(Postfață sentimentală la albumul monografic: Gheorghe PÂRLEA. MIROSLĂVEȘTI  prin ochiul timpului nostru. Editura SEREBIA. Chișinău-2014, 352p.).

   Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un om fericit al acestui Pământ și al acestui Neam pentru că am avut norocul să-mi descopăr strămoșii mei din ultimele 14 generații, începând cu secolul al XV-lea și terminând cu cel trecut, al XX-lea, mergând pe urmele lor, de la apa Răutului până la cea a Moldovei. Cele mai vechi atestări le-am descoperit însă în satele din comuna Miroslăvești, care, iată că, s-a învrednicit de o nouă monografie, a treia, după cele două, din 2004 și, respectiv, 2009. Este adevărat că această din urmă monografie este una în imagini, dar să nu uităm: imaginea adeseori conține mai multe informații și provoacă mai multe și mai adânci emoții decât o pagină sau chiar mai multe pagini de text.

Țin mult la acest sat, Miroslăvești, pe care nu poți să nu-l iubești. Și a fost o dragoste de la prima vedere, dar o dragoste …pentru o vecie, pentru totdeauna!

Într-adevăr cum să nu iubesc un sat, a cărui moșie  sau o bună parte din ea, chiar și numele acestui sat, aparțineau cândva celui mai vechi străbunic al meu, descoperit în analele istoriei de la mijlocul mileniului doi. Actuala localitate Miroslăvești a purtat, o bună perioadă din istoria sa, numele Năvrăpești, adică numele stăpânului său din secolul al XVI-lea care-i și numele celui mai vechi răstrăbunic al meu, Ioan Năvrăpescu, ispravnicul de Huși-Fălciu al Domnitorului moldovean Alexandru Lăpușneanu, ai cărui urmași începând cu cei ai strănepotului său Savin Năvrăpescu, Mare Șoimar la curtea Domnitorului Vasile Lupu, au devenit Șoimaru. Acest nume îl port cu cinste și eu azi și-l consider unul norocos. Nu-mi este rușine nici de numele Năvrăpescu pe care-l prețuiesc la fel de mult ca pe cel de Șoimaru, pentru că le-au purtat cu cinste predecesorii mei.

Acea primă vedere cu Năvrăpeștii a avut loc într-o zi de sâmbătă, în data de 9 septembrie a anului 2000, cu aproape trei luni înainte de începutul celui de-al Treilea Mileniu. În acea zi urcam cu sufletul la gură dealul Inați dintre Purcelești, de pe malul drept al Siretului, (un sat istoric, înglobat în actualul sat Stolniceni-Prăjescu), și Verșenii copilăriei marelui prozator român, Mihail Sadoveanu, de pe malul stâng al râului Moldova. Priveliștea deschisă după ce am trecut de coama dealului Inați spre Valea Moldovei, de unde se vede bine atât râul care a dat nume Țării lui Dragoș, Bogdan și a lui Ștefan cel Mare, cât și șirul Carpaților cu Ceahlăul în frunte, acea priveliște a fost una de neuitat, una fantastică și atât de fotogenică, încât nici azi n-o pot uita. Coboram la vale pe drumul Năvrăpeștiului admirând și „mitraliind” cu aparatul foto toată frumusețea din jur, cu emoție și cu o mare speranță în suflet, nădăjduind să descopăr la Verșeni o nouă ramură a arborelui genealogic șoimăresc, și anume urmașii lui Iordache Șoimaru, fratele răstrăbunicului meu, Gheorghe Șoimaru, care la mijlocul secolului al XVIII-lea își împroprietărise din moșia sa de la Cornova mutându-și acolo doi fii, Ioan și Tudor, din cei șase copii ai săi: Safta, Ioan, Lupu, Tudor, Nicolae și Sandu. Uncheșul celor doi cornoveni, verșeneanul Iordache Șoimaru, era o personalitate marcantă a Moldovei istorice. Făcea parte din cei 93 de membri ai Adunării Ţării Moldovei care, la 1 iunie 1749, au semnat Actul de desfiinţare a veciniei (şerbiei), alături de cele mai înalte feţe bisericeşti ale Țării Moldovei, în frunte cu Nichifor, Mitropolitul Moldovei, de boieri de vază ai timpului, precum au fost: Ioniţă Canta vel logofăt, Sturza logofăt, Costache vel vornic, Iordache Balş vornic, Iordache Cantacuzino vel clucer, Constantin Kogălniceanu vel clucer ş.a.

Genele lui Iordache Șoimaru s-au transmis și urmașului său din Verșeni, Tudor Șoimaru-Pânzaru, care la 1912 a devenit prototipul cu același nume al eroului central din romanul istoric Neamul Șoimăreștilor, dar și lui Mihail Sadoveanu, cel care l-a plăsmuit în pânza sa epică pe Tudor Şoimaru, prietenul său, primar de Ciohorăni (cu Verşeniul în componenţă), pentru că și Sadoveanu avea atingere cu acest arbore Soimăresc. Despre acest fapt menționează însuși autorul în finalul romanului: “Bunicii mei sînt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei prisăci, avînd în inima mea răsunetul durerii lor”.

Mai multe informații la acest capitol le-am menționat în monografia Neamul Șoimăreștilor. 500 de ani de istorie (Chișinău, 2003). Timpul limitat la acel moment nu mi-a permis să „cotrobăiesc” prea mult prin cartierele Miroslăveștiului. În cea de a doua vizită la Miroslăvești, într-o zi de duminică, 29 octombrie 2000, am avut posibilitatea să văd, să aud și să admir primele chipuri umane miroslăveștene: directorul școlii din sat, Ion Pârlea, și colegii săi dascăli din sat.

Mai târziu, începând cu anul 2003, 15 iunie, ziua când am venit la Miroslăvești, inclusiv la Verșeni, pentru a prezenta sătenilor monografia Șoimăreștilor, a început o nouă etapă calitativă a relației mele cu satul căruia îi închin acest elogiu. Tot atunci l-am cunoscut şi pe autorul acestui album monografic, a treia monografie a locurilor atât de dragi mie, pe învăţatorul Gheorghe Pârlea care mi-a devenit prieten, mie și Basarabiei noastre.

Așadar, iubite cititorule, ții în mâini un album monografic al comunei Miroslăvești, o adevărată capodoperă inițiată de un tânăr miroslăveștean, un adevărat patriot al locului și al României, al cărui rol în existenţa acestui sat rămâne încă să-l aprecieze la justa valoare istoria acestor meleaguri. Este vorba de actualul primar al Miroslăveștilor, Ionuț Gospodaru, cel pe care l-am asemănat cu un erou al satelor românești pe jumătate depopulate, erou al zilelor noastre de tranziție fără de sfârșit, când sătenii pleacă pe capete în toate cele patru zări în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. Chiar în asemenea condiţii neprielnice tihnei satului, dânsul se aventurează șă organizeze șezători, festivaluri folclorice, readuce în comună datinile străbune, bâlciul de Duminica Mare… Și nu numai: repară drumuri, cimitire, biserici, construiește monumente ale eroilor satului, lansează cărți, comemorează – primul și unicul primar din Țară care a făcut asta – șapte decenii (21.11.2012) de la cea mai mare tragedie din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului (19.11.1942), organizează întâlniri cu importanți oameni de cultură și artă din Țară și din Basarabia, caută și găsește bani pentru aceste multiple manifestări etc. Mai mult decât atât: pune la cale tipărirea unui album monografic de anvergură cu fotografii despre toate cele enumerate mai sus, pe care nici măcar un primar din vreo urbe din Țară nu și-l putea imagina, ca să nu zic de vreunul din satele noastre.

Și-i încredințează această misiune istorică de a alcătui un astfel de album unui alt vrednic fiu al satului, talentatului dascăl al școlii din sat, Gheorghe Pârlea, pe care prietenii săi din Basarabia pe drept l-au supranumit academicianul de Miroslăvești, adică foarte bun la toate: la școală, în gospodărie, la istorie, publicistică și poezie…

Și ceea ce este minunat e faptul că și alți stimați intelectuali ai satului le urmează exemplul lor patriotic și de creație: Ioan Pârlea, Ioan și Alexandrina Leleu, Gelu Hogaș, Viorica Apostol ș.a.

O stimă binemeritată presupun că poartă consătenii (şi de n-ar fi aşa ar fi nedrept) pentru părintele primarului, Ion Gospodaru, tot el fiind şi unul din primii gospodari ai satului, şi “dragomanul” bâlciului de Duminica Mare din sat, şi inițiator și sprijinitor al multor evenimente folclorice din comună, punându-le artiştilor amatori chiar şi gospodăria sa la dispoziţie.

La Verşeni, vizavi de bisericuţa seculară (în care se păstrează cristelniţa de botez a celui ce avea să devină „Ştefan cel Mare al literaturii române” –  Mihail Sadoveanu ), părintele Vasile Ghindăoanu a înălţat Domnului Biserică nouă, la Miroslăveşti părintele Liviu Siminciuc a ridicat clopotniţă monumentală Bisericii pe care o slujeşte. Tot dumnealui îngrijeşte un odor istoric, inestimabil, anume bisericuţa multiseculară, unicat între bisericile mirenilor din satele judeţului. La  Soci părintele Romică Siminciuc s-a ridicat la înălţimea parohilor vrednici de a găzdui întruniri de anvergură ale clericilor, în frunte cu Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul. Recent a adăugat Bisericii sale o monumentală Poartă maramureşeană şi a turnat temelia unei biserici de acelaşi model cu cele cioplite pe meleagurile voievozilor descălecatori, întru reabilitarea cimitirului ostaşilor români, căzuţi în sat.

Luând în considerare mulțimea de fapte ale acestor vrednici fii ai satului nu mă tem să-l pastișez chiar și pe Marele Eminescu menționând: „al lor nume îl vor purta [miroslăveștenii] din gură-n gură și le vor duce mai departe, de-a pururi, pretutindeni”…

În ceea ce mă privește rămân același mereu îndrăgostit de Miroslăvești, prieten credincios al tuturor miroslăveștenilor vrednici. Un punct culminant al prieteniei mele cu localitatea Miroslăvești a fost acordarea de către Consiliul Local a înaltului titlu de Cetățean de onoare al comunei. Aceasta s-a întâmplat, la data de 29 aprilie 2009, la mai bine de 500 de ani de când pe aceste locuri văzuse lumina zilei cel care purta numele de Ioan Năvrăpescu…

Vasile ȘOIMARU (-NĂVRĂPESCU)