5 noiembrie 2020: 140 de ani de la nașterea marelui scriitor român, Mihail Sadoveanu…
(Vasile ȘOIMARU: În loc de prefață la monografia Neamul Șoimăreștilor: 500 de ani de istorie, Ch.-2003. Autori: istoricul Alexandru Furtună și economistul Vasile Șoimaru).
Gîndurile despre subiectul cărţii de faţă au început
să-mi dea tîrcoale, în fond, acum 40 de ani, după prima lectură a primei ediţii
de la Chişinău a romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Şoimăreştilor, editat în
anul 1958, în română, dar cu litere ruseşti, după versiunea tipărită în 1953 la
Bucureşti.
Împrumutasem cartea de la un tiz de-al meu, Vasile (al
lui Constantin) Şoimaru, văr drept cu tica (aşa-l numeam noi pe tatăl nostru,
Alexei Şoimaru), pe care el o procurase, intrigat, de la o librărie din
Chişinău, unde se afla într-o delegaţie de serviciu, fiind intendentul
gospodăriei agricole colective din Cornova mea natală.
Frumoasa ediţie a romanului, coperta, supracoperta,
ilustraţiile cu d’artagnanicul chip al lui Tudor Şoimaru şi cel al
fermecătoarei Magda a lui Stroie Orheianul, lectura captivantă a romanului,
chiar dacă eram elev doar prin clasa a V-a sau a VI-a, mi-au marcat viaţa.
Şoimăreştii din Cornova considerau că romanul lui
Sadoveanu este despre ei, despre străbunii lor, deoarece Cornova, pînă la 1944,
se afla în judeţul Orhei şi era situată pe rîul Cula, afluent al Răutului, –
exact ca în romanul marelui prozator.
În anul 1975, cînd a fost publicată Catagrafia din
Moldova din anii 1772–1773 şi 1774, în cele două volume excepţionale, îngrijite
de istoricul patriot P. Dmitriev-Dimitriu (Moldova în epoca feudalismului, vol.
VII, partea 1 şi 2), am descoperit că pe la finele sec. XVIII la Cornova trăiau
doi mazili pe nume Şoimaru – Tudor şi Ion. În acel an, 1975, mi-a sporit
încrederea că romanul lui Sadoveanu se referea la neamul meu. Şapte ani mai
tîrziu, în toamna lui 1982, aflîndu-mă la Bucureşti, la o stagiere/ documentare
la Academia de Studii Economice, la prima întîlnire din viaţă cu vărul meu
Gheorghe Şoimaru (profesor de fizică şi matematică la Liceul de comerţ,
refugiat împreună cu familia peste Prut, în 1944) şi fiul grefierului Vasile
Şoimaru, fratele lui taică-meu, acest văr al meu mi-a vorbit despre o
întrevedere de suflet, după refugiu, a tatălui său cu Mihail Sadoveanu. Între
altele, maestrul i-a mărturisit că şi el se trage din neamul Şoimăreştilor, pe
linia mamei sale Profira Ursachi, născută la Verşeni, pe malul stîng al rîului
Moldova. De altfel, tocmai cu această informaţie Mihail Sadoveanu şi-a încheiat
romanul: “Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de
acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în
liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor”.
Apoi, ani la rînd am tot încercat să găsesc măcar o
cît de mică informaţie despre documentele istorice folosite de M. Sadoveanu la
scrierea cărţii sale. (Nici chiar discuţia de mult mai tîrziu, din toamna
anului 2002, cu doamna Maia Mitru – văduva lui Constantin Mihail Mitru,
secretarul marelui prozator – în casa ei, de pe bd. Magheru din Bucureşti, nu
m-a lămurit cu nimic în această privinţă). Căutările mele continuau să rămînă
un vis nerealizat. Nu am găsit nici un rînd scris despre materialele ce au stat
la baza acestei proze istorice. Începusem chiar a bănui că nici nu există vreo
informaţie veridică la subiectul romanului şi că acţiunea lui este o pură
ficţiune, un rod al imaginaţiei scriitoriceşti, întreţesută cu fapte istorice
din “cronice bătrîne” etc. Însă informaţia vărului meu despre Sadoveanu şi
studierea mai multor cărţi de istorie a românilor m-au făcut să anticipez nişte
lucruri – “să mă căpătuiesc” cu un fecior pe care să-l botez Tudor Şoimaru.
Despre acest episod din viaţa mea am scris în cartea Căderea premierilor, din
care, cu scuzele de rigoare şi cu permisunea d-voastră, o să mă autocitez:
“În perioda septembrie 1982 – iunie 1983, mă aflăm la
o reciclare la Academia de Studii Economice din Bucureşti. De cum am ajuns la
Bucureşti, am făcut imediat toate formalităţile pentru a-mi invita, prin luna
martie, în ospeţie, soţia. Dar, la 3–4 decembrie 1982, avuse loc simpozionul
tradiţional al cadrelor didactice de la A.S.E., la care am prezentat şi eu o
comunicare ştiinţifică pe tema prognozării productivităţii muncii, însă mult
mai interesantă a fost comunicarea (azi, regretatului) prof. Iancu
Scutaşu-Comăneanu, pe tema “Aplicarea bioritmurilor în cercetarea forţei de
muncă”.
Una dintre descoperirile pe care ni le relatase prof.
I. Scutaşu-Comăneanu a fost “aplicarea bioritmurilor în găsirea momentului
oportun…” pentru conceperea băieţilor sau a fetiţelor… Mie, deoarece aveam
deja o fetiţă, Mihaela, mi se făcuse dor de un băieţel, mai ales că ştiam deja,
după lectura cărţilor celor doi Giurescu, cum să-l numesc… Am telefonat
urgent acasă, la Chişinău, pentru a interveni în schimbarea zilei de sosire a
soţiei – pentru începutul lunii mai, aşa cum prevedea teoria lui Scutaşu. Nu a
fost simplu de făcut această schimbare, dar cu ajutorul prietenului meu Valeriu
Muravschi şi al vărului său Boris Muravschi (pe atunci responsabil la OVIR –
Secţia vize şi paşapoarte), am rezolvat problema şi la 10 mai 1983 soseşte
soţia la Bucureşti. Iar exact peste 9 luni fără o zi, la 9 februarie 1984,
apare pe lume Tudor Şoimaru, strănepotul altui Tudor Şoimaru, născut la Cornova
în 1738…”
Mai tîrziu am precizat că străbunicul Tudor Şoimaru nu
s-a născut la Cornova, ci la Purceleşti (azi Stolniceni-Prăjescu), pe malul
drept al Siretului, iar la Cornova a venit împreună cu fratele său Ion, prin
1770–1774, la pămînturile străbunicului său.
În vara anului 1985, stăteam pe prispa casei
părinteşti de la Cornova, unde îmi petreceam concediul redactînd cea de-a doua
mea carte de specialitate. În preajmă se aflau mereu fiul meu Tudorel, care
împlinise un an şi jumătate, şi taică-meu, care trecuse de 80 de ani şi aproape
că-şi pierduse vederea. Bunicul îi cioplise ultimului său nepoţel un buzdugan,
vorba lui tata, “ca al lui Tudor Şoimaru”, şi “discutau” întruna, ca între
bărbaţi, despre faptele eroice ale răzeşului sadovenian Şoimaru… Văzîndu-l
atît de slăbit, l-am rugat pe tata să-mi povestească ce mai ţine minte despre
strămoşii noştri. În acea vară am aflat pentru prima dată mai multe lucruri
interesante despre bunicii mei din partea tatălui – Gheorghe Şoimaru şi Anica
Roşca, născută la Beşeni (azi Codru), peste Cula, precum şi din partea mamei –
Vasile Roşca, poreclit ”Cucioianu”, căci avea rădăcini la Cucioaia, tot de
peste Cula, şi Pelaghia lui Gheorghe Nădejde, despre bunciul lui tica – Vasile,
şi străbunicul lui – Tinică (Constantin)… Totul mi se părea extrem de
interesant, căci nu cunoscusem pe nimeni dintre ei, deoarece toţi muriseră
înainte de a mă naşte.
Atunci am schiţat primul arbore genealogic al
Şoimăreştilor, dar, cum s-a dovedit mai tîrziu, cea mai importantă infomaţie pe
care mi-a dat-o taică-meu a fost decisivă: “…Apoi, măi băiete, famelia
noastră, înainte vreme, era alta – Năvăpăstru. Un răsstrăbunic de-al nostru, cu
sute de ani în urmă, s-a dus cu o jalbă la domnitor, s-a dus Năvăpăstru şi s-a
întors acasă Şoimaru…”. La întrebarea mea, de ce şi cum s-a întîmplat
aceasta, el mi-a răspuns: “Era toamna tîrziu şi răsstrăbunicul, în drum spre
domnie, a găsit într-o margine de pădure, doi pui de şoim degeraţi, care nu mai
puteau zbura, da’ înainte îi aştepta o iarnă cumplită… El i-a ridicat de jos
şi i-a pus în sîn să-i încălzească. Cînd a ajuns în faţa domnitorului, puişorii
de şoim îşi reveniseră şi au început să se mişte acolo, în sîn. Astfel au fost
salvaţi de la moarte sigură. La întrebarea domnitorului: “Ce se aude şi ce se
mişcă la tine acolo, în sîn?”, răsstrăbunicul a scos din sîn cei doi şoimişori
şi i-a arătat lui vodă. Domnitorul, fiind un mare iubitor al vînatului cu şoimi,
a preţuit foarte mult fapta Năvăpăstrului, i-a rezolvat “problema conţinută în
jalbă” şi totodată i-a poruncit: “De acu’ înainte tu şi urmaşii tăi vă veţi
numi Şoimaru!”
Prin februarie-martie 2000, în timp ce se muncea
intens la monografia Cornova, dr. Alexandru Furtună, deşi lucra la un alt
capitol din monografie, mi-a adus în biroul meu din clădirea parlamentului o
veste îmbucurătoare, echivalentă cu o descoperire – un studiu-manuscris de 16
pagini, ce consta din trei compartimente, intitulate după cum urmează: 1)
Denumiri de localităţi ce provin de la termenul “şoimar”, precum sînt
Şoimăreşti, judeţul Neamţ; moşia Şoimăreşti, lîngă satul Forăşti, judeţul Iaşi;
şi Şoimari, judeţul Prahova. 2) Originea şi răspîndirea numelui de familie
Şoimaru. 3) Şoimăritul.
Compartimentul 2 al studiului, Alexandru Furtună l-a
elaborat după ce revizuise minuţios toate 1136 de pagini din cele volume ale
lui P. Dmitriev-Dimitriu din seria Moldova în epoca feudalismului.
Mi-am amintit că badea meu, Gheorghe Şoimaru, căruia îi procurasem în 1975
cartea respectivă, a observat răspîndirea numelui Şoimaru şi în alte sate din
Moldova (pe atunci mie nu-mi venea să cred că unii din ei fac parte din neamul
nostru). Al. Furtună mi-a pus la dispoziţie întreaga listă a acestor localităţi:
Cornova, ţinutul Orhei-Lăpuşna, Brînzeni (Hotin), Costeşti (Roman), Purceleşti
(Suceava), Nereju (Putna), Dragomireşti (Neamţ), Cucuieţi (Bacău). Deja ne
aprinsesem la ideea de a vizita toate aceste sate, în speranţa de a găsi pe
cineva din urmaşii Şoimăreştilor din sec. XVIII: dacă satul Cornova mişună de
Şoimăreşti, de ce nu i-am putea întîlni şi în alte locuri?
Cuplul de istorici Ion şi Tatiana Varta, autorii
capitolului ”Neamuri de nobili, mazili şi preoţi din Cornova”, din monografia
satului meu natal, analizînd şi ei informaţia despre unele sate în care locuiau
Şoimăreşti, au reuşit să tragă o concluzie deosebit de utilă pentru evoluarea
în timp a cercetărilor noastre: Ion Şoimaru a fost atestat în anii 1772–1773
doar la Purceleşti, iar în 1774 – concomitent în două sate, Cornova şi
Purceleşti. “Nu-i exclus ca el să fi devenit proprietar la Cornova tocmai în
acest interval de timp de un an, un an şi jumătate…”, consemnează I. şi T.
Varta. Şi mai departe: “Toader (Şoimaru – n.n.), aşa precum menţionasem ceva
mai sus, a fost atestat de ambele recensămînturi doar la Cornova. Nu-i exclus
ca el să se fi stabilit pe aceste meleaguri în ajunul primului recensămînt, în
urma procurării unei părţi a moşiei Cornova, a unei moşteniri sau poate că
fusese răsplătit de către domnitor – pentru servicii deosebite aduse ţării – cu
o parte din moşia Cornova”. (Aşa s-a şi întîmplat, numai că răsplătit a fost nu
Tudor, ci străbunicul său Savin).
În luna august 2000 am şi purces la drum în căutarea
satelor cu denumirea Şoimăreşti sau a celor în care cu mai bine de 200 de ani
în urmă trăiau Şoimăreştii. La 23 august, după ce ziaristul Vlad Pohilă a
acceptat să mă însoţească în acest drum lung, fapt care m-a bucurat, căci Vlad,
priceput cum este în mai toate domeniile, putea vorbi ore în şir pe diverse
teme; în aşa fel nu mă fura somnul şi era micşorat pericolul unei călătorii
lungi şi accelerate. Ce-i drept, Vlad mi-a pus o condiţie: mai întîi să mergem
în Ardeal, la prietenii săi din Făgăraş, Doina şi Traian Greavu, pe care nu-i
văzuse de 25 de ani, de pe cînd aceştia îi fuseseră turişti, într-o excursie în
Rusia şi Letonia, el lucrînd pe atunci interpret la Biroul de turism pentru
tineret “Sputnik”. Nu am stat nici o clipă pe gînduri, deoarece de mult doream
să vizitez satul ardelean Drăguş de lîngă Făgăraş, cercetat de către echipa
monografică a lui Dimitrie Gusti în vara anului 1929, aceasta fiind un fel de
“repetiţie generală” pentru efectuarea cercetărilor în Cornova mea natală, în
vara anului 1931.
Deşi la Făgăraş, Drăguş şi Sîmbăta (cu fantastica
mănăstire în stil brîncovenesc, refăcută de ierarhul de origine basarabeană
Antonie Plămădeală), pe unde ne-a însoţit Doina Greavu, ospitalitatea a depăşit
orice aşteptări, nu am încălzit prea mult locul. Ne aşteptau Şoimăreştii
nemţeni, pe care nu-i găseam pe nici cel mai amănunţit atlas rutier românesc.
S-a întîmplat să ne fie de ajutor din nou dna Doina Greavu, care fusese cu vreo
30 de ani în urmă în satul respectiv, ca să-şi viziteze o colegă de facultate,
repartizată în acea fundătură şoimărească, spre care nu exista nici un drum
pietruit de la cel mai apropiat oraş, Tîrgu-Neamţ.
Spre seara lui 25 august am ajuns în satul Şoimăreşti,
trecînd şi prin Piatra-Neamţ, oraş înfrăţit cu Orheiul basarabean, baştină a
neamului Şoimăreştilor, conform romanului omonim al lui M. Sadoveanu. Nu
bănuiam că în Piatra-Neamţ locuiesc mai mulţi Şoimăreşti, originari din
Verşenii Profirei Ursachi, mama autorului Neamului Şoimăreştilor. La Şoimăreşti
nu am găsit decît un Şoimar, moş Vasile Şoimaru (Şoimărescu), fie-i ţărîna
uşoară, căci a plecat în lumea celor drepţi în primăvara anului 2002. Mare a
fost uimirea acelui simpatic şi cuminte om să vadă aievea pe un alt Vasile
Şoimaru, venit din Basarabia, “de sub ruşi”. De fapt, Şoimaru (Şoimărescu) era
porecla sa, pe care o moştenise din moşi-strămoşi, numele lui adevărat fiind
Vasile Onu. Familia sa era, totuşi, convinsă că se trage din Şoimăreşti, numai
că un străbunic de-al lor, neavînd băieţi, şi-a pierdut numele istoric; cu
toate acestea, satul îi numea în continuare Şoimaru-Şoimărescu.
Despre istoria acestui sat şi despre denumirea lui,
provenită de la dresorii de şoimi şi vînatul cu şoimi, despre şoimăritul de la
curtea domnească ne-au povestit cu pasiune în casa profesorilor şcolii din
localitate Vasile şi Agripina (Coca) Preutu, ce locuiau în casa primului dascăl
al satului, Vasile Drăguşanu, adevărat erou român, patriot al Şoimăreştilor,
care a lăsat urme adînci, de neuitat, în memoria consătenilor săi.
Alt sat din lista lui Al. Furtună era Purceleştii, din
apropierea Paşcanilor – baştina lui Mihail Sadoveanu, sat de unde plecase la
Cornova, în a doua jumătate a sec. XVIII, străbunicul meu Tudor Şoimaru şi
fratele său Ion. Dar… nici urmă de sat cu asemenea nume! Vasile Olaru din satul
Stolniceni-Prăjescu, fost director de şcoală, ne-a arătat rămăşiţele fostului
sat Purceleşti, la marginea satului Stolniceni-Prăjescu, în drum spre
localitatea Miroslăveşti. Din Purceleştii de odinioară a mai rămas doar o
frumoasă biserică de lemn, de pe la 1800, şi o casă în preajmă… Vroiam să
cred că anume de aici, din această casă, a plecat la Cornova, cu 230–240 de ani
în urmă, străbunicul meu Tudor Şoimaru, trecînd, se prea poate, prin tîrgul
Paşcanilor, pe lîngă locul şi casa unde, peste 100 de ani şi mai bine, avea să
se nască cel care l-a plăsmuit pe Tudor Şoimaru – eroul central al pînzei în
proză Neamul Şoimăreştilor…
În Stolniceni-Prăjescu nu am găsit nici un urmaş de-al
Şoimăreştilor de cîndva – plecaseră cu toţii şi astfel dispăruse şi satul lor.
În schimb, ex-directorul de şcoală şi actualul meu prieten Vasile Olaru ne-a
furnizat o informaţie importantă pentru căutările noastre. Peste deal, în
comuna Miroslăveşti, în satul Verşeni, posibil, mai trăia un Şoimar, fost
preşedinte de C.A.P. (colhoz românesc), pe care îl cunoscuse cu mulţi ani în
urmă şi bănuia că acesta deţine informaţii despre neamul Şoimăreştilor. Aşa a
şi fost!… Însă ceva mai tîrziu, căci atunci n-a fost posibil să ne întoarcem
din drumul spre Brînzeni-Hotin (azi judeţul Edineţ) şi Chişinău, unde trebuia
să particip la festivităţile consacrate Zilei Independenţei, la 27 august, şi
Zilei Limbii Române, la 31 august.
La Iaşi
am trecut pe la Casa memorială “Mihail Sadoveanu” din Copou, am vizitat
o serie de monumente şi sălile cu exponate. Mai văzusem acest muzeu, la
sfîrşitul lunii aprilie 1983, dar nici atunci, şi nici acum, nu am putut vedea
un exponat foarte dorit: prima ediţie în volum a romanului Neamul
Şoimăreştilor, din anul 1915. Am în biblioteca personală aproape toate
versiunile editoriale ale acestei lucrări (inclusiv o traducere tipărită la
Moscova), dar prima ediţie nu am văzut-o nici măcar la muzeu…
Urmînd traseul excursiei pe “ruta şoimărească”, am
ajuns la Brînzeni-Edineţ, unde la 1774 trăiau doi Şoimari: Constantin şi
Vasile. Şi aici am rămas plăcut surpinşi: în sat trăiesc mai multe familii cu
numele Şoimaru, dar primul pe care l-am întîlnit a fost… desigur, Vasile
Şoimaru – ca şi mine, ca şi cel de la Şoimăreşti, ca şi cel din 1774, din
Brînzeni. Ba mai mult: era Vasile al lui Vasile, nepotul lui Ion Şoimaru. Şi
vecinul de peste drum tot Vasile Şoimaru era, şi primarul satului era Şoimaru,
dna Tatiana – soţia lui Anatol al lui Vasile Şoimaru, iar vecinul lor era Tudor
Şoimaru… Într-un cuvînt, satul Brînzeni e împînzit de Şoimăreşti! Rezultă că
în 230 de ani s-au înmulţit de vreo zece ori.
În drum spre Chişinău, am trecut prin micul şi tînărul
sat Codrul Nou, întemeiat în 1923–1924 pe moşia satului Sărăteni. Această
localitate se mai numea la început Sat Nou şi Cornova Nouă, deoarece dintre cei
24 de ţărani împroprietăriţi de Guvernul României Mari, majoritatea, sau chiar
toţi, erau din Cornova, inclusiv două familii Şoimăreşti: cea a lui Petru şi
cea a lui Tudor Şoimaru. Nici aici nu am găsit vreun Şoimar, în schimb am aflat
că Şoimarii mei, împroprietăriţi atunci, “au şmecherit” Statul Român: după ce
au luat fiecare cîte şase hectare de ciornoziom, le-au vîndut convenabil şi au
revenit la baştină cu buzunarele pline de bani, pentru a-şi întări gospodăriile
începute mai devreme la Cornova.
La 27 august am ajuns la Chişinău obosiţi, dar pe
deplin satisfăcuţi de prima excursie prin doar cîteva localităţi “şoimăreşti”:
în cinci zile am parcurs 1000 de kilometri şi am vizitat vreo 10 localităţi.
Înainte, pînă în noiembrie 2002, ne mai aşteptau 9 mii de kilometri şi mai
multe zeci de sate legate de istoria neamului Şoimăreştilor. Iată doar cîteva
momente semnificative din lungile călătorii pe care le-am întreprins.
La 9.9.2000, împreună cu dr. Alexandru Furtună, am
revenit pe o noapte la Stolniceni-Prăjescu, la prietenii Vasile şi Natalia
Olaru, ca de acolo să trecem dealul la Miroslăveşti, de unde, după ce am luat
masa la Hanul Ancuţei lui Sadoveanu, să coborîm în vale la Verşeni. Aici ne
aştepta o fantastică întîlnire cu inimosul, legendarul ex-preşedinte de C.A.P.
Alecu Şoimaru. După ore îndelungi de discuţie, ne-am simţit descendenţi ai
aceluiaşi neam, al Şoimăreştilor, atîta doar că nu puteam demonstra această
legătură. Îmi cunoşteam deja din documente linia genealogică: Vasile – Alexei
–
Gheorghe – iarăşi Vasile –
Constantin – Lupu – Tudor – Gheorghe – Ion ş.a.m.d., dar badea Alecu, cu
oarecare nesiguranţă, îşi cunoştea o genealogie transmisă prin viu grai, din
străbuni: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile… şi atît.
Astfel, eu cunoşteam bine, documentat, 9 generaţii de Şoimăreşti, el –
doar 6, şi printre ele încă nu găsisem puncte de tangenţă. În schimb, am aflat
o mulţime de amănunte despre răzeşii Şoimăreşti din Verşeni, care erau chiar
mai mulţi decît la Cornova şi Brînzeni; despre Ursăcheşti, rudele dinspre mamă
ale lui Mihail Sadoveanu
–
Profira Ursachi din Verşeni, rude
ce adeseori se îngemănau cu Şoimăreştii; despre aventurile vînătoreşti, prin
codrii de la Boureni, Soci, Miroslăveşti, Cihoreni şi chiar nişte istorii
amoroase, întîmplate cu maestrul pe cînd, plin de vigoare tinerească, scria
Neamul Şoimăreştilor, atribuind unele fapte din această palpitantă love story
personajului său iubit Tudor Şoimaru. Au fost invocate, fireşte, şi petrecerile
copioase
–
şi în bucate, şi în muzică
lăutărească, şi în comeseni – de la Hanul Ancuţei din preajmă. La toate era
prezent şi cel mai bun prieten, din părţile locului, al maestrului – Tudor
Şoimaru, primarul liberal al comunei Ciohoreni, Verşeni, al cărui nume, chip şi
fire i-au servit ca sursă de inspiraţie marelui nostru clasic pentru scrierea
acestui roman istoric, aruncîndu-l pe bietul Tudor Şoimaru cu exact 300 de ani
mai în urmă, pe timpul domniei lui Ştefan Tomşa…
Abia peste un an, la 1 septembrie 2001, la ora 24.00,
cînd am revenit la Verşeni cu altă ocazie, uncheşul Alecu Şoimaru avea stabilit
pe deplin arborele său genealogic – şi tot din memorie, cea
colectiv-şoimărească: Alecu – Constantin – Ion – Manole – Gheorghe – Vasile
şi… Iordache (!!!)… Aici, nu am putut rezista: şi de uimire, şi de bucurie
că ne-am găsit, în fine, de neamuri, că ne tragem din aceeaşi viţă şoimărească,
am scos un chiot de s-a răsunat toată valea Moldovei, pînă la Războieni şi
Valea Albă, pînă la poale de Carpaţi!… Din documente istorice ştiam că
răsstrăbunicul meu Ion a avut patru băieţei ca patru stejărei: Iordache,
Gheorghe, Constantin şi Grigore, care, mai tîrziu, au deţinut toţi funcţii
boiereşti la curtea domnească. Iar cu trecerea timpului, fiind maziliţi, s-au
aşezat cu traiul pe la satele şi moşiile lor de baştină sau/şi la cele pe care
le primiseră ca răsplată pentru slujbă exemplară la curte şi credinţă faţă de
domnitor.
Aşadar, străbunicul meu Gheorghe, era frate cu
străbunicul lui Alecu Şoimaru – Iordache, iar Ion Şoimaru, tatăl lui Gheorghe
şi Iordache, era răsstrăbunicul nostru comun; uncheşul Alecu Şoimaru era văr de
gradul 7 cu tatăl meu, Alexei (alias Alecu!) Şoimaru; eu şi fratele meu, badea
Gheorghe, sîntem veri de gradul 8 cu fiul lui Alecu
– Gelu, şi cu fiul lui Ion (fratele lui Alecu) – Mitrică Şoimaru; fiul
meu Tudor este văr de gradul 9 cu Tudor, fotbalistul de la Ceahlău
Piatra-Neamţ, fiul lui Mitrică… După aproape 250 de ani de despărţire a celor
doi fraţi, Iordache şi Gheorghe, iată că se întîmplă atîtea coincidenţe-minuni,
de nu-ţi vine să crezi, deşi sînt atît de adevărate.
Iordache Şoimaru, străbunicul Şoimăreştilor din
Verşeni, a fost unul din cei 93 de membri ai Adunării Ţării Moldovei care, la 1
iunie 1749, au semnat Actul de desfiinţare a veciniei (şerbiei), alături de
cele mai înalte feţe bisericeşti ale ţării (în frunte cu Nichifor, Mitropolitul
Moldovei), de boieri de vază ai timpului, precum au fost: Ioniţă Canta vel
logofăt, Sturza logofăt, Costache vel vornic, Iordache Balş vornic, Iordache
Cantacuzino vel clucer, Constantin Kogălniceanu vel clucer, Costaşco Bran ş.a.
Peste 200 de ani fără o lună de la acel act istoric de
neîntrecută importanţă, în 1949, se va naşte un strănepot de frate al lui
Iordache, (adică subsemnatul), care, la 25 decembrie 1991, va vota în
Parlamentul Republicii Moldova alt Act de dezrobire a ţăranilor basarabeni
băgaţi în “gulag”-ul colhoznic al lui Stalin în chiar anul său de naştere, Act
ce poartă numele de Cod Funciar, care a permis ca, după mai bine de 40 de ani
de robie colhoznică, să-i împroprietărească pe ţăranii dornici de a-şi lucra
propriul pămînt, astfel contribuind la restabilirea, fie chiar şi cu mare greu,
a mentalităţii de proprietar şi gospodar la ţăranii noştri.
Nici numele boierului Costaşco Bran nu m-a lăsat
indiferent, “bănuindu-l” de legături de rudenie cu un alt mare român – Paul
Bran, bucureşteanul invitat la Chişinău, în toamna aceluiaşi an, 1991, pentru a
ctitori prima instituţie de învăţămînt economic universitar, Academia de Studii
Economice (A.S.E.M.), alături de care am avut onoarea şi chiar norocul să
particip la edificarea instituţiei date, în calitate de vicerector, pînă am
fost izgoniţi de către conducerea agrariano-comunistă a R. Moldova, în vara anului
1994.
Despre Tudor Şoimaru, ex-primarul liberal şi
prototipul lui Tudor Şoimaru din romanul lui Mihail Sadoveanu, am aflat şi alte
amănunte. Rămînînd orfan de mic copil (tatăl său se numea şi el Iordache
Şoimaru), el a fost înfiat de către consăteanul Constantin Pînzaru (poreclit
Constantin Antonoaie), acesta schimbîndu-i numele de familie în Pînzaru.
Satul îi ştia numele şi de aceea oricum îi spunea
Şoimaru, mai ales după ce, el devenind primar în sat, apăruse şi capodopera lui
Sadoveanu. Însă Tudor a avut două fete şi nepoţii săi nu mai puteau purta nici
măcar numele Pînzaru, nemaivorbind de Şoimaru. În prezent, la Verşeni trăieşte
un nepot – de 85 de ani – al lui Tudor Şoimaru, Traian Zaharia (căsătorit cu
Teodora Cojocaru), fiul lui Gheorghe Zaharia şi al Aglaiei Pînzaru-Şoimaru
(fiica lui Tudor), care are şase copii, mulţi nepoţi şi strănepoţi… Tudor
Şoimaru a trăit 81 de ani (1879–1960) şi a fost înmormîntat la Paşcani, unde a
vieţuit ultimii 24 de ani cu a doua soţie. Prietenul său Mihail Sadoveanu a
decedat în anul următor (1961).
Printre altele, şi capodopera sadoveniană Baltagul tot
la Verşeni s-a născut, personajele din acest roman avînd de asemenea
prototipuri verşenene.
Un alt detaliu semnificativ din satul Verşeni este
următorul. Deşi Mihail Sadoveanu a proslăvit Verşenii cu întreaga sa operă, dar
şi cu prietenia cu primarul Tudor Şoimaru şi cu neamurile din partea mamei,
totuşi marele scriitor – ca să vedeţi numai! – nu prea era agreat de săteni,
deoarece, după cum motivează verşenenii, “nu a făcut aici vreo şcoală, un cămin
cultural, vreun pod sau vreo punte peste rîul Moldova (o punte a construit,
totuşi, în anii ’60 ai sec. XX, uncheşul Alecu Şoimaru, “corectînd” scăparea
marelui prozator – n.n.), pentru că a fost bogat, cu mare influenţă la Palat,
dar indiferent şi zgîrcit în ceea ce priveşte nevoile satului de baştină al
mamei sale”.
Dîndu-le întrucîtva dreptate verşenenilor supăraţi,
înţelegem că există şi o explicaţie. Maestrul Sadoveanu nu umbla prin birouri,
pierzîndu-şi timpul ca să rupă fonduri speciale pentru Verşeni, în detrimentul
şansei de a scrie încă vreo capodoperă, care ar înveşnici satul, ba chiar
întreg neamul românesc. Ţin să fac această precizare, cu atît mai mult că exact
acelaşi lucru mi s-a întîmplat şi mie – deşi, evident, departe de mine gîndul
de a mă compara cu marele scriitor. Fiind deputat în două legislaturi ale
Parlamentului moldovean, nu le-am pavat cornovenilor mei drumul central din
sat. Cînd m-am dus în anul 1998 să-i îndemn pe consăteni să voteze lista
candidaţilor printre care mă număram şi eu, cornovenii mi-au reproşat faptul că
nu aş ţine la satul natal. Deşi, pînă la urmă, cei mai mulţi au votat lista pe
care figuram, eu totuşi nu mi-am irosit timpul şi energia pentru
redirecţionarea fondurilor bugetare, ci am adunat suficiente mijloace băneşti –
sponsorizări de la prieteni şi alţi oameni de bună credinţă –, am format o
echipă de specialişti şi la 21 noiembrie 2000 am prezentat consătenilor
o monografie, de peste 700 de pagini, a Cornovei, lăsînd generaţiilor
viitoare portretul comunei de-a lungul cîtorva secole, lucrare ce va rezista în
timp incomparabil mai mult decît asfaltul ce se face praf în doar cîţiva ani.
La lansarea cărţii, cornovenii mi-au iertat “păcatul”, chit că nu m-au mai
votat la următoarele alegeri parlamentare, din 25 februarie 2001!…
* * *
Era prin 1999–2000 cînd, lucrînd cu grupul de autori
la monografia Cornova, am observat în cîteva documente de prin sec. XVIII–XIX o
informaţie despre moşia de la Sfinteni şi Valea lui Vlad a lui Savin
Nevrupescul “ce au fost vornic mare” (30 octombrie 1797) şi o alta despre
“vatra de iaz Năvrăpac” şi “iazul Năvrăpăscului” din valea Ichelului (4
februarie 1811) ş.a., informaţii care totuşi nu mă făcuseră să tresar de
uimire… Abia în toamna anului 2000, cînd Alexandru Furtună dăduse de un
document publicat în D.R.H., unde era menţionat Savin Năvrăpescu Şoimaru şi mă
întrebă la telefon de-mi spune ceva acest nume, deodată mi-am reamintit de
legenda celor doi pui de şoim şi de “Năvăpăstru” lui taică-meu.
Deci, nu Navăpăstru, cum zicea tica, ci Năvrăpacul,
Nevrupescul sau Năvrăpăscul, adică un pic alt nume, modificat, schimonosit, în
evoluţia istorică a acestui neam. “Legenda celor doi pui de şoimi” se adeverise
pe deplin imediat după lansarea monografiei Cornova, în toamna anului 2000,
cînd, împreună cu Alexandru Frurtună, fără vreo pauză, începusem lucrul la
monografia neamului Şoimăreştilor. În ultima lună a mileniului II, dr. Al.
Furtună găseşte în vechea capitală a Moldovei, la Iaşi, în Arhivele Statului
primul document istoric original care face legătura dintre Năvăpăstru lui
taică-meu şi Şoimăreştii de astăzi, şi anume în “zapisul Ilinei, jupîneasa
răposatului Irimiei Vîncului, prin care dă cumnatului Savin Năvrăpăscul
Şoimariu din jumătate de sat din Voruntăreşti a patra parte cu tot venitul” (18
ianuarie 1656) şi “zapisul” prin care “Savin mare Şoimar şi alţii mărturisesc
pentru ocini din Muncelul de Sus (Suceava)…” (7 ianuarie 1657).
Mai departe, căutările noastre s-au simplificat mult:
Şoimăreştii de după 18 ianuarie 1656 se legau între ei prin documente
descoperite în arhive şi în volumele publicate în D.R.H., precum şi în
recensămintele efectuate în Moldova începînd cu anul 1772; la fel şi
Năvrăpeştii de pînă la 18 ianuarie 1656 se legau documentar în de ei. Momentul
criucial a fost “zapisul” din 18 ianuarie 1656, – o punte de legătură dintre
Năvrăpeşti şi Şoimăreşti. Astfel la cei 230 de ani cunoscuţi din istoria
Şoimăreştilor s-au adăugat pe dată mai bine de 200 de ani din istoria Năvrăpeştilor.
Prima menţiune documentară sigură a neamului
Năvrăpescu-Şoimaru vizează cel puţin două localităţi istorice ale Moldovei
medievale: Huşii şi Bourenii. În zapisul (ispisocul) din 8 iunie (1553–1561,
1564–1567, datat după anii de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu), tălmăcit de
Evloghie dascălul în 18 octombrie 1760 şi publicat în întregime în cartea de
faţă, se menţionează: “Facem înştiinţare precum au venit înainte noastră şi
înainte tuturor boerilor noştri, Naste, fata Agafiei, nepoata Sofii, strănepoata
lui Miroslav, de a ii bunăvoi, de nimi sîlită, nici asuprită şi au vîndut a ei
driaptă ocină şi moşii din dresă ce au avut moaşa lor Sofia dela strămoşul
domnii mele, bătrînul Ştefan V(oe)v(o)d, din a trie parti din giumătate satului
din Boureni, din giumătate a trie parte, aceia au vîndut-o slugii noastre, lui
Ioan Năvrăpăscul, isprav(ni)c de Huşi, drept patru suti nouâzăci zloţi (…).
Şi iarăşi dăm slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul, parte(a) lui Miron
păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş
sat (…)”.
Aşadar, din acest document – de fapt, cel mai
important din istoria Şoimăreştilor –, putem trage cel puţin trei concluzii
însemnate.
Primo. Ioan Năvrăpăscul este nominalizat ca fiind
ispravnicul de Huşi al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, deci cel mai de
încredere om al domnitorului în această localitate (dar foarte posibil şi din
întreg ţinutul, ispravnicul fiind primul funcţionar domnesc din Huşi, dregător
cu împuterniciri administrative şi judecătoreşti, care ducea la îndeplinire
poruncile domneşti; conducător al unui ţinut). Conform monografiei Istoria
Huşilor (1995), volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Ioan
Năvrăpăscul, ispravnic sub Alexandru Lăpuşneanu (la circa 1559–1567), a cumpărat
două sate cît a fost dregător de Huşi-Fălciu (p. 306).
Secundo. Cît priveşte localitatea Huşi, prima menţiune
documentară sigură datează din 17 decembrie anul 1487, din timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, cînd acest oraş a cunoscut o însemnată dezvoltare, ce a făcut
ca Huşii să intre în istorie. Marele Domn al Moldovei cunoştea mai de demult
locurile huşene, însoţindu-l pe tatăl său Bogdan, care, în septembrie 1450, a
zdrobit oastea polonă la Crasna din preajma Huşilor. Ştefan cel Mare îşi face
din Huşi o nouă reşedinţă domnească, localitatea dată fiind ca o cetate
naturală, datorită aşezării sale, de unde se supraveghea sudul ţării şi valea
Prutului. Aici, la Răsărit, erau mai multe curţi domneşti, pentru că de aici
venea pericolul cel mare. La Huşi îşi ridică Ştefan cel Mare curte domnească,
apoi, potrivit vechii tradiţii, ca stăpînul casei şi al moşiei să construiască
locaş de închinare pentru familia lui şi oamenii curţii, a înălţat şi o
biserică (azi catedrala episcopală Sf. Apostoli Petru şi Pavel) în curtea
castelului domnesc din Huşi, în anii 1494–1495… Peste 49 de ani de la moartea
lui Ştefan scaunul domnesc în Moldova
a fost preluat de către Alexandru Lăpuşneanu (1553–1561; 1564–1568). În prima
sa domnie Alexandru Lăpuşneanu a stat mai mult în Ţara de Jos. De la el a şi
rămas actul menţionat mai sus, prin care a întărit vînzarea făcută de Naste,
fata Agafiei, a unei părţi din satul Boureni – lui Năvrăpăscul, ispravnic de
Huşi, contra a 400 de zloţi.
Tertio. O istorie aparte e cea legată de renumitul sat
Boureni, unde, conform cronicilor vechi, “a început Ţara
Moldovei”. Iată ce scriu Constantin şi Dinu Giurescu în monunentala lor lucrare
(şi cartea mea de căpătîi din perioada stagierii la Bucureşti, în anii
1982–1983), Istoria românilor…, despre întemeierea Moldovei şi despre acest
sat: “Cronicile pun întemeierea în legătură cu o vînătoare. În 1359 ar fi ieşit
Dragoş vodă din Maramureş la vînat. Şi întîlnind un bour, l-a gonit cu cîinii
pînă pe malurile rîului Moldova,
unde l-a ucis sub o răchită. A făcut acolo Dragoş ospăţ cu boierii săi şi
plăcîndu-i ţara şi locurile “desfătate”, ia
hotărîrea să se aşeze aici. Şi aşa s-a întemeiat Moldova, Dragoş devenind primul ei
domn. În amintirea acelei vînători, a hotărît el ca pecetea noului stat să fie
un cap de bour; locul unde a căzut fiara s-a numit de atunci Boureni, iar apa,
pe malurile căreia s-a întîmplat această faptă a căpătat numele de Moldova,
după Molda, căţeaua cea iute care gonise fiara pînă aici şi murise apoi de
oboseală. Aceasta-i tradiţia, ea cuprinde un fond de adevăr: venirea lui Dragoş
din Maramureş. Că întemeierea s-a făcut însă în urma unei vînători, că numele
Moldovei s-ar trage din acela al legendarei Molda, precum şi explicarea pecetei
statului, acestea nu se pot dovedi. Ele sînt mai degrabă explicaţii mai tîrzii
ale unor fapte şi nume existente, au deci caracterul unor mituri etimologice”
(C. Giurescu, D. Giurescu. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă
astăzi. Bucureşti, 1972, Editura Albatros, p. 209).
Acest sat Boureni, azi în comuna Moţca, judeţul Iaşi,
a stat, după cum am mai menţionat, şi la temelia neamului Năvrăpescu-Şoimaru. Prin
zapisul de la 7 martie 1779, Tudor Şoimaru cu feciorii săi Lupul şi Gavril din
Cornova, ţinutul Orhei, dăruiesc lui Dumitraşcu Sturza, mare vornic, a treia
parte din jumătate de sat Boureni, ţinutul Suceava, cu trei locuri de casă,
baştină de la Gheorghe Năvrăpescu, fiul lui Lupul Năvrăpescu, nepotul lui Ion
Năvrăpescu. De cinci ori am vizitat acest sat în ultimii trei ani. Pînă la
urmă, cu ajutorul profesorului Gicu Droanţă, directorul şcolii din localitate,
am restabilit portretul imaginar, aproximativ, al istoricei aşezări cu
împrejurimile sale. O bună parte din acea “treime de jumătate de sat, cu trei
locuri de casă”, întărită de către domnitorul Alexandru Lăpuşneanu slugii sale
şi răsstrăbunicului meu, Ion Năvrăpescu, prin suretul de pe uric de la 8 iunie,
a fost dăruită mai tîrziu de către Sturzeşti mănăstirei Sihăstria. Aici a fost
înălţat schitul călugăresc “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, alături de
conacul boieresc al Sturzeştilor. Tot aici am surprins şi măreţia unui stejar,
“contemporan” cu fostul stăpîn al Bourenilor Ion Năvrăpescu, şi a unui arţar de
vreo 700 de ani pe moşia satului, la marginea şoselei naţionale Suceava – Roman
– Bucureşti, cu crengile tăiate, şi totuşi neînfrînt, deşi pregătit pentru
“execuţie” de către autorităţi pentru lărgirea acestei şosele, de parcă nu se
putea abate drumul pentru a cruţa un atît de falnic monument al naturii. Maşina
mea, chiar şi de-a lungul stînd, nu se vedea de după acest copac monumental.
Penultima dată vizitînd Bourenii, la 13 martie 2002, am găsit tulpina arţarului
încă în picioare, pentru ca la ultima – pe 26 aprilie 2002, s-o găsesc deja la
pămînt… Sincer vorbind, l-am deplîns ca pe o fiinţă apropiată sufletului şi
îndepărtată în timp… Am consumat un fotofilm pentru a păstra memoria acestui
măreţ martor al trăirilor fostului stăpîn al Bourenilor, Ion Năvrăpescu. A mai
rămas şi triumfă stejarul multisecular – ce-i drept, mai tînăr decît arţarul cu
vreo 200 de ani – dar martor şi el al vieţii şi faptelor fostului proprietar şi
ispravnic Ion Năvrăpescu.
Surpriza cea mare am avut-o însă puţin mai tîrziu,
cînd am dat de un material de senzaţie, în presa de la Bucureşti, din care am
aflat că pe pămînturile strămoşului meu Ion Năvrăpescu a trăit însăşi… fiica
lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle, Valeria Micle, şi ea poetă, şi
căsătorită a doua oară cu Mihai Sturza, moşier în Boureni. Despre acest posibil
fapt a scris cotidianul Evenimentul zilei, din 17 februarie 2001. Materialul
este pe cît de incitant, pe atît de incredibil, fapt ce se poate constata din
chiar primele sale rînduri, pe care le reproducem:
“Istoricii şi lingviştii ieşeni strîng dovezi pentru a
demonstra dacă Mihai Eminescu şi Veronica Micle au avut un copil nelegitim, o
fetiţă, Valeria, care a scris poezii şi s-a stins din viaţă la o vîrstă destul
de fragedă. Într-un sat uitat de lume, din inima Moldovei, o familie
perseverentă de profesori vrea să dezlege iţele acestei legende şi să scoată la
lumină, împreună cu specialiştii ieşeni, adevărul despre poeta Valeria Sturza. Inspectoratul
şcolar Iaşi,
după ce a studiat cu atenţie probele strînse în zeci de ani, a hotărît ca
şcoala din satul Boureni să poarte numele Valeriei Sturza”. Vorbă e că în satul
Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi, se pare că a trăit Valeria Sturza, cea
despre care se spune că este copilul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle şi a
văzut lumina zilei la mănăstirea Văratec, unde a decedat mama sa, Veronica
Micle.
Ce-i drept, am constatat cu un pic de regret că în
aceeaşi pagină de ziar, puţin mai jos, se publică un articol mai mic, intitulat
“Vatamaniuc şi Manolescu infirmă această teorie…”. Chiar dacă nu există
documente şi argumente sigure despre o posibilă fiică a Luceafărului
literaturii române, însuşi faptul că pe pămînturile străbinicului meu Ion Năvrăpescu,
pămînturi pe care nepoţii lui cornoveni le-au dăruit Sturzeştilor, a trăit o
fiică, poetă şi ea, a Veronicăi Micle – izvorul nesecat de inspiraţie a
Poetului, te face să te cutremuri de emoţie. Probabil de aceea nu am putut
pleca din Boureni pînă nu am fixat pe fotofilm şi videofilm toate nuanţele
figurative ale cavoului (deja fostului cavou, căci a fost distrus de către
comunişti!) Valeriei Micle-Sturza, ale schitului, ale bisericilor, toţi copacii
şi chiar arbuştii de pe fosta moşie a lui Ion Năvrăpescu (din sec. XVI), apoi a
lui Dumitraşcu Sturza (din sec. XVIII) şi a urmaşilor sturzeşti – pînă la
mijlocul sec. XX. Adevărul e că m-a impresionat informaţia din Evenimentul
zilei, nu însă şi felul cum este prezentat Bourenii: ”un sat uitat de lume…”.
Numai constatarea faptului că în acest istoric sat năvrăpeştean funcţionează o
şcoală cu profesori predispuşi la cercetare, apoi trei sfinte biserici: cea a
schitului, una de stil vechi şi alta de stil nou, resping afirmaţia făcută de
ziarul bucureştean că Bourenii ar fi “un sat uitat de lume”. Dacă mai adăugăm
acest amănunt: că aici, la Boureni, a pîlpîit, mai multe sute de ani, candela
unei frumoase biserici de lemn, o primă zidire a primului ziditor al Moldovei,
Dragoş vodă, comentariile devin cu totul de prisos…
Apoi un alt gînd m-a urmărit chiar de la prima lectură
a ispisocului lui Alexandru Lăpuşneanu. Cel legat de “partea lui Miron
păhărnicel din sat din Stănislăveşti, ce să va alege parte lui dintru acelaş
sat…”, parte dată ”slugii noastre, lui Ioan Năvrăpăscul”.
Din satul Stănislăveşti nu a mai rămas nici urmă, dar,
conform datelor furnizate de istoricii Vasile Chirică şi Marcel Tanasachi, în
lucrarea Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi (vol. 1, p. 243), acest sat,
care mai tîrziu s-a numit Ionăşeşti, se afla “probabil lîngă fostul sat
Năvrăpeşti”, adică între Bourenii şi Miroslăveştii de azi. Nu ştim deocamdată
de ce satul Stănislăveşti, după ce o parte din el trece în posesia lui Ion
(Năvrăpescu), devine Ionăşeşti, iar alături se afla deja satul Năvrăpeşti,
contopit mai apoi cu satul Miroslăveşti. Ultimul, conform recensămîntului din
1772, nici nu exista, cel puţin, nu era o asemenea denumire de localitate, în
schimb în Năvrăpeşti, “toată suma caselor alcătuia 40”. (Pentru comparaţie: la
Boureni erau 9 case, la Soci – 23, la Verşeni – 8, la Miteşti – 14 case). Nu am
mari îndoieli că Năvrăpeştii îşi trăgea denumirea de la străbunicii Năvrăpeşti,
cu atît mai mult cu cît acest sat a făcut parte din moşia lor o vreme, căruia
mai tîrziu, probabil, i-a fost “impus” un alt nume, provenit, credem noi, de la
“nepoţii lui Miroslav” (la 20 mai 1598, Ieremia Movilă întăreşte jumătate din
acest sat pe Moldova, cumpărată de la nepoţii acestui Miroslav). Tot aici, la
1535, a fost construită o biserică din lemn, care fascinează ochiul şi azi.
O altă perioadă de timp satul se numea
Miroslăveşti-Năvrăpeşti, dar jumătatea de sus a acestui mare sat, reşedinţă de
comună, poartă şi acum denumirea “Mahalaua Năvrăpeştilor”. Nu am putut găsi
vreun argument cît de cît convingător de ce Miroslav şi Miroslăveşti ar fi mai
aproape firii şi tradiţiei toponimice româneşti decît Năvrăpescu şi Năvrăpeşti.
O examinare mai
amănunţită a istoriei acestei aşezări româneşti din Moldova (în prezent, un
colectiv de autori în frunte cu directorul şcolii din localitate, prof. Ion
Pîrlea, lucrează la monografia satului natal) ar putea găsi mai multe argumente
pentru a pune problema revenirii la vechea denumire a satului, atît de aproape
sufletului meu de năvrăpeştean.
* * *
Deoarece Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar, era unicul fiu
al vornicului Gheorghe Năvrăpescu, nepotul vornicului Lupu Năvrăpescu şi
strănepotul lui Ion Năvrăpescu, ispravnicul de Huşi al lui Alexandru
Lăpuşneanu, credeam că toţi Năvrăpeştii s-au “transformat” în Şoimăreşti. Cu
atît mai mult cu cît nu am întîlnit un alt Năvrăpescu prin documentele istorice
de mai tîtrziu, în recensăminte, acte funciare etc. Dar să vezi minune! La data
de 20 septembrie 2002, navigînd pe Internet, am întîlnit acest nume atît de
drag mie, Năvrăpescu – era Valentin, profesor universitar la Universitatea
Tehnică din Bucureşti. A doua zi i-am şi trimis un mesaj cu întrebări despre
“densitatea” lor, a Năvrăpeştilor, la Bucureşti, despre istoria neamului lor,
localitatea de baştină ş.a. Pe 23 septembrie am primit răspunsuri la
întrebările mele: la Bucureşti sînt mai mulţi Năvrăpeşti care se ţin de rude,
satul de baştină este Cojasca, judeţul Dîmboviţa, la o distanţă de aproximativ
20–30 km de Bucureşti, în sat sînt mulţi Năvrăpescu şi ei se află de timp
îndelungat acolo. Au şi o stradă cu numele lor – strada Năvrăpeştilor! Abia pe
20.10.2002 am găsit posibilitatea să plec pe cîteva zile la Bucureşti, iar de
acolo – şi în satul Năvrăpeştilor, Cojasca, localitate menţionată la 15
decembrie 1501 sub denumirea Cojeşti. Spre bucuria mea, primul trecător din
sat, un profesor, mi-a spus unde-i strada Năvrăpeştilor şi că ei “sînt un neam
deosebit”, cu mulţi reprezentanţi învăţaţi, cu funcţii înalte la Bucureşti,
gospodari de frunte în sat etc.
Primul Năvrăpescu din Cojasca pe care l-am vizitat a
fost… Ion Năvrăpescu, exact ca şi răsstrăbunicul meu, ispravnicul lui
Alexandru Lăpuşneanu, un moşneguţ de vreo 80 de ani, uscăţiv, dar încă energic,
care făcea ordine în curte, după o zi de lucrări agricole de toamnă. Am văzut
un neam mîndru şi de gospodari harnici – exact ca şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii
din Cornova mea natală. Copiii, rudele mi-au acordat o atenţie deosebită,
călduroasă, de suflet şi mi-au răspuns la multe din întrebările ce mă
interesau. Din păcate, însă, ei nu ştiu prea multe din trecutul neamului lor,
cunosc trei-cinci generaţii de Năvrăpeşti în urmă şi… atît. Despre existenţa
satului moldovenesc Năvrăpeşti şi a ispravnicului Ion Năvrăpescu nici nu
bănuiau. La Bucureşti locuiesc vreo 15 familii din acest neam şi toţi sînt din
Cojasca. Cu unii din ei am făcut cunoştinţă, cu alţii am vorbit la telefon.
M-am ales totuşi cu cîteva fotografii, inclusiv ale părinţilor sau bunicilor
lor, apreciind marea curiozitate ce manifestau pentru trecutul lor istoric şi
interesul deosebit pentru viitoarea monografie.
Am plecat la Cojasca să-mi caut rădăcinile seculare,
să aflu satul de baştină al lui Ion Năvrăpescu sau al părinţilor săi, sau să-i
descopăr măcar urmele, dar nu a fost să fie aşa. M-am întors acasă fără
argumente, dar cu un anumit grad de intuiţie că noi ne tragem din acelaşi
arbore genealogic, că, posibil, Năvrăpeştii au venit în Moldova din Ţara
Românească, dar, nu mai puţin probabil, că o parte din Năvrăpeşti ar fi putut
rămîne în Ţara Românească după una din luptele lui Ştefan cel Mare, în această
zonă: în campania domnului moldovean împotriva lui Radu cel Frumos, domnul
muntean supus turcilor, sau cînd oastea moldovenească pradă şi arde Brăila,
Oraşul de Floci şi judeţul Ialomiţa (27 februarie 1470); sau după lupta de la
pîrîul Vodna (Vodnău), din 18–20 noiembrie 1473, înaintînd spre Tîrgşor, apoi
spre capitala Ţării Româneşti, cucerind cetatea Dîmboviţei (Bucureşti), la 24
noiembrie 1473; sau după cea din noiembrie 1473, cînd oastea moldovenească
pătrunde în Muntenia pe la Milcov, înaintînd pe la Rîmnicu Sărat, Buzău şi
Gherghiţa, urmărind înlocuirea lui Radu cel Frumos cu Basarab cel Bătrîn. S-ar
fi putut întîmpla acest lucru şi mai tîrziu, înainte de 8 noiembrie 1476, cînd
Ştefan cel Mare pune stăpînire pe Tîrgovişte şi în locul lui Basarab cel Bătrîn
este instalat pe tron însuşi Vlad Ţepeş.
După cum vedem, drumurile oştii lui Ştefan cel Mare
treceau prin apropierea localităţii de azi Cojasca, situată la distanţă egală
între Tîrgşor (lîngă Ploieştiul de astăzi), Tîrgovişte şi cetatea Dîmboviţei
(Bucureştiul de astăzi). Într-una din aceste campanii victorioase, Ştefan cel
Mare putea să-şi lase şi oamenii săi de încredere, printre ei aflîndu-se,
probabil, şi reprezentanţi ai Năvrapilor-Năvrăpeştilor, avînd şi azi urmaşi pe
aceste meleaguri dîmboviţene. Dar marele voievod, după aceste campanii, putea
reveni în Moldova cu
sfetnici, dregători, oameni de încredere, reprezentanţi ai vrednicilor
Năvrapi-Năvrăpeşti din Ţara Românească.
Dacă în Ţara Moldovei Năvrapii s-au transformat în
Năvrăpescu (sau au venit cu acest nume modificat din Ţara Românească), apoi în
Ţara Românească ei au mai existat mult timp: la 1595, în satele Bezdeat,
Fuieni, Moţăieni, judeţul Dîmboviţa; la 1595, 1625, 1630 şi 1637 – la Blejoi,
Găgeni şi Negoieşti din judeţul Prahova (aceste trei localităţi se află şi
astăzi în vecinătatea satului Cojeşti – azi Cojasca, unde mai trăieşte un neam
numeros al Năvrăpeştilotr) şi la 1572, 1622, 1627 şi 1632 – la Episcopia Buzău,
Urseşti, Mihneşti şi Verneşti din Rîmnicu Sărat şi Buzău.
Deocamdată, nu avem argumente nici pentru a confirma
legătura dintre Năvrapii de atunci, din Ţara Românească şi Năvrăpeştii de
astăzi, din Cojasca, a Năvrapilor de atunci din Muntenia şi
Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova, dar nici pentru a infirma faptul că
Năvrapii-Năvrăpeştii din Muntenia şi Năvrăpeştii-Şoimăreştii din Moldova s-au
dezvoltat timp de 500 de ani ca două ramuri paralele ale aceluiaşi mic neam
Năvrăpesc ce face parte din marele Neam Românesc…
* * *
Cîteva familii de Şoimăreşti am descoperit în toamna
anului 2001 şi la Batîr, judeţul Lăpuşna, în imediata apropiere a Valului lui
Traian. Şoimăreştii de aici au venit probabil la 1808, printre cele 48 de
familii româneşti (295 bărbaţi şi 103 femei), sau la 1822, cînd s-au aşezat
aici încă 10 familii de ruteni şi o familie de mazili (informaţie din
Dicţionarul geografic al Basarabiei, de Zamfir Arbore, Chişinău, Editura
Museum,
p. 20). Şi Şoimăreştii din Batîr au memorizat informaţii de la străbunici
despre venirea lor de la “munte, din România, cu mioarele lor la iernat mai
aproape de stepa Bugeacului…”. Să fie oare aceştia strănepoţii lui Marcu,
mare şoimar de Neamţ? Sau poate ai lui Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin
Şoimaru, stăpînul satului Răuceşti din preajma satului Şoimăreşti de astăzi?
Rămîne de precizat.
N-am elucidat pînă la capăt nici cazul Şoimăreştilor
din Brînzeni-Hotin, deşi, cu o anumită doză de siguranţă, putem spune că ei fac
parte din acelaşi arbore genealogic. Aici, la 1774, trăiau doi Şoimari:
Constantin şi Vasile – fraţi sau tată şi fiu? Deoarece această zonă facea parte
din raiaua Hotinului, multe din documentele de epocă au ajuns la Istanbul sau la
Sankt-Petersburg, unde noi nu am avut acces. Încă nu am găsit unul care ar
demosntra de ce, de unde şi cînd au venit ei la Brînzeni, cine sînt şi cine-i
tatăl lor. Ceea ce ne-a făcut să credem că şi dînşii fac parte din acelaşi
arbore genealogic au fost nişte documente care atestă la 1715, la Purceleşti,
un Constantin Şoimaru (fiul lui Ion Şoimaru de la Purceleşti şi unchiul lui
Tudor Şoimaru de la Cornova). Un alt Constantin Şoimaru, sau poate acelaşi,
este cel de la Brînzeni, menţionat în recensămîntul de la 1772. Al treilea (?)
este menţionat la 1784, din nou la Purceleşti. Pe al patrulea Constantin
Şoimaru îl aflăm abia în 1835 la Cotnari, unde Şoimăreştii aveau moşie, pe
pitorescul Deal Laslău.
Mai există o informaţie la care am putea să apelăm şi
care ar demonstra indirect schimbul de proprietari asupra terenurilor între
Purceleşti şi Brînzeni: o jumătate de sat Brînzeni o deţinea, la 1670,
Măricuţa, jupîneasa lui Ciocîrlie (Grigore – n.n.) şi fiica lui Gheorghe Jora,
sulger, apoi pîrcălab de Hotin. Un alt Ciocîrlie (Ieremia) era ginerele lui
Nacu Năvrăpescu, unchiul lui Savin Şoimaru, şi avea un fiu, Ştefan Ciocîrlie
postelnicul, nepot al lui Nacu Năvrăpescu şi văr de gradul doi al lui Ion
Şoimaru, fiul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru.
Aş vrea să cred că tocmai acel Constantin Şoimaru din
1715 a fost atestat la 1774 în Brînzeni, împreună cu fiul sau fratele său
Vasile, şi menţionat în Catagrafie pe poziţia 2… Mai mult decît atît, în
preajma satului Brînzeni am descoperit un sătuc vechi, cu numele Purceleni,
aproximativ ca cel dispărut de pe malul drept al Siretului, şi un alt sătuc –
Stolniceni, ca şi cel care a “înghiţit” Purceleştii de pe Siret…
Şi ultimul lucru pe care vreau să-l menţionez la acest subiect: Savin
NăvrăpescuŞoimaru, pe lîngă cei patru nepoţi de la fiul său Ion şi nora Catrina
– Iordache, Constantin, Gheorghe şi Grigore, mai avea şase nepoţi de la fiica
sa Safta şi ginerele Iancu Lata – trei nepoţi (Constantin, Iorga şi Vasile) şi
trei nepoate. Deci, primul şi al treilea nepot, Constantin şi Vasile – care,
posibil şi-au luat (l-au primit?) numele Şoimaru (ca şi cei patru verişori ai
lor de la unchiul Ion Şoimaru) – nu este exclus să fi trecut la o posibilă
moşie din Brînzeni…
* * *
Actualmente, reprezentanţi ai Şoimăreştilor putem
întîlni pe mai toate meridianele şi paralelele globului pămîntesc, pe diferite
continente şi părţi ale lumii.
Unii dintre ei sînt cetăţeni ai diferitelor ţări
dezvoltate, civilizate, cum ar fi: nepoata şi strănepoatele lui Vasile al lui
Gheorghe Şoimaru din Cornova, care trăiesc de 20 de ani la New Jersey (SUA);
nepotul şi strănepoţii lui din Vancouver, Canada; fiul şi nepoţii lui Tudor
Şoimaru, locuitor al satului Rădeni, Călăraşi, dar avînd strămoşi originari din
Cornova, s-au stabilit pentru totdeauna în Germania; fiul, fiica şi nepoţii lui
Vasile al lui Constantin Şoimaru din Cornova, plecaţi definitiv în Kazahstan;
doi fii ca doi feţi-frumoşi ai altui Vasile – de această dată, ai lui Vasile al
lui Profir Şoimaru
– născuţi de o frumoasă mamă estoniană (dintr-o familie de deportaţi),
trăitori ai oraşelor Kirov
şi Sankt-Petersburg din Rusia. Mulţi dintre Şoimăreşti, datorită “tranziţiei
fără sfîrşit” de la noi, au ajuns astăzi cu adrese italiene, portugheze,
franceze, spaniole, israeliene, ruse, ucrainene, africane, latino-americane,
australiene…
Aceştia lucrează la
negru în diferite ţări şi, graţie hărniciei, agerimii şi talentului lor, aduc
venituri fabuloase patronilor lor, astfel încît e greu să crezi că s-au dovedit
a fi oameni de prisos la ei acasă, fie în Basarabia, fie în România. Regretabil
este faptul că generaţiile tinere acolo, între străini, îşi pierd limba
maternă, identitatea naţională, simţirea românească şi chiar legătura cu
propriul neam Şoimăresc…
* * *
În căutarea străbunilor, am avut parte nu numai de
adevărate descoperiri istorice “şoimăreşti”, de întîlniri emoţionante cu veri
de gradul 5–9, ci şi de cazuri ieşite din comun, uneori pline de umor, iar
alteori – de-a dreptul derutante… La Bucureşti, am luat la rînd întreaga listă
a Şoimăreştilor din cartea de telefoane şi ce credeţi – un sfert din ei (ele)
au refuzat să discute cu mine, pe motiv că nu au nici un interes pentru
străbuni. La insistenţele mele, unii au recunoscut că numele Şoimaru l-au
împrumutat de la Sadoveanu, originea lor nefiind şoimărească. Asemănător a fost
şi cazul cunoscutului prozator şi dramaturg bucureştean Tudor Şoimaru, care a
trăit între 1898– 1967 (numele lui adevărat fiind Gheorghe Drăguşanu) sau cel
al chişinăuianului
A. I. Şoimaru (Abram Isakovici Şoimer, născut la Chişinău în 1913,
decedat în 1996 la Ierusalim), zis şi Bama Şoimaru – traducătorul în
“moldoveneşte” al unei povestiri preferate din copilăria mea “Timur şi comanda
(echipa – n.n.) lui” de Arkadi Gaidar…
O bucureşteancă din neamul Şoimăreştilor, tatăl căreia
a fost şef de gară la Dorohoi, dar cu rădăcini istorice în zona Paşcanilor lui
Sadoveanu (posibil la Purceleşti), nu a
dorit
nici la telefon să-mi vorbească despre tatăl ei. N-a reacţionat nici măcar la
îndemnul meu “să completăm istoria românilor basarabeni prin exemplul neamului
nostru, al Şoimăreştilor”. Răspunsul a fost cît se poate de sincer: “Lasă-mă în
pace, domnule, cu patriotismul ăsta demodat, că pe mine nu mă interesează
genealogia mea, cînd abia de-mi mai trag picioarele…”. Mai tîrziu am aflat de
la un fost vecin al tatălui ei despre motivul adevărat al acestei “erupţii”:
după moartea tatălui nu putea împărţi apartamentul cu fratele său, răposatul
nelăsînd nici un testament…
* * *
Unele din satele în care au trăit cîndva Şoimăreştii
mai păstrează şi astăzi elemente de toponimie legată de substantivul “şoimar”.
Astfel, şi în prezent se mai numeşte “La Şoimaru” sau “Pe Şoimaru” o parte din
dealul dinspre Cotnari al satului Costeşti (comuna Tîrgu-Frumos), unde la
1772–1774 trăia şi avea moşie Nicolae Şoimaru, unul din cei cinci fii ai lui Gheorghe
Şoimaru, nepot al lui Savin Năvrăpescu, Mare Şoimar. Tot “La Şoimaru” (însă
ceva mai departe, în sus pe apa Siretului, spre Paşcani, “La Şoimăriţa”), se
numeşte dealul de la Voruntăreşti (Volintireşti), mai aproape de Oboroceni,
unde a stăpînit Gheorghe Năvrăpescu, iar mai tîrziu – fiul său Savin
Năvrăpescu-Şoimaru. Aceste date sînt confirmate documentar. În ceea ce priveşte
Colobanţii de pe rîul Miletin ai lui Arsenie Năvrăpescu, astăzi nu a mai rămas
nici urmă de sat. În schimb, pe la 1770, în alte documente apare “fosta moşie
Şoimăreşti, lîngă s. Forăşti, ţinutul Iaşi”,
localitate situată peste deal de rîul Miletin, pe care se aflau, conform
documentelor, Colobanţii, sat stăpînit de Arsenie Năvrăpescu, unchiul lui Savin
Şoimaru. Se pare că tocmai aceasta ar demonstra că fostul sat Colobanţi, astăzi
dispărut, a lăsat urme în documentele istorice prin “moşia Şoimăreşti de lîngă
Forăşti”.
Am întîlnit şi denumiri de străzi cu nume provenite de la Şoimari.
Bunăoară, la Chişinău, în sectorul Botanica, este strada Şoimari; la Orhei –
străzile Tudor Şoimaru şi Neamul Şoimăreştilor; la Bucureşti – strada Şoimari
şi strada Şoimăreştilor…
* * *
Mai avem şi alte paralele istorice care ar vorbi
despre îngemănarea Cornovei cu satele dintre Moldova şi Siret. De exemplu, satul
Cihorăni (Ciohorăni), atestat la 1603, 18 februarie, sat ce a aparţinut un timp
Şoimăreştilor, îşi are “tizul” la Cornova: cel mai înalt deal, Cihornicul, deal
cuprins în marea moşie a lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru; fostul sat şi actuala mahala
a Miroslăveştilor-Năvrăpeşti îşi are analog la Cornova (despre aceasta am
vorbit mai sus) – Iazul Năvrăpăscului. Dar iată o altă coincidenţă ce s-a
întîmplat între s. Cornova şi Năvrăpeşti (Miroslăveşti) după mai bine de 400 de
ani de la ispravnicul Ion Năvrăpescu: în 1992, la Cornova avusese loc premiera
documentarului lui Pompiliu Gîlmeanu “Cornova. Revedere după 60 de ani” şi
sosise
o echipă
de la Televiziunea Naţională Chişinău, din care făcea parte şi o prezentatoare,
invitată de la Iaşi,
Marinela Turcu. Şi panorama satului din titlu, şi unele secvenţe TV, luate de
către TVNM, au fost făcute de pe Cihornicul lui Savin Năvrăpescu-Şoimaru… După
10 ani de la acea premieră, aflîndu-mă la Miroslăveşti-Năvrăpeşti, am aflat că
Marinela era originară din acest sat, Miroslăveşti, de lîngă Cihorăni.
* * *
În tot răstimpul cît eram preocupaţi de neamul
Năvrăpescu-Şoimaru, “ne împiedicam” în permanenţă, prin actele istorice, şi de
reprezentanţi ai neamului Roşca. Acest nume îl purtau şi mama mea, şi mama
tatălui meu, el fiind numele lor de fată. Mai mult, de la un timp am început
să-i visez, să le ascult în vis reproşurile că “nu-i iau în seamă”. Începusem
să am remuşcări din această cauză. Spre ruşinea mea, iniţial aşa a şi fost:
nici nu aveam de gînd să ne apropiem de istoria Roşculeştilor, cel puţin, nu în
cartea de faţă. Nici timpul nu ne permitea acest lucru, dar nici devizul de
cheltuieli nu admitea asemenea lux – nici măcar pentru istoria Şoimăreştilor nu
puteam găsi resursele necesare, darmite pentru Roşculeşti…
Însă în vara anului 2002 am luat cu mine, în drum spre
Trieste şi Roma, unde ţineam calea cu familia mea ca să-mi văd fiica şi
ginerele, cartea Moldova în epoca feudalismului, vol. 3, în care am descoperit
un document (nr. 56 din 29.11.1616), pe care îl prezint în rezumat: “Carte
domnească de întăritură de la Radul Mihnea Voievod marelui vistiernic
Constantin Roşca pentru satul Chişinăul pe rîul Bîc, cumpărat de la Salomia,
jupîneasa lui Drăguş, cu 180 ughi de aur”… Nici mai mult, nici mai puţin: un
posibil străbunic din neamul Roşculeştilor a cumpărat la 1616 întreg (deşi încă
sat) Chişinăul… “cu locuri de mori în aceeaşi apă (a Bîcului
– n.n.)…” şi “… cu toate hotarele lui, cu veniturile care sînt pe
ele, neclintit niciodată, în vecii vecilor. Şi altul să nu se amestece înaintea
acestei cărţi a noastre”. Cu numai 180 ughi de aur!
Astfel am decis să ascult şi de vocea străbunilor
Roşculeşti, mai ales după ce am citit şi celelalte documente legate de neamul
Roşca, din volumul dat, dar şi după ce mi-am amintit că şi istoria mănăstirii
Voroneţ, perla Moldovei medievale, are legătură cu un Roşca – şi nu cu unul
oarecare, ci cu Grigore Roşca, Mitropolitul Moldovei în sec. XVI. Ctitorită de
Ştefan cel Mare (la 1488), faimoasele ei picturi murale din exterior au fost
executate în 1547 la porunca Mitropolitului Grigore Roşca, vărul domnitorului
Petru Rareş. Ei, şi după aceste informaţii încearcă să te mai gîndeşti la
limitele devizului de cheltuieli, prevăzute doar pentru Şoimăreşti!… Deşi programasem
să tipărim volumul de faţă în simetricul an 2002, practic, toată toamna anului
2002 a fost consacrată cercetării neamului de boieri Roşca: arhive, săli de
lectură, nenumărate călătorii prin satele Roşculeştilor – de la Cristeşti şi
Drăguşeni, pe malul stîng al rîului Moldova, la Scobîlteni (Scobinţeni) de
lîngă Podul Iloaiei şi pînă la Sănătăuca, Soroca, nemaivorbind de satele
cuprinse între rîurile Cula, Ciuluc şi Răut sau din apropierea lor, unde
Roşculeşti trăiesc şi se nasc “cîtă frunză şi iarbă”…
Astfel, măcar parţial “m-am achitat” şi cu rudele din
partea mamei mele şi a mamei tatălui meu, pentru că mi-au transmis viaţa şi
genele lor din îndepărtatele secole XV– XVI, ca astăzi să mă mîndresc cu ei.
Unde mai pui că, de patru secole, NăvrăpeştiiŞoimăreştii şi Roşculeştii erau
menţionaţi, cu diferite ocazii, în aceleaşi documente istorice, trăiau alături
în unele sate, pe care le stăpîneau împreună, îşi luau soţii, soţi din celălalt
neam, făureau şi apărau împreună Ţara Moldovei, exercitînd diferite funcţii
boiereşti la curtea domnească; ambele neamuri participau la făurirea istoriei
Neamului Românesc, alături de alte dinastii boiereşti.
Încă la 1634–1635, Roşculeştii deţin diverse
dregătorii, alături de Năvrăpeşti. Astfel, la 1 martie 1635, “…Gheorghe Roşca
biv vistiernic, Gheorghe Năvrăpăscul vornic de poartă şi alţi mari dregători şi
boieri de la curtea domnească (pe vremea domnitorului Vasile Lupu – n.n.) dau
mărturie…” (rez.), sau într-un document de la 1 iunie 1641, “Veliţii boieri
(Grigore Ureche, Roşca biv vistiernic, Vasile Roşca vornic de gloată, Gheorghe
Năvrăpăscul sulger şi alţii)… întăresc schimbul…” (rez.). Am mers pe urmele
Roşculeştilor din sec. XVI–XVII, de la Ion Roşca vornicul şi cei şase fii ai
lui (Constantin vistiernicul, Vasile vornicul, Gheorghe marele vistiernic ş.a.)
şi pînă la Roşculeştii din zilele noastre. De la Gheorghe Roşca vistiernicul
pînă la Gheorhge Roşca inginerul din Durleşti (cu rădăcini la Crăsnăşeni), şi
Gheorghe Roşca, înţeleptul ţăran din Drăsliceni, şi pînă la Ion Roşca
hiroveanul, tatăl politicianului Iurie Roşca; de la Vasile Roşca vornicul pînă
la Vasile Roşca din Beşeni, tatăl bunicăi mele, Ana Roşca-Şoimaru, alt Vasile
Roşca, tatăl mamei mele, Nina Roşca-Şoimaru, şi alt Vasile Roşca – primarul din
Durleşti etc. Trebuie să recunosc: în cartea de faţă nu a fost posibil să-i
scoatem pe toţi Roşculeştii din anonimatul istoric, măcar şi din motivul că ei
sînt prezenţi în toate judeţele celor două state româneşti, ba chiar şi în
stînga Nistrului, pe întinsurile lumii slave, pînă la Pacific. Pentru aceasta
ar fi nevoie de un volum enorm de muncă. Pentru a descrie istoria detaliată a
acestui neam ar fi nevoie de multe sute de pagini de carte şi multe sute de
fotografii şi documente. Astăzi putem constata cu o relativă exactitate că
Roşculeştii alcătuiesc unul dintre cele mai numeroase, dacă nu cumva cel mai
numeros dintre toate neamurile pe care le au românii. Dacă Ion Roşca vornicul,
la începutul sec. XVI avea şase băieţi, şi o fată, apoi nici copii lor, nici
nepoţii, nici strănepoţii nu se lăsau mai prejos: făceau cîte 5–15 băieţi şi
fete şi chiar mai mulţi! Roşca a fost şi este un neam foarte prolific: aveau
mult pămînt, în multe sate, şi trebuia să fie gestionat cu pricepere, ba poate
chiar să-l şi lucreze, de era cazul, fiindcă pe alocuri era nevoie de multă
forţă de muncă în plus. După aceste investigaţii, putem spune că marea
majoritate a românilor care poartă acest nume fac parte din aceeaşi spiţă şi
cînd se întîlneşte un Roşca cu un alt Roşca ar putea liber să se salute
zicîndu-şi: “Noroc, unchiule!”, “Noroc, nepoate!”, “Noroc, vere!, “Noroc,
frate!”. Dacă ar da mînă cu mînă toţi Roşculeştii, de la vornicul Ion Roşca
încoace, ei ar înconjura cea mai frumoasă ţară
a Europei de la 1 Decembrie 1918 – România Mare!…
* * *
Este cazul să menţionez aici că, deşi ideea şi managementul pregătirii
pentru tipar a cărţii de faţă îmi aparţin, în condiţiile de astăzi, oricît de
tare sau de bogat ai fi, asemenea eforturi nu sînt pe puterea unui singur om.
De aceea, ţin să le exprim întreaga mea recunoştinţă şi să le mulţumesc din
suflet tuturor celor care au contribuit la elaborarea, editarea şi scoaterea de
sub tipar a acestui volum. Dar cel care a dus povara cea mai grea în această
perioadă nu este nimeni altul decît Alexandru Furtună, doctor în istorie,
cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Istorie al A.Ş.M., harnic,
onest şi capabil de valoroase lucrări de investigaţie. O lucrare ca cea pe care
v-o punem la dispoziţie putea fi elaborată în numai doi ani doar cu eforturi
comune. De aceea l-am şi invitat în echipă, ca împreună să reconstituim
arborele genealogic de tocmai 500 de ani al Şoimăreştilor şi al Roşculeştilor.
Următorii ar fi foştii colegi din colectivul de monografişti ai volumului Cornova,
care m-au însufleţit să continuu cercetările asupra neamurilor de mazili şi
nobili din Cornova natală: regretatul prof. dr. hab. Ion Dron (decedat la
18.II.2003), dr. Ion Varta şi dna Tatiana Varta, editorul Iurie Colesnic, dr.
Zamfira Mihail, dr. Sanda Golopenţia şi, nu în ultimul rînd, bunul meu prieten,
ziaristul Vlad Pohilă, istoricii ieşeni dr. Ştefan Gorovei şi Maria-Magdalena
Szekely, dr. Ioan Caproşu, dr. M. Ciubotaru, dr. Gh. şi Z. Pungă, I. Chirtoagă,
F. Solomon, S. şi R.
Iftimi, V. Constantinov, istoricii Vlad Ciubucciu şi Ion Gumenîi de la Chişinău
şi Cristiana Şoimaru de la Piatra-Neamţ (pentru investigaţiile privitor la
generalul Gheorghe Şoimaru). De asemenea, le sînt recunoscător pentru sprijin
celor doi rectori ai Academiilor de Studii Economice din Bucureşti şi Chişinău
– prof. dr. Paul Bran şi prof. dr. Grigore Belostecinic.
Cuvinte alese de
recunoştinţă adresăm:
lui Alecu şi Elenei Şoimaru, lui Daniel Şoimaru din
Verşeni;
lui Mitrică şi Mariei Şoimaru din Piatra-Neamţ;
lui Vasile şi Nataliei Olaru din
Stolniceni-Prăjescu;
lui Vasile şi Ileanei Onu, lui Vasile şi Agripinei
(Coca) Preutu din Şoimăreşti;
lui Ion Pîrlea din Miroslăveşti (Năvrăpeşti);
lui Gicu Droanţă din Boureni;
lui Şerban Constantin din Moţca;
lui Emil Vlaiculescu şi dlui Şoimăreanu din comuna
Şoimari (Prahova);
lui Valentin, Marcel şi Nicolae Năvrăpescu din
Bucureşti, lui Ion Năvrăpescu din Cojasca;
lui Gheorghe şi Zinaidei Şoimaru din Cornova;
lui Anatol şi Tatianei Şoimaru, lui Vasile V.
Şoimaru din Brînzeni (Edineţ);
tuturor Şoimăreştilor din Roman, Batîr (Lăpuşna),
Rădeni (Călăraşi), Chişinău,
Kazahstan, Federaţia Rusă,
Germania, Italia; Roşculeştilor din Bucureşti, Chişinău, Durleşti, Cornova,
Orhei, Codru (Beşeni), Cucioaia, Bursuceni, Mândreşti, Bogzeşti, Hirova,
Pătroaia-Vale (Găieşti), Unţeşti (Ungheni); dnei Maia Mitru din Bucureşti.
* * *
În finalul
acestei prefeţe vă prezint, stimaţi cititori, calea semimilenară a străbunilor
mei Şoimăreşti şi Rosculeşti prin istorie, schema generală (pe verticală) a
arborelui genealogic, cea detaliată, fiind inclusă în Genealogiile din volumul
de faţă:
***
ARBORE ***
Acesta-i! Un arbore genealogic de 500 de ani! Cu un
astfel de arbore s-ar putea mîndri multă lume, oricine, indiferent de treapta
socială pe care s-a aflat şi indiferent unde se află în prezent. De ce nu m-aş
mîndri şi eu, un urmaş al unor simpli dregători la curtea domnească, mai tîrziu
– maziliţi, cu un arbore cu asemenea rădăcini adînci în Pămîntul şi în Neamul
Românesc? Ba mă mîndresc, şi încă foarte mult! Nefiind egoist din fire, le
doresc tuturor românilor (şi neromânilor) de bună-credinţă să-şi găsească
asemenea rădăcini. Pentru că fiecare dintre noi le are, şi le are adînc
ascunse… Ele trebuie căutate minuţios, pentru că străbunii noştri, care ne-au
dat şi viaţa, şi genele lor, au meritat aceasta. Prin astfel de căutări şi
descoperiri ne prelungim viaţa în… trecut, dar şi în viitor. Prin cartea de
faţă mi-am prelungit viaţa cu 500 de ani în trecut, precum şi în viitor,
sperînd că peste alţi 500 de ani un alt Vasile, Alexandru sau Tudor, Savin
etc., avînd volumul de faţă şi documentele ulterioare, va putea prelungi cu mai
multă uşurinţă acest ARBORE ŞOIMĂRESC cu un şir de noi ramuri.
De la înălţimea/adîncimea zilei de Paşte – 27 aprilie 2003 – îmi plec
fruntea în faţa memoriei bunilor mei străbuni, le mulţumesc că au avut grijă
să-şi trăiască viaţa astfel încît astăzi să mă pot mîndri cu dîrzenia, spiritul
gospodăresc şi demnitatea lor şi să-i salut pe cei care vin după noi, să-i
îndemn să fie vrednici şi mîndri de străbunii lor – Ion, Lupu, Gheorghe, Savin,
Ion, Gheorghe, Tudor, Lupu, Constantin, Vasile, Gheorghe, Alexei şi ceilalţi
Şoimăreşti, precum şi Ion, Gheorghe, Ionaşco, Tănase, Ioniţă, Ion, Ştefan şi
Tănase, Constantin şi Filache, Vasile şi Ion, Ana şi Vasile, Alexei şi Nina şi
ceilalţi Rosculeşti!!!…
Dr. Vasile ŞOIMARU
Vasile Şoimaru – Economist, conferenţiar universitar şi publicist moldovean. Născut la 30 aprilie 1949, Cornova, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova, în familia gospodarilor Şoimaru Alexei şi Nina (n. Roşca). Licenţiat al Facultăţii de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chişinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanţe şi Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susţinând, în 1978, teza de doctor în economie... (
