huşi îşi ridică Ştefan cel Mare curte domnească, apoi, potrivit vechii tradiţii, ca stăpînul casei şi al moşiei să construiască locaş de închinare pentru familia lui şi oamenii curţii, a înălţat şi o biserică (azi catedrala episcopală Sf. Apostoli Petru şi Pavel) în curtea castelului domnesc din Huşi, în anii 1494–1495… Peste 49 de ani de la moartea lui Ştefan scaunul domnesc în Moldova a fost preluat de către Alexandru Lăpuşneanu (1553–1561; 1564–1568). În prima sa domnie Alexandru Lăpuşneanu a stat mai mult în Ţara de Jos. De la el a şi rămas actul menţionat mai sus, prin care a întărit vînzarea făcută de Naste, fata Agafiei, a unei părţi din satul Boureni – lui Năvrăpăscul, ispravnic de Huşi, contra a 400 de zloţi.

Tertio. O istorie aparte e cea legată de renumitul sat Boureni, unde, conform cronicilor vechi, “a început Ţara Moldovei”. Iată ce scriu Constantin şi Dinu Giurescu în monunentala lor lucrare (şi cartea mea de căpătîi din perioada stagierii la Bucureşti, în anii 1982–1983), Istoria românilor…, despre întemeierea Moldovei şi despre acest sat: “Cronicile pun întemeierea în legătură cu o vînătoare. În 1359 ar fi ieşit Dragoş vodă din Maramureş la vînat. Şi întîlnind un bour, l-a gonit cu cîinii pînă pe malurile rîului Moldova, unde l-a ucis sub o răchită. A făcut acolo Dragoş ospăţ cu boierii săi şi plăcîndu-i ţara şi locurile “desfătate”, ia hotărîrea să se aşeze aici. Şi aşa s-a întemeiat Moldova, Dragoş devenind primul ei domn. În amintirea acelei vînători, a hotărît el ca pecetea noului stat să fie un cap de bour; locul unde a căzut fiara s-a numit de atunci Boureni, iar apa, pe malurile căreia s-a întîmplat această faptă a căpătat numele de Moldova, după Molda, căţeaua cea iute care gonise fiara pînă aici şi murise apoi de oboseală. Aceasta-i tradiţia, ea cuprinde un fond de adevăr: venirea lui Dragoş din Maramureş. Că întemeierea s-a făcut însă în urma unei vînători, că numele Moldovei s-ar trage din acela al legendarei Molda, precum şi explicarea pecetei statului, acestea nu se pot dovedi. Ele sînt mai degrabă explicaţii mai tîrzii ale unor fapte şi nume existente, au deci caracterul unor mituri etimologice” (C. Giurescu, D. Giurescu. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Bucureşti, 1972, Editura Albatros, p. 209).

Acest sat Boureni, azi în comuna Moţca, judeţul Iaşi, a stat, după cum am mai menţionat, şi la temelia neamului Năvrăpescu-Şoimaru. Prin zapisul de la 7 martie 1779, Tudor Şoimaru cu feciorii săi Lupul şi Gavril din Cornova, ţinutul Orhei, dăruiesc lui Dumitraşcu Sturza, mare vornic, a treia parte din jumătate de sat Boureni, ţinutul Suceava, cu trei locuri de casă, baştină de la Gheorghe Năvrăpescu, fiul lui Lupul Năvrăpescu, nepotul lui Ion Năvrăpescu. De cinci ori am vizitat acest sat în ultimii trei ani. Pînă la urmă, cu ajutorul profesorului Gicu Droanţă, directorul şcolii din localitate, am restabilit portretul imaginar, aproximativ, al istoricei aşezări cu împrejurimile sale. O bună parte din acea “treime de jumătate de sat, cu trei locuri de casă”, întărită de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu slugii sale şi răsstrăbunicului meu, Ion Năvrăpescu, prin suretul de pe uric de la 8 iunie, a fost dăruită mai tîrziu de către Sturzeşti mănăstirei Sihăstria. Aici a fost înălţat schitul călugăresc “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, alături de conacul boieresc al Sturzeştilor. Tot aici am surprins şi măreţia unui stejar, “contemporan” cu fostul stăpîn al Bourenilor Ion Năvrăpescu, şi a unui arţar de vreo 700 de ani pe moşia satului, la marginea şoselei naţionale Suceava – Roman – Bucureşti, cu crengile tăiate, şi totuşi neînfrînt, deşi pregătit pentru “execuţie” de către autorităţi pentru lărgirea acestei şosele, de parcă nu se putea abate drumul pentru a cruţa un atît de falnic monument al naturii. Maşina mea, chiar şi de-a lungul stînd, nu se vedea de după acest copac monumental. Penultima dată vizitînd Bourenii, la 13 martie 2002, am găsit tulpina arţarului încă în picioare, pentru ca la ultima – pe 26 aprilie 2002, s-o găsesc deja la pămînt… Sincer vorbind, l-am deplîns ca pe o fiinţă apropiată sufletului şi îndepărtată în timp… Am consumat un fotofilm pentru a păstra memoria acestui măreţ martor al trăirilor fostului stăpîn al Bourenilor, Ion Năvrăpescu. A mai rămas şi triumfă stejarul multisecular – ce-i drept, mai tînăr decît arţarul cu vreo 200 de ani – dar martor şi el al vieţii şi faptelor fostului proprietar şi ispravnic Ion Năvrăpescu.

Surpriza cea mare am avut-o însă puţin mai tîrziu, cînd am dat de un material de senzaţie, în presa de la Bucureşti, din care am aflat că pe pămînturile strămoşului meu Ion Năvrăpescu a trăit însăşi… fiica lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, Valeria Micle, şi ea poetă, şi căsătorită a doua oară cu Mihai Sturza, moşier în Boureni. Despre acest posibil fapt a scris cotidianul Evenimentul zilei, din 17 februarie 2001. Materialul este pe cît de incitant, pe atît de incredibil, fapt ce se poate constata din chiar primele sale rînduri, pe care le reproducem:

“Istoricii şi lingviştii ieşeni strîng dovezi pentru a demonstra dacă Mihai Eminescu şi Veronica Micle au avut un copil nelegitim, o fetiţă, Valeria, care a scris poezii şi s-a stins din viaţă la o vîrstă destul de fragedă. Într-un sat uitat de lume, din inima Moldovei, o familie perseverentă de profesori vrea să dezlege iţele acestei legende şi să scoată la lumină, împreună cu specialiştii ieşeni, adevărul despre poeta Valeria Sturza. Inspectoratul şcolar Iaşi, după ce a studiat cu atenţie probele strînse în zeci de ani, a hotărît ca şcoala din satul Boureni să poarte numele Valeriei Sturza”. Vorbă e că în satul Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi, se pare că a trăit Valeria Sturza, cea despre care se spune că este copilul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle şi a văzut lumina zilei la mănăstirea Văratec, unde a decedat mama sa, Veronica Micle.

Ce-i drept, am constatat cu un pic de regret că în aceeaşi pagină de ziar, puţin mai jos, se publică un articol mai mic, intitulat “Vatamaniuc şi Manolescu infirmă această teorie…”. Chiar dacă nu există documente şi argumente sigure despre o posibilă fiică a Luceafărului literaturii române, însuşi faptul că pe pămînturile străbinicului meu Ion Năvrăpescu, pămînturi pe care nepoţii lui cornoveni le-au dăruit Sturzeştilor, a trăit o fiică, poetă şi ea, a Veronicăi Micle – izvorul nesecat de inspiraţie a Poetului, te face să te cutremuri de emoţie. Probabil de aceea nu am putut pleca din Boureni pînă nu am fixat pe fotofilm şi videofilm toate nuanţele figurative ale cavoului (deja fostului cavou, căci a fost distrus de către comunişti!) Valeriei Micle-Sturza, ale schitului, ale bisericilor, toţi copacii şi chiar arbuştii de pe fosta moşie a lui Ion Năvrăpescu (din sec. XVI), apoi a lui Dumitraşcu Sturza (din sec. XVIII) şi a urmaşilor sturzeşti – pînă la mijlocul sec. XX. Adevărul e că m-a impresionat informaţia din Evenimentul zilei, nu însă şi felul cum este prezentat Bourenii: ”un sat uitat de lume…”. Numai constatarea faptului că în acest istoric sat năvrăpeştean funcţionează o şcoală cu profesori predispuşi la cercetare, apoi trei sfinte biserici: cea a schitului, una de stil vechi şi alta de stil nou, resping afirmaţia făcută de ziarul bucureştean că Bourenii ar fi “un sat uitat de lume”. Dacă mai adăugăm acest amănunt: că aici, la Boureni, a pîlpîit, mai multe sute de ani, candela unei frumoase biserici de lemn, o primă zidire a primului ziditor al Moldovei, Dragoş vodă, comentariile devin cu totul de prisos…

Apoi un alt gînd m-a urmărit chiar de la prima lectură a ispisocului lui Alexandru Lăpuşneanu. Cel legat de “partea lui Miron păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş sat…”, parte dată ”slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul”.

Din satul Stănislăveşti nu a mai rămas nici urmă, dar, conform datelor furnizate de istoricii Vasile Chirică şi Marcel Tanasachi, în lucrarea Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi (vol. 1, p. 243), acest sat, care mai tîrziu s-a numit Ionăşeşti, se afla “probabil lîngă fostul sat Năvrăpeşti”, adică între Bourenii şi Miroslăveştii de azi. Nu ştim deocamdată de ce satul Stănislăveşti, după ce o parte din el trece în posesia lui Ion (Năvrăpescu), devine Ionăşeşti, iar alături se afla deja satul Năvrăpeşti, contopit mai apoi cu satul Miroslăveşti. Ultimul, conform recensămîntului din 1772, nici nu exista, cel puţin, nu era o asemenea denumire de localitate, în schimb în Năvrăpeşti, “toată suma caselor alcătuia 40”. (Pentru comparaţie: la Boureni erau 9 case, la Soci – 23, la Verşeni – 8, la Miteşti – 14 case). Nu am mari îndoieli că Năvrăpeştii îşi trăgea denumirea de la străbunicii Năvrăpeşti, cu atît mai mult cu cît acest sat a făcut parte din moşia lor o vreme, căruia mai tîrziu, probabil, i-a fost “impus” un alt nume, provenit, credem noi, de la “nepoţii lui Miroslav” (la 20 mai 1598, Ieremia Movilă întăreşte jumătate din acest sat pe Moldova, cumpărată de la nepoţii acestui Miroslav). Tot aici, la 1535, a fost construită o biserică din lemn, care fascinează ochiul şi azi.

O altă perioadă de timp satul se numea Miroslăveşti-Năvrăpeşti, dar jumătatea de sus a acestui mare sat, reşedinţă de comună, poartă şi acum denumirea “Mahalaua Năvrăpeştilor”. Nu am putut găsi vreun argument cît de cît convingător de ce Miroslav şi Miroslăveşti ar fi mai aproape firii şi tradiţiei toponimice româneşti decît Năvrăpescu şi Năvrăpeşti.

O examinare mai amănunţită a istoriei acestei aşezări româneşti din Moldova (în prezent, un colectiv de autori în frunte cu directorul şcolii din localitate, prof. Ion Pîrlea, lucrează la monografia satului natal) ar putea găsi mai multe argumente pentru a pune problema revenirii la vechea denumire a satului, atît de aproape sufletului meu de năvrăpeştean.

* * *

Deoarece Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar, era unicul fiu al vornicului Gheorghe Năvrăpescu, nepotul vornicului Lupu Năvrăpescu şi strănepotul lui Ion Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi al lui Alexandru Lăpuşneanu, credeam că toţi Năvrăpeştii s-au “transformat” în Şoimăreşti. Cu atît mai mult cu cît nu am întîlnit un alt Năvrăpescu prin documentele istorice de mai tîtrziu, în recensăminte, acte funciare etc. Dar să vezi minune! La data de 20 septembrie 2002, navigînd pe Internet, am întîlnit acest nume atît de drag mie, Năvrăpescu – era Valentin, profesor universitar la Universitatea Tehnică din Bucureşti. A doua zi i-am şi trimis un mesaj cu întrebări despre “densitatea” lor, a Năvrăpeştilor, la Bucureşti, despre istoria neamului lor, localitatea de baştină ş.a. Pe 23 septembrie am primit răspunsuri la întrebările mele: la Bucureşti sînt mai mulţi Năvrăpeşti care se ţin de rude, satul de baştină este Cojasca, judeţul Dîmboviţa, la o distanţă de aproximativ 20–30 km de Bucureşti, în sat sînt mulţi Năvrăpescu şi ei se află de timp îndelungat acolo. Au şi o stradă cu numele lor – strada Năvrăpeştilor! Abia pe 20.10.2002 am găsit posibilitatea să plec pe cîteva zile la Bucureşti, iar de acolo – şi în satul Năvrăpeştilor, Cojasca, localitate menţionată la 15 decembrie 1501 sub denumirea Cojeşti. Spre bucuria mea, primul trecător din sat, un profesor, mi-a spus unde-i strada Năvrăpeştilor şi că ei “sînt un neam deosebit”, cu mulţi reprezentanţi învăţaţi, cu funcţii înalte la Bucureşti, gospodari de frunte în sat etc.

Primul Năvrăpescu din Cojasca pe care l-am vizitat a fost… Ion Năvrăpescu, exact ca şi răsstrăbunicul meu, ispravnicul lui Alexandru Lăpuşneanu, un moşneguţ de vreo 80 de ani, uscăţiv, dar încă energic, care făcea ordine în curte, după o zi de lucrări agricole de toamnă. Am văzut un neam mîndru şi de gospodari harnici – exact ca şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Cornova mea natală. Copiii, rudele mi-au acordat o atenţie deosebită, călduroasă, de suflet şi mi-au răspuns la multe din întrebările ce mă interesau. Din păcate, însă, ei nu ştiu prea multe din trecutul neamului lor, cunosc trei-cinci generaţii de Năvrăpeşti în urmă şi… atît. Despre existenţa satului moldovenesc Năvrăpeşti şi a ispravnicului Ion Năvrăpescu nici nu bănuiau. La Bucureşti locuiesc vreo 15 familii din acest neam şi toţi sînt din Cojasca. Cu unii din ei am făcut cunoştinţă, cu alţii am vorbit la telefon. M-am ales totuşi cu cîteva fotografii, inclusiv ale părinţilor sau bunicilor lor, apreciind marea curiozitate ce manifestau pentru trecutul lor istoric şi interesul deosebit pentru viitoarea monografie.

Am plecat la Cojasca să-mi caut rădăcinile seculare, să aflu satul de baştină al lui Ion Năvrăpescu sau al părinţilor săi, sau să-i descopăr măcar urmele, dar nu a fost să fie aşa. M-am întors acasă fără argumente, dar cu un anumit grad de intuiţie că noi ne tragem din acelaşi arbore genealogic, că, posibil, Năvrăpeştii au venit în Moldova din Ţara Românească, dar, nu mai puţin probabil, că o parte din Năvrăpeşti ar fi putut rămîne în Ţara Românească după una din luptele lui Ştefan cel Mare, în această zonă: în campania domnului moldovean împotriva lui Radu cel Frumos, domnul muntean supus turcilor, sau cînd oastea moldovenească pradă şi arde Brăila, Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa (27 februarie 1470); sau după lupta de la pîrîul Vodna (Vodnău), din 18–20 noiembrie 1473, înaintînd spre Tîrgşor, apoi spre capitala Ţării Româneşti, cucerind cetatea Dîmboviţei (Bucureşti), la 24 noiembrie 1473; sau după cea din noiembrie 1473, cînd oastea moldovenească pătrunde în Muntenia pe la Milcov, înaintînd pe la Rîmnicu Sărat, Buzău şi Gherghiţa, urmărind înlocuirea lui Radu cel Frumos cu Basarab cel Bătrîn. S-ar fi putut întîmpla acest lucru şi mai tîrziu, înainte de 8 noiembrie 1476, cînd Ştefan cel Mare pune stăpînire pe Tîrgovişte şi în locul lui Basarab cel Bătrîn este instalat pe tron însuşi Vlad Ţepeş.

După cum vedem, drumurile oştii lui Ştefan cel Mare treceau prin apropierea localităţii de azi Cojasca, situată la distanţă egală între Tîrgşor (lîngă Ploieştiul de astăzi), Tîrgovişte şi cetatea Dîmboviţei (Bucureştiul de astăzi). Într-una din aceste campanii victorioase, Ştefan cel Mare putea să-şi lase şi oamenii săi de încredere, printre ei aflîndu-se, probabil, şi reprezentanţi ai Năvrapilor-Năvrăpeştilor, avînd şi azi urmaşi pe aceste meleaguri dîmboviţene. Dar marele voievod, după aceste campanii, putea reveni în Moldova cu sfetnici, dregători, oameni de încredere, reprezentanţi ai vrednicilor Năvrapi-Năvrăpeşti din Ţara Românească.

Dacă în Ţara Moldovei Năvrapii s-au transformat în Năvrăpescu (sau au venit cu acest nume modificat din Ţara Românească), apoi în Ţara Românească ei au mai existat mult timp: la 1595, în satele Bezdeat, Fuieni, Moţăieni, judeţul Dîmboviţa; la 1595, 1625, 1630 şi 1637 – la Blejoi, Găgeni şi Negoieşti din judeţul Prahova (aceste trei localităţi se află şi astăzi în vecinătatea satului Cojeşti – azi Cojasca, unde mai trăieşte un neam numeros al Năvrăpeştilotr) şi la 1572, 1622, 1627 şi 1632 – la Episcopia Buzău, Urseşti, Mihneşti şi Verneşti din Rîmnicu Sărat şi Buzău.

Deocamdată, nu avem argumente nici pentru a confirma legătura dintre Năvrapii de atunci, din Ţara Românească şi Năvrăpeştii de astăzi, din Cojasca, a Năvrapilor de atunci din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova, dar nici pentru a infirma faptul că Năvrapii-Năvrăpeştii din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova s-au dezvoltat timp de 500 de ani ca două ramuri paralele ale aceluiaşi mic neam Năvrăpesc ce face parte din marele Neam Românesc…

* * *

Cîteva familii de Şoimăreşti am descoperit în toamna anului 2001 şi la Batîr, judeţul Lăpuşna, în imediata apropiere a Valului lui Traian. Şoimăreştii de aici au venit probabil la 1808, printre cele 48 de familii româneşti (295 bărbaţi şi 103 femei), sau la 1822, cînd s-au aşezat aici încă 10 familii de ruteni şi o familie de mazili (informaţie din Dicţionarul geografic al Basarabiei, de Zamfir Arbore, Chişinău, Editura Museum,

p. 20). Şi Şoimăreştii din Batîr au memorizat informaţii de la străbunici despre venirea lor de la “munte, din România, cu mioarele lor la iernat mai aproape de stepa Bugeacului…”. Să fie oare aceştia strănepoţii lui Marcu, mare şoimar de Neamţ? Sau poate ai lui Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, stăpînul satului Răuceşti din preajma satului Şoimăreşti de astăzi? Rămîne de precizat.

N-am elucidat pînă la capăt nici cazul Şoimăreştilor din Brînzeni-Hotin, deşi, cu o anumită doză de siguranţă, putem spune că ei fac parte din acelaşi arbore genealogic. Aici, la 1774, trăiau doi Şoimari: Constantin şi Vasile – fraţi sau tată şi fiu? Deoarece această zonă facea parte din raiaua Hotinului, multe din documentele de epocă au ajuns la Istanbul sau la Sankt-Petersburg, unde noi nu am avut acces. Încă nu am găsit unul care ar demosntra de ce, de unde şi cînd au venit ei la Brînzeni, cine sînt şi cine-i tatăl lor. Ceea ce ne-a făcut să credem că şi dînşii fac parte din acelaşi arbore genealogic au fost nişte documente care atestă la 1715, la Purceleşti, un Constantin Şoimaru (fiul lui Ion Şoimaru de la Purceleşti şi unchiul lui Tudor Şoimaru de la Cornova). Un alt Constantin Şoimaru, sau poate acelaşi, este cel de la Brînzeni, menţionat în recensămîntul de la 1772. Al treilea (?) este menţionat la 1784, din nou la Purceleşti. Pe al patrulea Constantin Şoimaru îl aflăm abia în 1835 la Cotnari, unde Şoimăreştii aveau moşie, pe pitorescul Deal Laslău.

Mai există o informaţie la care am putea să apelăm şi care ar demonstra indirect schimbul de proprietari asupra terenurilor între Purceleşti şi Brînzeni: o jumătate de sat Brînzeni o deţinea, la 1670, Măricuţa, jupîneasa lui Ciocîrlie (Grigore – n.n.) şi fiica lui Gheorghe Jora, sulger, apoi pîrcălab de Hotin. Un alt Ciocîrlie (Ieremia) era ginerele lui Nacu Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, şi avea un fiu, Ştefan Ciocîrlie postelnicul, nepot al lui Nacu Năvrăpescu şi văr de gradul doi al lui Ion Şoimaru, fiul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru.

Aş vrea să cred că tocmai acel Constantin Şoimaru din 1715 a fost atestat la 1774 în Brînzeni, împreună cu fiul sau fratele său Vasile, şi menţionat în Catagrafie pe poziţia 2… Mai mult decît atît, în preajma satului Brînzeni am descoperit un sătuc vechi, cu numele Purceleni, aproximativ ca cel dispărut de pe malul drept al Siretului, şi un alt sătuc – Stolniceni, ca şi cel care a “înghiţit” Purceleştii de pe Siret…

Şi ultimul lucru pe care vreau să-l menţionez la acest subiect: Savin NăvrăpescuŞoimaru, pe lîngă cei patru nepoţi de la fiul său Ion şi nora Catrina – Iordache, Constantin, Gheorghe şi Grigore, mai avea şase nepoţi de la fiica sa Safta şi ginerele Iancu Lata – trei nepoţi (Constantin, Iorga şi Vasile) şi trei nepoate. Deci, primul şi al treilea nepot, Constantin şi Vasile – care, posibil şi-au luat (l-au primit?) numele Şoimaru (ca şi cei patru verişori ai lor de la unchiul Ion Şoimaru) – nu este exclus să fi trecut la o posibilă moşie din Brînzeni…

* * *

Actualmente, reprezentanţi ai Şoimăreştilor putem întîlni pe mai toate meridianele şi paralelele globului pămîntesc, pe diferite continente şi părţi ale lumii.

Unii dintre ei sînt cetăţeni ai diferitelor ţări dezvoltate, civilizate, cum ar fi: nepoata şi strănepoatele lui Vasile al lui Gheorghe Şoimaru din Cornova, care trăiesc de 20 de ani la New Jersey (SUA); nepotul şi strănepoţii lui din Vancouver, Canada; fiul şi nepoţii lui Tudor Şoimaru, locuitor al satului Rădeni, Călăraşi, dar avînd strămoşi originari din Cornova, s-au stabilit pentru totdeauna în Germania; fiul, fiica şi nepoţii lui Vasile al lui Constantin Şoimaru din Cornova, plecaţi definitiv în Kazahstan; doi fii ca doi feţi-frumoşi ai altui Vasile – de această dată, ai lui Vasile al lui Profir Şoimaru

– născuţi de o frumoasă mamă estoniană (dintr-o familie de deportaţi), trăitori ai oraşelor Kirov şi Sankt-Petersburg din Rusia. Mulţi dintre Şoimăreşti, datorită “tranziţiei fără sfîrşit” de la noi, au ajuns astăzi cu adrese italiene, portugheze, franceze, spaniole, israeliene, ruse, ucrainene, africane, latino-americane, australiene…

Aceştia lucrează la negru în diferite ţări şi, graţie hărniciei, agerimii şi talentului lor, aduc venituri fabuloase patronilor lor, astfel încît e greu să crezi că s-au dovedit a fi oameni de prisos la ei acasă, fie în Basarabia, fie în România. Regretabil este faptul că generaţiile tinere acolo, între străini, îşi pierd limba maternă, identitatea naţională, simţirea românească şi chiar legătura cu propriul neam Şoimăresc…

* * *

În căutarea străbunilor, am avut parte nu numai de adevărate descoperiri istorice “şoimăreşti”, de întîlniri emoţionante cu veri de gradul 5–9, ci şi de cazuri ieşite din comun, uneori pline de umor, iar alteori – de-a dreptul derutante… La Bucureşti, am luat la rînd întreaga listă a Şoimăreştilor din cartea de telefoane şi ce credeţi – un sfert din ei (ele) au refuzat să discute cu mine, pe motiv că nu au nici un interes pentru străbuni. La insistenţele mele, unii au recunoscut că numele Şoimaru l-au împrumutat de la Sadoveanu, originea lor nefiind şoimărească. Asemănător a fost şi cazul cunoscutului prozator şi dramaturg bucureştean Tudor Şoimaru, care a trăit între 1898– 1967 (numele lui adevărat fiind Gheorghe Drăguşanu) sau cel al chişinăuianului

A. I. Şoimaru (Abram Isakovici Şoimer, născut la Chişinău în 1913, decedat în 1996 la Ierusalim), zis şi Bama Şoimaru – traducătorul în “moldoveneşte” al unei povestiri preferate din copilăria mea “Timur şi comanda (echipa – n.n.) lui” de Arkadi Gaidar…

O bucureşteancă din neamul Şoimăreştilor, tatăl căreia a fost şef de gară la Dorohoi, dar cu rădăcini istorice în zona Paşcanilor lui Sadoveanu (posibil la Purceleşti), nu a

dorit nici la telefon să-mi vorbească despre tatăl ei. N-a reacţionat nici măcar la îndemnul meu “să completăm istoria românilor basarabeni prin exemplul neamului nostru, al Şoimăreştilor”. Răspunsul a fost cît se poate de sincer: “Lasă-mă în pace, domnule, cu patriotismul ăsta demodat, că pe mine nu mă interesează genealogia mea, cînd abia de-mi mai trag picioarele…”. Mai tîrziu am aflat de la un fost vecin al tatălui ei despre motivul adevărat al acestei “erupţii”: după moartea tatălui nu putea împărţi apartamentul cu fratele său, răposatul nelăsînd nici un testament…

* * *

Unele din satele în care au trăit cîndva Şoimăreştii mai păstrează şi astăzi elemente de toponimie legată de substantivul “şoimar”. Astfel, şi în prezent se mai numeşte “La Şoimaru” sau “Pe Şoimaru” o parte din dealul dinspre Cotnari al satului Costeşti (comuna Tîrgu-Frumos), unde la 1772–1774 trăia şi avea moşie Nicolae Şoimaru, unul din cei cinci fii ai lui Gheorghe Şoimaru, nepot al lui Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar. Tot “La Şoimaru” (însă ceva mai departe, în sus pe apa Siretului, spre Paşcani, “La Şoimăriţa”), se numeşte dealul de la Voruntăreşti (Volintireşti), mai aproape de Oboroceni, unde a stăpînit Gheorghe Năvrăpescu, iar mai tîrziu – fiul său Savin Năvrăpescu-Şoimaru. Aceste date sînt confirmate documentar. În ceea ce priveşte Colobanţii de pe rîul Miletin ai lui Arsenie Năvrăpescu, astăzi nu a mai rămas nici urmă de sat. În schimb, pe la 1770, în alte documente apare “fosta moşie Şoimăreşti, lîngă s. Forăşti, ţinutul Iaşi”, localitate situată peste deal de rîul Miletin, pe care se aflau, conform documentelor, Colobanţii, sat stăpînit de Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru. Se pare că tocmai aceasta ar demonstra că fostul sat Colobanţi, astăzi dispărut, a lăsat urme în documentele istorice prin “moşia Şoimăreşti de lîngă Forăşti”.

Am întîlnit şi denumiri de străzi cu nume provenite de la Şoimari. Bunăoară, la Chişinău, în sectorul Botanica, este strada Şoimari; la Orhei – străzile Tudor Şoimaru şi Neamul Şoimăreştilor; la Bucureşti – strada Şoimari şi strada Şoimăreştilor…

* * *

Mai avem şi alte paralele istorice care ar vorbi despre îngemănarea Cornovei cu satele dintre Moldova şi Siret. De exemplu, satul Cihorăni (Ciohorăni), atestat la 1603, 18 februarie, sat ce a aparţinut un timp Şoimăreştilor, îşi are “tizul” la Cornova: cel mai înalt deal, Cihornicul, deal cuprins în marea moşie a lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru; fostul sat şi actuala mahala a Miroslăveştilor-Năvrăpeşti îşi are analog la Cornova (despre aceasta am vorbit mai sus) – Iazul Năvrăpăscului. Dar iată o altă coincidenţă ce s-a întîmplat între s. Cornova şi Năvrăpeşti (Miroslăveşti) după mai bine de 400 de ani de la ispravnicul Ion Năvrăpescu: în 1992, la Cornova avusese loc premiera documentarului lui Pompiliu Gîlmeanu “Cornova. Revedere după 60 de ani” şi sosise

o echipă de la Televiziunea Naţională Chişinău, din care făcea parte şi o prezentatoare, invitată de la Iaşi, Marinela Turcu. Şi panorama satului din titlu, şi unele secvenţe TV, luate de către TVNM, au fost făcute de pe Cihornicul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru… După 10 ani de la acea premieră, aflîndu-mă la Miroslăveşti-Năvrăpeşti, am aflat că Marinela era originară din acest sat, Miroslăveşti, de lîngă Cihorăni.

* * *

În tot răstimpul cît eram preocupaţi de neamul Năvrăpescu-Şoimaru, “ne împiedicam” în permanenţă, prin actele istorice, şi de reprezentanţi ai neamului Roşca. Acest nume îl purtau şi mama mea, şi mama tatălui meu, el fiind numele lor de fată. Mai mult, de la un timp am început să-i visez, să le ascult în vis reproşurile că “nu-i iau în seamă”. Începusem să am remuşcări din această cauză. Spre ruşinea mea, iniţial aşa a şi fost: nici nu aveam de gînd să ne apropiem de istoria Roşculeştilor, cel puţin, nu în cartea de faţă. Nici timpul nu ne permitea acest lucru, dar nici devizul de cheltuieli nu admitea asemenea lux – nici măcar pentru istoria Şoimăreştilor nu puteam găsi resursele necesare, darmite pentru Roşculeşti…

Însă în vara anului 2002 am luat cu mine, în drum spre Trieste şi Roma, unde ţineam calea cu familia mea ca să-mi văd fiica şi ginerele, cartea Moldova în epoca feudalismului, vol. 3, în care am descoperit un document (nr. 56 din 29.11.1616), pe care îl prezint în rezumat: “Carte domnească de întăritură de la Radul Mihnea Voievod marelui vistiernic Constantin Roşca pentru satul Chişinăul pe rîul Bîc, cumpărat de la Salomia, jupîneasa lui Drăguş, cu 180 ughi de aur”… Nici mai mult, nici mai puţin: un posibil străbunic din neamul Roşculeştilor a cumpărat la 1616 întreg (deşi încă sat) Chişinăul… “cu locuri de mori în aceeaşi apă (a Bîcului

– n.n.)…” şi “… cu toate hotarele lui, cu veniturile care sînt pe ele, neclintit niciodată, în vecii vecilor. Şi altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a noastre”. Cu numai 180 ughi de aur!

Astfel am decis să ascult şi de vocea străbunilor Roşculeşti, mai ales după ce am citit şi celelalte documente legate de neamul Roşca, din volumul dat, dar şi după ce mi-am amintit că şi istoria mănăstirii Voroneţ, perla Moldovei medievale, are legătură cu un Roşca – şi nu cu unul oarecare, ci cu Grigore Roşca, Mitropolitul Moldovei în sec. XVI. Ctitorită de Ştefan cel Mare (la 1488), faimoasele ei picturi murale din exterior au fost executate în 1547 la porunca Mitropolitului Grigore Roşca, vărul domnitorului Petru Rareş. Ei, şi după aceste informaţii încearcă să te mai gîndeşti la limitele devizului de cheltuieli, prevăzute doar pentru Şoimăreşti!… Deşi programasem să tipărim volumul de faţă în simetricul an 2002, practic, toată toamna anului 2002 a fost consacrată cercetării neamului de boieri Roşca: arhive, săli de lectură, nenumărate călătorii prin satele Roşculeştilor – de la Cristeşti şi Drăguşeni, pe malul stîng al rîului Moldova, la Scobîlteni (Scobinţeni) de lîngă Podul Iloaiei şi pînă la Sănătăuca, Soroca, nemaivorbind de satele cuprinse între rîurile Cula, Ciuluc şi Răut sau din apropierea lor, unde Roşculeşti trăiesc şi se nasc “cîtă frunză şi iarbă”…

Astfel, măcar parţial “m-am achitat” şi cu rudele din partea mamei mele şi a mamei tatălui meu, pentru că mi-au transmis viaţa şi genele lor din îndepărtatele secole XV– XVI, ca astăzi să mă mîndresc cu ei. Unde mai pui că, de patru secole, NăvrăpeştiiŞoimăreştii şi Roşculeştii erau menţionaţi, cu diferite ocazii, în aceleaşi documente istorice, trăiau alături în unele sate, pe care le stăpîneau împreună, îşi luau soţii, soţi din celălalt neam, făureau şi apărau împreună Ţara Moldovei, exercitînd diferite funcţii boiereşti la curtea domnească; ambele neamuri participau la făurirea istoriei Neamului Românesc, alături de alte dinastii boiereşti.

Încă la 1634–1635, Roşculeştii deţin diverse dregătorii, alături de Năvrăpeşti. Astfel, la 1 martie 1635, “…Gheorghe Roşca biv vistiernic, Gheorghe Năvrăpăscul vornic de poartă şi alţi mari dregători şi boieri de la curtea domnească (pe vremea domnitorului Vasile Lupu – n.n.) dau mărturie…” (rez.), sau într-un document de la 1 iunie 1641, “Veliţii boieri (Grigore Ureche, Roşca biv vistiernic, Vasile Roşca vornic de gloată, Gheorghe Năvrăpăscul sulger şi alţii)… întăresc schimbul…” (rez.). Am mers pe urmele Roşculeştilor din sec. XVI–XVII, de la Ion Roşca vornicul şi cei şase fii ai lui (Constantin vistiernicul, Vasile vornicul, Gheorghe marele vistiernic ş.a.) şi pînă la Roşculeştii din zilele noastre. De la Gheorghe Roşca vistiernicul pînă la Gheorhge Roşca inginerul din Durleşti (cu rădăcini la Crăsnăşeni), şi Gheorghe Roşca, înţeleptul ţăran din Drăsliceni, şi pînă la Ion Roşca hiroveanul, tatăl politicianului Iurie Roşca; de la Vasile Roşca vornicul pînă la Vasile Roşca din Beşeni, tatăl bunicăi mele, Ana Roşca-Şoimaru, alt Vasile Roşca, tatăl mamei mele, Nina Roşca-Şoimaru, şi alt Vasile Roşca – primarul din Durleşti etc. Trebuie să recunosc: în cartea de faţă nu a fost posibil să-i scoatem pe toţi Roşculeştii din anonimatul istoric, măcar şi din motivul că ei sînt prezenţi în toate judeţele celor două state româneşti, ba chiar şi în stînga Nistrului, pe întinsurile lumii slave, pînă la Pacific. Pentru aceasta ar fi nevoie de un volum enorm de muncă. Pentru a descrie istoria detaliată a acestui neam ar fi nevoie de multe sute de pagini de carte şi multe sute de fotografii şi documente. Astăzi putem constata cu o relativă exactitate că Roşculeştii alcătuiesc unul dintre cele mai numeroase, dacă nu cumva cel mai numeros dintre toate neamurile pe care le au românii. Dacă Ion Roşca vornicul, la începutul sec. XVI avea şase băieţi, şi o fată, apoi nici copii lor, nici nepoţii, nici strănepoţii nu se lăsau mai prejos: făceau cîte 5–15 băieţi şi fete şi chiar mai mulţi! Roşca a fost şi este un neam foarte prolific: aveau mult pămînt, în multe sate, şi trebuia să fie gestionat cu pricepere, ba poate chiar să-l şi lucreze, de era cazul, fiindcă pe alocuri era nevoie de multă forţă de muncă în plus. După aceste investigaţii, putem spune că marea majoritate a românilor care poartă acest nume fac parte din aceeaşi spiţă şi cînd se întîlneşte un Roşca cu un alt Roşca ar putea liber să se salute zicîndu-şi: “Noroc, unchiule!”, “Noroc, nepoate!”, “Noroc, vere!, “Noroc, frate!”. Dacă ar da mînă cu mînă toţi Roşculeştii, de la vornicul Ion Roşca încoace, ei ar înconjura cea mai frumoasă ţară a Europei de la 1 Decembrie 1918 – România Mare!…

* * *

Este cazul să menţionez aici că, deşi ideea şi managementul pregătirii pentru tipar a cărţii de faţă îmi aparţin, în condiţiile de astăzi, oricît de tare sau de bogat ai fi, asemenea eforturi nu sînt pe puterea unui singur om. De aceea, ţin să le exprim întreaga mea recunoştinţă şi să le mulţumesc din suflet tuturor celor care au contribuit la elaborarea, editarea şi scoaterea de sub tipar a acestui volum. Dar cel care a dus povara cea mai grea în această perioadă nu este nimeni altul decît Alexandru Furtună, doctor în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Istorie al A.Ş.M., harnic, onest şi capabil de valoroase lucrări de investigaţie. O lucrare ca cea pe care v-o punem la dispoziţie putea fi elaborată în numai doi ani doar cu eforturi comune. De aceea l-am şi invitat în echipă, ca împreună să reconstituim arborele genealogic de tocmai 500 de ani al Şoimăreştilor şi al Roşculeştilor. Următorii ar fi foştii colegi din colectivul de monografişti ai volumului Cornova, care m-au însufleţit să continuu cercetările asupra neamurilor de mazili şi nobili din Cornova natală: regretatul prof. dr. hab. Ion Dron (decedat la 18.II.2003), dr. Ion Varta şi dna Tatiana Varta, editorul Iurie Colesnic, dr. Zamfira Mihail, dr. Sanda Golopenţia şi, nu în ultimul rînd, bunul meu prieten, ziaristul Vlad Pohilă, istoricii ieşeni dr. Ştefan Gorovei şi Maria-Magdalena Szekely, dr. Ioan Caproşu, dr. M. Ciubotaru, dr. Gh. şi Z. Pungă, I. Chirtoagă,

F. Solomon, S. şi R. Iftimi, V. Constantinov, istoricii Vlad Ciubucciu şi Ion Gumenîi de la Chişinău şi Cristiana Şoimaru de la Piatra-Neamţ (pentru investigaţiile privitor la generalul Gheorghe Şoimaru). De asemenea, le sînt recunoscător pentru sprijin celor doi rectori ai Academiilor de Studii Economice din Bucureşti şi Chişinău – prof. dr. Paul Bran şi prof. dr. Grigore Belostecinic.

Cuvinte alese de recunoştinţă adresăm:
lui Alecu şi Elenei Şoimaru, lui Daniel Şoimaru din Verşeni;
lui Mitrică şi Mariei Şoimaru din Piatra-Neamţ;
lui Vasile şi Nataliei Olaru din Stolniceni-Prăjescu;
lui Vasile şi Ileanei Onu, lui Vasile şi Agripinei (Coca) Preutu din Şoimăreşti;
lui Ion Pîrlea din Miroslăveşti (Năvrăpeşti);
lui Gicu Droanţă din Boureni;
lui Şerban Constantin din Moţca;
lui Emil Vlaiculescu şi dlui Şoimăreanu din comuna Şoimari (Prahova);
lui Valentin, Marcel şi Nicolae Năvrăpescu din Bucureşti, lui Ion Năvrăpescu din Cojasca;
lui Gheorghe şi Zinaidei Şoimaru din Cornova;
lui Anatol şi Tatianei Şoimaru, lui Vasile V. Şoimaru din Brînzeni (Edineţ);
tuturor Şoimăreştilor din Roman, Batîr (Lăpuşna), Rădeni (Călăraşi), Chişinău,

Kazahstan, Federaţia Rusă, Germania, Italia; Roşculeştilor din Bucureşti, Chişinău, Durleşti, Cornova, Orhei, Codru (Beşeni), Cucioaia, Bursuceni, Mândreşti, Bogzeşti, Hirova, Pătroaia-Vale (Găieşti), Unţeşti (Ungheni); dnei Maia Mitru din Bucureşti.

* * *

În finalul acestei prefeţe vă prezint, stimaţi cititori, calea semimilenară a străbunilor mei Şoimăreşti şi Rosculeşti prin istorie, schema generală (pe verticală) a arborelui genealogic, cea detaliată, fiind inclusă în Genealogiile din volumul de faţă:

*** ARBORE ***

Acesta-i! Un arbore genealogic de 500 de ani! Cu un astfel de arbore s-ar putea mîndri multă lume, oricine, indiferent de treapta socială pe care s-a aflat şi indiferent unde se află în prezent. De ce nu m-aş mîndri şi eu, un urmaş al unor simpli dregători la curtea domnească, mai tîrziu – maziliţi, cu un arbore cu asemenea rădăcini adînci în Pămîntul şi în Neamul Românesc? Ba mă mîndresc, şi încă foarte mult! Nefiind egoist din fire, le doresc tuturor românilor (şi neromânilor) de bună-credinţă să-şi găsească asemenea rădăcini. Pentru că fiecare dintre noi le are, şi le are adînc ascunse… Ele trebuie căutate minuţios, pentru că străbunii noştri, care ne-au dat şi viaţa, şi genele lor, au meritat aceasta. Prin astfel de căutări şi descoperiri ne prelungim viaţa în… trecut, dar şi în viitor. Prin cartea de faţă mi-am prelungit viaţa cu 500 de ani în trecut, precum şi în viitor, sperînd că peste alţi 500 de ani un alt Vasile, Alexandru sau Tudor, Savin etc., avînd volumul de faţă şi documentele ulterioare, va putea prelungi cu mai multă uşurinţă acest ARBORE ŞOIMĂRESC cu un şir de noi ramuri.

De la înălţimea/adîncimea zilei de Paşte – 27 aprilie 2003 – îmi plec fruntea în faţa memoriei bunilor mei străbuni, le mulţumesc că au avut grijă să-şi trăiască viaţa astfel încît astăzi să mă pot mîndri cu dîrzenia, spiritul gospodăresc şi demnitatea lor şi să-i salut pe cei care vin după noi, să-i îndemn să fie vrednici şi mîndri de străbunii lor – Ion, Lupu, Gheorghe, Savin, Ion, Gheorghe, Tudor, Lupu, Constantin, Vasile, Gheorghe, Alexei şi ceilalţi Şoimăreşti, precum şi Ion, Gheorghe, Ionaşco, Tănase, Ioniţă, Ion, Ştefan şi Tănase, Constantin şi Filache, Vasile şi Ion, Ana şi Vasile, Alexei şi Nina şi ceilalţi Rosculeşti!!!…

Dr. Vasile ŞOIMARU

PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE


După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918) a cunoscut mai multe transformari favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1856 – 1878, cea mai mare parte al teritoriui celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rand, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Barasabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului XX, după căderea lui Ceauşecu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească “din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent, atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important – şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în genere, pe toată linia el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţămîntul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice international, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă facultate de economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate, în plus toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile supiroare, se ţineau în “limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rand, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut o serie de nebănuite probleme:

lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi în genere a literaturii de specialitate (care erau numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea! – lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi… puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie,  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limba românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.   

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul, cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică” așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în genere în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui V. Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în genere culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională prergătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, succint, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din R. Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare, şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia.

* A creat, cum spunea chiar el – baza unei instituţii de învăţământ: Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în alte limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.

* A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi tinerelor cadre didactice a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.

* A iniţiat şi organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru elaborarea de cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în română.

* A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 

* În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea R. Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, din păcate, n-a fost înţeles, iar în consecinţă – şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi dată uitării nici contribuţia sa, directă, la introducerea în R. Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.

* Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător – profesor – student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare, că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din R. Moldova, despre care a scris, și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină a cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. – Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc numit Basarabia-R. Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău-2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu:

„DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat în anul 2015 Premiul Academiei Române.

Dr. Vasile Șoimaru

Deputat în Parlamentul R. Moldova, (1990-1994, 1998-2001),

Vice-Rector al A.S.E.M.

(25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

POEZIE NAIVĂ DEDICATĂ „KITAIȚILOR” DECORAȚI RECENT CU TINICHELE ÎN LOC SĂ FIE EI TRIMIȘI PE-UN SFERT DE SECOL LA RĂCOARE…


În an electoral, cu secetă cumplită,

Am urmărit cu îngrijorare, mari ploi torențiale,

Cu ordine, medalii și premii naționale…


Și cum să nu mă bucur c-am fost prevăzător,

Și nu mi-am ocupat tot pieptul meu cu tinichele,

Doar pentru c-am votat un buletin de naștere,

A unui stat, din start de oligarhi el capturat…

* * *

Cu această naivă poezie eu astăzi prefațez un text mai vechi al unei scrisori deschise, din 21.01.2013, adresate președintelui Nicolae Timofti care mi-a făcut un mare bine. După ce m-a decorat cu Ordinul Republicii, prin Decretul său, nr. 450-VII din 28.12.2012, pentru marele „merit” că am votat și semnat Declarația de Independență a R. Moldova, pe data de 27.08.1991, mi l-a retras apoi, la insistența mea, prin alt decret prezidențial…

Desigur, prin decizia mea de-a refuza și acest ordin am pierdut pe veci locul meu de …veci, la Cimitirul cel central din Chișinău, și urmașii mei vor fi nevoiți să mă înmormânteze, spre bucuria mea, alături de bunici, părinți, frate, surori, la Cornova natală… Dar dacă-ar fi posibilă la noi incinerarea… mai mult m-aș bucura și i-aș ruga pe-ai mei urmași, cenușa s-o presoare peste tot unde-am pășit, cu credinciosul meu prieten, camera-foto, și cu Toyota fermecată, la toți Românii de la Atlantic la Pacific, trecând prin Alpi, prin toți Balcanii și Carpații, prin Caucaz, la Cotul Donului și prin Stâncoșii din Canada…

Adevărat, că am pierdut și cei 500 lei lunar la pensie, suma totală alcătuind azi 42 de mii de lei!!! În schimb am compensat (dublu!!!) aceste pierderti, lăsând fumatul blestemat, mi-am înmulțit și zilele ca să-mi termin proiectele…

Vă recomand să lecturați scrisoarea atașată, să le-o recomandați și celorlalți vizați mai sus poate se leapădă vreo unul dintre ei de tinicheaua total nemeritată…

https://adevarul.ro/moldova/politica/scrisoare-deschisa-presedintelui-nicolae-timofti-refuz-ordinul-republicii-nu-ordine-medalii-votat-declaratia-independenta-1_50fd16c951543977a987fceb/index.html

13 SEPTEMBRIE – ZIUA DE NAȘTERE A REGRETATULUI NOSTRU PROFESOR, PAUL BRAN, PRIMUL RECTOR ȘI FONDATOR AL ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE DIN R. MOLDOVA.


În această zi Paul Bran ar fi rotungit 80 de ani, din care 14 deja au devenit parte a veșniciei… Și pentru că ASEM-iștii n-au uitat nici pentru o clipă de meritele ctitorului universității lor de științe economice, în acest an, pe timp de pandemie, au pregătit o serie de documente și manifestări cu …mască de protecție împotriva Covidului.

Prima fiind chiar materialul atașat mai jos despre Paul Bran, cercetătorul, rectorul, (https://www.facebook.com/biblioteca.asem/videos/10218597799917936) profesorul, familistul și patriotul, pregătit de echipa de profesioniști de la Bibliotecă Științifică a ASEM; Au fost vernisate expoziții de carte și de fotografii consacrate memoriei Profesorului drag; În memoria Rectorului Paul Bran a fost tipărită o solidă carte (400p.) întitulată: „PAUL BRAN – personalitate marcantă a științei românești: la 80 de ani de la nașterea marelui economist”, carte care va fi lansată în următoarele zile (Vă prezint mai jos articolul meu despre Paul Bran, inclus în această carte comemorativă). Dar cea mai frumoasă surpriză comemorativă urmează să aibă loc de Ziua ASEM-ului și a Economiștilor, la 29 de ani de la fondare, pe 25 septembrie curent, surpriză, despre care vom vorbi peste două săptămâni de zile.

PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE

Vasile ȘOIMARU, conf. univ., dr.

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

(1990-1994, 1998-2001),

Vice rector al ASEM (25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

Paul BRAN, economist român, profesor universitar, doctor în economie, manager al învăţământului superior în domeniu. Este soţul Florinei Bran, dublu doctor în ştiinţe – în geografie şi în economie, profesor universitar la ASE Bucureşti.

S-a născut la 13 septembrie 1940, în comuna Topolog, judeţul Tulcea. Face Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa (1955-1959), după care urmează Facultatea de finanţe şi credit din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1960-1965), luând licenţa cu diplomă de merit. A avut stagii de documentare şi perfecţionare la Institutul de înalte Studii Economice Internaţionale din Geneva, Elveţia (1975) şi în SUA (1994).

În 1965 este repartizat la Catedra de finanţe de la facultatea de profil a ASE, parcurgând pe bază de concurs toate treptele didactice: preparator, asistent, lector. în 1974 devine doctor în economie, susţinând teza cu subiectul „Decizia financiară în unitatea economică”. Este promovat conferenţiar (1979), apoi profesor universitar (1990). Conducător de doctorat la specialitatea Relaţii financiare şi monetare internaţionale (din 1990), pregătind mai mulţi doctori în domeniu, inclusiv tineri studioşi din Republica Moldova.

A deţinut diferite funcţii importante pe linie profesională: rector-fondator al ASEM (1991-1994), rector al ASE Bucureşti (două mandate consecutive, 1996 – 2004), preşedinte al AGER – Asociaţia Generală a Economiştilor din România (din 2001). Ca rector al ASE Bucureşti a contribuit mult la racordarea programelor de studii la standardele europene, modernizarea bazei didactice, dotarea instituţiei cu tehnică de calcul şi alte instrumente moderne necesare studiilor şi cercetării. Exigent cu toţi studenţii şi doctoranzii, totuşi, faţă de tinerii din Republica Moldova manifestă o atitudine cumva preferenţială, contribuind plenar la formarea lor ca specialişti de înaltă calificare. Ca preşedinte al AGER a optat pentru creşterea rolului economiştilor la realizarea obiectivelor economiei naţionale în etapa actuală, a afirmării respectului faţă de economie şi faţă de interesele naţionale, încadrarea economiei româneşti în procesele economice actuale din lumea civilizată. A deţinut funcţii însemnate şi pe linie administrativă: consilier guvernamental / conducătorul Departamentului reformei economice în primul Guvern democratic al României (1990-1991); consilier guvernamental în Guvernul Republicii Moldova (1991-1994). Cu pregătirea profesională temeinică şi cu prestigiul deosebit de care se bucură, s-a impus plenar în procesul de reformare a învăţământului economic superior în România şi în Republica Moldova, dar şi la refacerea economiei naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Paul Bran şi-a concentrat activitatea universitară pe mai multe discipline: Finanţele întreprinderilor, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Finanţe generale, Monedă, Economica valorii, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Management financiar, Proiecte economice, Iniţiere în cercetarea ştiinţifica economică.

A îmbinat cu succes munca la catedră cu activitatea de cercetare, aceasta din urmă axându-se pe două direcţii principale: a) scrierea/elaborarea de manuale, cursuri, alte lucrări teoretico-metodice menite să susţină procesul de învăţământ universitar, aceste lucrări fiind deosebit de populare printre studenţi şi b) abordarea, atât în lucrări tipărite, cât şi în comunicări la simpozioane, congrese, conferinţe etc. a unor probleme actuale ale ştiinţei şi practicii economice.

Principalele domenii de cercetare ştiinţifică în care s-a manifestat Paul Bran sunt: monetar (monografia Mecanismul monetar actual, Bucureşti, 1984; Chişinău, 1991); finanţe (Decizia financiară şi unitatea economică, 1980); teoria valorii, inclusiv fundamentarea unei noi teorii a valorii, numită teoria valorii entropice (studiile monografice Economica valorii, mai multe ediţii la Bucureşti şi Chişinău, între 1991 şi 2003, o traducere în limba rusă apărută la Chişinău; Fascinaţia valorii, 1992); reforma economică – fundamentarea primului program operativ de reformă a Guvernului Petre Roman (1991) şi a programului de reformă al Guvernului Valeriu Muravschi din Republica Moldova, inclusiv a unui program de privatizare a economiei naţionale, axat exclusiv pe principii economice şi opus programului populist şi politizat de bonizare, lansat atunci de unii specialişti de la Chişinău. Astfel, Paul Bran are merite deosebite în lansarea şi buna evoluţie a economiei de tranziţie, în special în România. Este iniţiatorul, autorul şi/sau coautorul, conducătorul unor importante programe: Cercetarea terminologică a lexicului specializat din finanţe, Studiu privind modelul de dezvoltare şi colaborare transfrontalieră aferent unei euroregiuni (Studiu de caz – euroregiunea Giurgiu), Consorţiul de dezvoltare şi extensie rurală etc.

A elaborat şi a publicat peste 10 cursuri universitare, alte vre-o 15 monografii şi studii monografice, majoritatea cărora au cunoscut mai multe ediţii. În ultimii ani a editat lucrări de sinteză, unele revăzute şi completate, aduse la zi: Economica valorii (2002, 2003), Finanţele întreprinderii. Gestionarea fenomenului micro financiar (2003), Comunicare financiară (2003), Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale (2003), Economie monetară (2003) ş.a. Este autorul a peste 150 de studii şi articole tipărite în reviste de specialitate din România (Adevărul economic, Economica, Economistul, Raporturi de muncă, Tribuna economică etc.) şi de peste hotare.

O pagină aparte în biografia de profesor universitar, savant, manager şi Om a lui Paul Bran revine relaţiei sale speciale cu Republica Moldova. În 1990 este invitat pentru prima oară la Chişinău, de către Guvernul Mircea Druc, cu prelegeri şi consultaţii vizând economia de tranziţie. În 1991 este invitat din nou la Chişinău, de Guvernul Valeriu Muravschi şi, în calitate de consilier guvernamental, contribuie la trasarea primilor paşi ai reformei economice de la noi. În septembrie 1991 este desemnat rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (ASEM) – prima instituţie de învăţământ superior de profil de la noi. Ca membru al echipei numite ad-hoc de către premierul Valeriu Muravschi, Paul Bran are o contribuţie directă la introducerea leului ca valută naţională în Republica Moldova. A organizat trimiterea la studii economice universitare şi postuniversitare în România a tinerilor basarabeni (în special – la ASE Bucureşti).

Totuşi, numele lui Paul Bran se identifică în conştiinţa multor basarabeni cu fondarea (în septembrie 1991) şi consolidarea ASEM, pentru carefapt a ajuns a fi, incontestabil cel mai cunoscut economist român în Republica Moldova (Dumitru Moldovanu), înscriind o pagină distinctă în istoria învăţământului superior economic de la noi şi, chiar, în istoria, atât de tulbure, a tranziţiei basarabene de la răscrucea mileniilor II şi III. Împreună cu echipa pe care şi-a format-o, Paul Bran a obţinut şi a adaptat procesului de studii câteva blocuri impozante, pe care le-a dotat cu tehnică de calcul, laboratoare etc. A fondat o bibliotecă de specialitate deosebit de bogată, aducând, în acest scop, de la Bucureşti, circa 50 000 de volume. A organizat pe baze noi, conform standardelor europene, procesul de instruire şi cercetare, punând accentul pe predarea, editarea de cursuri, manuale, monografii etc. în limba română. În scurt timp, ASEM a devenit o prestigioasă instituţie de învăţământ, o forjerie de cadre bine pregătite pentru economia naţională. Însă în 1994, conducerea agrariano-socialistă a Republicii Moldova, de orientare antinaţională şi antireformatoare, îi înscenează lui Paul Bran şi anturajului său de profesori basarabeni un proces politic, forţându-l să părăsească Republica Moldova, în pofida acestei atitudini ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studii la ASE Bucureşti, sub conducerea sa, dar şi de interesul său pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris, s-a referit în mai multe rânduri.

Activitatea ştiinţifică a lui Paul Bran a fost apreciată cu Premiul Academiei Române pentru monografia Economica valorii (1995).

*    *    *

După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918), a cunoscut mai multe transformări favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1956 – 1978, cea mai mare parte a teritoriului celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rând, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Basarabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea, după căderea lui Ceaușescu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească „din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent pe atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important, şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în general, pe toată linia, el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţământul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice internaționale, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă Facultate de Economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate. În plus, toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile de învățământ superior, se ţineau în „limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rând, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut probleme de nebănuit: lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi, în general, a literaturii de specialitate (care era numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea!  lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi…, puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limbă românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.  

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică”, așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în general în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10.00 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui Valeriu  Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în general culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională pregătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, încă odată, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din Republica Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia:

  • A creat, cum spunea chiar el, baza unei instituţii de învăţământ – Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.
  • A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi al tinerelor cadre didactice, a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.
  • A iniţiat şi a organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru a elabora cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în limba română.
  • A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 
  • În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea Republicii Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, cu regret, n-a fost înţeles, iar, în consecinţă, şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi neglijată nici contribuţia sa directă la introducerea în Republica Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.
  • Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător–profesor–student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim-plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi care au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, Paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.  

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină al cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc, numit Basarabia – Republica Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău, 2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu: „DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU, MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat, în anul 2015, Premiul Academiei Române.

Voi incepe cu România…

(Un articol publicat acum 11 ani și patru luni în TIMPUL lui Tănase: multe s-au schimbat oare de atunci?…)

Top of Form


Dupa cele intamplate la Chisinau in ultima vreme, lumea tot mai des se intreaba cum si cu ajutorul cui s-a putut ajunge la situatia in care se afla acum, dupa 5 aprilie 2009, R. Moldova? Am si eu o varianta de raspuns.

Sa nu va mire acest fapt, dar, spre bucuria comunistilor, voi incepe cu… Romania. Nu vreau sa cobor tocmai la anul 1940, cand am fost lasati prada lui Stalin si Hitler. Evenimentele din ultimele zile au inceput in 1991, cand Romania postdecembrista, mai mult de frica, a semnat un tratat de prietenie cu URSS (aflata, la acel moment, in agonie), prin care s-a declarat ca Bucurestiul nu are vreo pretentie teritoriala fata de Moscova, chiar daca se vorbea tot mai insistent despre condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop si lichidarea consecintelor lui. Urmatorul pas ,,lunecos” a fost recunoasterea independentei republicii cu denumirea istorica de Moldova (de ce nu fac acest lucru si grecii fata de Macedonia?), Cotroceniul grabindu-se si aici sa fie primul. Dar pe cine a mizat Romania, in toti acesti ani, dintre fortele politice basarbene? Abia la 4 aprilie 2005 s-a vazut pentru cine s-au cheltuit atatia bani, atatea eforturi si sperante: pe cei care au facut front comun cu comunistii impotriva romanismului.

Din pacate, nici macar acum nimeni in Romania nu incearca sa clarifice de ce s-a intamplat asa: de unde a venit initiativa – de la Kremlin, de la Tel Aviv si Washington sau de la Cotroceni? Cine sunt realii stapani ai situatiei din Romania? De ce a vizitat Traian Basescu Chisinaul in 2005, tocmai in ajunul alegerilor, lasand impresia ca il sprijina pe Voronin? Cine a impulsionat acest semnal – fals sau adevarat? Mai e un aspect al problemei: cine a reprezentat Romania la Chisinau in ultimii ani? In ce a constat munca diplomatilor trimisi la Chisinau, daca ei nici macar la evenimentele strict culturale romanesti nu se prezentau – nu mai insistam din care motiv: din frica, lasitate, incompetenta, comoditate, lipsa de patriotism etc.? Stiu oare romanii de buna-credinta din ?ara ce ,,proiecte” finanteaza Departamentul pentru romanii de pretutindeni sau Institutul Cultural Roman al neromanului Patapievici? S-a luat vreo atitudine fata de excluderea Basarabiei si Nordului Bucovinei – primele victime ale comunismului – din Raportul de cvasicondamnare a comunismului in Romania? Ia cineva in calcul fructuoasa colaborare a unor asa-zisi patrioti din Romania, care varsa lacrimi de crocodil pentru destinul minoritatilor din ?ara, dar trec cu vederea sau chiar sfideaza tragedia basarabenilor si nord-bucovinenilor? Cat face numai, in acest sens, atitudinea plina de rea-vointa a lui Nicolae Manolescu fata de scriitorii basarabeni in ultimul sau opus… Oare nu cumva pentru ca acestia au votat democratic pentru alta candidatura la functia de presedinte al USR?

Noua, basarabenilor, ni se creeaza impresia ca, pe baza celor doua state romanesti, actualmente se efectueaza grave experimente ale unor forte oculte. Aici, pe o insula latina in oceanul slavon. Aceasta impresie se bazeaza pe niste evidente care nu mai contenesc nici la Bucuresti, nici la Chisinau: batalii politice inversunate, procese juridice intemeiate si neintemeiate, condamnarea partiala, preferentiala a comunismului, lupta cu securismul, care nu a mai fost dusa la bun sfarsit, stimularea transfugilor etc., etc. Suntem departe de gandul ca la mijloc ar fi numai niste orgolii politice sau niste calcule exclusiv financiare.

Cat priveste cel de-al doilea stat romanesc, R. Moldova – sau Basarabia, in genere -, aceasta este, am spune, o zona blestemata a Europei. ?arile Baltice, care au avut in ultimele secole un destin similar cu al nostru, demult au revenit in familia popoarelor europene, pe cand noi ne balacim pe loc, nici macar identitatea nationala nu ne-am clarificat-o. Mai exact – nu ni se permite sa ne-o declaram liber. Ocupantii rusi, dupa ce ne-au furat trecutul, vor sa ne confiste si prezentul, ba chiar si viitorul copiilor nostri. Cum sa nu crezi ca aici ar fi o zona de rezerva pentru experimente dintre cele mai alarmante: daca nu se reuseste cu Romania, macar aici sa se faca o noua natiune, o noua limba, o noua mentalitate, cu noi stapani? Or, pentru orice om bine intentionat si cu judecata sanatoasa este clar ca R. Moldova poate dainui un timp, ca stat independent, doar in baza adevarului istoric, a Declaratiei de Independenta din 1991. Deci, ca un al doilea stat romanesc, cu limba si istoria romaneasca, cu o populatie preponderent romaneasca (80 la suta) si, in niciun caz, ca o republica a unui „popor polietnic moldovenesc”, vorbitor de limba rusa si condus de straini. R. Moldova poate fi numai romaneasca, in caz contrar ramane o colonie, un poligon al armatei a 14-a a Federatiei Ruse, la fronrtiera cu UE.

Nu incape nicio indoiala ca rusii au aici un mare interes, dar, probabil, nu numai ei. Abia pe locul doi ar fi rusii care, dupa experimentul kominternist din 1924 – crearea Republicii Autonome Moldovenesti dincolo de Nistru -, in 1990-’91 au incercat sa intre din nou in aceeasi apa. Sfarsitul acestui experiment ar fi transnistrizarea actualei R. Moldova pana la Prut, desi se aud tot mai insistent voci ale „moldovenistilor statalisti”, ale sovinilor rusi si ale neo-kominternistilor despre o „Moldova Mare”, pana la Siret si Milcov. Intentiile expansioniste ale rusilor sunt cunoscute inca din sec. XVII, ei dorind sa-si croiasca peste noi un coridor spre Balcani, spre Constantinopol – idee aberanta la care nu renunta nici astazi, in acest scop mentinand capul de pod numit Transnistria. Deloc nu ne este clar rolul Occidentului in aceasta zona. Numai cat face prezenta la Chisinau a OSCE care, in ultimul timp, a luat o serie de decizii aberante privind diferendul transnistrean, perpetuarea prezentei masive a Moscovei aici, iar si mai recent, pe 6 aprilie 2009, acest organism – menit sa promoveze democratia – s-a grabit sa anunte in R. Moldova „alegeri corecte”, chiar daca erau evidente mai multe fraude electorale.

Graba aceasta a fost un semnal ca alte organisme nu trebuie sa se mai implice. E ceva ce aminteste de pripeala Kominternului din perioada interbelica, cand se ,,coceau” asa-zisele revolutii socialiste in sud-estul Europei. Pare suspecta starea de lucruri in care majoritatea organismelor europene sunt reprezentate la Chisinau, preponderent, de functionari de nationalitate rusa, maghiara sau evreiasca, vorbitori de limba rusa care, in anumite situatii, nici nu-si ascund atitudinea neprietenoasa fata de Romania, ca sa nu mai vorbim ca au o atitudine pronuntat dusmanoasa fata de romanism. Acesti functionari conlucreaza foarte bine cu sfetnici si alti demnitari de-ai lui Voronin care, lucru stiut bine la noi, sunt nepotii celor care, la 28 iunie 1940, i-au intampinat cu flori pe ocupantii sovietici, insultand si agresand ostasii romani in tragica lor retragere.

PE 23 AUGUST 1939, UN PACT NEGHIOB A FOST SEMNAT CARE NEAMUL NI L-A MUTILAT…

Astăzi, 23 august, s-au împlinit 81 de ani de la semnarea Pactului de neagresiune, Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin, încheiat între Uniunea Sovietică bolșevizată și Germania nazistă. Aceste două forțe negre ale Europei de la acea vreme, de culoare … brună și roșie, au divizat Europa în sferele lor de influență, ca peste o săptămână tot ele să declanșeze cel de Al Doilea Război Mondial, care s-a încheiat abia peste șase ani, făcând zeci de milioane de jertfe…Acest Pact a fost condamnat de întreaga lume progresistă, fiind condamnat și de către Primul nostru Parlament la o Conferință Internațională foarte importantă, care a avut loc pe 26-28 iunie 1991.Ce-i drept nu chiar toți organizatorii conferinței și participanții la ea au venit cu sufletul curat, unii având cu totul alte scopuri decât cele anunțate… Iar unul din aceștia care n-a scris în viața sa o pagină de monografie, a plecat de la conferință cu o desaga plină-ochi, în care au încăput toate comunicările și documentele prezentate la conferință, care trebuiau să devină o CULEGERE DE COMUNICĂRI ale participanților la conferință, dar care s-au transformat mai apoi în două cărți (vezi imaginea anexată) care i-au permis hoțului să devină membru de onoare al Academiei Române și director al Institutului Cultural Român care poartă numele Marelui Eminescu…Vă prezint mai întâi de toate un fragment din Investigația mea jurnalistică de atunci și publicată mai bine de trei ani în urmă. Despre conferința din iunie 1991 va urma un text informativ și instructiv dar …RĂBDARE până mâine!!! * * * „În luna iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, unul dintre organizatori era însuși V.Matei. După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente” ( Chișinău, Editura Universitas, 1991). V.M. semnase pentru această carte o prefață de două pagini, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când V.M. și-a înaintat candidatura la titlul de membru de onoare al Academiei Române a uitat să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul „Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)”, la editura ploieșteană LIBERTAS, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii. În plus, volumul include și Declarația de Independență a R. Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: „Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române”, astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M. Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din R. Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală acest furt intelectual (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).E de menționat, de asemenea, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință comunicările lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum. Nici azi volumul promis nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors autorilor. Am așteptat și eu să apară acest volum ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină. Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator” de pe Bâc își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni” (Va urma).

http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/

UCRAINA INDEPENDENTĂ ȘI DREPTURILE BĂȘTINAȘILOR ROMÂNI DIN UCRAINA, CARE-S LA EI ACASĂ…

V

Public

Astăzi, 24 august, ucrainenii au sărbătorit Ziua Independenței, cea de-a 29-a aniversare de la proclamarea ei. Constituția acestui stat garantează toate drepturile minorităților naționale de pe teritoriul ei, inclusiv dreptul minorității românești la învățământul în limba română… Numai că autoritățile ucrainene nu vor să revină la lectura Constituției lor pentru că-i doare capul de ea și de drepturile pe care le au minoritarii conform Legii lor supreme.Din aceste motive ei deja au pierdut o bună parte din teritoriul lor în favoarea fraților mai mari de la răsărit…Rada lor supremă era gata să voteze Declarația de independență pe data de 23 august 1991. Numai că ar fi fost prea din cale afară coincidența următoare: În acea zi se împlineau 52 de ani de la semnarea Pactului criminal de împărțire a sferelor de influiență între Germania nazistă și Uninea Sovietică bolșevizată, semnat de Ribbentrop și Molotov, Hitler și Stalin, conform căruia teritoriul Republicii sovietice Ucrainene, a crescut considerabil pe seama raptului efectuat de către sovietici al teritoriului României, Ceho-Slovaciei, Ungariei, Poloniei…Bănuiesc eu că anume acest Pact neghiob nu le dă voie să doarmă liniștiți conducătorii și naționaliștii ucraineni, temându-se de viitorul lor. Această teamă le dictează tot mai insitent să grăbească procesul de deznaționalizare a minorității românești prin închiderea grădinițelor și a școlilor lor naționale. Din aceste considerente românii doar în vis mai pot vedea libertatea națională pe care au avut-o pe vremea sovietelor, când își învățau copiii la școli și chiar la o facultate de filologie română la Universitatea din Cernăuți…Dacă măcar Statul Român și- ar apăra conaționalii din Ucraina de deznaționalizarea cumplită, cum o fac, bunăoară, ungurii din Transcarpatia… Și atunci de ce să ne mire comportamentul ucrainenilor față de frații noștri, români din Ucraina?…