Dacă ar fi să mă conduc după  gust, tot românii îmi plac oriunde se găsesc pentru că împart cu ei istoria și imensa plăcere de a vorbi în diferitele variante ale limbii mele. Limba românâ conține un secret pe care arareori îl bănuiesc unii și alții. Numai că trebuie să-mi  acord sufletul, auzul, gustul, pipăitul și văzutul la acest mare spectacol. Limba română este amară, are gustul cărții pe care o deschide spre cuminecare îngerul din Apocalipsă, este amară la gust și dulce în suflet.  Limbile vorbite de mamele pământului de orice culoare or fi – mai strălucitoare, mai văzute mai pipăite și avute, nu au pentru mine aceeași apropiere. Limba română conține sunete aparte, ca trilul păsării care și-a pierdut puiul, ca banul aruncat peste umăr cucului din pădure, ca sfâșietorul cântec al privighetorii, ca urletul lupului ori lătratul câinelui când vin hoții la prădat. Vederi ca cele ale locului nașterii, a stejarilor, a florii de cireș primăvara, grijile muncii, ale morții, a zbuciumului necurmat de a fi împreună și în împăcare. Gusturile amare ale sfârșitului și dulcile zvonuri ale începutului mă leagănă în poala limbii române cât o ține pământul!

Viorel Cucu

 

Bacău, Septembrie 2015