PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE


După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918) a cunoscut mai multe transformari favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1856 – 1878, cea mai mare parte al teritoriui celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rand, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Barasabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului XX, după căderea lui Ceauşecu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească “din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent, atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important – şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în genere, pe toată linia el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţămîntul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice international, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă facultate de economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate, în plus toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile supiroare, se ţineau în “limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rand, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut o serie de nebănuite probleme:

lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi în genere a literaturii de specialitate (care erau numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea! – lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi… puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie,  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limba românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.   

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul, cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică” așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în genere în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui V. Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în genere culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională prergătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, succint, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din R. Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare, şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia.

* A creat, cum spunea chiar el – baza unei instituţii de învăţământ: Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în alte limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.

* A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi tinerelor cadre didactice a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.

* A iniţiat şi organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru elaborarea de cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în română.

* A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 

* În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea R. Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, din păcate, n-a fost înţeles, iar în consecinţă – şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi dată uitării nici contribuţia sa, directă, la introducerea în R. Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.

* Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător – profesor – student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare, că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din R. Moldova, despre care a scris, și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină a cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. – Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc numit Basarabia-R. Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău-2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu:

„DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat în anul 2015 Premiul Academiei Române.

Dr. Vasile Șoimaru

Deputat în Parlamentul R. Moldova, (1990-1994, 1998-2001),

Vice-Rector al A.S.E.M.

(25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

POEZIE NAIVĂ DEDICATĂ „KITAIȚILOR” DECORAȚI RECENT CU TINICHELE ÎN LOC SĂ FIE EI TRIMIȘI PE-UN SFERT DE SECOL LA RĂCOARE…


În an electoral, cu secetă cumplită,

Am urmărit cu îngrijorare, mari ploi torențiale,

Cu ordine, medalii și premii naționale…


Și cum să nu mă bucur c-am fost prevăzător,

Și nu mi-am ocupat tot pieptul meu cu tinichele,

Doar pentru c-am votat un buletin de naștere,

A unui stat, din start de oligarhi el capturat…

* * *

Cu această naivă poezie eu astăzi prefațez un text mai vechi al unei scrisori deschise, din 21.01.2013, adresate președintelui Nicolae Timofti care mi-a făcut un mare bine. După ce m-a decorat cu Ordinul Republicii, prin Decretul său, nr. 450-VII din 28.12.2012, pentru marele „merit” că am votat și semnat Declarația de Independență a R. Moldova, pe data de 27.08.1991, mi l-a retras apoi, la insistența mea, prin alt decret prezidențial…

Desigur, prin decizia mea de-a refuza și acest ordin am pierdut pe veci locul meu de …veci, la Cimitirul cel central din Chișinău, și urmașii mei vor fi nevoiți să mă înmormânteze, spre bucuria mea, alături de bunici, părinți, frate, surori, la Cornova natală… Dar dacă-ar fi posibilă la noi incinerarea… mai mult m-aș bucura și i-aș ruga pe-ai mei urmași, cenușa s-o presoare peste tot unde-am pășit, cu credinciosul meu prieten, camera-foto, și cu Toyota fermecată, la toți Românii de la Atlantic la Pacific, trecând prin Alpi, prin toți Balcanii și Carpații, prin Caucaz, la Cotul Donului și prin Stâncoșii din Canada…

Adevărat, că am pierdut și cei 500 lei lunar la pensie, suma totală alcătuind azi 42 de mii de lei!!! În schimb am compensat (dublu!!!) aceste pierderti, lăsând fumatul blestemat, mi-am înmulțit și zilele ca să-mi termin proiectele…

Vă recomand să lecturați scrisoarea atașată, să le-o recomandați și celorlalți vizați mai sus poate se leapădă vreo unul dintre ei de tinicheaua total nemeritată…

https://adevarul.ro/moldova/politica/scrisoare-deschisa-presedintelui-nicolae-timofti-refuz-ordinul-republicii-nu-ordine-medalii-votat-declaratia-independenta-1_50fd16c951543977a987fceb/index.html

13 SEPTEMBRIE – ZIUA DE NAȘTERE A REGRETATULUI NOSTRU PROFESOR, PAUL BRAN, PRIMUL RECTOR ȘI FONDATOR AL ACADEMIEI DE STUDII ECONOMICE DIN R. MOLDOVA.


În această zi Paul Bran ar fi rotungit 80 de ani, din care 14 deja au devenit parte a veșniciei… Și pentru că ASEM-iștii n-au uitat nici pentru o clipă de meritele ctitorului universității lor de științe economice, în acest an, pe timp de pandemie, au pregătit o serie de documente și manifestări cu …mască de protecție împotriva Covidului.

Prima fiind chiar materialul atașat mai jos despre Paul Bran, cercetătorul, rectorul, (https://www.facebook.com/biblioteca.asem/videos/10218597799917936) profesorul, familistul și patriotul, pregătit de echipa de profesioniști de la Bibliotecă Științifică a ASEM; Au fost vernisate expoziții de carte și de fotografii consacrate memoriei Profesorului drag; În memoria Rectorului Paul Bran a fost tipărită o solidă carte (400p.) întitulată: „PAUL BRAN – personalitate marcantă a științei românești: la 80 de ani de la nașterea marelui economist”, carte care va fi lansată în următoarele zile (Vă prezint mai jos articolul meu despre Paul Bran, inclus în această carte comemorativă). Dar cea mai frumoasă surpriză comemorativă urmează să aibă loc de Ziua ASEM-ului și a Economiștilor, la 29 de ani de la fondare, pe 25 septembrie curent, surpriză, despre care vom vorbi peste două săptămâni de zile.

PAUL BRAN ŞI BASARABIA RECUNOSCĂTOARE

Vasile ȘOIMARU, conf. univ., dr.

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova

(1990-1994, 1998-2001),

Vice rector al ASEM (25 septembrie 1991 – 13 iulie 1994)

Paul BRAN, economist român, profesor universitar, doctor în economie, manager al învăţământului superior în domeniu. Este soţul Florinei Bran, dublu doctor în ştiinţe – în geografie şi în economie, profesor universitar la ASE Bucureşti.

S-a născut la 13 septembrie 1940, în comuna Topolog, judeţul Tulcea. Face Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa (1955-1959), după care urmează Facultatea de finanţe şi credit din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1960-1965), luând licenţa cu diplomă de merit. A avut stagii de documentare şi perfecţionare la Institutul de înalte Studii Economice Internaţionale din Geneva, Elveţia (1975) şi în SUA (1994).

În 1965 este repartizat la Catedra de finanţe de la facultatea de profil a ASE, parcurgând pe bază de concurs toate treptele didactice: preparator, asistent, lector. în 1974 devine doctor în economie, susţinând teza cu subiectul „Decizia financiară în unitatea economică”. Este promovat conferenţiar (1979), apoi profesor universitar (1990). Conducător de doctorat la specialitatea Relaţii financiare şi monetare internaţionale (din 1990), pregătind mai mulţi doctori în domeniu, inclusiv tineri studioşi din Republica Moldova.

A deţinut diferite funcţii importante pe linie profesională: rector-fondator al ASEM (1991-1994), rector al ASE Bucureşti (două mandate consecutive, 1996 – 2004), preşedinte al AGER – Asociaţia Generală a Economiştilor din România (din 2001). Ca rector al ASE Bucureşti a contribuit mult la racordarea programelor de studii la standardele europene, modernizarea bazei didactice, dotarea instituţiei cu tehnică de calcul şi alte instrumente moderne necesare studiilor şi cercetării. Exigent cu toţi studenţii şi doctoranzii, totuşi, faţă de tinerii din Republica Moldova manifestă o atitudine cumva preferenţială, contribuind plenar la formarea lor ca specialişti de înaltă calificare. Ca preşedinte al AGER a optat pentru creşterea rolului economiştilor la realizarea obiectivelor economiei naţionale în etapa actuală, a afirmării respectului faţă de economie şi faţă de interesele naţionale, încadrarea economiei româneşti în procesele economice actuale din lumea civilizată. A deţinut funcţii însemnate şi pe linie administrativă: consilier guvernamental / conducătorul Departamentului reformei economice în primul Guvern democratic al României (1990-1991); consilier guvernamental în Guvernul Republicii Moldova (1991-1994). Cu pregătirea profesională temeinică şi cu prestigiul deosebit de care se bucură, s-a impus plenar în procesul de reformare a învăţământului economic superior în România şi în Republica Moldova, dar şi la refacerea economiei naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă.

Paul Bran şi-a concentrat activitatea universitară pe mai multe discipline: Finanţele întreprinderilor, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Finanţe generale, Monedă, Economica valorii, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Management financiar, Proiecte economice, Iniţiere în cercetarea ştiinţifica economică.

A îmbinat cu succes munca la catedră cu activitatea de cercetare, aceasta din urmă axându-se pe două direcţii principale: a) scrierea/elaborarea de manuale, cursuri, alte lucrări teoretico-metodice menite să susţină procesul de învăţământ universitar, aceste lucrări fiind deosebit de populare printre studenţi şi b) abordarea, atât în lucrări tipărite, cât şi în comunicări la simpozioane, congrese, conferinţe etc. a unor probleme actuale ale ştiinţei şi practicii economice.

Principalele domenii de cercetare ştiinţifică în care s-a manifestat Paul Bran sunt: monetar (monografia Mecanismul monetar actual, Bucureşti, 1984; Chişinău, 1991); finanţe (Decizia financiară şi unitatea economică, 1980); teoria valorii, inclusiv fundamentarea unei noi teorii a valorii, numită teoria valorii entropice (studiile monografice Economica valorii, mai multe ediţii la Bucureşti şi Chişinău, între 1991 şi 2003, o traducere în limba rusă apărută la Chişinău; Fascinaţia valorii, 1992); reforma economică – fundamentarea primului program operativ de reformă a Guvernului Petre Roman (1991) şi a programului de reformă al Guvernului Valeriu Muravschi din Republica Moldova, inclusiv a unui program de privatizare a economiei naţionale, axat exclusiv pe principii economice şi opus programului populist şi politizat de bonizare, lansat atunci de unii specialişti de la Chişinău. Astfel, Paul Bran are merite deosebite în lansarea şi buna evoluţie a economiei de tranziţie, în special în România. Este iniţiatorul, autorul şi/sau coautorul, conducătorul unor importante programe: Cercetarea terminologică a lexicului specializat din finanţe, Studiu privind modelul de dezvoltare şi colaborare transfrontalieră aferent unei euroregiuni (Studiu de caz – euroregiunea Giurgiu), Consorţiul de dezvoltare şi extensie rurală etc.

A elaborat şi a publicat peste 10 cursuri universitare, alte vre-o 15 monografii şi studii monografice, majoritatea cărora au cunoscut mai multe ediţii. În ultimii ani a editat lucrări de sinteză, unele revăzute şi completate, aduse la zi: Economica valorii (2002, 2003), Finanţele întreprinderii. Gestionarea fenomenului micro financiar (2003), Comunicare financiară (2003), Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale (2003), Economie monetară (2003) ş.a. Este autorul a peste 150 de studii şi articole tipărite în reviste de specialitate din România (Adevărul economic, Economica, Economistul, Raporturi de muncă, Tribuna economică etc.) şi de peste hotare.

O pagină aparte în biografia de profesor universitar, savant, manager şi Om a lui Paul Bran revine relaţiei sale speciale cu Republica Moldova. În 1990 este invitat pentru prima oară la Chişinău, de către Guvernul Mircea Druc, cu prelegeri şi consultaţii vizând economia de tranziţie. În 1991 este invitat din nou la Chişinău, de Guvernul Valeriu Muravschi şi, în calitate de consilier guvernamental, contribuie la trasarea primilor paşi ai reformei economice de la noi. În septembrie 1991 este desemnat rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (ASEM) – prima instituţie de învăţământ superior de profil de la noi. Ca membru al echipei numite ad-hoc de către premierul Valeriu Muravschi, Paul Bran are o contribuţie directă la introducerea leului ca valută naţională în Republica Moldova. A organizat trimiterea la studii economice universitare şi postuniversitare în România a tinerilor basarabeni (în special – la ASE Bucureşti).

Totuşi, numele lui Paul Bran se identifică în conştiinţa multor basarabeni cu fondarea (în septembrie 1991) şi consolidarea ASEM, pentru carefapt a ajuns a fi, incontestabil cel mai cunoscut economist român în Republica Moldova (Dumitru Moldovanu), înscriind o pagină distinctă în istoria învăţământului superior economic de la noi şi, chiar, în istoria, atât de tulbure, a tranziţiei basarabene de la răscrucea mileniilor II şi III. Împreună cu echipa pe care şi-a format-o, Paul Bran a obţinut şi a adaptat procesului de studii câteva blocuri impozante, pe care le-a dotat cu tehnică de calcul, laboratoare etc. A fondat o bibliotecă de specialitate deosebit de bogată, aducând, în acest scop, de la Bucureşti, circa 50 000 de volume. A organizat pe baze noi, conform standardelor europene, procesul de instruire şi cercetare, punând accentul pe predarea, editarea de cursuri, manuale, monografii etc. în limba română. În scurt timp, ASEM a devenit o prestigioasă instituţie de învăţământ, o forjerie de cadre bine pregătite pentru economia naţională. Însă în 1994, conducerea agrariano-socialistă a Republicii Moldova, de orientare antinaţională şi antireformatoare, îi înscenează lui Paul Bran şi anturajului său de profesori basarabeni un proces politic, forţându-l să părăsească Republica Moldova, în pofida acestei atitudini ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi ce au avut ocazia să facă studii la ASE Bucureşti, sub conducerea sa, dar şi de interesul său pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris, s-a referit în mai multe rânduri.

Activitatea ştiinţifică a lui Paul Bran a fost apreciată cu Premiul Academiei Române pentru monografia Economica valorii (1995).

*    *    *

După Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, până la ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940, acest spaţiu înstrăinat, rusificat de-a lungul unui veac (1812-1918), a cunoscut mai multe transformări favorabile, poate cele mai spectaculoase fiind în domeniul culturii, învăţământului, recăpătării limbii române, a alfabetului latin, a spiritului naţional. Dacă nu erau aceşti 22 de ani de aflare a Basarabiei în componenţa Patriei, nu se ştie de mai supravieţuiau basarabenii ca parte a românimii. În acest sens, cele trei județe istorice basarabene, Cahul, Bolgrad și Ismail, au avut încă 22 de ani favorabili, 1956 – 1978, cea mai mare parte a teritoriului celor trei județe astăzi se află în Ucraina. Ceea ce s-a putut păstra, menţine, salva în următoarele decenii, după ce în Basarabia a fost instaurat comunismul, adus pe tancurile sovietice, s-a datorat, în primul rând, cadrelor didactice cu şcoală românească. Şi aceasta în condiţiile în care aici au rămas doar unii: mulţi s-au refugiat, de urgia bolşevică, în dreapta Prutului, iar şi mai mulţi au fost deportaţi în lagărele din Siberia. 

Tocmai când se părea că românismul Basarabiei este definitiv îngenuncheat de şovinismul imperial al Moscovei, istoria ne-a mai oferit o şansă: la începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea, după căderea lui Ceaușescu şi prăbuşirea imperiului sovietic, în stânga Prutului au început din nou să sosească „din Ţară”, cum se zicea la noi frecvent pe atunci, şi cărţi, şi artişti, şi scriitori, dar, ce ni se pare deosebit de important, şi cadre didactice.

Starea învăţământului în Basarabia sovietizată era deplorabilă: rusificat, în general, pe toată linia, el mai înregistra şi mari goluri în domenii-cheie pentru economia naţională. De exemplu, învăţământul economic, orientat exclusiv spre economia centralizată, se şi făcea centralizat: studii superioare pentru domeniul relații economice internaționale, finanţe-bănci se făceau la Moscova, Leningrad (Petersburg), în alte câteva mari centre ale URSS. La o modestă Facultate de Economie din cadrul Universităţii de la Chişinău nimereau doar ruşi, ucraineni şi alţi absolvenţi ai şcolilor ruseşti, căci aceştia aveau prioritate. În plus, toate cursurile de specialitate, în toate colegiile şi şcolile de învățământ superior, se ţineau în „limba prieteniei şi păcii între popoare” – rusa.

Zeci de ani la rând, sub regimul sovietic, s-a încercat la Chişinău să se deschidă o instituţie de învăţământ economic superior, un Institut al economiei naționale, măcar cu studii în limba rusă, dar în zadar. Abia la 25 septembrie 1991, în prima lună de independenţă a Republicii Moldova, a fost posibil aşa ceva şi aceasta se datorează curajului deosebit al prim-ministrului de atunci, dl Valeriu Muravschi, în condiţiile în care încă mulți funcţionari sus-puşi se împotriveau creării unei instituţii naţionale de profil economic.

Odată adoptată respectiva hotărâre de Guvern, au apărut probleme de nebănuit: lipsa blocurilor de studiu, a manualelor şi, în general, a literaturii de specialitate (care era numai în rusă), a cadrelor didactice şi… culmea!  lipsa unui rector pe potriva importanţei ce o dobândea noua instituţie de învăţământ. (Doritori erau la Chişinău mulţi…, puţină însă era calitatea lor!)   

Într-o clipă de fericită luciditate, a fost amintit numele profesorului Paul Bran de la ASE Bucureşti, care fusese cu un an mai înainte la Chişinău, cu un ciclu de prelegeri în domeniul economiei de piaţă, pentru specialiştii în domeniul financiar-bancar. Prea mult impresionase Paul Bran, de la prima vedere, publicul basarabean: prin competenţă profesională, prestaţia de profesor, harul oratoric, pe alocuri presărat cu perle umoristice, surprinzătoarea-i modestie  şi, poate în primul rând pentru noi – prin frumoasa limbă românească pe care o vorbea, mai ales uşurinţa cu care vehicula terminologia economică, nouă, basarabenilor, mai puțin cunoscută.  

Când a apărut numele lui Paul Bran în lista candidaţilor la funcţia de rector al noii instituţii de învăţământ economic de la Chişinău, ceilalţi candidaţi, oricât de dornici erau de a conduce (fără a şti ce şi cum…), s-au retras necondiţionat, fără discuţii.

Cu o zi înainte de semnarea acelei hotărâri de Guvern, devenită cu adevărat istorică, Paul Bran, invitat în această funcţie de către prim-ministrul Valeriu Muravschi, cu acceptul premierului român Petre Roman, şi-a dat acordul cu o singură condiţie: noua instituţie de la Chişinău să nu se numească „universitate economică”, așa cum se vehicula prin comisiile de profil ale Parlamentului moldovean, ci Academia de Studii Economice, ca și sora sa mai mare de la București, care era mai în vârstă cu aproape opt decenii ca cea proaspăt fondată la Chișinău. Sosit la Chişinău pe 13 septembrie 1991, chiar în ziua sa de naştere, Paul Bran începe a scrie o filă nouă în biografia sa, în istoria învățământului economic basarabean, dar şi în general în biografia Basarabiei ce renăştea, parcă, scăpând de sub tirania comunistă de factură rusească. Cu regret, acest capitol de excepţie, cu un început formidabil, s-a încheiat penibil, la 12 iulie 1994, la ora 10.00 dimineaţa, când cel invitat de la Bucureşti cu drag de către guvernul democratic al lui Valeriu  Muravschi, iată, a fost forţat să părăsească Basarabia – de către următorul guvern, de croială agro-comunistă, românofobă şi în general culturofobă.

Oricum, ce a făcut acest Om, acest Profesor, acest Savant, acest Român – pentru Basarabia românească, într-un scurt răstimp, de doi ani, nouă luni şi 18 zile – nu s-a făcut în toată „perioada sovietică” (postbelică) pentru învăţământul economic, ştiinţa economică, pentru perfecționarea economiștilor, contabililor, finanțiștilor din economia națională pregătiți în perioada sovietică, pentru binele populaţiei de aici.

Vom enumera, încă odată, principalele contribuţii ale rectorului-fondator al Academiei de Studii Economice din Republica Moldova (ASEM), prof. dr. Paul Bran, în anii de aflare a sa la Chişinău, care se identifică cu anii de formare, consolidare şi devenire a ASEM ca o instituţie de mare prestigiu, poate cea mai prestigioasă în Basarabia:

  • A creat, cum spunea chiar el, baza unei instituţii de învăţământ – Biblioteca Ştiinţifică, cu peste 50 de mii de cărţi în limba română şi în limbi moderne, literatură adusă la Chişinău graţie contribuţiei discipolilor şi prietenilor săi bancheri, în primul rând – guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, preşedintele BCR, Ion Ghica, rectorul de atunci al ASE Bucureşti, acad. Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii.
  • A elaborat structura ASEM, conform standardelor europene, cuprinzând facultăţi inexistente anterior şi numeroase catedre şi specializări, axate pe necesităţile economiei moderne de piaţă, promovând – iarăşi în premieră pentru Basarabia – cadrele naţionale, cele mai bune pentru acea perioadă. La aceste inovaţii, fireşte, a introdus şi noi planuri de studii şi noi programe analitice, punând bazele cercetării, elaborării de lucrări didactice şi metodice, manuale, studii, monografii – toate în limba română. Aici e locul să amintim şi meritul de a fi obţinut şi adaptat trei blocuri de studii, în chiar centrul Chişinăului, pe care le-a dotat cu laboratoare, tehnică de calcul, alt echipament. În beneficiul studenţilor şi al tinerelor cadre didactice, a amenajat mai multe cămine şi locuri de agrement.
  • A iniţiat şi a organizat, cu concursul aceloraşi generoşi sponsori din Ţară, stagii de documentare, didactico-ştiinţifice, la ASE Bucureşti, pentru cadrele didactice de la Chişinău – în majoritate absolută, absolvenţi de facultăţi cu predarea în limba rusă – pentru a se familiariza cu terminologia economică românească şi pentru a elabora cursuri de prelegeri şi lucrări practice, desigur, tot în limba română.
  • A extins simţitor trimiterea tinerilor basarabeni la studii de doctorat, la ASE Bucureşti. 
  • În calitatea sa de membru al Consiliului Economic Suprem pe lângă conducerea Republicii Moldova, a participat, alături de viceprim-ministrul Gheorghe Efros, la elaborarea şi redactarea multor proiecte de legi privind reforma economică, dezvoltarea sistemului financiar-bancar, privatizarea proprietăţii de stat din industrie, agricultură, comerţ etc. Aş menţiona, în mod deosebit, elaborarea, de către Paul Bran, a unui Program de privatizare, bazat pe experienţa ţărilor dezvoltate din Vest, program care ar fi putut fi salvator pentru economia basarabeană, dar care, cu regret, n-a fost înţeles, iar, în consecinţă, şi respins de nişte conducători cu mentalitate depăşită, de deputații care erau inițiați doar în economia populistă care aducea mai multe voturi. Nu poate fi neglijată nici contribuţia sa directă la introducerea în Republica Moldova, în 1993, a valutei naţionale, cu denumirea românească – leul, organizând baterea monedei la Monetăria de la Bucureşti.
  • Ca excelent manager, Paul Bran a adus la Chişinău un stil nou de conducere, un nou sistem de relaţii pe linia conducător–profesor–student, a contribuit la formarea unei atmosfere de lucru cu adevărat creatoare, unde se punea pe prim-plan omul, calităţile sale sufleteşti, intelectuale, profesionale. Cei care l-au cunoscut, care au lucrat alături de el – la ASEM, în Guvern, în comisiile parlamentare, studenţii şi doctoranzii săi au simţit neapărat căldura, dragostea aparte a lui Paul Bran pentru Basarabia şi basarabeni. Nu e de mirare că atunci când a fost forţat să părăsească Basarabia îndrăgită, pentru care a muncit dezinteresat, punând în fiece iniţiativă o parte din suflet, plecarea lui Paul Bran a fost sincer deplânsă de numeroşi basarabeni, care au conştientizat enorma pierdere, golul ce se crea aici în lipsa acestei personalităţi marcante.

De altfel, în pofida atitudinii ostile, prin nimic justificată, Paul Bran a continuat să rămână un fidel prieten al Basarabiei, fapt ce poate fi confirmat şi de sutele de studenţi şi doctoranzi care au avut ocazia să facă studiile la ASE Bucureşti – sub conducerea sa, dar şi de interesul pentru procesele economice, financiare şi monetare din Republica Moldova, despre care a scris și la care s-a referit în mai multe rânduri.

Cu atât mai mare a fost bucuria noastră că, respins de forţe ale întunericului la Chişinău, Paul Bran, poate şi datorită experienţei basarabene, a onorat cu brio două mandate de rector al celei mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România – ASE Bucureşti.  

Contribuţiile, dăruirea şi jertfa lui Paul Bran, în calitatea-i de ctitor al templului numit ASEM, constituie o pagină memorabilă în istoria noastră recentă, pagină al cărei conţinut rămâne încă a fi apreciat, la justa-i valoare, de anii ce vin.

P.S. Chiar dacă pare că nu-i locul aici la un gând mai vechi al nostru, vreau totuși să amintesc pe scurt și despre frământările lui Paul Bran cu privire la perspectiva acestei palme de pământ românesc, numit Basarabia – Republica Moldova… Observând comportamentul străinilor, ura lor față de tot ce-i românesc în Basarabia, politicienii locali de sorginte agro-comunistă, Profesorul visa, și cu acest vis a urcat în 2006 la Ceruri, la o revenire a Basarabiei la sânul Patriei istorice, unde va fi mai în siguranță și unde populația autohtonă își va putea păstra și limba, și istoria, și tradițiile religioase și cele naționale…

Acesta fiind și motivul principal pentru care am elaborat și i-am dedicat, Profesorului Paul Bran, în anul 2008, cea mai durută și de suflet lucrare a mea, monografia etnofotografică ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (Chișinău, 2008), cu următoarea dedicație pe foaia de titlu: „DEDIC ACEASTĂ LUCRARE MEMORIEI REGRETATULUI PROFESOR ȘI PRIETEN PAUL BRAN, CEL CARE, PRIN PROPRIUL EXEMPLU, MI-A DEMONSTRAT CĂ RE-ÎNTREGIREA ESTE NU NUMAI NECESARĂ PENTRU SUPRAVIEȚUIREA NOASTRĂ CA ETNIE, DAR ȘI POSIBILĂ”.

Ediției a doua a acestei Monografii în imagini (2014) i-a fost decernat, în anul 2015, Premiul Academiei Române.

Voi incepe cu România…

(Un articol publicat acum 11 ani și patru luni în TIMPUL lui Tănase: multe s-au schimbat oare de atunci?…)

Top of Form


Dupa cele intamplate la Chisinau in ultima vreme, lumea tot mai des se intreaba cum si cu ajutorul cui s-a putut ajunge la situatia in care se afla acum, dupa 5 aprilie 2009, R. Moldova? Am si eu o varianta de raspuns.

Sa nu va mire acest fapt, dar, spre bucuria comunistilor, voi incepe cu… Romania. Nu vreau sa cobor tocmai la anul 1940, cand am fost lasati prada lui Stalin si Hitler. Evenimentele din ultimele zile au inceput in 1991, cand Romania postdecembrista, mai mult de frica, a semnat un tratat de prietenie cu URSS (aflata, la acel moment, in agonie), prin care s-a declarat ca Bucurestiul nu are vreo pretentie teritoriala fata de Moscova, chiar daca se vorbea tot mai insistent despre condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop si lichidarea consecintelor lui. Urmatorul pas ,,lunecos” a fost recunoasterea independentei republicii cu denumirea istorica de Moldova (de ce nu fac acest lucru si grecii fata de Macedonia?), Cotroceniul grabindu-se si aici sa fie primul. Dar pe cine a mizat Romania, in toti acesti ani, dintre fortele politice basarbene? Abia la 4 aprilie 2005 s-a vazut pentru cine s-au cheltuit atatia bani, atatea eforturi si sperante: pe cei care au facut front comun cu comunistii impotriva romanismului.

Din pacate, nici macar acum nimeni in Romania nu incearca sa clarifice de ce s-a intamplat asa: de unde a venit initiativa – de la Kremlin, de la Tel Aviv si Washington sau de la Cotroceni? Cine sunt realii stapani ai situatiei din Romania? De ce a vizitat Traian Basescu Chisinaul in 2005, tocmai in ajunul alegerilor, lasand impresia ca il sprijina pe Voronin? Cine a impulsionat acest semnal – fals sau adevarat? Mai e un aspect al problemei: cine a reprezentat Romania la Chisinau in ultimii ani? In ce a constat munca diplomatilor trimisi la Chisinau, daca ei nici macar la evenimentele strict culturale romanesti nu se prezentau – nu mai insistam din care motiv: din frica, lasitate, incompetenta, comoditate, lipsa de patriotism etc.? Stiu oare romanii de buna-credinta din ?ara ce ,,proiecte” finanteaza Departamentul pentru romanii de pretutindeni sau Institutul Cultural Roman al neromanului Patapievici? S-a luat vreo atitudine fata de excluderea Basarabiei si Nordului Bucovinei – primele victime ale comunismului – din Raportul de cvasicondamnare a comunismului in Romania? Ia cineva in calcul fructuoasa colaborare a unor asa-zisi patrioti din Romania, care varsa lacrimi de crocodil pentru destinul minoritatilor din ?ara, dar trec cu vederea sau chiar sfideaza tragedia basarabenilor si nord-bucovinenilor? Cat face numai, in acest sens, atitudinea plina de rea-vointa a lui Nicolae Manolescu fata de scriitorii basarabeni in ultimul sau opus… Oare nu cumva pentru ca acestia au votat democratic pentru alta candidatura la functia de presedinte al USR?

Noua, basarabenilor, ni se creeaza impresia ca, pe baza celor doua state romanesti, actualmente se efectueaza grave experimente ale unor forte oculte. Aici, pe o insula latina in oceanul slavon. Aceasta impresie se bazeaza pe niste evidente care nu mai contenesc nici la Bucuresti, nici la Chisinau: batalii politice inversunate, procese juridice intemeiate si neintemeiate, condamnarea partiala, preferentiala a comunismului, lupta cu securismul, care nu a mai fost dusa la bun sfarsit, stimularea transfugilor etc., etc. Suntem departe de gandul ca la mijloc ar fi numai niste orgolii politice sau niste calcule exclusiv financiare.

Cat priveste cel de-al doilea stat romanesc, R. Moldova – sau Basarabia, in genere -, aceasta este, am spune, o zona blestemata a Europei. ?arile Baltice, care au avut in ultimele secole un destin similar cu al nostru, demult au revenit in familia popoarelor europene, pe cand noi ne balacim pe loc, nici macar identitatea nationala nu ne-am clarificat-o. Mai exact – nu ni se permite sa ne-o declaram liber. Ocupantii rusi, dupa ce ne-au furat trecutul, vor sa ne confiste si prezentul, ba chiar si viitorul copiilor nostri. Cum sa nu crezi ca aici ar fi o zona de rezerva pentru experimente dintre cele mai alarmante: daca nu se reuseste cu Romania, macar aici sa se faca o noua natiune, o noua limba, o noua mentalitate, cu noi stapani? Or, pentru orice om bine intentionat si cu judecata sanatoasa este clar ca R. Moldova poate dainui un timp, ca stat independent, doar in baza adevarului istoric, a Declaratiei de Independenta din 1991. Deci, ca un al doilea stat romanesc, cu limba si istoria romaneasca, cu o populatie preponderent romaneasca (80 la suta) si, in niciun caz, ca o republica a unui „popor polietnic moldovenesc”, vorbitor de limba rusa si condus de straini. R. Moldova poate fi numai romaneasca, in caz contrar ramane o colonie, un poligon al armatei a 14-a a Federatiei Ruse, la fronrtiera cu UE.

Nu incape nicio indoiala ca rusii au aici un mare interes, dar, probabil, nu numai ei. Abia pe locul doi ar fi rusii care, dupa experimentul kominternist din 1924 – crearea Republicii Autonome Moldovenesti dincolo de Nistru -, in 1990-’91 au incercat sa intre din nou in aceeasi apa. Sfarsitul acestui experiment ar fi transnistrizarea actualei R. Moldova pana la Prut, desi se aud tot mai insistent voci ale „moldovenistilor statalisti”, ale sovinilor rusi si ale neo-kominternistilor despre o „Moldova Mare”, pana la Siret si Milcov. Intentiile expansioniste ale rusilor sunt cunoscute inca din sec. XVII, ei dorind sa-si croiasca peste noi un coridor spre Balcani, spre Constantinopol – idee aberanta la care nu renunta nici astazi, in acest scop mentinand capul de pod numit Transnistria. Deloc nu ne este clar rolul Occidentului in aceasta zona. Numai cat face prezenta la Chisinau a OSCE care, in ultimul timp, a luat o serie de decizii aberante privind diferendul transnistrean, perpetuarea prezentei masive a Moscovei aici, iar si mai recent, pe 6 aprilie 2009, acest organism – menit sa promoveze democratia – s-a grabit sa anunte in R. Moldova „alegeri corecte”, chiar daca erau evidente mai multe fraude electorale.

Graba aceasta a fost un semnal ca alte organisme nu trebuie sa se mai implice. E ceva ce aminteste de pripeala Kominternului din perioada interbelica, cand se ,,coceau” asa-zisele revolutii socialiste in sud-estul Europei. Pare suspecta starea de lucruri in care majoritatea organismelor europene sunt reprezentate la Chisinau, preponderent, de functionari de nationalitate rusa, maghiara sau evreiasca, vorbitori de limba rusa care, in anumite situatii, nici nu-si ascund atitudinea neprietenoasa fata de Romania, ca sa nu mai vorbim ca au o atitudine pronuntat dusmanoasa fata de romanism. Acesti functionari conlucreaza foarte bine cu sfetnici si alti demnitari de-ai lui Voronin care, lucru stiut bine la noi, sunt nepotii celor care, la 28 iunie 1940, i-au intampinat cu flori pe ocupantii sovietici, insultand si agresand ostasii romani in tragica lor retragere.

PE 23 AUGUST 1939, UN PACT NEGHIOB A FOST SEMNAT CARE NEAMUL NI L-A MUTILAT…

Astăzi, 23 august, s-au împlinit 81 de ani de la semnarea Pactului de neagresiune, Ribbentrop-Molotov sau Hitler-Stalin, încheiat între Uniunea Sovietică bolșevizată și Germania nazistă. Aceste două forțe negre ale Europei de la acea vreme, de culoare … brună și roșie, au divizat Europa în sferele lor de influență, ca peste o săptămână tot ele să declanșeze cel de Al Doilea Război Mondial, care s-a încheiat abia peste șase ani, făcând zeci de milioane de jertfe…Acest Pact a fost condamnat de întreaga lume progresistă, fiind condamnat și de către Primul nostru Parlament la o Conferință Internațională foarte importantă, care a avut loc pe 26-28 iunie 1991.Ce-i drept nu chiar toți organizatorii conferinței și participanții la ea au venit cu sufletul curat, unii având cu totul alte scopuri decât cele anunțate… Iar unul din aceștia care n-a scris în viața sa o pagină de monografie, a plecat de la conferință cu o desaga plină-ochi, în care au încăput toate comunicările și documentele prezentate la conferință, care trebuiau să devină o CULEGERE DE COMUNICĂRI ale participanților la conferință, dar care s-au transformat mai apoi în două cărți (vezi imaginea anexată) care i-au permis hoțului să devină membru de onoare al Academiei Române și director al Institutului Cultural Român care poartă numele Marelui Eminescu…Vă prezint mai întâi de toate un fragment din Investigația mea jurnalistică de atunci și publicată mai bine de trei ani în urmă. Despre conferința din iunie 1991 va urma un text informativ și instructiv dar …RĂBDARE până mâine!!! * * * „În luna iunie a anului 1991, Parlamentul de la Chișinău a organizat o conferință internațională cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, unul dintre organizatori era însuși V.Matei. După acea conferință s-a publicat o carte intitulată „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia. Culegere de documente” ( Chișinău, Editura Universitas, 1991). V.M. semnase pentru această carte o prefață de două pagini, text pentru care își atribuise drepturile de autor. Dar cartea mai consta și din 42 de documente selectate, traduse și redactate de istoricii Ion Șișcanu și Vitalie Văratec. Ei își atribuiseră dreptul de autor la acest compartiment. Numai că atunci când V.M. și-a înaintat candidatura la titlul de membru de onoare al Academiei Române a uitat să specifice acest lucru, atribuindu-și dreptul la întreaga carte. Mai mult, peste 21 de ani de la acea conferință, în anul 2012, V.M. a reeditat acea carte (trecând pe primul loc numele lui Ribbentrop), cu titlul „Pactul Ribbentrop-Molotov și agresiunea sovietică împotriva României. Culegere de documente (1939-1991)”, la editura ploieșteană LIBERTAS, incluzând în ea încă vreo 16 documente pe lângă cele 42 din prima ediție și 10 caricaturi cu Hitler și Stalin din presa vremii și a lumii. În plus, volumul include și Declarația de Independență a R. Moldova, probabil pentru a ne aminti cine pretinde că este autorul acestui document epocal, dar și pentru ca volumul cărții să pară mai mare. În această ediție, pe foaia de titlu se menționează: „Selecția, traducerea și îngrijirea textelor, prefață și note de V.M., membru de onoare al Academiei Române”, astfel, drepturile de autor aparținând, evident, doar unuia dintre autorii din anul 1991, acesta fiind nimeni altul decât V.M. Au rămas cu buzele umflate, Ion Șișcanu și Vitalie Văratic sau, poate, cedarea acestor drepturi le-a fost răsplătită cu generozitate? Nu se știe însă cât vor costa aceste drepturi, atunci când deținătorii lor din 1991 vor descoperi acest furt intelectual, cartea fiind de negăsit în bibliotecile și librăriile din R. Moldova, este ascunsă de public pentru ca să nu iasă la iveală acest furt intelectual (Probabil din aceleași considerente, și alte cărți semnate de V.M. nu sunt de găsit nici în librării, nici în biblioteci).E de menționat, de asemenea, că în iunie 1991 V.M. a adunat de la participanții la acea conferință comunicările lor, amăgindu-i că Parlamentul de la Chișinău va finanța publicarea lor într-un volum. Nici azi volumul promis nu a mai văzut lumina tiparului și nici măcar comunicările nu li s-au întors autorilor. Am așteptat și eu să apară acest volum ca să-mi împrospătez memoria cu prețioase informații de la conferință, în primul rând cu cele din comunicarea marelui nostru istoric și patriot, prof. Gh. Buzatu, care a așteptat 22 de ani, până în ultima clipă a vieții sale, volumul promis sau măcar textul comunicării sale la conferința de pomină. Marele patriot a plecat la Domnul fără a-și vedea publicată comunicarea, iar „micul organizator” de pe Bâc își trăiește viața în alte interminabile și rentabile promisiuni” (Va urma).

http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/

UCRAINA INDEPENDENTĂ ȘI DREPTURILE BĂȘTINAȘILOR ROMÂNI DIN UCRAINA, CARE-S LA EI ACASĂ…

V

Public

Astăzi, 24 august, ucrainenii au sărbătorit Ziua Independenței, cea de-a 29-a aniversare de la proclamarea ei. Constituția acestui stat garantează toate drepturile minorităților naționale de pe teritoriul ei, inclusiv dreptul minorității românești la învățământul în limba română… Numai că autoritățile ucrainene nu vor să revină la lectura Constituției lor pentru că-i doare capul de ea și de drepturile pe care le au minoritarii conform Legii lor supreme.Din aceste motive ei deja au pierdut o bună parte din teritoriul lor în favoarea fraților mai mari de la răsărit…Rada lor supremă era gata să voteze Declarația de independență pe data de 23 august 1991. Numai că ar fi fost prea din cale afară coincidența următoare: În acea zi se împlineau 52 de ani de la semnarea Pactului criminal de împărțire a sferelor de influiență între Germania nazistă și Uninea Sovietică bolșevizată, semnat de Ribbentrop și Molotov, Hitler și Stalin, conform căruia teritoriul Republicii sovietice Ucrainene, a crescut considerabil pe seama raptului efectuat de către sovietici al teritoriului României, Ceho-Slovaciei, Ungariei, Poloniei…Bănuiesc eu că anume acest Pact neghiob nu le dă voie să doarmă liniștiți conducătorii și naționaliștii ucraineni, temându-se de viitorul lor. Această teamă le dictează tot mai insitent să grăbească procesul de deznaționalizare a minorității românești prin închiderea grădinițelor și a școlilor lor naționale. Din aceste considerente românii doar în vis mai pot vedea libertatea națională pe care au avut-o pe vremea sovietelor, când își învățau copiii la școli și chiar la o facultate de filologie română la Universitatea din Cernăuți…Dacă măcar Statul Român și- ar apăra conaționalii din Ucraina de deznaționalizarea cumplită, cum o fac, bunăoară, ungurii din Transcarpatia… Și atunci de ce să ne mire comportamentul ucrainenilor față de frații noștri, români din Ucraina?…

PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV: 81 DE ANI PLUS O ZI DE LA SEMNARE…

8

Mulți din lista mea n-au citit așa ceva…

În anul viitor, pe 26-28 iunie 2021, se vor împlini trei decenii de la organizarea Conferinței internaționale „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”. Au trecut 29 de ani de atunci dar nici astăzi comunicările la acea Conferință nu au văzut lumina tiparului!… Asta chiar dacă unul din organizatorii ei, Valeriu Maticiuc-Matei, actualul director al ICR Chișinău, membru de onoare al AR (fără vreo pagină de monografie scrisă în viața sa), a adunat toate comunicările participanților la conferința dată, unele dintre ele fiind EPOCALE, de exemplu cea a istoricului Gheorghe Buzatu ș.a., și nici astăzi nu se știe unde au fost ele depozitate: în propria bibliotecă-arhivă, sau în vreo arhivă de pe Lubeanka, din inima Moscovei, unde „organizatorul” se laudă că a fost bătut măr pentru că în perioada aflării la Moscova lupta cu înverșunare cu puterea sovietică… Indiferent unde se află astăzi originalul comunicărilor, personal sunt convins că o xerocopie a lor o putem liber găsi în arhiva „savantului” dat, pentru că o parte din materiale au fost deja incluse de „savant” în două cărți care i-au permis să ocupe un loc de membru de onoare al AR, loc care de drept era destinat talentatului compozitor Eugen Doga, român născut la Mocra în Transnistria, străbunii căruia au migrat (prin transhumanță) din Mărginimea Sibiului transilvănean spre sud-estul transnistrean…

Până vor mai intra organele competente în arhiva personală a lui VM, vă propun un fragment din cartea de memorii a regretatul Ambasador dr. Aurel Preda, autorul și redactorul principal al proiectului Declarației de Independență a R. Moldova, participant activ la acea conferință epocală și nu numai la ea…

(Va urma numai să aveți răbdare!)

*   *   *

…În aceste condiții și vremuri tulburi a avut loc – nu întâmplător – Conferința internațională care a dezbătut și condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia.

Lucrările Conferinţei au fost fixate pentru perioada 26-28 iunie 1991, tocmai pentru a marca aproximativ 50 de ani de la raptul comis de guvernul comunist de la Moscova, prin notele verbale ultimative din 26-28 iunie 1940,veritabile acte calificabile drept agresiune, în urma cărora Basarabia, parte inseparabilă a pământului românesc, a fost „încorporată” la URSS.

La reuniunea de la Chişinău au participat delegaţii din principalele ţări europene, precum şi din SUA, Canada şi Israel.

Din România, din teama de a nu supăra Moscova, MAE a hotărât să participe o delegaţie condusă de directorul de atunci al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, viitorul ministru al integrării europene, Alexandru Farcaş.

Cu alte cuvinte, în caz de supărare a Moscovei, să i se răspundă că a fost vorba de o delegaţie de tehnicieni, de jurişti, care s-au reprezentat pe ei înşişi la Chişinău şi nu România! Teama viscerală de sovietici bântuia încă pe coridoarele MAE de la Bucureşti.

Moscova nu s-a lăsat înşelată de această stratagemă a laşităţii, mai ales că delegaţiei române, formată exclusiv din diplomaţi, i s-au alăturat ulterior şi parlamentari cunoscuţi, ca Ion Raţiu şi Pop Iftene.

Astfel de „amănunte” nu puteau scăpa K.G.B.-ului şi numai în închipuirea naivă a şefilor de la Bucureşti stăruia impresia că Moscova putea fi înşelată cu astfel de copilării.

La deschiderea reuniunii, preşedintele din acel timp al Republicii Moldova, Mircea Snegur, subliniind importanţa conferinţei, al cărei obiectiv a fost punerea în cauză a Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, la Kremlin, în biroul lui Stalin şi, în subsidiar, a consecinţelor sale politico-juridice pentru Basarabia şi „pentru alţii”, a „remarcat” că „Europa cu adevărat nouă şi democratică nu ar putea fi edificată dacă nu vor fi înlăturate toate consecinţele celui de-al doilea război mondial, mai ales pentru unele teritorii din sud-estul Europei şi pentru ţările baltice”.

Preşedintele Snegur a subliniat că problema Basarabiei şi a ţărilor baltice – victime ale înţelegerii Hitler-Stalin, semnată de Ribbentrop şi Molotov, la Moscova, la 23 august 1939 – „nu este o problemă locală, ci o problemă de ordin internaţional”, care nu poate fi rezolvată de mişcările de eliberare naţională din aceste republici fără „ concursul comunităţii internaţionale”.

Recomandându-le participanţilor să abordeze aspectele temei în discuţie fără părtinire, riguros ştiinţific, el afirma că „două adevăruri nu există. Adevărul e unul singur.”

La rândul său profesorul dr. Alexandru Moşanu, care s-a adresat conferinţei în dublă calitate, de preşedinte al Parla­mentului Republicii Moldova şi de istoric, a prezentat o amplă comunicare ştiinţifică. După ce a trecut în revistă etapele încor­porării, prin rapt, a teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Ţarist în anul 1812 şi, respectiv, la URSS în anul 1940, referin-du-se în context şi la statutul Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, a subliniat necesitatea abordării acestei teme în spiritul principiului sine ira et studio, astfel încât, odată elucidat adevărul istoric, forţa dreptului să triumfe asupra dreptului forţei”. El a insistat asupra sintagmei că „adevărul istoric trebuie elucidat”.

Din dezbateri s-au desprins o serie de aspecte cu o semni­ficaţie politico-juridică deosebită:

a) Conferinţa de la Chişinău a fost prima reuniune internaţională care a examinat într-o concepţie uni­tară legătura organică existentă între prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov şi cele ale Protocolului său adiţional secret, pe de o parte şi consecinţele politico-juridice ale acestora pe de altă parte, asupra Basarabiei (citeşte asupra României n. n.). Considerând prevederile înţelegerilor sus-menţionate nule ab initio, participanţii au cerut eliminarea, în practică, a efectelor lor de natură politică şi juridică pentru Basarabia;

b) în sprijinul acestei cereri, care constituie punctul central al reuniunii, Declaraţia de la Chişinău a Con­ferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” adoptată în unanimitate, prin aplauze, participanţii au fost de acord că:

I – Moldova, adică teritoriul cuprins intre Carpaţii Orientali, Carpaţii Păduroşi, Nistru şi Marea Neagră, a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, făcând parte, aşadar, organic, din vatra şi etnogeneza poporului român.

II – Incorporarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, în anul 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, cu Turcia, a apărut în conştiinţa europeană şi naţională „ca nelegitimă”(Vezi istoricii R. W. Watson, Eduard Taxier etc.) ca rezultat al cârdăşiei dintre Poarta Otomană şi Guvernul ţarist, în legătură cu dezmembrarea arbitrară a Moldovei şi anexarea părţii sale de răsărit la Turcia „care nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române” (K. Marx citat de E. Taxier)

Actul raptului a fost discutat imediat după săvârşire, de asemenea, în forul suprem de stat din Principatul Moldovei, în Divan, care a condamnat ruperea „din trupul Moldovei” a teritoriului de la est de Prut, considerat de Divan „trupul şi inima ţării, grânarul şi imaşul Principatului”.

III – În perioada 1812-1917, cât a durat ocupaţia ţaristă, în Basarabia s-a dus o politică dură de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare, iar legătura cu Ţara a românilor din această parte a teritoriului naţional cotropit s-a menţinut cu mari dificultăţi şi sacrificii.

IV – In exercitarea Dreptului său de autodeterminare, recu­noscut şi de noile autorităţi ale Rusiei sovietice la 27 martie 1928, Sfatul Ţării, Parlamentul Republicii Democratice Moldo­veneşti Independente, a decis liber unirea „pe vecie cu Patria-mamă – România”.

V – Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie 1940, adresate României, stat independent şi suveran, membru al Ligii Naţiunilor, semnatar, alături de URSS, al Pactului Briand-Kellog şi al Convenţiilor de la Londra pentru definirea agresorului, au reprezentat, în mod clar, o expresie directă şi brutală a „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale, o încălcare gravă a principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional, care, împreună cu înţele­gerile sus-menţionate, constituiau legislaţia internaţională în vigoare la acea dată.

VI – Încorporarea statelor baltice, atacarea Poloniei de către Germania la 1 septembrie 1939, agresiunea URSS împotriva Finlandei din acelaşi an şi cele două ultimatumuri adresate de Guvernul sovietic Guvernului român, un an mai târziu, sunt toate consecinţe ale prevederilor Protocolului Adiţional secret la Pactul Hitler-Stalin; aceste acţiuni de forţă au precipitat şi au catalizat în fapt şi în drept cel de-al doilea război mondial.

Luând cuvântul în cadrul reuniunii, am subliniat: Sub aspect juridic, ultimatumurile sus-menţionate repre­zintă, potrivit prevederilor Convenţiei de la Haga, din 18 octom­brie 1907, o Declaraţie de război condiţionată.

În acelaşi context, Pactul şi anexa sa secretă reprezintă, totodată, o încălcare şi a dreptului internaţional pozitiv în materie, întrucât:

a) orice înţelegere internaţională produce efecte juridice numai intre părţi, iar dacă conţine prevederi referi­toare la teritoriile naţionale aparţinând unor terţe state reglementările respective produc efecte numai cu consimţământul terţilor în cauză;

b) după cum se ştie, Polonia, ţările baltice, România şi Finlanda, într-un cuvânt terţii, ale căror teritorii au fost împărţite şi, respectiv, ciuntite, au fost puşi, prin forţă, în faţa faptului împlinit;

c) ultimatumurile adresate Guvernului României de către Guvernul URSS, în contradicţie cu legalitatea internaţională, întrunesc condiţiile unei circumstanţe agravante şi reprezintă o încălcare majoră a Pactului Ligii Naţiunilor, la care ambele ţări erau membre în momentul comiterii acestora. Am subliniat în continuare că deşi URSS ar fi putut aduce diferendul în faţa organelor de jurisdicţie internaţională (Curtea Permanentă de Justiţie şi de Arbitraj), iar România şi-a declarat disponibilitatea de a negocia diferendul pe cale bilaterală sau în orice alt mod paşnic, statul sovietic a ales dreptul forţei, săvârşind, prin ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord şi permanentizarea acestei ocupaţii, o încălcare continuă a acestei legislaţii internaţionale, care atrăgea după sine, în mod evident, răspunderea internaţională a URSS.

Pentru aceste considerente, am insistat că Declaraţia de la Chişinău, care urma să fie adoptată de Conferinţă, este de natură să declanşeze procesul de anulare a consecinţelor politico-juridice ale Pactului Ribbentrop-Molotov, proces în cadrul căruia Guvernul sovietic este pasibil de a fi tras la răspundere pentru încălcarea gravă a legislaţiei internaţionale în materie.

În discordanţă cu opinia exprimată şi de ceilalţi participanţi la reuniune, reprezentantul fostei URSS, dr. V. A. Alexandrov, a arătat, în esenţă, următoarele:

I) Referindu-se la Hotărârea adoptată la 24 decembrie 1989 de Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. privind aprecierea politică şi juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune din 1939, care, după cum se ştie, a condamnat semnarea Protocolului adiţional şi alte înţelegeri secrete cu Germania şi a recunoscut, totodată, că din punct de vedere juridic „acestea sunt lipsite de temei şi valabilitate din momentul semnării lor”, el a încercat să detaşeze anexele de Pactul Stalin-Hitler, procedeu pe care 1-a considerat „drept, corect şi necesar”. După cum se ştie, anexele fac parte integrantă din Pactul sus-menţionat.

II) Istoricul sovietic a recunoscut, totuşi, că problema Basa­rabiei a fost „pe nedrept neglijată” de comunitatea inter­naţională, care se ocupa insistent numai de ţările baltice, deşi, în realitate, şi într-un caz şi-n altul originea „răului” este aceeaşi: Protocolul adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov.

III) În acest context, el a încercat să arunce întreaga răspun­dere pe seama lui Stalin şi a anturajului său, care ar fi denaturat „scopurile şi idealurile socialismului”.

IV) Arătând că în urma distrugerii originalului Pactului planează încă dubii asupra conţinutului real al acestuia, că armata română a avut un rol „ocult” în anul 1918, cu ocazia unirii Basarabiei cu România, şi că din această cauză, la forţă s-a răspuns în anul 1940, cu forţa, Alexandrov a propus formarea unei Comisii internaţionale care să cerceteze, imparţial, aspec­tele sus-menţionate pentru descoperirea şi stabilirea adevărului „prin consens”.

V) Dacă rezultatul acestei investigaţii va conduce la conclu­zia că statul sovietic a „comis acte reprobabile şi ilegalităţi împotriva Basarabiei, desprinderea Republicii Moldova de URSS trebuie să aibă loc, totuşi, potrivit dispoziţiilor Consti­tuţiei sovietice, evitându-se astfel crearea de noi fapte, care în viitor pot fi calificate de urmaşi ca „arbitrare”.

Istoricul sovietic a primit imediat replica profesorului Gh. Buzatu, care a arătat că adevărul istoric nu se stabileşte prin consens şi, făcând o paralelă cu ştiinţa matematicii, istoricul român s-a întrebat retoric ce ar însemna dacă axioma „1+1” ar fi încredinţată unei Comisii internaţionale de specialitate!

În concordanţă cu Gh. Buzatu, dr. Lorry Wyman de la Universitatea Harvard – SUA, prof. dr. Paul Michelson de la Huntington College – SUA, dr. Michael Bruchis (Tel Aviv) şi parlamentarii Curvl Stone şi Pavel Zapetal (fosta Cehoslovacie), Arthur Hainici (Polonia) şi V. Saulinas (Lituania) au subliniat că sistemul comunist care a facilitat apariţia unui Stalin este de vină pentru comiterea ilegalităţilor, în rândul cărora se includ şi cele comise împotriva Basarabiei şi că orice încercare de exonerare a regimului comunist de răspundere este lipsită de orice temei. Istoricii străini au considerat că problematica graniţei Basarabiei trebuie să fie internaţionalizată.

Referindu-se la Hotărârea Congresului deputaţilor poporului din URSS, din 24 decembrie 1989, privind Pactul Ribbentrop-Molotov, istoricii şi parlamentarii sus-menţionaţi au calificat-o ca fiind formală, întrucât acest document nu prevede nimic despre consecinţele Pactului asupra Basarabiei, ţărilor bal­tice, Finlandei şi Poloniei şi, mai ales, în legătură cu nece­sitatea eliminării acestor consecinţe ca o expresie a triumfului adevărului şi dreptăţii.

A sosit timpul – au subliniat ei – ca cel de-al doilea război mondial să ia sfârşit şi sub aspectul lichidării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, care a permis şi a facilitat declanşarea acestuia.

Respingând ideea lui Alexandrov privind instituirea unei Comisii internaţionale, vorbitorii au arătat că propunerea aces­tuia denotă că URSS nu mai poate ignora problema graniţei cu Basarabia, care oricum după conferinţă se va internaţionaliza.

Declaraţia de la Chişinău, adoptată în unanimitate de Confe­rinţa internaţională „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia”, este primul document postbelic cu carac­ter politico-juridic prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul Ribbentrop-Molotov şi se cere lichidarea consecinţelor sale asupra Basarabiei şi, pe cale de consecinţă, asupra României.

Totuşi, „Pactul cu diavolul” este în continuare în vigoare, prin supravieţuirea consecinţelor sale.

După cum se ştie, administraţiile de la Chişinău şi Bucureşti au preferat „să uite” imediat acest document, care probabil a fost clasat în categoria ad actam; ulterior, Cancelaria diplomatică de la Bucureşti a anului 1997 condusă de dl. Adrian Severin, dând dovadă de un cinism incredibil, l-a „sfătuit” pe şeful statului român să semneze, la 2 iunie 1997, la Neptun, tratatul politic de bază cu Ucraina, prin care România a renunțat de  jurela teritoriile cotropite în vara anului 1940, adică la „ţara fagilor”, Bucovina de Nord, şi la părţile de nord şi sud ale Basarabiei istorice, ignorând totodată Conferinţa de la Chișinău la care m-am referit mai sus.

Fără consultarea poporului român din dreapta și din stânga Prutului, în dorinţa de a menaja o Rusie veşnic interesată în problemele Basarabiei şi Bucovinei şi, de ce nu, şi în ale României, conducătorii de la Bucureşti au revigorat consecinţele „pactului cu diavolu”, semnat de miniştrii de Externe ai celui de-al treilea Reich şi ai Rusiei bolşevice, „domnii” von Ribbentrop şi Molotov.

Dacă în artă, absurdul poate crea valori, în politică şi diplo­maţie este, neîndoielnic, extrem de păgubos!”…

(Ambasador dr. Aurel PREDA. MEMORIILE unui diplomat oarecare. Editura VICTOR. București-2009, p. 268-276).

PROZATORUL VLADIMIR BEȘLEAGA, NONAGENAR …va deveni, peste exact un an de zile!

Și atunci îi vom spune mai multe, mult mai multe, că le merită pe toate… Dar astăzi, la aniversarea sa de 89 de ani de la naștere, nu mi-a mers să-i fac o surpriză, să trec Nistrul, acasă, la Mălăieștii din stânga fluviului, unde a avut grijă și a păstrat cu sfințenie și n-a vândut casa părintească, unde Maestrul se simte ca …acasă!!!

Astăzi, de Ziua lui de naștere, îi urez doar atât:

P

LA MULȚI ANI, BĂDIE, CU MULTĂ SĂNĂTATE ȘI NOROC!!!

Îi mulțumim Lui Dumnezeu că a dorit să fim contemporani și de același sânge, chiar dacă malurile Nistrului unde ne-am născut sunt diferite, și că a dat buni Români și Oameni buni, ca Dumneavoastră, și dincolo de Nistru, tot pe Pământul nostru drag!!!

Dar îți mai mulțumesc și pentru încrederea pe care ai avut-o acum niște ani, scriindu-mi o recomandare în Uniunea scriitorilor, după ce ai lecturat cartea mea, CĂDEREA PREMIERILOR, erecomandarea și lectura cărții fiind pe locul doi după alt mare prozator și patriot român din Transnistria, din Valea Hoțului, de lângă Balta și Ananiev, Alexei Marinat… Surpriza mea din această zi este o Cronică a Maestrului la CĂDEREA PREMIERILOR, pe care o atașez, scrisă și publicată cu 21 de ani în urmă… Despre care, bănuiesc, și Maestrul a uitat!!!

Am impresia că recenzia este scrisă mai bine decât …cartea mea, și-i de bună învățătură!!! Lectură plăcută tuturor!!!

Din istoria recentă a românilor basarabeni.

O Cronică de Vladimir Beșleaga la cartea subsemnatului, CĂDEREA PREMIERILOR, carte sugerată, redactată și prefațată de regretatul Vlad Pohilă, tipărită la sfârșitul Mileniului DOI, la Editura Prometeu, Chișinău-1999.

In pofida marilor dificultăţi pe care le întâmpină astăzi cartea, atât apariţia, cât şi desfacerea ei, acum, când s-a încheiat un deceniu de la destrămarea sistemului totalitar şi de la demararea interminabilei, se pare, tranziţii spre o societate democratică şi liberă, au văzut lumina tiparului câteva volume de o remarcabilă forţă analitică vizând procesele grele prin care trece Republica Moldova. Numesc printre ele, fără a intenţiona să stabilesc vreo ordine a valorii, culegerea de eseuri Godo Eliberatorul de Irina Nechit, care întreprinde o detailată şi fină trecere în revistă a involuţiei şi eforturile de a supravieţui a teatrelor de la noi; urmează excepţionala carte de eseuri şi recenzii la diverse plachete poetice Poezia de după poezie, semnată de primreprezentantul noii poezii Emilian Galaicu-Păun, tot el un erudit cunoscător al actului poetic şi subtil apreciator al acestuia; recent apărutul la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti volumul de articole, eseuri şi cronici literare Frica de diferenţă de Vitalie Ciobanu, redactor-şef al excelentei reviste lunare a tinerilor scriitori din R.M., scriitor de mare talent şi un intelectual şi om de cultură de cea mai înaltă probitate, adevărat miracol pentru un mediu atât de tulbure şi haotizat ca cel chişinăuian. Cele trei apariţii consemnate mai sus privesc fie unele aspecte ale vieţii cultural-literare, fie tristele şi tragicele mutaţii ce au loc în conştiinţa şi chiar subconştientul acestei părţi de popor românesc de la est de Prut, care, prin etern invocatele vitregii ale istoriei, dar şi graţie propriilor rătăciri şi abilelor manipulări la care este supus, în mod perfid, de către vremel­nicii săi politicieni şi diriguitori, este împinsă tot mai adânc în mizerie şi întuneric, spre o existenţă primitiv elementară a societăţilor preistorice… Anume în contextul acestor studii care se ocupă de partea de sus a lucrurilor la noi, domnul Vasile Şoimaru (Căderea premierilor, Chişinău, 1999), profesor şi doctor în economie, membru al primului de după 1990 şi a actualului Parlament din R.M., vine cu o carte prin care cu toată forţa sa de pătrundere în problemele atât de ocultate ale economiei postcomuniste ridică vălul tertipurilor, afacerilor puse la cale de guvernele ce s-au succedat, demontând, cu argumente susţinute de cifre şi diagrame, jalnica şi neagra cale a înaintării noastre spre dezastrul de acum.

În cele ce urmează nu ţin să prezint ceea ce se cheamă în mod tradiţional obişnuit o recenzie, ci să expun doar câteva dintre asociaţiile, gândurile, reflecţiile ce mi le-a prilejuit lectura acestei incitante cărţi, pătrunsă de nerv polemic şi marcată de un umor scânteietor care, pe alocurea, se transformă într-o satiră la adresa impostorilor de tot felul…

A spune că impresia dominantă pe care ţi-o lasă, fie şi la o lectură grăbită, această culegere de diverse materiale privind evoluţia economiei Republicii Moldova de la 1990 încoace, este de-a dreptul descurajatoare, dacă nu aş fi trăit pe propria piele diabolicul haos organizat cu bună ştiinţă de guvernanţii ce i-am avut şi-i mai avem, dacă nu m-aş fi rostogolit împreună cu marea majoritate a societăţii spre dezastrul în care ne-am pomenit. Căderea premierilor? Ba eu cred că este căderea noastră. Într-adevăr: arătaţi-mi la care colţ de stradă stă şi cerşeşte pre­mierul X sau Y? Cât s-au aflat în funcţii, s-au căpătuit, ei şi odraslele lor, înhăţând o bucată cât mai grasă din avuţia publică, şi-au fondat tot felul de firme şi societăţi economice şi acum huzuresc, iar de ceea ce au lăsat în urma lor, cum se zice, nici vânt rece nu-i ajunge… Cartea domnului Şoimaru vine să ne spună ceea ce s-ar părea că fiecare din noi cunoaşte atât de bine: da, e rău, da, am fost jumuliţi, da, se zice că o să fie şi mai rău… Dar oare e posibil să fie mai rău decât răul cel mai rău? ne întrebăm fără să vrem, la un moment dat, consultând grafice, cifre şi date pe care ni le prezintă autorul. E posibil, zic eu, unul dintre cei mulţi, chiar foarte posibil, pentru că… Ajuns aici am s-o iau, cu permisiunea cititorului, ceva de mai departe, si am să relatez un mic episod care a avut loc prin 1991, 1992, pe când activam alături de doctorul în economie Vasile Şoimaru în cadrul primului Parlament al R.M. şi s-a pus în discuţie legea privind privatizarea averii publice. Toată lumea perora în favoarea deetatizării economiei, toată lumea cerea dreptate pentru toţi, nu doar pentru o mică pătură de nomenclaturişti, profitori ai regimului comunist… Au fost formulate câteva metode/mecanisme de realizare a privatizării, printre care şi cea a bonurilor patrimoniale. Era în acea sală de şedinţe o atmosferă de maximă incandescenţă, de luptă, s-ar părea, pe viaţă şi pe moarte. Ca umanist ce sunt, departe de lumea economiştilor, am fost puternic impresionat de luarea de atitudine, fermă, cu o imbatabilă argumentare şi o rară forţă de convingere, pe care a manifestat-o deputatul Şoimaru. Parcă-1 văd şi-1 aud: de acolo, de la locul lui din rândurile de sus, ca şi cum anume ar fi fost să fie ca să se facă mai bine auzit, a declarat în  momentul cel mai fierbinte al  luptei legislative: „Privatizarea prin bonuri este o mare înşelăciune… Singura modalitate este cea a acţiunilor”… Recunosc, la moment nu am pătruns radicala diferenţă, acum după ce am rămas cu toţii păcăliţi, acum când faimoaselor bonuri patrimoniale s-au dovedit a fi nu alta decât o bătaie de joc faţă de populaţia muncitoare, acum când mizeria ne suge tot mai adânc în smârcurile ei, îmi amintesc de acel moment şi-mi zic: omul a cunoscut adevărul, dar de ce acest adevăr a fost ignorat, respins, de ce?…

Anume la întrebarea: ce s-a întâmplat cu noi în ultimul deceniu, de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi de ce am ajuns/am fost împinşi acolo unde am ajuns vin să ne spună paginile de-o ardentă sinceritate şi de un incontestabil adevăr, pe care le-a adunat economistul şi omul politic Vasile Şoimaru. În cadrul unei lansări a Căderii premierilor, adresându-mă autorului şi felicilându-1 cu apariţia acesteia, i-am spus printre altele: „Este trist, dar adevărat: cartea domniei tale apare doar datorită dezastrului economic care ne-a lovit atât de crunt. Dacă aveam o economie normală şi prosperă despre ce oare ai fi putut să scrii? Şi oare mai era nevoie să te lupţi, să iei atitudine?”… Ceea ce s-ar fi cuvenit să adaug în aceeaşi ordine de idei ar fi fost: constat că o carte bună, cu conţinut şi problematică economică, poate lua naştere dintr-o nenorocire naţională, tot aşa după cum un bun roman are la bază o mare durere umană, individuală… Or, aici eu, scriitorul, mă întâlnesc în cea mai adevărată intimitate cu savantul economist, pentru că pe el, la fel ca pe mine, îl străbate durerea pierderii identităţii şi demnităţii naţionale şi general-umane… Este o carte atât de vie, pătrunsă de atâta adevăr de viaţă, fiece teză enunţată fiind susţinută de argumentele cele mai dure şi convingătoare, şi, deşi tabloul general ce se încheagă este extrem de sumbru, graţie firii luminoase a autorului, care nu dezarmează în faţa dificultăţilor de tot soiul, a vervei scânteietoare, a unui inepuizabil umor, a ironiei ce atinge cotele sarcasticului şi chiar a invectivei, ea se citeşte pe nerăsuflate, cu un crescând interes.

      Căderea premierilor este o cronică fierbinte a zilelor noastre. Eu personal, parcurgând-o, mi-am amintit şi un alt episod din acei ani când luptam în legislativ cu liota de agraro-economişti în problema privatizării, care este o problemă-cheie a economiei de piaţă. Era la o conferinţă de presă a fracţiunii noastre a FPM. Unul dintre participanţi, se pare chiar preşedintele U.J., a emis opinia: privatizarea… ştiţi dvs., e o chestie de viitor, dar trebuie să fim atenţi… M-am uitat la el şi i-am spus următoarele, desigur ţărăneşte, pe înţelesul tuturor: „O reformă se face atunci când ai ce reforma. O privatizare se face atunci când ai ce privatiza”… Nu a priceput ce-am vrut să zic şi am adăugat: „Un gospodar bun niciodată nu lasă să se deşarte sacul şi abia pe urmă să se îngrijească de ce va fi cu dânsul mâine”… Iar n-a pătruns spusele mele. În fine i-am spus pe şleau: „Apoi, frate dragă, omul nostru aşa greu de cap cum este şi anevoie la treabă cum a fost învăţat de tot felul de brigadieri şi secretari de partid, abia când va ajunge la sapă de lemn, când îl va ajunge cuţitul la os, atunci o să se scarpine îndelung într-un loc şi o să se căineze de ce a fost atât de prost şi… nu s-a reformat, ca să zic aşa, la vreme?” Interlocutorul meu s-a uitat lung la mine şi a replicat: clar cum? privatizarea cu forţa? dar cum: decolectivizare cu forţa? asta-i dictatură! numai Stalin aşa a făcut: colectivizare cu forţa… naţionalizare cu forţa… Acest episod mi l-am amintit acum şi mi-am zis: se vede că am avut şi eu o clipă de inspiraţie profetică? Mai bine să n-o fi avut!… Ei, dar spusa mea de atunci a fost o intuiţie, care putea să se adeverească, dar putea să se întâmple şi contrariul. Iată că, spre marea noastră jale, s-a produs varianta cea mai rea – am ajuns la fundul gropii, umed, rece şi întunecat. De ce? Cu ce am greşit? Cu ce suntem vinovaţi?

Aici cutez să amintesc, celor ce vor vrea să audă, următoarele: toată evoluţia noastră din ultimul deceniu a fost trasată şi scenarizată din timp, în cele mai mici amănunte, de aceleaşi forţe negre, antinaţionale pe care le-a scos atât de bine în lumină în cartea sa doctorul în economie Vasile Şoimaru. Atâţia premieri, atâţia demnitari care s-au căţărat în cârca acestui aşa-zis stat şi toţi s-au bătut cu pumnul în piept că iubesc poporul, că se zbat până la uitare de sine pentru binele lui, clar toţi nu s-au preocupat decât de propriile interese şi au servit cu fidelitate şi zel directivele autorilor obscurelor scenarii de păstrare a noastră în continuare în slujba şi sub ascultarea altora… S-ar putea crede că am fi fost nişte necuvântătoare inconştiente, de care fapt au profitat acele forţe, s-ar putea crede că nu am avut minţi lucide care să alerteze lumea asupra dezastrului ce-o aşteaptă, dar nu este aşa: am avut şi avem destule minţi luminate, destui oameni de curaj şi acţiune, şi, totuşi, am ajuns unde am ajuns. Iarăşi: De ce ? Pentru ce păcate?… Eu aş îndrăzni a afirma că, dintre mai multe, două sunt păcatele cardinale: 1. faptul că odată cu renaşterea naţională şi dărâmarea regimului totalitar, fostul partid criminal comunist nu a fost scos în afara legii şi acţionat în judecată; 2. faptul că odată cu proclamarea suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova toate persoanele aşezate de curând pe aceste meleaguri au fost declarate cetăţeni cu drepturi depline… Acum consecinţele lor au ajuns să ne sufoce nu doar din punctul de vedere naţional-cultural, ci şi economic, iar asta înseamnă că devine problematică existenţa noastră ca etnie românească în acest teritoriu.

O treime din carte este dedicată problemei avatarurilor Academiei de Studii Economice (ASEM). Ca fondator şi fost prorector al acestei prestigioase şi atât de promiţătoare la începuturile acestei instituţii de învăţământ, ca unul care a luptat pentru menţinerea ei ca o structură fundamentală în procesele de democratizare şi reformare a societăţii, profesorul Şoimaru ne prezintă cele mai ascunse de largul public momente și acţiuni, pe care le-au întreprins agraro-comuniştii pentru a deturna adevărata ei esenţă şi a o transforma într-o unealtă docilă a intereselor de clan, antinaţionale. Paginile acestui compartiment, prin prezentarea momentelor-cheie, în special cel privind înlăturarea profesorului universitar dr. Paul Bran din funcţia de rector al ASEM, în care Domnia sa a investit ani de muncă şi viaţă, modul cum s-a procedat, bădărănia de care au dat dovadă potentaţii zilei, te umple de un mare dezgust, îţi lasă o grea tristeţe pe inimă… Aşa pot răspunde la un bine ce ţi-a fost făcut doar nişte fiinţe primitive, subdezvoltate… Din păcate avem destule dintre acestea şi e o dovadă de mare curaj civic şi de o deosebită ţinută morală faptul că domnul Şoimaru i-a fixat pe hârtie pentru posteritate pe toţi aceşti pigmei, făr nimic la suflet şi la căpăţână, care s-au căţărat în funcţii înalte şi de acolo şi-au bătut joc de cele mai sfinte valori şi idealuri ale noastre… Când am recitit aceste lucruri am fost profund rănit, zile la rând am umblat ca un bolnav, de parcă eu însumi aş fi fost implicat în acea istorică porcărie basarabeană… După zile şi zile, fără să-mi dau seama cum, pe miraculoasele căi ale memoriei a răsărit în faţa ochilor mei un alt moment trist, similar celui de la ASEM, clar din perioada interbelică… Atunci, odată cu organizarea Facultăţii de Teologie la Chişinău, au fost invitaţi să ţină cursuri mari personalităţi ştiinţifice din Ţară… Printre acestea, mai mulţi ani la rând a făcut naveta Bucureşti-Chişinău poetul şi profesorul Nichifor Crainic. În jurnalul său redactat după intrarea sovieticilor în România, în cei trei ani cât s-a aflat fugar, înainte de a fi prins şi dus în Siberia, dânsul relatează şi modul cum a fost „mulţumit” de administraţia de aici pentru munca sa de sacrificiu, pentru activitatea sa la catedra de la Chişinău… Am pus alături aceste două momente şi mi-am zis cu multă amărăciune: oare chiar să fie adevărat că orice bine făcut dezinteresat este răsplătit cu ură şi dispreţ? Aşa cum a fost tratat Nichifor Crainic mai de mult, aşa s-a procedat cu profesorul Paul Bran acum, recent… După alte zile de frământări am ajuns să mă consolez: tot ce-au făcut şi fac şi vor mai face în viitor minţile luminate ale neamului nostru, fie ele din Ţară sau de aici, o fac pentru naţiunea română, iar nu pentru cei ce s-au pomenit din întâmplare în vârful piramidei. Aceştia sunt trecători, şi ei o ştiu prea bine, numai un lucru le scapă din vedere: memoria colectivă nu uită faptele lor abominabile. Cartea profesorului Vasile Şoimaru îi fixează ca într-un muzeu de fosile pe toţi cei ce au făcut de ruşine neamul, servind intereselor străine. Citiţi atent această parte a cărţii şi veţi avea în faţa ochilor, cu lux de amănunte, întreg procesul de mafiotizare, corupere şi degradare a societăţii basarabene la ora actuală…

Aş putea să reproduc din această singulară carte de istorie recentă multe nume şi pasaje întregi care să-1 pună pe cititor pe gânduri. N-o fac, pentru că, pe de-o parte, sunt persoane şi lucruri bine cunoscute, pe de altă parte, acele odioase nume îmi provoacă scârbă numai cât mă gândesc la ele şi nici nu merită să le citez. Vreau doar să emit o judecată, să ofer o sugestie pentru cei ce se vor apleca asupra ultimului deceniu ca să facă o analiză serioasă documentată, obiectivă, demnă şi nu servilă, laşă. Profesorul Şoimaru a elucidat în mod profesionist şi argumentat dezastrul economic ce-a cuprins acest aşa-zis stat care se numeşte Republica Moldova… Am spus: „aşa-zis” şi nu întâmplător. Ar fi fost să fie, poate, un stat şi el, dacă… dacă… dacă… La unul din aceşti „dacă” ţin să mă opresc pentru o clipă, pentru că, după cum zice un proverb german, aici zace câinele îngropat (da liegt der Hund begraben). Nici un analist, nici un istoric autohton sau de pe alte meleaguri nu va putea să dezlege ghicitoarea a ceea ce s-a produs cu lupta noastră pentru renaştere şi eliberare naţională care a fost deturnată şi în multe puncte compromisă, fără să pună în centrul cercetării sale momentul primăvara-vara lui 1992, războiul de la Nistru, momentul de vârf al istoriei noastre recente, un act de

curaj şi bărbăţie a românilor moldoveni… Acest moment cu adevărat epocal, act eroic de care au fost în stare cei mai buni fii şi fiice ale neamului, darea de sânge, sacrificiul, rămâne să fie o dovadă a demnităţii noastre… Recapitulaţi cele ce s-au întâmplat în acele luni, analizaţi atent perioada premergătoare şi cea care a urmat şi veţi avea clară în faţă toată tragedia noastră de azi… De la acel guvern instalat, se poate spune de baionetele separatiştilor şi ale cazacilor mercenari, de acolo începe dezastrul de astăzi. Vedeţi pe cei care au trădat atunci, vedeţi pe cei care au prosperat şi au profitat ulterior şi veţi pătrunde enigma mizeriei, sărăciei şi robiei noastre… Despre aceste înalte şi monstruoase trădări nu s-a scris încă o carte, va veni însă timpul şi vor fi fixate şi ele… Memoria colectivă nu uită şi nu poate să uite, pentru că, chiar de ar vrea s-o facă, se vor găsi oameni de curaj care îi vor aminti… Or, o cădere conştientizată şi minuţios demontată este, indubitabil, o mărturie a vitalităţii şi neînfrântei noastre demnităţi…

Destin românesc, nr.2/2000, p.131-135.

CONSTANTIN LOVINESCU – UN EROU LA COTUL DONULUI…

Acum opt ani de zile, în cel de-al doilea pelerinaj al meu la Cotul Donului (primul având loc în iulie 2009), când am instalat o Cruce din crengi uscate cu Tricolor, pe dealul de la Kletskaia, habar nu aveam că în acest loc a căzut cu moarte de erou un oștean concret, Lt. Colonelul Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu, neam care a marcat profund cultura românească a secolului XX… De azi înainte Crucea instalată, pe 17 august 2012, prima după șapte decenii de la Tragedia Română de la Cotul Donului, va purta numele lui Cn Lovinescu: Crucea Eroului Constantin LOVINESCU (după Crucea lui Martac din Vârful Goru!)… Data viitoare voi merge la Kletskaia cu o fotografie a lui Cn Lovinescu, chiar dacă Crucea respectivă a fost adusă și expusă la Mausoleul Eroilor din Marele Război (al Reîntregirii), 1914-1918, de la Sfânta Mănăstire COMANA, iar pe dealul Staniței Kletskaia în anul următor, pe 27 septembrie 2013, a fost sfințită de către preotul de la Mitropolia Basarabiei, Viorel Cojocaru, o altă Cruce, confecționată de către regretatul meu frate, Gheorghe Șoimaru, care s-a stins acum 40 de zile, la vârsta de 91 de ani… Cu a doua fotografie voi merge și la Mausoleul Sf. Mănăstiri COMANA pe care o voi pune alături de Crucea lui Cn Lovinescu… Astă iarnă am mai instalat o Cruce cu Tricolor și fotografie a altui Erou de la Cotul Donului, pe dealul dintre Perelazovski și Bolșaia Donșcinka, în amintirea Generaluli Ioan Sion, căzut acolo pe 24 noiembrie 1942, cu un an mai devreme. Am reușit să instalez o Cruce și la Golovski, în fostul Cimitir de campanie, de lângă fostul spital militar (ruinile căruia se mai văd în acel loc), de unde maiorul Gheorghe Rășcănescu a pornit eroic la drum cu tot batalionul său, spre ieșirea din încercuire. Dar și la Gromki, la o distanță de 8 km, unde a luptat medicul erou Iosif Niculescu, personaj și Erou principal al cărții mele, COTUL DONULUI-1942, decedat la București în ianuarie 2014, în al 99-lea an de viață, preotul militar, Constantin Popescu, precum și infanteristul, Nică Paiu, viu și azi, și care, pe 4 mai 2021, m-a invitat la Soci, la Centenarul său… Cu Covid ori fără el voi onora această rarisimă invitație a unui adevărat Eroul…

Mi-am mai asumat o misiune, să găsesc locul unde a căzut oșteanul din Armata a 3-a, Gheprghe Ciubotaru, născut la Cotul Morii pe Prut (Nemțeni-Lăpușna) și căzut la Cotul Donului, pe data de 10 decembrie 1942 (promisiunea i-am făcut-o fiicei Eroului, Maria Ciubotaru-Nani, născută cu două luni înainte de plecarea tatăl ei la Cotul Donului unde-i putrezesc oasele, ca mai apoi după zisa „eliberare”, komuniștii, inclusiv cei din rândul consătenilor, să-și bată joc de familia Eroului?

Mulțumesc Muzeului din Suceava pentru această descoperire pe care o atașez, un exemplu demn de urmat și de alte muzee județene, despre Eroi concreți și locuri concrete în care zac Eroii noștri, practic, neexistând comună în România din care să nu fi rămas pe vecie, cineva din cei 158 de mii de oșteni, câzuți români la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmâcă…

P.S. -Se spune că Eroul Lovinescu a fost înmormântat lângă Kletskaia, într-o localitate cu denumirea Selyvanov, localitate care n-a existat și nu există, în raionul Kletskiy, ci la o distanță de o mie de kilometri, în regiunea Kirovograd, Ucraina… De aici concluzia: Ori eroul a murit la Kirovograd, Selivanov, ori el el a fost înmormântat în cel mai apropiat Cimitir de campanie, cel de la Gromki, care se afla la o distanță de 8 km de Cota unde a căzut Eroul nostru, lângă Kletskaia, ca peste 73 de ani să fie deshumate rămățițele pământești ale ostașilor căzuți până pe 19.11.1942, la Gromki-Kletskaia, și reînhumate la o distanță de 170 km de stanița Kletskaia, la Cimitirul românesc din Rossoșka, Volgograd, inaugurat pe data de 25 octombrie 2015, după 73 de ani de așteptări să li se facă dreptate celor 158 de mii de oșteni prăpădiți în acele tragice locuri. Astăzi, după cinci ani de la inaugurarea Cimitirului românesc de la Rossoșka, abia de au fost reînhumate 1600 de oseminte pământești ale eroilor români, adică, nici mai mult nici mai puțin, UN PROCENT DIN OȘTENI CĂZUȚI CU MOARTE DE EROU LA COTUL DONULUI. După primul a fost inaugurat și cel de al doilea cimitir, în Cauzazul de Nord…

Informații interesante și dureroase despre ultima înmormântare de la Gromki a ostașilor români căzuți până la 19.11.1942, slujba de înmormântare fiind oficiată de către preotul militar Cn Popescu, martor fiind medicul militar Iosif Niculescu, veți găsi în cartea mea Cotul Donului-1942, ediția a doua…

MUZEUL NAȚIONAL AL BUCOVINEI…

Dr. Mihai Aurelian Căruntu, Muzeul Național al Bucovinei:

https://www.facebook.com/Muzeul-de-Istorie-Suceava-History-Museum-113856810317023)

Dragi prieteni ai muzeului și ai istoriei, aducem în fața dumneavoastră astăzi povestea Eroului de la Kletskaia, Constantin Lovinescu, mezinul familiei Lovinescu care a marcat profund cultura românească a secolului XX .

CONSTANTIN LOVINESCU. EROUL DE LA KLETSKAIA

”Intrarea României, la 22 iunie 1941, în Al Doilea Război Mondial a reprezentat un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru întreaga evoluţie a ţării noastre în deceniile care au urmat. Originea implicării noastre în conflictul germano-sovietic se găseşte, fără îndoială, în notele ultimative în urma cărora Armata Roşie a ocupat Basarabia şi nordul Bucovinei, dar şi în actele de forţă din perioada imediat următoare, care dovedeau că sovieticii nu intenţionau să se oprească pe linia de demarcaţie stabilită. În consecinţă, trecerea Prutului, nu a fost decât o operaţiune având caracter strict defensiv , un act perfect legitim din perspectiva dreptului internaţional, cu scopul recuperării, „prin spadă şi scut”, a teritoriului naţional ocupat samavolnic în vara anului 1940.

Şi în prezent se mai poartă discuţii sterile în care este pusă la îndoială necesitatea continuării ostilităţilor dincolo de vechiul hotar, în condiţiile în care este mai mult decât evident faptul că, forţele inamicului, departe de a fi înfrânte, puteau organiza o contraofensivă pentru ocuparea Basarabiei având ca punct de sprijin Linia „Stalin” şi zona fortificată din jurul Odessei.

În aceste condiții, armata regală a participat la operaţiuni militare mult în interiorul Uniunii Sovietice, cu toate că războiul paralel purtat de România alături de Germania avea obiective militare şi politice limitate, în general, la recunoaşterea şi siguranţa frontierei de la Răsărit. În perioada regimului comunist, dar şi în prezent, dacă avem în vedere revirimentul şabloanelor curentului istoriografic de sorginte kominternistă, lupta României, alături de Axă, împotriva Uniunii Sovietice a constituit unul din cele mai distorsionate capitole ale istoriei naţionale, jertfele materiale şi umane de pe Frontul de Est fiind supuse unei nedrepte uitări .

Printre numeroasele cadre militare de carieră care au căzut eroic în „Războiul Sfânt” împotriva bolşevismului se numără şi locotenent-colonel Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare . Viitorul ofiţer s-a născut, potrivit datelor din Dosarul personal, la Suceava (?) în data de 27 ianuarie 1894, fiind fiul lui V. T. Lovinescu, domiciliat în Fălticeni, şi al soției acestuia Profira . Era mezinul unei familii care a marcat profund cultura românească a secolului XX prin opera de rezonanţă a celor cinci scriitori şi critici literari: Eugen şi fiica sa Monica, Anton Holban, Vasile şi Horia Lovinescu. Cursurile primare şi gimnaziale le-a urmat la Fălticeni. Talentat, obişnuia să cânte la flaut . După terminarea liceului urmează timp de 2 ani, începând cu toamna lui 1914, Şcoala de Cavalerie. Alte cursuri le va absolvi la Regimentul 3 Călăraşi în primăvara anului 1916, pentru ca la 1 iulie 1916 să fie înaintat la gradul de sublocotenent .

A luat parte, animat de entuziasmul specific tinereții, la campania din 1916, fiind mobilizat începând cu data de 16 august. Participă, pentru început, la operaţiunile din Dobrogea în cadrul Regimentului 10 Călăraşi, iar mai târziu, alături de Divizia a 3-a, la luptele de la Muncel . Apreciat de superiori pentru educaţia solidă şi disciplina pe care o dovedea în orice situaţie, dar cu un temperament „puţin limfatic” (după cum considera locotenent-colonel Izescu, comandantul Regimentului 10 Călăraşi), este decorat cu „Coroana României” cu Spade în grad de Cavaler (I. D. Nr. 3138/1916) şi, un an mai târziu, în 1 septembrie 1917, primeşte gradul de locotenent . După unirea ţinutului dintre Prut şi Nistru ca Ţara, în vara anului 1918, Constantin Lovinescu era detaşat în Basarabia, la Comenduirea pieţii Bolgrad.

În anul 1922 Constantin Lovinescu s-a căsătorit cu Maria Costidi din Brăila, o grecoaică foarte frumoasă de 16 ani, care şi-a urmat soţul în diverse garnizoane: Bălţi, Botoşani sau Roman . Împreună au avut doi copii, Elena-Octavia (n. 1925) şi Valentina (n. 1927). Alte trepte din cariera sa militară sunt înregistrare succint în Foaia matricolă din Dosarul personal. Astfel, la 1 aprilie 1920, primea gradul de căpitan, în anul 1923 era detaşat la Şcoala de Tragere şi specialitate a Cavaleriei, pentru ca patru ani mai târziu să urmeze cursul pregătitor necesar obţinerii gradului de maior şi un curs de informaţii. Generalul Constantin, comandantul său de Regiment, consemna în fişa de apreciere pentru anii 1929-1930 a căpitanului Lovinescu: „La inspecţiunile făcute am găsit Escadronul său bine din toate punctele de vedere. La şcoala [de] of[iţeri] pot spune că a fost cel mai bun la cunoaşterea Reg[ulamentelor] şi la aplicaţiuni” . În anul 1931, după înaintarea la gradul de maior, a fost detaşat de la Regimentul 10 Călăraşi la Regimentul 7 Călăraşi Botoşani. În 1937 este din nou mutat, de această dată la Regimentul 12 Călăraşi din Roman .

Calităţile omului şi militarului Constantin Lovinescu sunt scoase în evidenţă de superiorii săi şi în alte „Foi calificative”. Spre exemplu, pentru anii 1937-1938, colonelul C. Sturdza, comandantul Regimentului 12 Călăraşi, consemna:

„I. Aptitudini fizice: Sănătos, rezistent, încalecă cu plăcere, se prezintă bine în faţa frontului.

II. Aptitudini militare: Prevăzător, cu multă iniţiativă, hotărât în darea ordinilor, perseverent cu putere de muncă.

III. Capacitate: Inteligent cu bun simţ şi spirit de observaţii, bună cultură profesională.

În şcoala ofiţerilor pe corp fiind şi şef al Biroului Instrucţiei a executat şi a luat parte activă la aplicaţiunile ordonate de regiment dovedind pricepere şi aplicarea justă a articolelor din Regulament.

IV. Educaţia militară: Disciplinat cu mult simţ al datoriei, bun camarad, modest, tră[i]eşte liniştit.

V. Îndeplinirea serviciului: A funcţionat în acest an ca (sic!) Comandant al Divizionului I-iu şi al Biroului Instrucţiei; a luat parte la toate aplicaţiunile pe Regiment dovedind că aplică şi cunoaşte foarte bine regulamentele armei în teren […]

Printre mai multe observaţii de ordin tehnic, generalul Mihail Racoviţă, comandantul Brigăzii 5 Cavalerie, remarca faptul că, în timpul unei aplicaţii pe teren în care a comandat un grup de recunoaştere, maiorul Constantin Lovinescu „s-a prezentat mulţumitor, deşi ordinile superioare, pe baza cărora lucra, lăsau mult de dorit” . La rândul său, generalul Florea Ţenescu, Comandantul Corpului 4 Armată, l-a urmărit în toamna anului 1938, la comanda unui grup de recunoaştere, în cadrul unui detaşament mixt cu misiunea de atac pe flanc. Apreciind comportarea subordonatului său pe terenul de aplicaţii, modul de soluţionare a problemelor şi desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor, acesta trăgea concluzia: „Bun şi serios maior; pregătit pentru comandă de divizion şi grupă de recunoaştere de C. A. şi pentru funcţia de ajutor” […]

În perioada imediat următoare (până la 12 februarie 1941) maiorul Lovinescu a îndeplinit funcţia de ajutor al Comandantului de Corp, în această calitate dovedindu-se „foarte harnic şi extrem de cinstit” şi „foarte priceput în administraţie” . Drept urmare, la 27 februarie 1939, a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În toamna anului 1939, cu prilejul concentrărilor care s-au făcut, noile unităţi înfiinţate „au fost bine echipate şi dotate datorită grijei ce acest ofiţer o depune în executarea serviciului” .

În perioada deosebit de dificilă a anului 1940, între 23 mai şi 8 septembrie, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu a comandat grupul de recunoaştere al Corpului 4 Armată . În primăvara anului 1941 a fost trimis „pe zonă”, în calitate de comandant al Grupului 54 Cercetare pentru a reorganiza unităţile sosite aici din punct de vedere al echipamentului şi dotării .

„Suflet de elită, blând şi demn, colonelul Lovinescu avea caracterul şi pregătirea unui adevărat comandant, – consemna un reporter al ziarului ”Soldatul” – în care inteligenţa, forţa de muncă, conştiinţa datoriei şi sensibilitatea sufletului, construiseră o personalitate echilibrată, pe care şi-o conducea, zi de zi, în ascensiune. Conştient de misiunea lui, a plecat pe front cu convingerea că serveşte o cauză dreaptă” . În campania pentru eliberarea Basarabiei Grupul 54 Cercetare a fost detaşat la Divizia 13 Infanterie, comandată de generalul Gheorge Rozin. Acest lucru s-a petrecut în momentul în care unitatea condusă de Constantin Lovinescu se găsea angajată într-o luptă foarte grea cu două batalioane inamice, la Kamenka, unde intervenise în sprijinul Divizionului 560 anticar german. Grupul 54 Cercetare a îndeplinit în cele mai bune condiţii ordinile primite cu toate că a fost silit să execute marşuri lungi de peste 50 km pe un teren cu drumuri desfundate. Concluzia generalului Rozin era fără echivoc: „Comandantul, ofiţerii şi trupa acestui Grup de Cercetare sunt la înălţime” .

Fiind din nou detaşat la Divizia 13, între 26 iulie şi 18 august 1941, Grupul 54 a fost folosit în misiuni de cercetare în zonele Valievka, Antonovka, apoi în misiuni de atac şi apărare în luptele de la Kamienka, Bieloci, Molokiş, urmărind inamicul în retragere spre Bug. În timpul acestor operaţiuni, locotenent-colonelul Constantin Lovinescu „a dovedit cunoştinţe solide, a luat hotărâri juste şi le-a executat cu multă perseverenţă, fiind de un real sprijin Diviziei 13-a” . În timpul asediului Odessei, unitatea comandată de Constantin Lovinescu a fost detaşată în rezervă la stânga dispozitivului defensiv al Diviziei 11. Grupul 54 Cercetare nu a intervenit în luptă, executând în schimb o serie de măsuri preventive pentru o eventuală repliere, motiv pentru care, comandantul Diviziei 11, generalul Iosif Teodorescu, îl aprecia pe Constantin Lovinescu drept „un ofiţer superior de nădejde” . Având în vedere toate acestea, comandantul Corpului IV Armată, generalul Constantin Sănătescu, concluziona: „Tot acest Grup de Cercetare s-a comportat foarte bine de câte ori a lucrat sub ordinele directe al[e] Corpului de Armată. Lt. Colonel LOVINESCU CONSTANTIN s-a arătat cu această ocazie că este înzestrat cu înalte calităţi de comandant şi ostaş” . După căderea Odessei, la 15 noiembrie 1941, împreună cu unitatea sa, se va întoarce în ţară , iar în perioada 5 mai – 20 august 1942 a îndeplinit funcţia de comandant secund al Regimentului 12 Călăraşi .

Mobilizat din pe front în toamna anului 1942, Constantin Lovinescu, comandantul Grupului 54 Cercetare, a fost pus la dispoziţia Diviziei 13 Infanterie, împreună cu unitatea sa. Timp de o săptămână a stat în rezervă, lucrând la noua linie de rezistenţă pe pantele de Sud şi Sud-Vest de la Ketskaja . Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, care a preluat de la germani şi italieni sectorul Donului, era conştient de slăbiciunea noii linii a frontului, cu lucrări defensive aproape inexistente, unde unităţile noastre, înşirate „ca mărgelele pe aţă”, erau lipsite de rezerve în adâncime. În acelaşi timp, în dispozitivul armatei române, care nu îşi terminase consolidarea pe teren, existau două intrânduri adânci, în regiunea sud – Serafimovici şi Ketskaia, unde se vor concentra atacurile sovietice cu multe săptămâni înainte de începerea ofensivei decisive . Divizia 13 Infanterie, era subordonată Corpului IV Armată (general Constantin Sănătescu), având de apărat un front care depăşea cu mult capacitatea sa operativă, mai ales că era plasată pe una din direcţiile principale de atac ale inamicului . La 24 octombrie, forţele sovietice au dezlănţuit un puternic bombardament de artilerie, iar la ora 4,15 au trecut la atac reuşind să pătrundă în zona Kletskaia, apărată de Regimentul 89 Infanterie din Divizia 13 Infanterie .

În timpul atacului sovietic din ziua de 24 octombrie 1942, Grupul 45 Cercetarea a fost introdus în luptă pentru a stabili linia atinsă de inamic şi tăria acestuia . Comandantul Diviziei 13 Infanterie, generalul Gheorghe Ionescu-Sinaia, preciza într-o „Notă de Carnet” circumstanţele morţii lui Constantin Lovinescu: „În ziua de 26 X 1942 Grupul 54 Cercetare a avut misiunea să atace Cota 154,7 (S-Vest Kletskaja) în legătură la stânga cu R 12 D (Regimentul 12 Dorobanţi – n.n.). Atacul a fost executat cu un elan remarcabil, cota a fost cucerită, iar Lt. Colonelul Lovinescu C. a căzut rănit mortal în fruntea unităţii sale, săvârşind un act de bravură demn de semnalat” . Într-o scrisoare trimisă familiei de către aghiotantul său se preciza: „În după amiaza zilei, nerăbdător, colonelul părăseşte postul de comandă, pleacă în linia I-a, îşi îmbărbătează prin exemplul său ofiţerii şi trupa; atacul progresează, dar, în faţa generalului comandant, cade lovit de două gloanţe ce l-au lovit în burtă, scapă arma din mână şi se prăbuşeşte la pământ. Cuvintele din urmă ale colonelului au fost: «Visul meu era să mor pentru Patrie şi Rege, pentru dreptatea poporului nostru, cu arma în mână, în mijlocul vostru, aici în linia I-a»” . Împreună cu el era şi un câine de care nu se despărţea niciodată. În momentul în care a fost ucis, acesta “a urlat prelung, dispărând în stepa rusească” . Trei zile mai târziu era înmormântat la Selivanov, iar, post-mortem, va fi decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a .

Astfel, spre deosebire de alţi eroi, Constantin Lovinescu nu a ajuns să-şi doarmă somnul de veci în pământul Patriei, mormântul său, împreună cu numeroase alte cimitire militare româneşti din Răsărit , dispărând, probabil pentru totdeauna, fiind arat şi nivelat de sovietici, care au dovedit în perioada postbelică o totală lipsă de respect faţă de proprii combatanţi, răniţi sau prizonieri, şi cu atât mai puţin faţă inamicii căzuţi în luptă”.

20 IULIE 1943-ZIUA DE NAȘTERE A REGRETATULUI POET ȘI PATRIOT BASARABEAN ADRIAN PĂUNESCU.

Astăzi, 20 iulie 2020, Poetul ar fi împlinit 77 de ani, dar de zece ani nu mai este… Este și va fi doar Poezia sa și amintirile despre FLACĂRA SA, legendarul Cenaclu care a făcut minuni pe Pământul Vechii Dacii, în perioada dictaturii comuniste de import……

Cu prilejul zilei de naștere, la baștina Poetului, Copăceni-Sângerei, fostul județ Bălți, era programată inaugurarea Casei Memoriale „Adrian Păunescu”, o casă proaspăt construită, pe locul celei în care s-a născut, acum 77 de ani, Micul Adrian, care peste 22 de ani devenise poet renumit cu mari perspective, unul dintre cei mai buni poeți ai României moderne, iar peste încă zece ani, unul dintre cei mai preferați de mine poeți români.

Am urmărit acest proiect înainte de …a se naște, însăși ideea lui.

Așa, deci, Casa memorială „Adrian Păunescu” din Copăceni-Sângerei, în sfârșit, definitivată! Dar ce a avut loc acolo: reparație, renovație, restaurație, reconstrucție, sau, pur și simplu, un costisitor „evroremont”, ca la moldoveni sau prahoveni? Vreau să comentez acest eveniment fără frica de a fi etichetat de cineva care abia în aceste zile a aflat de existența proiectului dat.

Cu niște ani în urmă, 1998-2000, lucrând la monografia Cornovei, căutam în aceste locuri casa, din sătucul Larga, din preajma Copăcenilor, în care a fost evacuată, în aprilie-august 1944, familia mea, eu, al cincilea copil în familie, născându-mă abia peste cinci ani de zile. Iar Cornova, în aprilie-august 1944, se afla pe linia întâi a Frontului Iași-Chișinău… Dar căutam eu în aceste locuri istorice nu doar casa unde a fost ferită familia mea de obuzele germane sau de cele rusești, de pe ambele părți ale Fronului și ale …satului, ci și casa natală a lui Adrian Păunescu de la Copăceni și, atenție!, cea a lui Mihai Dolgan, fondatorul legendarului ansamblu NOROC, din Vladimirovca, Vladimireștii de altă dată, de unde , în iulie 1949, a fost deportată în Siberia familia lui Mihai Dolgan… Aflându-mă în aceste locuri mă gândeam la măcar o posibilă întâlnire, din perioada evacuării, a părinților mei, a fratelui și a surorilor mele, cu familia lui Adrian și cu cea a lui Mihai… Cel mai posibil ca întâlnirea cu Dolganii a avut, totuși, loc, pentru că deportarea lor urma peste cinci ani, Mihai, având la momentul posibilei întâlniri doi anișori de la naștere, iar distanța dintre Larga și Vladimirești nu depășea 500 de metri…

Cu familia Păunescu e mai greu de presupus o posibilă întâlnire pentru că rușii au intrat în Copăceni pe 12 aprilie 1944 și nu cred că familia Păuneștilor n-au reușit să se evacueze până la data respectivă. Greu de închipuit unde ajungea Micul Adrian și viitorul Mare Poet, Păunescu, dacă-i rușii îi găseau la Copăceni pe oltenii din Bîrca Craiovei…

Cu timpul m-am lămurit cu toate numai că în următoarele două decenii casa natală a Poetului a devenit tot mai …ireparabilă, care până la urmă au demolat-o ca să construiască pe locul ei o cu totul altă casă, cu suma de 70 de mii de Euro.

Ar fi fost ideal dacă se restaura la timp casa în care s-a născut Micul Adrian (motive inventate au fost o mulțime!), și nu se construia o cu totul altă casă, din cea veche păstrându-se doar leagănul, în care, se zice, a fost legănat, în 1943, Micul nostru Prințișor… Măcar dacă nu se făcea această sluțenie de acoperiș, modern până la greață… Desigur, această lucrare seamănă mai mult a „evroremont”, așa cum îl numesc moldovenii reveniți cu bani din Italia, reparându-și casele lor de la țară cu toate culorile curcubeului occidental sau local al LGBT-eului, și nu casă în care s-a născut un Mare Poet…

Nu mă îndoiesc, în această „altă casă”, vor fi organizate multe și bune manifestări culturale consacrate culturii române, Marilor Poeți ai Neamului Românesc (asta dacă nu cumva se vor implica și aici „specialiștii” și „diplomații”, bine salarizați, de la ICR-ul de pe Bâc!), chiar dacă s-a investit prea mulți bani, 70 de mii de euro, bani, cu care se putea restaura Casa natală și …naturală a lui Adrian Păunescu!!!

Să-i ajute Dumnezeu pe copăceneni să-și educe urmașii lor cu poeziile patriotice și de dragoste ale lui Adrian Păunescu, poate că, aici, la Copăceni, după acest Poet al Neamului se mai naște unul, cel de-al Doilea, bun și el ca Primul???…

P.S. -Am impresia că acești „evroreparatori” au trecut mai întâi pe la Casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita-Briceni, și mă gândesc cu groază dacă aceștia vor fi trimiși pentru 70 de mii de Euro și la Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, Iași, sau la Casa lui Badea Cârțan din Cârțișoara, Sibiu, sau la cea din Cîmpuri, Vrancea, a lui Moș Ion Roată (și Unirea!!!) și câte altele care ca prin minune au fost restaurate ca lumea pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, cel care chiar dacă era un modest dictator, pe lângă Putin, Nazarbaev, Berdîmuhamedov, Lukașenko etc, asculta atent de specialiștii români și buni restauratori…

P.P.S. –Postez mai jos imagini cu Adrian Păunescu și casa în care s-a născut, precum și texte care vorbesc despre Poet și relația mea cu el, și nu doar a mea…

Iarta-ne, române eminent, refuzat de România birocratica

A venit la mine omul complex si daruit, care este Vasile Soimaru, autorul acelei monografii incredibile a romanilor din jurul Romaniei, si mi-a semnalat, saptamana trecuta, un fapt dureros: remarcabilul scriitor si militant pentru unitatea nationala, Andrei Vartic, a facut din anul 2002 cerere pentru cetatenia romana. Si toate ar fi cum ar fi, el nu s-ar grabi, daca n-ar fi grav bolnav. E pe moarte, mi-a marturisit Vasile Soimaru si mi-a cerut sa-l ajut.

Am sarit eu pentru oameni pe care nu-i cunosteam, mi-a fost mila de bolnavi anonimi si am sprijinit copiii saraci. N-am tinut seama de rang si n-am pus interesul personal inaintea suferintelor oameni¬lor. Cum n-as actiona pentru Andrei Vartic? I-am marturisit lui Vasile Soimaru ca ma voi adresa ministrului de Externe, Cristian Diaconescu. Nu puteti sa interveniti la Justitie, m-a intrebat Soimaru? Nu pot, nu am nicio relatie la acest minister.

Toata saptamana trecuta l-am cautat pe Cristian Diaconescu. Nu am reusit sa-l gasesc. Simteam in perdelele casei mele, uneori, suflarea mortii care-l ameninta pe Andrei Vartic, la Chisinau. Ma responsabiliza si mai mult gandul pe care el il marturisise: ca vrea sa moara roman. Miercuri dimineata, am primit teribila stire. Eminentul roman Andrei Vartic a murit inainte ca Romania birocratica sa ii aprobe acest minim drept al vietii – cetatenia romana.

Moartea a castigat concursul de viteza cu birocratia. N-ar fi exclus ca, in viitor, candva, familia lui Andrei Vartic sa primeasca instiintarea ca, la cererea din 2002 a stralucitului intelectual roman de dincolo de Prut, generoasa tara de dragul careia a suferit – si, poate, a fost si victima cine stie caror boli provocate – i-a acordat cetatenia.

Incredintand tiparului ultimul articol al lui Andrei Vartic, pus noua la indemana de acelasi neobosit Vasile Soimaru, asezam un genunchi pe pamant si plangem tardiv, Iarta-ne, Andrei Vartic! Mormantul care te va cuprinde nu va avea nevoie de pasaport sau de aprobare, ca sa se integreze, prin lente, dar implacabile miscari geologice, in cimitirul eternitatii romanesti. Poate ne vom vedea candva, acolo.

Timpul, 9 Iunie 2009;

„Flacara”, nr. 24 (395) din 4-11 iunie 2009;

http://www.timpul.md/articol/iarta-ne-romne-eminent-refuzat-de-romnia-birocratica-2564.html

Fănuș Neagu în apărarea lui Adrian Păunescu

H O I T A R I I

Observ, plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veş¬niciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. Am în minte două cazuri care m-au cutremurat: valul de insulte azvârlit din prăpastia urii asu¬pra criticului Mihai Ungheanu, avându-1 ca autor pe Vladimir Tismăneanu, pre¬cum şi vârtejul de isterie barbară dez¬lănţuit, la TVR1, de Andrei Cornea îm¬potriva lui Adrian Păunescu. Ţin să pre¬cizez că n-am schimbat în viaţa mea o vorbă cu domnii mai sus pomeniţi. Nu-i duşmănesc, nu-i preţuiesc, iar până acum mi-erau total indiferenţi.

I-am privit uluit cum împroşcau cu bale de turbare pe aceşti colegi ai mei pe care i-am iubit o viaţă întreagă şi mă opresc astăzi o clipă să-i întreb pe cei doi ticăloşi: Cum de îndrăzniţi să ne în¬juraţii morţii chiar în ziua când îi du¬cem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? Poftei voastre scelerate de a ne însângera zilele când ne e sufletul cernit mă simt dator să îi răspund cu aceeaşi vehemenţă. Sunteţi doi provocatori de duzină, două jerpelituri. Să ne înţelegem, aveţi tot dreptul să nu vă placă ce au scris Mihai Ungheanu sau Adrian Păunescu – gus¬turile nu se discută, nu se amendează -, dar sunteţi de-a dreptul ticăloşi când voi, fiii unor torţionari comunişti, veniţi şi îi acuzaţi pe prietenii noştri dispăruţi că fac parte din şirul marilor vinovaţi care au întronat şi slujit dictatura stali-

nistă în România.

Să tragem răbojul din grindă şi să socotim: tatăl dumitale, domnule Vla¬dimir Tismăneanu, cunoscut sub nume¬le de Leon Tismineţchi zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ şi până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta perio¬dic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cere¬rea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hruşciov a aprobat să fie eliminat din cadre¬le activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub condu¬cerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc din memorie o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: „Stimate tovarăşe N, pentru victoria revoluţiei împuşcă-i imediat pe toţi culacii din gubernie, pe toţi ţăranii mijlocaşi şi şi pe şovăielnici”. Acest şi adverbial îi dă şi astăzi emoţii calofilului care sunt. Pe când tatăl tău se străduia să ne pună sub ochi asemenea „opere”, tatăl lui Mihai Ungheanu ara pământul în arida câmpie a Bărăganului. N-a fost membru al PCR dar, se înţelege de la sine, el a impus comunismul în România.

Şi acum între noi, domnule Andrei Cornea. Vreau să te învăţ o rugăciune musulmană. Iat-o: Dă-mi, Doamne, să ştiu multe dar să nu trec prin toate. Dar nu! tu, balaure filozof (cu s sau cu z, nu ştiu cum îţi convine?), vrei să treci de-a curmezişul prin toate şanţurile.

Adrian Păunescu este, după părerea mea, un poet excepţional. Uneori cu aspre scăderi. Dar nu asta mi s-a părut că te interesează pe dumneata, ci faptul că, în timpul comunismului (adică în timpul vieţii noastre!), a scris când n-a avut încotro şi versuri închinate regi¬mului pe care atât de mult îl urăşti încât îmi vine să cred că eu şi nu dumneata sunt fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948 şi 1954. Dom¬nul Paul Cornea, pentru cultura căruia nutresc un deosebit respect, era în acei ani legătura directă a tuturor organizaţiilor de tineret cu următorii tovarăşi din conducerea superioară: Ioşka Chişinevski, Leonte Răutu şi Ofelia Manole. Chişinevski a fost poate cel mai mare ticălos dintre toţi comuniştii care au pus pingeaua pe grumazul ţării ăsteia. Răutu nu lăsa să mişte nici frunza, nici ramul şi niciun vers din Eminescu. Iar Ofelia Manole… ei, tovarăşa Ofelia Manole, secretară de partid a comitetu¬lui regional Bucureşti, a fost cea mai sumbră ticăloasă care a trecut pe Bu¬levardul Magheru. Bătrânii scriitori pe care i-am cunoscut şi care mi-au rămas în inimă ca mari maeştri preferau să ajungă în Piaţa Unirii ocolind pe la Giurgiu decât să dea ochi cu tovarăşa Manole. Cred că nici Elena Ceauşescu n-a reuşit decât arareori s-o egaleze pe tovarăşa Manole. Cu toţii au răsuflat uşuraţi în ziua când un soldat, îndrăgos¬tit de nepoata tovarăşei, a introdus două rafale de gloanţe în inima ei iubitoare de literatură, pe motiv că i-a refuzat mâna nepoatei sale. Dacă ai şti ce jale a fost în Bucureşti, şi acum sunt oameni care lăcrimează!

În anul 1948, când tatăl dumitale ţi¬nea o strânsă legătură cu corifeii comu-nismului românesc, învăţătorul Constan¬tin Păunescu, din comuna Bârca, judeţul Dolj, intra în închisoare pentru ani lungi şi grei fiindcă fusese membru al Parti-dului Liberal. Nu ştiu dacă veniseşi pe lume, dar tocmai în anul acela (ca să vezi brodeală!), marele George Călinescu era dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate şi în locul lui era numit un dentist, un tinichigiu (bine-a zis psal-mistul mai anul trecut că şi azi avem nevoie de tinichigii şi chelneri), răspun¬zând la numele de Ion Vitner şi care-1 avea asistent – ţin’te bine, neică! – pe tovarăşul Paul Cornea. Buldozere, pro¬gres şi luptă pentru ridicarea României pe noi culmi. Călinescu nu s-a mai întors niciodată la catedră. Nea Costică Păunescu s-a întors acasă ca să moară. Iar Adrian, fiul său, trebuie să plătească în eternitate pentru faptul că nea Cos¬tică a ales greşit: în loc să se ţină de pul¬pana roşie a lui Papaşa, credea în Brătieni şi în I.G. Duca.

Când mor scriitori ca Ungheanu şi Păunescu, neamul românesc simte că i se rupe un braţ, un râu sau un codru. Norocul acestui pământ este că în aceeaşi noapte, undeva într-un sat sau într-un oraş, la apus de lună sau la răsărit de soare, se naşte un alt soldat care să acopere tranşeea rămasă goală.

Fănuș Neagu. Literatorul nr. 138-139, noiembrie-decembrie 2010