O CUMPLITĂ TRAGEDIE URMELE CĂREIA NICI, AZI, DUPĂ TREI DECENII, N-AU FOST DESCOPERITE…

Astăzi, joi, 12 mai 2022, se împlinesc exact 30 de ani de la cumplita tragedie a lui Nicolae Rusu,  prozatorul și dramaturgul, eseistul și economistul, prietenul și colegul meu de Facultate de economie de la Politehnica lui Sergiu Rădăuțan…

Tragedia dată, din păcate, a cam fost uitată, și chiar …programat uitată. Eu, care trebuia să știu din prima clipă despre ea, am aflat mult prea târziu, abia după revenirea acasă a lui Nicolae Rusu de la toate operațiile plastice dintr-o instituție chirurgicală moscovită… Eram deputat în primul Parlament al R. Moldova, iar un coleg de fracțiune parlamentară, finul de cununie al unui important personaj implicat până la coate în acțiunea dată, a știut din prima sursă, ce și cum s-a întâmplat, dar niciodată n-a scos o vorbă la fracțiunea noastră despre cele întâmplate cu Nicolae Rusu… Mai mult, chiar, a promis, ca deputat, să se implice în urgentarea investigației date, și după cum se lăuda chiar s-a și implicat, numai că urmele tragediei au fost atât de bine șterse din acea “implicare” încât nici, azi, după 30 de ani, niciun firișor de informație n-a mai ieșit la suprafață…

Pentru a înțelege mai bine cele întâmplate acum 30 de ani vă propun un fragment dintr-un interviu pe care l-a realizat cu Nicolae Rusu jurnalista Roxana Iorgulescu- Bandrabur, surpriza cea mare fiind destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia personală care s-a întâmplat acum trei decenii, începând cu 12 mai 1992, când suferindul a trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI, din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre aceste apăsătoare amintiri…

În acea perioadă de timp, repet, eram deputat în Parlamentul Independenței și vicerector al ASEM, și puteam să-i ofer o mână de ajutor, inclusiv în soluționarea cazului său, care a fost amânat în repetate rânduri, apoi clasat, cu mare ușurință, la comanda mafiei din economia și justiția noastră „națională”. Cu regret, nici Nicolae, cu modestia sa proverbială, nici membrii familiei sale, nu m-au contactat, dar nici presa noastră de tot felul n-a spus nimic despre tragedia dată de parcă a luat apă în gură. A trecut o perioadă de timp până l-am văzut pe Nicolae cu fața și mâinile cicatrizate după 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cel mai dureros moment însă a fost întoarcerea cu spatele a multor colegi scriitori, iar peste ani de zile, cu votul lor, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, chiar dacă pe o perioadă scurtă de timp…

Unicul lucru plăcut pe care am mai putut să-l fac atunci pentru el a fost cedarea resurselor financiare, dobândite de mine, de la niște sponsori, pentru editarea cărții mele, CĂDEREA PREMIERILOR, redirecționându-le la finanțarea apariției romanului său autobiografic, ȘOBOLANIADA, despre tragedia sa personală din 1992.

Nici colegii lui din București n-au luat în serios durerea acestui român și scriitor basarabean, niciodată nu i-au acordat vreo atenție, măcar așa cum o fac rușii simpatizanților lor, în zilele naționale ale Federației Ruse.

V. Ș., 12.05.2022

FRAGMENT DINTR-UN INTERVIU, DE CARE NU AȚI MAI AVUT NOROCUL SĂ CITIȚI VREODATĂ, REALIZAT DE CĂTRE ROXANA IORGULESCU – BANDRABUR (R.I.) de la Radio România Internațional, CU NICOLAE RUSU (N.R.), PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL MEU DE FACULTATE DE ECONOMIE…

“…R. I.: De aici, se pare, și începe odiseea vieții lui Nicolae Rusu?

N. R.: Într-adevăr, când stau și-mi analizez viața, unele lucruri par a fi fragmente dintr-o odisee. Uneori, am impresia că în 1992 meseria mea de economist s-a răzbunat pentru că o abandonasem, preferând literatura. Era perioada cea mai complicată a noului stat Republica Moldova. În martie 1992 fusese declanșat războiul ruso-moldovenesc, semnalul fiind dat încă pe 13 decembrie 1991, când au fost împușcați primii polițiști moldoveni: Mihai Arnăut, Ghenadi Iablocichin, Valentin Mereniuc și Gheorghe Cașu. Războiul a fost dus de armata Federației Ruse împotriva forțelor noastre, care nu erau unități militare regulate, ci detașamente de voluntari. Republica Moldova încă nu avea armată. Asupra societății moldave și a structurilor de stat fusese declanșată nu doar o ofensivă militară a Rusiei, ci și una a structurilor mafiote. Acestea din urmă s-au folosit de momentul conflictului armat pentru realizarea unor dubioase operațiuni financiare, în limbaj mai popular ele numindu-se „spălare de bani”. Se introduceau în circuitul financiar bani obținuți de la vânzări de armament, de droguri, de la diverse afaceri ilicite și se adunau saci de bani care trebuiau legalizați într-un fel oarecare. Și ce mișcare perfidă au reușit să facă!: să utilizeze în acest scop contabilitatea Uniunii Scriitorilor! Adică, să-și facă mendrele printr-o organizație care nu putea să dea de bănuit la nimeni, una care era în fruntea mișcării de Renaștere națională. Mihai Cimpoi, cu o experiență de nici doi ani în funcția de președinte al Uniunii scriitorilor, după ce mă rugase să-i fiu consilier în probleme economice îmi permisese acces liber la toate actele și registrele de contabilitate. Când avea nevoie să-i fac vreun demers sau deviz de cheltuieli, răsfoiam hârtiile de care aveam nevoie și, în felul acesta, întâmplător,  am descoperit această „afacere”. Mi-am dat seama, că asemenea lucruri nu le poate face oarecine, conștientizând că în această operație sunt implicate persoane cu o anumită pondere socială. Contabila Uniunii fusese angajată în această funcție doar de vreo jumătate de an și nu se știe cine o recomandase, dar cu siguranță fusese plasată de persoane interesate. În orice caz, după ce am descoperit „spălătoria” l-am prevenit pe președintele Cimpoi să nu mai semneze niciodată  dispoziții de plată în alb. Deseori el pleca în delegații și contabila avea motiv pentru a-i cere semnătura: „Dumneavoastră plecați în deplasare, vă rog să-mi semnați dispozițiile astea, curate, pentru că am de făcut multe transferuri, plăți, una-alta…”. După ce l-am informat, M. Cimpoi a înțeles că e ceva dubios la mijloc și se grăbi să solicite de la Ministerul Finanțelor o revizie. Specialistul de acolo a întocmit actul de rigoare, dar această operațiune de „spălare”, evident, nu a fost fixată. Revizorul o fi fost, probabil, amenințat sau, mai degrabă, mituit, că mafioții aveau de unde. Oricum, după ce fusese verificată întreaga activitate a contabilității, președintele USM hotărî să se debaraseze de persoana respectivă, iar eu am fost numit președinte al Comisiei de predare-primire a contabilității. Dânsul a semnat ordinul și a plecat pentru două săptămâni într-o delegație, iar eu am rămas să preiau actele până la angajarea altui contabil. Ulterior, o săptămână întreagă contabila a evitat să se prezinte la serviciu pentru procedura de predare-primire a contabilității. Iar pe 12 mai, într-o marți, am întâlnit-o întâmplător la sediul USM și am convenit să se prezinte a doua zi pentru a executa ordinul. În aceeași zi, după prânz, am avut o discuție telefonică cu colegul meu de la București, directorul Fondului Literar din România, dl Turturică. Printre altele, el îmi spuse: „Domnule Rusu, l-am văzut astăzi la noi, la Uniunea Scriitorilor, pe Cimpoi al vostru”. I-am confirmat, că o fi ajuns deja, că urma să ajungă și la Cluj, de acolo la Sibiu, pe urmă la București, de unde va pleca cu o delegație de scriitori la Istanbul. Răstimp cât am vorbit cu el, în birou nu era nimeni. Iar seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi” din Iași. Ies în coridor, doar în maiou și pantaloni sportivi, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?”.  De după ușă aud o voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?” Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl Cimpoi. Aflând că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet.” Nu intenționam să deschid ușa, dar când am auzit de pachet și făcând legătură cu discuția avută în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la Uniunea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mâine la Uniune, că peste un ceas mă întorc la București”.  Înțelegând că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața ochilor: un tânăr scund și îndesat, tuns chilug și sprâncenele decolorate de soare, în adidași, blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunarele hainei din pânză subțire, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl întreb: „Dar unde-i pachetul?” Și el, știind ce are să facă peste câteva secunde, răspunde calm și-mi surâde: „E în mașină, mergem să ți-l dau”. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezând că ridicase o scândură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care ridicasem mâinile de-asupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicându-mă pe o treaptă. Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept. Fiind însă aruncat cu putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Când am simțit arsura, durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil, intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva  inexplicabil, e chiar o minune că nu mi-a fost afectați ochii.

R. I.: Grație acestui miracol ați scris și acel impresionant „Răvaș din salonul 4 al Institutului de Chirurgie Vișnevski din Moscova” trimis prietenului Vasile Romanciuc, iar câteva fragmente publicate în săptămânalul Literatura și arta  din 25 februarie 1993 (…).

N. R.: Da, răvașul e scris în salonul unui spital din Moscova, căci până a ajunge acolo am trecut mai întâi prin Secția de combustie a unui spital din Chișinău. Atunci, însă, după ce am încetat să mă spăl cu apă, m-am repezit până la vecini și am rugat-o pe doamna Maria să cheme ambulanța. Echipajul de la spitalul de urgență a venit abia peste jumate de oră, după care am fost internat imediat în Secția de reanimare a spitalului. Fiica, sărmana de ea, dormea și, din fericire, n-a știut ce se întâmplase, iar până a doua zi a rămas în grija vecinei. Dimineața a venit la spital un maior de la poliție, un anchetator, cerându-mi să-i povestesc ce s-a întâmplat. În final, s-a interesat: „Bănuiți pe cineva?” I-am răspuns, că în acel moment, adică miercuri, urma să iau în primire contabilitatea și numai responsabila de această structură avea interes să nu pot face acest lucru. Maiorul mi-a promis că va discuta cu ea și, într-adevăr, a fost chemată la interogatoriu unde, firește, a negat orice implicare în acest caz. Anchetatorul, însă, mi-a mărturisit a treia zi că, având o experiență considerabilă în domeniu, a înțeles că femeia știe și cunoaște multe, asigurându-mă că în cel mai apropiat timp toate vor fi clare.  Dar peste o săptămână dosarul i-a fost luat și transmis altui anchetator. Deci, cineva din structurile superioare ale Ministerului de Interne sau ale Procuraturii avea grijă ca acest dosar să nu mai fie soluționat, nu în zadar în timp de un an el a trecut prin mâinile a patru anchetatori. Când aceștia ajungeau prea aproape de căpetenia structurii mafiote, anchetatorul era schimbat și ultimul lua totul de la început. Iar peste un an dosarul a fost dat la arhivă.

R. I.:  Și cu asta s-a încheiat rezolvarea dosarului dumneavoastră?!

N. R.:  Deși după interpelarea unui coleg, deputat în Parlament, se implicase în cazul acesta și Președintele Republicii Mircea Snegur, nu s-a schimbat nimic. Nici până azi nu știu identitatea mercenarului, cine și de unde a fost trimis. Iar atunci, după cinci zile cât am stat în spitalul din Chișinău, colegii mei de la Fondul Literar Internațional din Moscova, aflând ce mi s-a întâmplat, mi-au propus să fiu transferat pentru tratament mai eficient la Moscova, la spitalul Sklifosovski foarte cunoscut în Uniunea Sovietică. Acolo am suportat primele patru operații de transplant de piele, după care am fost transferat la Institutul de Chirurgie Vișnevski. Aici am mai trecut încă prin 11 operații, toate cu anestezie generală, cu durata de la trei până la șase ore. Deși operațiile erau foarte complicate, am avut noroc de medici buni. Primele patru mi-au fost făcute de o doamnă, Larisa Ivanovna Gherasimova, iar celelalte de chirurgul Victor Maximovici Grișkevici. Anume această doamnă, profesor și chirurg de reputație internațională, mă vizita zilnic, a ei fiind ideea de a mă întreține în forul meu interior cu cele mai luminoase personaje create de mine pentru cititori.   Toate astea s-au întâmplat pe parcursul a trei ani, că aveam între operații și pauze de 4-5 luni. Oricât ar părea de ciudat, în ultima instanță m-a salvat scrisul, literatura (…). După a patra operație, eram ca o mumie egipteană pentru că mi s-a scos toată pielea de pe picioare și șolduri ca să mi se acopere rănile de pe brațe, piept, față. După a patra operație eram foarte slab, epuizat, stors. La un moment dat, apăruse un fel de curiozitate: „Oare ce-o  fi dincolo, pe alte tărâmuri? Aici, pe pământ, deja știu ce e cu viața asta, dar ce o fi în cealaltă lume?” Această curiozitate e un lucru periculos pentru pacient. Doamna doctor observase metamorfoza și venea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă  îmbărbăteze, insistând  că trebuie să rezist, să rămân în viață, că trebuie să scriu despre toate câte mi s-au întâmplat(…).Am avut parte acolo, la spital, și de cazuri ciudate, inexplicabile. Depusesem pe atunci un manuscris de proză scurtă la Editura Hyperion din Chișinău. Era un manuscris  prezentat cu doi ani mai înainte și fusese inclus în planul editorial al anului 1992. Știam că, de obicei, cărțile erau trimise la tipar mai spre sfârșit de an, dar colegii se gândiseră să grăbească apariția cărții. Și, într-adevăr, într-o bună zi, un scriitor de la Chișinău a venit la Moscova cu niște treburi personale și directorul editurii, criticul literar Ion Ciocanu, l-a rugat să-mi aducă exemplarul de probă al culegerii mele de povestiri. Curios și chiar misterios într-un fel e cazul cu titlul acestei cărți. De obicei, atunci când era vorba de o culegere de proză scurtă, cartea lua titlul uneia dintre povestiri. Iar volumul în cauză e prima mea culegere cu un titlu fără vreo legătură cu cele din cuprins. După ce colegul îmi așază cartea pe noptiera de lângă pat, îi citesc titlul: Avem de trăit și mâine… Impresionat, încerc să-mi explic de unde și cum mi-a venit doi ani în urmă această idee. De ce anume Avem de trăit și mâine și nu altceva? Și în clipa ceea zvâcni ceva în mine, parcă se răsculase ceva în sufletul meu: „De ce să mă las dus de val? Ce-o fi dincolo voi afla cândva, dar, iată, povestirile mele mă atenționează că avem de trăit și mâine. Adică, îmi sugerează că trebuie să trăiesc. Iar a doua zi, când i-am tradus  doamnei doctor Gherasimova titlul cărții, ea a exclamat, radioasă: „Ei, vezi, de când îți spun și eu că  trebuie să lupți pentru a trăi, pentru a scrie. Chiar și propria ta carte te îndeamnă că trebuie să reziști!”

R. I.:  Din „Răvaș…” am mai aflat și alte momente interesante, referitor la această carte(…). De altfel, răvașul e datat cu zile diferite și pare mai degrabă un fel de jurnal, deoarece nu-mi dau seama, dacă ați primit și vreun răspuns de la colegul și prietenul DVS.

N. R.: Ba da, am primit, însă nu în scris. Iar eu am continuat să conversez cu el pe foaia de hârtie și acest lucru mi-a devenit o obișnuință. Timp de 25 de ani tot scriu acest „Răvaș din salonul 4…”, doar că în prezent am impresia că întreaga republică este un uriaș salon de spital. Populația din această formațiune statală contrafăcută este grav bolnavă și se află în acea stare critică în care mă aflam după a patra intervenție chirurgicală. Dacă leacul miraculos pentru mine a fost cartea Avem de trăit și mâine, atunci dezastrul economic dintre Nistru și Prut, depopularea masivă a teritoriului, dezmățul corupției, deznaționalizarea și dezinformarea pot fi anihilate doar prin Reîntregirea neamului. Cu alte cuvinte, pentru noi, „pacienți ai salonului Republica Moldova” unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara, revenirea în hotarele statului român din perioada interbelică (…).

R. I.: A fost menționată cu vreun premiu dilogia Șobolaniada? Doar a apărut în două volume și la Praga…

N. R.: Deși este cea mai citită carte a mea, mai ceva ca romanul Lia, acest roman a fost trecut cu vederea de juriile USM. Cred că e clar de ce…

R. I.: De ce?

N. R.: Din cauza unor prototipuri, care s-au recunoscut în personajele cărții. Unii dintre ei mi-au spus-o franc, că nu s-au supărat, iar alții n-au reacționat în niciun fel.

R. I.: Acest comportament, de fapt, e și el un fel de reacție.

N. R.: O fi, deși am ținut cu tot dinadinsul să nu fiu dominat de resentimente. Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, totuși, unele lucruri sunt percepute un pic altfel, De exemplu, eram sigur sau, mai bine-zis, voiam să cred, că președintele USM n-avea absolut nimic cu cele întâmplate atunci. Vorba e că în octombrie 1991, înainte de a pleca în concediu la o casă de creație din Crimeea, fosta contabilă a USM, fiind rusoaică, plecase în altă organizație unde nu i se cerea perfectarea documentației în limba română. Întâmplător, auzisem vorbe, precum că la funcția vacantă pretinde persoana care fusese angajată de vreo câteva luni în calitate de casieriță, dar care nu prea strălucea în această funcție. Bineînțeles, în calitatea mea de consilier în chestiuni de economie am ținut să-l previn pe dl Cimpoi să nu admită angajarea persoanei respective în gestiunea contabilității. Dar când am revenit peste o lună de la Casa de creație din Ialta, fosta casieriță era ditamai contabil-șef al USM. Pentru mine rămâne o enigmă și azi, că o tipă fără experiență și fără cunoștințe în domeniu, care plătea o persoană străină să-i întocmească bilanțurile de contabilitate, ajunsese în acea funcție. Evident, cuiva îi trebuise ca ea să aibă dreptul la a doua semnătură pe actele bancare. Presupun că președintele USM, în pofida vastelor sale cunoștințe de critică literară și de filozofie a culturii nu conștientiza surprizele pe care i le pot aduce niște relații de administrare și management cotidian. La fel cum s-a întâmplat cu ambiția sa de a prelua în aprilie 1996 administrarea Casei de creație a USM, un uriaș complex din 11 clădiri aflat până atunci în subordinea Fondului literar și din care, până în 2010 când a pierdut, cu scandal, cârma USM, au rămas 11 mormane de moloz. La fel, precum a avut ambiția să se implice și în administrarea unei bănci private, acceptând calitatea de membru al Consiliului de administrare, ca peste câțiva ani deponenții băncii „Intercapital” să-l caute pe patronul ei cu poliția internațională. Nu i-am reproșat președintelui USM și nici nu o voi face vreodată, pentru faptul că în răstimpul celor trei ani de tratament nu s-a interesat niciodată cum mă descurc, nu mi-a propus vreun ajutor, nu mi-a telefonat să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, nici când eram la spital, nici când veneam în pauze acasă. Iar pe parcursul acestor 25 de ani am observat niște lucruri care parcă țin să explice într-un fel comportamentul fostului președinte al breslei scriitoricești. De exemplu, colegul scriitor, pe atunci deputat în Parlament și cel cu ideea interpelării pentru a face lumină în cazul meu, la un moment dat s-a potolit și n-a mai insistat. În schimb, cu contribuția generoasă și grație imaginii și relațiilor fostului președinte al USM, care este și membru titular al Academiei Române, acest coleg, (despre care Răzvan Voncu, un important critic literar de la București, a scris, că este „un scriitor de raftul trei”) ajunge membru de onoare al Academiei Române, apoi director al filialei Chișinău a unei importante structuri culturale din București. Un alt coleg a fost unul dintre consilierii președintelui USM, unul dintre cei care l-au „sfătuit” insistent să preia administrarea directă a Casei de creație. În luna mai 1994, acesta fusese trimis de M. Cimpoi cu o persoană din Țară, care intenționa să închirieze Casa de creație, iar eu, fiind într-o pauză dintre operații, venisem la Casa de creație să văd care-i situația, pentru că iarna nu funcționase cazangeria și de la ger crăpaseră unele țevi ale apeductului.  Întâlnindu-mă acolo, colegul mă prezintă omului de afaceri: „Iată, domnule Ghioc, omul care a distrus această Casă de creație!”. Cinismul cu care rostise fraza mi-a luat graiul, dar am avut noroc de regretatul Iacob Burghiu, care se grăbi să facă explicațiile de rigoare.  Colegul respectiv mai fusese și consilier al șefului statului, iar Mircea Snegur, probabil, îi furnizase niște informații mai speciale, pe care le știa doar el, despre cele întâmplate la 12 mai 1992. Doar astfel poate fi explicat faptul că insul a fost promovat de același M. Cimpoi ca să obțină premiul Academiei Române pentru un sfârâiac literar, fiind vorba de o povestire sau de o piesă. Oare nu cumva ăștia doi cunosc niște lucruri, pe care domnul academician ține cu strășnicie să le ascundă? E doar o întrebare retorică. Nu dau numele celor doi, căci ei fac parte din cohorta celor pentru care și publicitatea negativă contează. În plus, în septembrie 1998, când Șobolaniada era gata pentru tipar, amicii fostului președinte al USM, pe motiv că-l recunoscuseră în unul dintre personaje, au tergiversat apariția cărții aproape jumate de an și doar după  implicarea lui V. Șoimaru la începutul lui februarie al anului următor romanul a văzut lumina tiparului…”

                       (Interviul integral va apare în volumul „Savoarea lecturii 

                                                 și a cuvântului rostit” în curs de apariție)

DE ZIUA HRAMULUI CORNOVEI (06.05.22), DUPĂ 82 DE ANI, S-AU ÎNTORS ACASĂ, PRIN URMAȘII LOR, GERMANII CORNOVENI…

Ieri, de Ziua Hramului, cornovenii, au avut parte de un concert de care n-au mai avut parte niciodată… A fost ceea ce n-a mai fost vreodată, aici, în satul meu: Tocmai patru valoroși Artiști ai Poporului i-au vizitat, le-au cântat și i-au încântat pe cornoveni: Anișoara Puică, Vasile Iovu, Nelly Ciobanu și… inepuizabilul, Ion Suruceanu!!!

Dar și mai incredibilă pare știrea următoare: După 82 de ani s-au întors acasă, prin urmașii lor, germanii cornoveni, plecați de voie, de nevoie, în septembrie 1940, la chemarea führerului Germaniei, imediat după închierea unui Pact neghiob dintre socialistul nazist, Adolf Hitler, și komunistul socialist, Iosif Stalin, din 23 .08.1939, care a pus baza începerii Celui de-Al Doilea Război Mondial, pe 1 septembrie 1939.

Acești doi nemți moderni fiind, Franz Plitt, Președintele MDW, și colegul său Sebastian Römischer, care le-au promis cornovenilor (nici nu mai țin bine minte, au promis s-au eu am visat, de mult ce-mi doresc acest lucru să se întâmple!!!), să inițieze un proiect RENAȘTEREA CORNOVEI, din care vor face parte: renovarea Casei germane din Cornova, pentru viitorul Muzeu al satului, cu o secțiune de istorie a nemților din Codrii Orheiului, a morii și a oloiniței, a beciului și a vinăriei germane, cu restabilirea faimei renumitelor două vinuri basarabene și cornovene, PINOGRIE ȘI  GHIURGHIULIU DE CORNOVA!!! (Aici e cazul să vă amintesc de renumitul cântec de pahar și voie bună, BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU, din repertoriul nepieritor al Primei Doamne a Cântecului Popular Românesc, Maria Tănase, pe care i l-a donat ei, renumitul folclorist român Harry Brauner, un bun prieten al Mariei, după întoarcerea sa din expediția monografică de la Cornova, vara-toamna anului 1931, împreună cu echipa monografică condusă de cel mai Mare sociolog Român, al sec. ХХ (în acest an cornovenii vor inaugura în semn de recunoștință, un bust din bronză, lui Dimitrie Gusti, unul care nu mai există în întreaga Românie)…   

Și, ca să fie mai clar pentru cititori subiectul „Germanii cornoveni”, vă propun un fragment din Monografia Cornovei, tipărită la Chișinău, la 2000 de ani de la nașterea Lui Isus Hristos:

„…Deosebit de interesant ni se pare cazul cu poza neamţului Filimon Klink, proprietarul morii cu  aburi din sat, al unei mari crame, al unicei maşini de treierat, al zeci de hectare de pămînt îngrijit “nemţeşte”, după a cărui plecare, pentru totdeauna, din iunie 1940, şi astăzi se păstrează o casă în stil occdental, din cărămidă roşie şi un beci  enorm arcuit şi  copleşitor ca formă şi funcţionalitate, cum nu mai există prin părţile locului, chiar şi moara lui Klink a supravieţuit.  Ani în şir am căutat măcar o poză a acestui vrednic gospodar de origine germană. Abia în primăvara anului 1999, am dat de o bătrînică de la Năpădeni  – Nastasia Nemţeanu (ca să vedeţi numai la cine au rămas urme ale neamţului cornovean!), care  a scos  cu greu din lada de zestre cîteva fotografii păstrate ca prin vis noi-nouţe, de o calitate impecabilă.

Am aflat mai apoi de ce nu vroia această  doamnă să se despartă de aceste poze din tinereţea sa, cînd se zice, era o fată foarte frumoasă. După cum mi-a povestit chiar Nastasia Nemţeanu, dînsa a lucrat servitoare în familia Klink şi avea bune relaţii de prietenie cu cei trei copii ai lui Filimon Klink – Willi, Robert şi Elsa – şi cu alţi trei copii ai fratelui lui Filimon, Paul Klink:  Oskar, Robert şi Rudi. Unul din ultimii era îndrăgostit la nebunie de Nastia şi era gata să se căsătorească cu ea, dar i-a despărţit pentru totdeauna consecinţele Protocolului adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop… Nastasia Nemţeanu nici de cum nu vroia să-mi cedeze fotografiile, nici măcar pentru a face o fotocopie, deoarece lăsase nepoţilor cuvînt să i le pună în sicriu, cînd va muri. Şi doar sărăcia cumplită în care se zbătea bătrînica a salvat pentru urmaşi  chipul drag al neamţului gospodar Filimon Klink şi al familiei sale: pînă la urmă, femeia mi-a cedat pozele ca să-mi scot o copie pentru această monografie în schimbul a 50 de lei sau al unui sac de tărîţe. I-am dat şi una, şi alta, recunoscător că astfel căutările mele s-au încununat pînă la urmă de succes. Mai mult: peste o săptămînă, Nastasia Nemţeanu mi-a cedat originalul acelor poze, luîndu-şi sie fotocopiile. Iar peste încă două săptămîni bătrînica s-a stins din viaţă, luînd cu sine copiile acelor fotografii dragi cu chipuri de oameni pe care i-a iubit cît a trăit. Nu ştiu ce a prevalat în acest segment de căutare: jocul coincidenţelor sau frumuseţea trăirilor, sentmentelor la care m-am făcut martor din întîmplare. Mai curînd toate împreună, inclusiv rezultatul care este de-a dreptul fericit, şi aceasta contribuind la alcătuirea prezentei monogafii, a cărţii satului natal Cornova. Iar a scrie o carte, după subtila obsevaţie a lui Nicolae Iorga, înseamnă a face actul social al frumuseţii şi înţelepciunii…(V.Ș.)”.

Și aici închei că de emoții dau lacrimile peste mine, fiind convins că:

NEMȚII AU REVENIT PENTRU TOTDEAUNA, ACASĂ LA EI ȘI ACASĂ LA NOI, CORNOVENII…

BINE AȚI REVENIT ACASĂ, NEMȚIȘORII MEI!!!…

P.S.: -Este cazul să menționez aici că cei trei interpreți vocali de mare valoare și cei doi nemți au fost invitații cornoveanului Igor POPA, sosit la Cornova din ZURICH, Elveția, unde activează-coordonează o companie internațională de avocatură, și care deja construiește primul obiectiv turistic rural pentru viitorii turiști internationali, în perioada când Cornova noastră va intra în circuitul international de turism.

Și, ca să nu vă pară că numele Igor Popa este prea cunoscut vă zic: El este acel Igor Popa, fost avocat, poate și prieten, al Premierului Vlad Filat, care, până la urmă, s-au certat de săreau așchiile din ei… Cornovenii îl stimează mult pe consăteanul lor, avocatul Igor Popa, dar nici de binele făcut lor de către fostul Premier Vlad Filat, care a sprijinit cu toată forța proiectul Centrului Cultural cu Casa de cultură și Biblioteca care poartă numele Marelui “Dimitrie Gusti”, așa cum se numea pe vremuri, Căminul cultural construit din inițiativa și cu sprijinul Marelui Gusti, demolat acum 30 de ani…      

P.P.S.: -Din cei șase invitați ai cornovenilor, doar unul, naistul Vasile Iovu, colegul meu de Ansamblu folkloric de dansuri, HORA, cel de-al doilea Gheorghe Zamfir al Românimii, a fost invitatul meu de onoare și al consăteanului meu Dumitru Sclifos, naistul care acum 48 de ani, a cântat la Cornova, la prima și ultima mea nuntă…

 (V.Ș., 06.05.2022)

16 APRILIE 2022: PRIMA ZI, DIN ISTORIA NOASTRĂ MODERNĂ, DE COMEMORARE A VICTIMELOR FOAMETEI ORGANIZATE, 1946-1947…

ASTĂZI, 16 APRILIE 2022, A TREIA SÂMBĂTĂ DIN LUNA APRILIE, ESTE PRIMA ZI ÎN ISTORIA NOASTRĂ MODERNĂ, DE COMEMORARE A VICTIMELOR FOAMETEI ORGANIZATE, 1946-1947, DE REGIMUL BOLȘEVIC VENIT PESTE NOI PE TANCURILE SOVIETICE…

Și tot azi a apărut în vânzare Monitorul Oficial care conține Hotărârea Parlamentului R. Moldova din 07.94.2022, despre Ziua comemorării victimelor foametei organizate, a HOLODOMORULUI MOLDOVENESC (Hotărâre pentru modificarea punctului 1 din Hotărârea Parlamentului nr. 433/1990 cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și la zilele de odihnă în Republica Moldova, nr. 91, 7 aprilie 2022)…

Să nu uităm niciodată de acei 200 000 de moldoveni, găgăuzi, ucraineni ș.a., morți (omorâți!!!) de foame, pentru că li s-a luat de la gura copiilor înfometați și ultimul călcâi de pâine…

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!!!

N.B. -Vă propun, în continuare, primul text pe care l-am citit acum trei decenii despre foametea organizată de la noi, semnat de marele prozator basarabean, Ion Druță, care este prefața la prima carte apărută la noi despre TRAGEDIA BASARABEANĂ din anii 1946-1947, semnată de soții Larisa și Valeriu Turea…

SCHIMBAREA NEAMULUI LA FAȚĂ

(De Ion DRUȚA, fragment din Prefața la „CARTEA FOAMETEI”; Autori, Larisa și Valeriu TUREA. Ed. UNIVERSITAS, Ch. – 1991,  pp. 3-5).

  *   *   *

Foametea… Peste o jumătate de secol acest cuvînt scurt, adunat din numai trei silabe, ne va cutremura coloana ver­tebrală, ne va tulbura inima și sufletul ori de cîte ori va fi ajuns la urechile noastre, pentru că ruinarea neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici pînă în ziua de azi, și mahna care ne-a cuprins atunci mai umbrește și azi bucuriile noastre.

Ce-o fi oare la mijloc? Ne-o fi chinuit marea nedreptate ce ni s-a făcut? Ne urmăresc mormintele surorilor și fraților înmormîntați atunci în mare grabă, fără prohoduri și fără cruce, fără pomenire și drept legitim în memoria neamului din care au făcut parte? Ne chinuie primejdia să nu mai tre­cem o dată prin groaza prin care am trecut?

Una din marile taine ale existenței umane și, firește, unul din marile daruri cerești e clipa de luciditate, acea clipă cu adevărat divină, cînd parcă ne-ar fi picurat ceva din senin și, deodată, ceea ce ne-a necăjit și chinuit ani în șir apare clar și limpede cum nu se mai poate. Aceste clipe de pătrundere în esență, cred eu, constituie punctul de vîrf, ros­tul și harul suprem al vieții.

Marele nostru noroc că sufletul, mintea, cugetul formează o împărăție autonomă, care în cazuri de importanță vitală acționează fără conștiința și participarea noastră directă. Așa se face că după ani și ani de muncă și străduință, într-o bună dimineață ne pomenim că cineva ne șoptește la ureche: degeaba, n-o să-ți iasă nimic din toată afacerea asta. Acest unghi de viziune critică e deseori păgîn și necruțător. Te gră­bești la o mult rîvnită întîlnire, sau îți pică o călătorie de zile mari, sau într-o anumită afacere îți merge așa cum nu ți-a mai mers. Te culci fericit, dar în zorii zilei ți se șoptește la ureche că toate nu sînt decît niște prostii, și mai bine ar fi să-ți vezi înainte de-ale tale.

De unde o fi venit ele, aceste glasuri cu adevărurile lor crunte, cine și pentru ce ni le-o fi trimis?

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, cînd avalanșa evenimentelor ne iau din urmă așa că nu mai avem timp să ne dumerim asupra celor ce se petrec cu noi. Și atunci iată că nu mai picură lumina ceea divină, și îngerul cela nu mai vine să ne șoptească la ureche. Și ni se posomorăște sufletul, ni se întristează fața, așa încît cei din jur mai că nu ne pot cunoaște. Zi cu zi, an cu an, multe din cele trecute prin viața noastră rămîn neînțelese, ne­pătrunse, nedezghiocate, și, pentru a nu ne mai chinui cu dînsele, noi, la fel ca și străbunii noștri, le legăm nod și le aruncăm în pod cu gînd că, poate, cumva, la iarnă, le vom descîlci. Și mai nimerim într-o altă daraveră și iară nu-i putem da de capăt. Le aruncăm și pe acestea în pod, pentru că prea ni se posomorăște sufletul și ni se întristează fața. De la o vreme, cum apare ceva mai complicat pentru mintea și sufletul nostru, una-două, și sus cu dînsele, în pod, că prea-s din cale-afară.

Așa începe decăderea, degradarea personalității umane ori, cum obișnuiesc țăranii a numi acest proces, mult mai simplu și mai cuprinzător, așa începe lumea a se prosti. Lipsită de glasul său intern, de acești îngeri ai înțelepciunii, viața omului treptat-treptat dintr-o mare sărbătoare, așa cum a fost ea zămislită de către Domnul, se transformă într-o povară și într-un chin.

Structura decăderilor spirituale e una și aceeași — fie că e vorba de individ, fie că e vorba de neam, neamul fiind, pînă la urmă, suma tuturor destinelor revărsate în interio­rul hotarelor sale.

I se întîmplă și neamului să treacă prin multe, se chi- nuie și el cu mintea și sufletul pentru a se dumeri ce și cum. Cunoaște și neamul anumite clipe de luminare, îi șop­tește și lui îngerul la ureche din cînd în cînd. Vin însă vre­muri de mare cumpănă, cugetul neamului și judecata lui, înfierbîntate de durere, rămîn umbrite, întunecate. Și atunci cînd neamul trece prin mari zguduiri, umplîndu-și țarina cu morminte, atunci forța întregii obștimi, cugetul neamului sînt datori să facă hronicul celor prin care s-a trecut.

Se întîmplă, însă, și, din păcate, tot mai des și mai des se întîmplă, ca și cugetul neamului să fie luat de evenimente și împrejurări din urmă, așa că nu se poate dumeri asupra lor, nu le poate da de capăt. Și atunci amuțește glasul inte­rior. De șoptit la ureche nimeni nu îj mai șoptește. Astfel apar în istoria neamurilor nodurile cele mai mari ori, cum li se mai zice, spațiile albe. Atunci cînd se adună prea multe noduri și prea multe spații, se mîhnește sufletul, se posomorăște neamul la față. Începe decăderea, degradarea, degene­rarea.

Schimbarea neamului la față e ceea ce nu putem primi în nici un fel, căci asta ar însemna să ne împăcăm cu gîndul declinului său. Spațiile albe ale Moldovei sînt povara cea mai grea pe care o ducem pe umeri cu toții, iar printre spațiile celea pe primul loc apare, firește, foametea din ’46 – ’47. Tristețea care a cuprins atunci sufletul neamului mai stăruie și azi. Știm cu toții că în realitate suntem alții decît ne vedeazi lumea. Poate mai frumoși, mai vioi, mai dezghețați, ce să-i faci… Să ne mai mirăm unde ne sînt fetele și flăcăii, gospodinele și gospodarii, bunicuțele și bunicii?

Această carte este unul din primii pași, una din primele încercări de îmbrăzdare a celui mai mare spațiu din istoria neamului nostru. Să mergem în lungul acestei epopei, pas cupas, pînă îi vom da de capăt, căci numai în acest fel îi vomputea întoarce Moldovei fața ei adevărată. Cu hotărîreași cinstea bătrînilor noștri cronicari, să coborîm treapta cu treaptă prin grozăveniile prin care am trecut.

Cuvînt lîngă cuvînt, mormînt lîngă mormînt, grăunte .. lîngă grăunte. Adevărul, în toată cruzimea și plinătatea sa, îl cunoaște numai poporul. Să sperăm că această flacără a durerii ce mai persistă în inimile noastre nu va fi lăsată se stingă și spațiul acesta nu se va lărgi așa ca poată amenința viitorul copiilor noștri.

Clipele de luminare vor reveni, și îngerul păzitor ni se va întoarce, numai în cazul că vom fi demni de el. 

02.04.2022: 202 ANI DE LA NAȘTEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, PRIMUL DOMNITOR AL PRINCIPATELOR UNITE ȘI AL STATULUI NAȚIONAL ROMÂNIA…

PROGNOZA MEA DIN 02 APRILIE 2022: GENERAȚIA MEA VA FI MARTORĂ ȘI PARTICIPANTĂ ACTIVĂ LA ALEGEREA CELUI DE-AL DOILEA CONDUCĂTOR/ CONDUCĂTOARE, UN CUZA-II, AL CELOR DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI UNITE, CU PARTICIPAREA ALEGĂTORILOR DE PE AMBELE MALURI DE PRUT… MAI MULT: ALEGEREA DATĂ NU SE VA LĂSA PREA MULT AȘTEPTATĂ!!!…

VĂ PROPUN UN FRUMOS TEXT CONSACRAT FĂURITORULUI STATULUI NAȚIONAL ROMÂNIA, LA 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI: https://www.academia.edu/43570038/Alexandru_Ioan_Cuza_200_ani_de_la_nastere_1820_2020_?fbclid=IwAR2bkuCBsQO50T8GgpSimTc11lm3PVLt0HkATvZHCKySxE7cRM-LE_vKsl4;

ȘI ALT TEXT, CEL AL CONFERINȚEI LUI NICOLAE IORGA CONSACRAT LUI ALEXANDRU IOAN CUZA LA 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA DOMNITORULUI, ÎN CARE PROFESORUL ÎI LAUDĂ PROGRAMUL LUI DE A DA PĂMÂNT ȚĂRANILOR ȘI AI FACE STĂPÂNI PE GLIA LOR, ȘI NU DOAR ATÂT… (Text pregătit pentru publicare de către cornoveanca Prof. univ, Dr Zamfira Mihail, Cetățean de Onoare al Cornovei; Cuvântare stenografiată de către Prof. univ Dr. Henri Stahl, alt cornovean …prin adopție, și el Cetățean de Onoare al Cornovei, membru al Echipei monografice condusă de către Profesorul Dimitrie Gusti)

LECTURĂ PLĂCUTĂ VOUĂ ȘI, MIE, CU TOATĂ LIPSA DE TIMP LIBER AL UNUI DEPUTAT BASARABEAN, MAI PUȚINE ȘI MAI SCURTE PAUZE ÎN LANSAREA/ RELANSAREA ACESTUI SAIT DESPRE CONSÂNGENII NOȘTRI DIN JURUL NOSTRU, AL CELOR DE ACASĂ…

              N. IORGA. 100 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI CUZA-VODĂ

Cuvântare comemorativă ţinută la Ateneul Român în ziua de 2 aprilie 1920.

BUCUREŞTI

Tipografia „CULTURA NEAMULUI ROMÂNESC”

Str. Lipscanii-Noi Nr. 12

1920

COMEMORAREA LUI CUZA-VODA

Cuvântare ţinută la Ateneul Român, în ziua de 2 aprilie, de N. IORGA

(D[omnul] N. Iorga este întâmpinat cu călduroase ovaţiuni)

Onor[at] auditoriu,

Aş avea prilej de puţină emoţie vorbind din locul unde, acum câteva zile, chestiunea rurală, care formează marea glorie a aceluia pe care-l comemorăm astăzi, era discutată cu o pasiune cinstită din partea apărătorilor ei, pe care am fi dorit să o întâlnim şi de o parte şi de alta, de câte ori această chestiune esenţială pentru poporul român, chestiunea rurală va fi din nou discutată. Biruind acest sentiment firesc de emoţie, mă grăbesc să intru de la început în subiectul însuşi al comemorării.

Onor[at] auditoriu, dacă ar dori cineva să cuprindă într-o formulă marea personalitate a lui Vodă-Cuza, ar trebui să spună că el a fost un om vrednic de legenda sa şi că în jurul său s-a creat o legendă vrednică de dânsul.

Acesta este un caz din cele mai rare în dezvoltarea omenirii. Oameni fără legendă, chiar dintre acei cari ar fi meritat legenda, au fost şi sunt destui, şi sunt destule legende fără oameni. Fiindcă acesta este un lucru mai rar, daţi-mi voie să aduc din trecutul nostru câteva exemple.

Din cele mai depărtate timpuri în poporul nostru au răsărit personalităţi mitice care nu corespundeau unei existenţe reale. Atâta vreme s-a spus că Domnia Ţării-Româneşti a fost întemeiată de Radu-Negru. Radu-Negru n-a existat. Negru e Neagoe, ctitorul de la Argeş; Radu e Radu-Vodă, ctitorul Tismanei; poporul a creat ciudata legendă care reuneşte numele unuia cu al celuilalt. Au început-o călugării întâiu, pe urmă a urmat poporul; călugării din Tismana pentru Radu al lor, care înălţase mănăstirea; călugării din Argeş pentru Neagoe al lor, care făcuse biserica. Căci totdeauna când legenda există şi omul nu există, nu există potrivit acestei legende, este un interesat, la început, care creează legenda, ca s-o exploateze; turma vine pe urmă, şi sunt cazuri când un popor întreg primeşte legenda aceasta, creată, pentru satisfacerea unor anumite interese, de un cerc de oameni foarte restrâns.

S-a spus că Moldova a întemeiat-o un Bogdan-Dragoş. A existat un Dragoş, care nu e vrednic de legendă; a existat un Bogdan-Vodă, abia vrednic de dânsa: unii cărturarii au creat un Bogdan-Dragoş. Bogdan-Dragoş s-a menţinut mai puţin, pentru că nu era un interes care să-l menţină.

Legende de acestea, în jurul oamenilor, există şi în timpuri mai apropiate de noi: Ardealul de două ori a fost vânturat de la un capăt la altul de oameni cari nu erau ceia ce li se atribuia şi cari nu puteau să fie. Legenda e foarte plăcută la început, chiar când nu i se potriveşte omului, dar e foarte tragică în momentul când se constată că omul nu se potriveşte legendei, Astfel într-un moment, la începutul veacului al XVIII-lea, a răsărit în Ardeal un călugăr Visarion, ciudata personalitate a călugărului Visarion Sarai, care a mişcat într-adevăr poporul român ortodox dintr-un capăt la altul al provinciei. Visarion Sarai nu era nici făcător de minuni, nici om sfânt, nici mare vorbitor şi nici viteaz, nici măcar român, şi nu cunoştea locurile.

A fost de ajuns ca în Ardeal să fie o suferinţă mare, suferinţa românilor cari luptau ca să păstreze legea lor şi dreptul lor naţional, pentru ca acest călugăr, venit din părţile bosniace, care nu ştia româneşte, nu cunoştea oamenii, să fie primit pretutindeni ca acela care aducea vestea mântuirii dumnezeieşti. Austriecii, cari cunoşteau sistemul cu care se înăbuşă legendele, s-au priceput imediat să-l facă să dispară. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Visarion Sarai: a fost trimis înapoi în Bosnia, sau altceva; dar, îndată, lucrurile s-au liniştit.

Mai târziu, tot în Ardeal, a răsărit bizara persoană a lui Sofronie din Cioara. Un preot ca toţi ceilalţi, fără cultură, fără talent, fără plan politic, fără nimic din ceea ce atinge populaţia. Românii voiau să aibă un Vlădică, şi Împăratul nu voia să-l acorde. Şi atunci românii au luat un preot, pe Sofronie din Cioara, şi acest Sofronie, cu mijloacele lui puţine, fiindcă se pare că era urât şi vorbea prost, n-avea niciun fel de cunoştinţă a lucrurilor, se poate întâmpla – nu ni-l luăm pe suflet – să fi fost şi puţin onest faţă de rolul pe care pretindea, tindea să-l joace, să fi realizat şi profituri. În tot cazul, Sofronie din Cioara a fost un adevărat rege neîncoronat al românilor din Ardeal. Să fi venit cel dintâiu cărturar, să fi venit omul care ar fi dat cele mai mari dovezi de iubire pentru poporul de acolo, care ar fi jertfit ceva din viaţa şi fiinţa lui pentru binele naţiunii sale şi n-ar fi fost primit cum a fost Sofronie din Cioara, al cărui talent politic se rezumă în două-trei proclamaţii scrise aşa cum le-ar fi putut rosti orice ţăran. Înt-un moment a dispărut, a trecut dincoace. Ei bine, multă vreme poporul a fost convins că Sofronie o să vie, cu tătarii, cine ştie cu cine, dar nu se poate să nu vie biruinţa cu – Sofronie din Cioara.

Acestea sunt cazuri când legenda nu se potriveşte cu omul, când se creează din nevoia elementară a poporului care suferă, care speră, care e convins că nu poate zăbovi mântuirea, şi se creează deci o personalitate omenească ce există în afară de realitate, o mare personalitate mitică în care el crede, cum crede în cei mai veneraţi sfinţi ai religiei sale.

În cazul lui Alexandru Ioan I-iu, pe care poporul l-a numit, trecând peste numele oficial, Vodă-Cuza, în cazul acesta omul era vrednic să creeze legenda care a răsărit din suferinţele şi nădejdile poporului, întrupate însă pe deplin în om. Aceasta este formula lui, şi meritul lui cel mai mare în dezvoltarea întregii istorii a românilor. Omul însuşi a avut acel superior bun simţ de a înţelege că, atunci când o tendinţă a poporului său se cuprindea în el, n-avea dreptul de a trăi altfel decât potrivit tendinţei care se întrupase în persoana lui. (Călduroase ovaţiuni.)

Ca orice om, a avut greutăţi în viaţă: prieteni de cari s-a putut plânge, duşmani de cari s-a putut lăuda; a întâlnit greutăţi pe care le-a răzbit, altele înaintea cărora s-a oprit, prea slab ca să poată face ceea ce nu face decât timpul în desfăşurarea veacurilor. Era însă un om cu o largă şi simpatică personalitate; era în el un prisos de energie gata să se rezerve în toate direcţiile, în cele omeneşti care se iartă, în altele, mai puţin omeneşti, care nu se iartă. Ar fi putut să pornească la drum zicând: acest drum este al mieu; la urma urmei, am şi eu o viaţă, am şi eu dreptul să trăiesc viaţa mea, cum ceilalţi oameni au dreptul să trăiască viaţa lor. El şi-a interzis absolut acest lucru şi s-a ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru dânsa, şi a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care şi-a impus-o. (Mari aplauze.)

Şi poporul ştie să preţuiască acest lucru. EI îngăduie uneori pe egoişti, dar nu-i îngăduie decât pe seama lor; pe seama lui, nu. De aceea, de câte ori cineva, ridicându-se prin popor, caută să creeze ceva pentru dânsul, poporul îşi răzbună cumplit, şi între mijloacele sale de răzbunare cel mai teribil este acela că-l uită cu desăvîrşire sau creează o legendă de ridicol în locul legendei sacre pe care o crease la început. Nu există mai bun-socotitor decât acest mare dezinteresat care este poporul. Cum, de obiceiu, calculul cel mai bun îl fac acei carii nu se gândesc la dânsul, şi cel mai prost calcul îl fac acei cari pe tabla de şah a politicei, cu multă înţelepciune, îşi urmează jocul lor. Pentru că, în orice joc, suntem tovarăşi cu cineva care nu e ca noi şi care e mult mai puternic decât noi: dacă nu voim să ne arătam mai isteţi decât dânsul, el îşi răzbună şi cu o singură suflare face să sară toţi pionii aşezaţi de noi, metodic, pe pătratele negre şi albe ale jocului de şah.

Cuza n-a pretins să fie mai mult decât ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun simţ şi marele talent politic de a nu fi niciodată mai puţin decât ceea ce vremea cere de la un om în situaţia lui. (Aplause îndelung prelungite.)

Aş zice încă un lucru: e mai mare păcatul aceluia care la un moment dat a fost chemat să joace un rol, l-a jucat şi pe urmă a scăpătat, din neînţelegere, din slăbiciune de caracter, din pasiune, părăsind rolul pe care şi l-a atribuit odată, decât acela care, de la început, nu şi-a atribuit rolul pe care în puterile lui simte că nu e în stare să-l joace.

În primul caz distrugerea reputaţiei lui urmează fulgerător de repede, ca a aceluia care a uzurpat un loc ce nu i se cuvenia în dezvoltarea societăţii din care face parte. Şi, dacă o societate îngăduie uzurpaţia în timpuri normale, în timpuri anormale ea nu îngăduie niciodată o asemenea uzurpaţie. (Aplause prelungite.) Fiindcă înseşi interesele ei de viaţă pot fi primejduite prin această uzurpaţie.

Astfel am definit personalitatea lui Vodă-Cuza, am încercat să explicăm această călduroasă iubire care l-a urmat în timpul luptei lui, care l-a întovărăşit în exilul lui, care a vărsat calde lacrimi la moartea lui, atunci când mulţimi imense, pe care nu le chemase nimeni, s-au adunat la Ruginoasa pentru a vedea coborârea în mormânt a aceluia care fusese cel dintâiu Domn al României Unite; acea iubire neuitătoare, care după moarte a creat atâtea şi atâtea legende în jurul lui, şi legende întotdeauna cu înţeles. Căci sunt şi legende idioate pentru idoli mai puţin înzestraţi decât legenda pe seama lor: legendele cu privire la Cuza-Vodă sunt însă totdeauna legende de un adânc înţeles, de care se prinde ceva din acea largă poezie, de care poporul nostru dispune totdeauna, atunci când vrea să înalţe o mare figură a trecutului său.

E şi un fenomen elementar de popularitate probată, de popularitate care a rezistat timp de mai bine de o jumătate de veac la toate încercările de a o distruge, fără să existe un singur partid interesat a susţine popularitatea lui Cuza-Vodă, ci, dinpotrivă, orice a fost organizaţie politică din Ţara Românească avea interes să distrugă această popularitate, să conjure această stafie care venea necontenit să întrebe ce s-a făcut cu opera lui. (Furtunoase aplauze.)

După aceasta să încercăm, istoriceşte, a înţelege de ce a fost el aşa, şi, după ce vom încerca această explicaţie prin trecutul familiei lui, prin trecutul lui şi prin caracterul care s-a format în mediul particular în care s-a dezvoltat, pe urmă, din toată activitatea lui Vodă-Cuza, vom insista asupra părţii aceleia în care, după ce a dat ţăranului dreptul său, el a fost pus la marea încercare de a-şi menţinea punctul lui de vedere împotriva tuturora, împotriva tuturor intrigilor, tuturor tendinţelor de răzbunare, împotriva conservatismului boierimii de tradiţiune, ca şi împotriva ipocritului idealism liberal, pentru ca la urmă, neputând birui nici pe unul, nici pe altul, să cadă înaintea coaliţiei care, prin felul cum a răsturnat pe om, a înălţat opera pe care omul o îndeplinise. (Aplauze furtunoase.)

Domnilor, Cuza-Vodă a fost fără îndoială un mare democrat. Prin originea familiei lui, prin mediul în care a crescut, prin educaţia pe care a primit-o, a fost un boier. A fost un boier, dar– şi întrebuinţez un cuvînt care e socotit de mult ca trivialisat, dar care, după ce-l voiu explica, va pierde din trivialitatea lui, cum pierde orice lucru lămurit deplin –, dar n-a fost un ciocoiu. Un boier da, un ciocoiu nu. Şi mă grăbesc să fixez deosebirea între boier şi ciocoiu.

Boierul e nobil de sânge: strămoşii boierului s-au ridicat luptând; moşia lor au căpatat-o într-o zi de biruinţă; evlavia lor a întemeiat biserici; generozitatea lor a liberat pe ţăranul şerb; inteligenţa lor a creat literatura românească; sufletul lor mare a fost însuşi sufletul naţiei noastre din veac în veac. (Aplauze călduroase.)

Ciocoiul e sluga necredincioasă a boierului întâiu, a Domnului pe urmă, sfătuindu-l de rău, profitând de pe urma faptei greşite şi gata ca, în momentul când va fi tras la răspundere, să arunce această răspundere întreagă pe stăpânul său. (Aplauze furtunoase.) Ciocoiul nu cunoaşte altă luptă decât lupta de anticameră, vrednică de sângele josnic pe care-l are (Aplauze); n-a biruit altfel decât prin intrigă; nu s-a impus altfel decât prin minciună; nu s-a luptat împotriva duşmanului altfel decât prin calomnie.

Nimic în dezvoltarea istoriei noastre nu vine de la dânsul: nimic din luptele noastre, nimic din gândul nostru, nimic din fapta, din sufletul, din arta şi literatura noastră. (Furtunoase aplauze.) Ciocoiul, şi cel vechiu, şi cel nou, şi cel foarte nou (ilaritate), spoit cu arama Fanarului, ciocoiul acesta, nu numai că n-a creat ce e mai frumos în trecutul nostru, dar, fiindcă nu l-a creat, nu-l înţelege şi-l urăşte. Şi urăşte pe toţi aceia cari au întemeiat trecutul nostru, şi-şi face din aceasta un drept de a urî şi prigoni pe acei cari, cu sufletul curat, încearcă să creeze pe bazele acestui trecut, ca şi ale nevoilor prezentului, viitorul însuşi al acestui neam. (Aplauze puternice.)

Boierul a fost din neamul acelora cari adesea ori puteau să fie Domni şi n-au vrut; ciocoiul e din neamul acelora cari, chiar dacă nu se simte nevoia de slugi, se îmbulzesc pentru a fi aceasta. (Puternice aplauze, ilaritate.) De aceia, unde boierul poate fi înţelept, ciocoiul e calculator; unde boierul poate fi iertător, el e ipocrit pânditor; unde boierul poate fi creator, ciocoiul se gândeşte la distrugerea lucrului făcut de alţii; unde boierul simte datoria de a fi viteaz, ciocoiul caută colţul de întunerec unde să se poată ascunde, nu numai pentru a fugi, ci şi pentru a căuta drumul care duce la spatele învingătorului, şi a-l trânti. (Frenetice aplauze, ovaţiuni prelungite.)

Să nu amestecăm pe boier ca ciocoiul. A calomnia pe boier înseamnă a strica o parte din trecutul nostru; a ajuta pe ciocoiu, înseamnă a distruge în întregime viitorul nostru. (Mari aplauze.)

Alexandru, fiul lui Ioniţă Cuza, s-a născut dintr-un neam de vechi şi adevăraţi boieri ai ţării. Numele lui chiar, în originea lui etimologică, corespunde cu simpatica lui înfăţişare de om care se uită franc în ochii aceluia căruia îi vorbea. Semn deosebitor în viaţă. După vreo treizeci de ani de luptă politică şi o largă cunoştinţă a oamenilor, pot să dau un sfat: nu mergeţi niciodată cu omul ai cărui ochi fug necontenit de la dreapta la stânga. (Ilaritate, aplauze.) Să nu vă ţineţi niciodată – idee bună, şi a spus-o un mare filosof german, Schopenhauer, – după omul care nu se uită drept, cu ochii deplin deschişi: acela niciodată nu e un om de treabă.

Cuza avea însăşi originea etimologică a numelui aşa de potrivită cu francheţa personalităţii sale captivante, – căci a fost captivant, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi, pentru toată lumea. (Ilaritate, aplauze.) Evident că explicaţia acestei calităţi a lui Cuza nu vine de la «Cusanus», acel neamţ din secolul al XV-lea, – cu slăbiciunea românească de a căuta tot ceia ce e nobil şi curat aiurea, la alte neamuri. Cuza se zicea odată Cuzea sau Cozea, şi aceasta vine de la coz, care înseamnă: frumos. A fost la început un strămoş frumos, şi el a creat un nume care a trecut la urmaşii cari i-au moştenit şi frumuseţa, – oamenii frumoşi căutând, pe vremea aceia, cu mai putină grijă zestrea, cât femeia frumoasă, şi astfel frumuseţa a putut trece din generaţie în generaţie. Familia lui, în veacul al XVII-lea, a jucat un rol foarte şters: evident e mult mai bine ca o familie să joace un rol şters, făcând bine numai celor ce o apropie, decât să joace un rol strălucitor pe acele cărări de răutate pe care cineva intră în viaţă de multe ori pentru a fi bătut cu pietre după vrednicia lui. În al XVIII-lea, doi din înaintaşii lui au murit ca martiri ai cauzei politice pe care o credeau bună.

În vremea lui Mihai Racoviţă, Dumitraşcu a mers cu Austriecii, cari pătrunseseră în Moldova, – în gândul că e mai bine să fie cineva alături de creştini decât alături de turci. Cauza lui a fost zdrobită şi, în loc să facă aşa cum fac atâţia: după ce cauza nu mai merge, să treacă imediat la cauza cealaltă, şi astfel cutare apărător al neutralităţii până la sfârşit, «usque ad finem», să devie reprezentantul victoriei Aliaţilor ori cutare vechiu germanofil să se grăbească a-şi pune iscălitura pe tratatele care consacră zdrobirea Puterilor Centrale, şi atâţia alţii cu asemenea dispoziţii să profite de slăbiciunea unui public uituc pentru a da iluzia că n-au fost niciodată ceea ce nu mai au interes să fie. Dumitraşcu Cuza, o fi greşit el în politica lui austriacă, dar politica aceasta a dus-o până la sfârşit, şi a atârnat în spânzurătoare în momentul când cauza lui a fost învinsă, – singurul fel prin care se face cineva iertat de o greşeală politică în care a fost amestecat: să moară împreună cu dânsa. Celălalt, însuşi străbunicul lui Alexandru Ioan I-iu, Ioan Cuza, a perit, nu pentru o cauză străină, ci pentru cauza drepturilor ţării, tăiat fiind la Iaşi împreună cu boierul Bogdan, caz extrem de rar în epoca fanariotă, în care Domnii nu îndrăzneau să scurteze de-un cap pe boierii lor: a fost tăiat deci la Iaşi în momentul aproape când noi pierdeam, de pe urma aceleiaşi slăbiri a energiei naţionale, Bucovina.

El însuşi a fost foarte mândru de aceşti înaintaşi; nu i-a renegat de loc, ci, într-o ocazie solemnă, i-a amintit, vorbind cu deosebit respect şi recunoştinţă de aceşti moşi ai lui cari pătimiseră pentru ţară. El spunea la 21 mai 1864, – atunci când se constatase rezultatul, favorabil reformei agrare, al plebiscitului pe care-l orânduise împotriva celor pe cari el îi numia „oligarhi”, şi cuvîntul se întrebuinţează întâia oară în chip oficial în actele anului 1864, rostit din gură domnească, din gura Domnului învingător în marele războiu social (Aplauze) –el spunea, deci, la 21 mai 1864, înaintea acelora cari veniseră să-i prezinte resultatul plebiscitului: „Părinţii miei şi-au vărsat sângele pentru drepturile Ţării lor” – ce mai frumos merit decât acesta ar putea invoca oare urmaşul vrednic al unor oameni vrednici? –; „astăzi, mai mult decât oricând îmi aduc aminte şi sunt hotărât a respecta această lege veche a familiei mele”.„Vă jur dar, domnilor, în faţa d[umnea]voastră, în faţa întregii ţării, că şi eu voiu şti a muri pentru apărarea drepturilor şi voinţei României” (Aplauze înduioşate.)

Acestea sunt cuvintele care şi trebuiau a fi rostite a doua zi după cel dintâiu pas făcut pe un drum ca acela pe care pornise Alexandru Ioan I-iu.

Familia lui Ioniţă Cuza, nepot de fiu al lui Ioan cel decapitat, a trăit în împrejurări modeste, în mijlocul poporului românesc. Boierii din vremea aceea nu erau separaţi, prin luxul stupid din timpul din urmă, prin desţărările periodice către locuri cu soare cald iarna, către locuri răcoroase vara, şi mai ales cu joc de cărţi şi pentru una şi pentru alta (ilaritate.) Boierii nu erau deprinşi cu aceste mijloace foarte moderne de a se desface din mijlocul poporului lor. Orice aristocraţie, ori socială, ori politică, ori intelectuală, are dreptul de a trăi numai atâta vreme cât stă în contact necontenit cu poporul din care s-a ridicat, cât împărtăşeşte toate gândurile, toate sentimentele acestui popor şi cât este gata ca ea, în rândul întâi, să puie pieptul pentru apărarea drepturilor acestui popor. (Aplauze prelungite.) Cuza a copilărit în mijlocul ţăranului moldovean, deşteptului, cumintelui ţăran moldovean, care nici nu stârneşte anarhia cea adevărată, nici n-o încurajează, dar ştie foarte bine să recunoască anarhia cea adevărată, chiar dacă e foarte sus, de ceea ce, oricât de jos, nu e anarhie, ci pornire către dreptate şi libertate, (Furtunoase aplauze.) Fiindcă cea mai straşnică anarhie este anarhia împotriva dreptului altuia şi a propriei tale conştiinţi. Aceasta este anarhia. (Aplauze îndelung prelungite.)

În mijlocul acestor ţărani a crescut el, şi este ceva ţărănesc într-însul. Se vede din vorba lui, din scrisul lui, din gestul lui.

Acum câţiva ani am pus să se tipărească Mesagiile, proclamaţile, răspunsurile lui Cuza-Vodă: cartea, cu greu, s-a răspândit, dar o asemenea carte ar fi trebuit trimeasă, cu ocazia centenariului, în sute de mii de exemplare în tot cuprinsul României, şi ea ar trebui, astăzi când avem România Mare, să se găsească, alături de cărţile religioase, în mâna fiecărui ţăran român, căci el ar putea să înveţe de acolo tot dreptul său, şi n-ar fi lucrare mai potrivită pentru a servi şi ca mijloc de apărare împotriva şarlatanilor cari, fără să semene cu Cuza-Vodă, pretind să continue opera lui tocmai pentru a o distruge. (Aplauze.) Şarlatani empirici veniţi tocmai din mijlocul acelor ciocoi despre cari am vorbit, sau simplu paravan zugrăvit în tot felul, ca dragonii paravanelor chineze şi japoneze, după care se ascund acei şarlatani.

Prin urmare în mediul acesta particular a crescut Cuza-Vodă, cunoscând sărăcia alor săi, cunoscând omenia celor de cari era încunjurat, cunoscând religia în bisericuţa din sat, cunoscând pe sătean la brazda lui, cunoscând pe boier în îndeplinirea funcţiunilor lui sociale seculare, cunoscând naţia în ceea ce are ea mai esenţial, în ceea ce are mai adânc, mai valoros şi mai sacru.

Naţiunea română poate să o cunoască cineva pe o mulţime de căi: băiatul de oameni bogaţi se trimite în străinătate să înveţe. Întors de la Paris sau din alte locuri străine pe unde a fost, el reînvaţă limba părinţilor lui, admiţând că ar fi ştiut-o. Expunându-se la Capşa, el se spoieşte azi cu o democraţie tricoloră totdeauna la îndemână, căci sunt vopsitori emeriţi pentru aceasta, iar, după aceea, mai înainte trecea prin Colegiul al treilea la alegerile pentru Cameră, acum va trece printr-un sufragiu universal diabolic falsificat, şi astfel intră pe arena politică, cunoscând naţiunea română, nu atunci când sprijină nevoile ei, ci când el se găseşte pe umerii acestei naţii româneşti, destul de apăsată ca să nu se suie noi generaţii de trântori pe umerii ei obosiţi. (Furtunoase aplauze, îndelung prelungite.)

Cuza a fost şi el la Paris, la Parisul de după marile comoţiuni politice şi sociale; a fost în acel Paris care se cuminţise supt regalitatea lui Ludovic-Filip, dar păstrase din amintirea marii revoluţii destul pentru ca idealismul să fie totuşi o religie pentru burghezia francesă încă, în cea mai mare parte a ei, cu desăvârşire sănătoasă şi doritoare de adevărată libertate, respectuoasă de adevăratele drepturi ale tuturora. A studiat dreptul, dar n-a învăţat mult acolo. Sunt însă împrejurări, sunt anumite momente istorice în care a nu învăţa aşa de multe lucruri inutile, nepotrivite cu ţara ta, e mai curând un avantagiu. N-am putea spune cât rău au făcut elevii foarte buni cari au mers în străinătate de la începutul aşa-numitei noastre renaşteri – într-un sens: renaştere, într-alt sens: decădere – cari au mers, zic, în străinătate pentru a se deromâniza, pentru a reveni ca escelenţi oameni, asemenea altor locuitori din alte ţări, dar incapabili de a juca un rol în propria lor ţară, incapabili de a se renaturaliza în mediul românesc în care s-au întors, şi cari s-au ţinut toată viaţa lor de formule foarte bune în abstracţia lor, foarte capabile de a fi aplicabile în alte locuri, dar la noi străine de pâmânt, străine de oameni, de trecutul şi prezentul ţării noastre şi cu desăvîrşire nechemate a pregăti viitorul nostru.

Cuza s-a întors în ţară bun pentru orice decât pentru o specialitate. Vedeţi: şi aici, în aparenţă ar fi o scădere. E foarte bine ca un om să aibă o specialitate şi prin acea specialitate o carieră. În ceea ce citeam acum un ceas la Academia Română, în observaţiile unui francez, profesorul Repey, de la 1836, se cuprind învăţături foarte bune: el spunea elevilor săi de la Academia Mihăileană, între cari se aflau tocmai tovarăşii de mai târziu ai lui Cuza-Vodă: ridicaţi-vă la nivelul Europei; naţiunile care nu vor ajunge să se ridice la acest nivel vor cădea în dispreţul lumii civilizate şi vor dispărea prin slăbiciunea lor în concurenţa mondială; dar el mai spunea un lucru: ceea ce învăţaţi, puteţi învăţa pentru carieră, dar, înainte de a învăţa pentru carieră, să învăţaţi pentru umanitatea voastră. (Aplauze): nu pentru ce veţi fi în breasla voastră, ci pentru ce veţi fi ca oameni în mijlocul oamenilor celorlalţi. (Aplauze.) Ei bine, ceea ce deosebeşte pe Cuza-Vodă şi înainte de a învăţa la Paris şi după, e caracterul acesta de om deplin, de om real, simţindu-se totdeauna în mijlocul altor oameni, văzând drumul drept care duce la nevoile acestor oameni şi călcând cu bărbăţie pe acest drum, orice ar fi să i se întâmple lui personal. De formule a avut totdeauna scârbă.

Acesta e motivul pentru care nu s-a înţeles niciodată cu liberalii-naţionali, – partidul lui Rosetti şi Brătianu era atunci partidul roşu, şi foarte multă vreme aşa li s-a zis liberalilor: roşii, deşi n-au socotit niciodată că în aceasta s-ar cuprinde o învinuire de anarhie (ilaritate). Ei au combătut pe Cuza-Vodă de la un capăt al Domniei lui la celalt; au stat împotriva legii agrare, în loc să se unească cu Domnul împotriva vechiului conservatism cu işlic sau fără, – speţa lui Manolachi Costachi, om învăţat în şcoala germană, dar care avea reacţionarismul doctrinar, – în loc să se unească, prin urmare, cu acest Domn renovator, spărgător de uşi, dărâmător de temple false, răsturnător de idoli, nu creator nici susţinător de «idei». (Aplauze puternice.) Fiindcă iată ce se întâmplă cu idolul: îl pui într-un templu ca să facă minuni pentru d[umnea]ta, dar vine momentul când un Samson scutură stâlpii templului pentru idol, şi, când se răstoarnă templul, nu numai idolul se poate găsi supt dărâmâturi, (Aplauze puternice.) Totdeauna e periculos să-şi creeze cineva idol într-un templu care totdeauna poate fi răsturnat, pentru că sămânţa Samsonilor e veşnică în omenire. (Ilaritate, furtunoase aplauze.)

Revenind la cele ce spuneam, roşii, liberalii-naţionali n-au susţinut pe acest Domn răsturnător de idoli împotriva acelora cari se găseau bine în umbra neagră a vechilor capişti de închinare, ci s-au unit tocmai cu aceştia împotriva Domnului, şi, la 1866, în februar, s-au aflat la un loc tot politicianismul român, sau, cum zice cineva, «toţi fruntaşii politici ai naţiei» s-au aflat împreună pentru ca să răstoarne pe Vodă-Cuza pentru «administraţie rea». Administraţia rea este însă caracterul indelebil al dezvoltării noastre istorice în secolul al XIX-lea, şi nu era nimeni aşa de naiv ca să-şi închipuie că, dispărând Cuza-Vodă, ar veni o administraţie bună. De obiceiu administraţia rea este aceea de care nu profiţi d[umnea]ta (ilaritate); de îndată ce se schimbă lucrurile şi profiţi de administraţie, ea se ridică şi devine chiar ideală. Şi cu tirania e tot aşa. Cauza însă pentru care s-a făcut această legătură între toţi «fruntaşii politici ai naţiei», pentru care şi liberalii au făcut parte din această Ligă sfântă din februar 1866 e că, de fapt, ei îl urau sincer, chiar în afară de situaţia lor de proprietari de pământ. Pe urmă, ce e drept, s-a întâmplat o schimbare la liberali: au trecut la faza capitalului mobil urban, şi atunci au putut fi generoşi faţă de capitalul pus în pământ, a cărui ruină nu mai însemna ruina celor cari nu mai deţineau acest pământ. Dar nu era numai liberalismul cu moşii care lupta contra lui Cuza-Vodă, era şi altceva: era ura feroce a oamenilor aserviţi unei formule contra roditorului om de realităţi. (Aplauze puternice.) Îi durea omul acesta scînteietor de inteligenţă, plin de bunătate, iertător – şi fiecare iertare a lui era o pălmuire pentru duşmanii lui. L-au dărâmat a doua zi după amnistia pe care o dăduse acelora cari înscenaseră, cum veţi vedea la sfârşit, răscoala mulţimii, în august 1865. Îi durea tot ce era larg uman într-însul, pe ei, reduşi la reprezintarea abstractă a unei formule moarte. (Aplauze prelungite.)

Ajunsese Domn fără să vrea, în opoziţie cu atâţia cari ar fi voit să fie Domni şi n-au ajuns– şi aceasta nu i-au iertat-o o viaţă întreagă. Unii cari se visau preşedinţi de Republică (ilaritate) – nu vă spun nume, pentru că este unul dintre dânşii, altfel foarte generos şi sincer în politica lui, pe care-l respectăm, dar fără îndoială el vedea şi republica roşie şi ocaziunea de a o prezida. Cuza n-a voit să fie nici Domn, nici – preşedinte de Republică: vremea l-a scos înainte, acel anonim lucru care se chiamă vremea şi care posedă mai multă înţelepciune, mai multă prevedere şi mai multă măsură decât oricare dintre noi. Fiindcă „vremea” sunt oamenii cari nu vorbesc, sunt oamenii cari nu se înfăţişează, sunt oamenii fără interes, oamenii fără ambiţii, cari muncesc, cari sufăr şi cari sprijină pe ceilalţi, şi aceştia, de aceea nu muncesc şi n-au de ce să sufere. Şi vremea înseamnă, nu numai cei neştiuţi din momentul acela, ci vremea înseamnă şi tot trecutul, milioanele de oameni cari îndeamnă din urmă, din mormintele lor, care nu pot cuprinde sufletul lor; şi ea înseamnă şi nesfârşitul număr de oameni din viitor, cari apucă de piept pe reprezintanţii prezentului şi-i târăsc necontenit înainte pentru ca ei înşişi să trăiască mai bine decât înaintaşii lor cari au fost. (Aplauze înflăcărate.)

Aşa a fost el adevărat «Domn din mila lui Dumnezeu şi din voinţa naţională». A fost Domn din mila cea adevărată a lui Dumnezeu, care alege pe un om din mulţime, pe David păstorul, şi-l trimite lui Samuil, marele preot, ca să-l încunune fără să ţină samă de cine a fost, de ce demnitate a avut, de câţi şi cari sunt oamenii ce-l sprijină. Şi a fost Domn prin voinţa naţională, fiindcă din cel dintâiu moment el a fost cel mai devotat îndeplinitor al voinţei naţionale, singurul fel de a fi: „al voinţei naţionale”. (Aplauze prelungite.)

De la început a pus în execuţie programul însuşi al naţiei, programul Divanului ad-hoc. Cuza n-a făcut greşeala de a crede că un cenaclu de câţiva miniştri, plus de zece ori mai mulţi intriganţi, sunt în stare să corecteze ceea ce iese în chip natural din dezbaterile, de multe ori pătimaşe, furtunoase, ale oamenilor cari se simt, cu dreptate, reprezintanţi ai poporului lor. Poate că nici Divanurile ad-hoc n-or fi fost alese după toate cerinţele constituţionale. Fusese aleasă înainte de aceasta altă Adunare, supt Vogoridi, Adunare dizolvată de Europa, pentru că boierimea falsificase listele şi se aleseseră indivizii cei mai groşi la minte, cei mai tari la inimă din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova. Pe urmă s-au făcut alegeri nouă. Sistemul era foarte restrâns; atâţia, fără îndoială, n-au ştiut de alegeri şi s-au abţinut, căci nu orice ţăran din fundul munţilor Sucevei era să vie pentru a îndeplini funcţia de alegător la Divanul ad-hoc – şi poate că poporul nici nu ştia ce înseamnă turceşte „divan” şi ce înseamnă latineşte ad hoc; nici nu i se mai vorbise ţăranului de o Adunare a poporului care, în lipsa Domnului, să îndeplinească rosturi pe care Domnul până atunci le îndeplinea; toate acestea erau lucruri noi pentru mintea lui, oricât s-ar fi trezit vechi amintiri de o reprezintanţă a poporului în trecutul depărtat. Cuza-Vodă nu şi-a zis însă că acei ce au pregătit munca în Divanul ad-hoc ar fi greşit din cauza originii lor constituţionale dubioase sau fiindcă au fost pătimaşi într-un anume moment şi patima lor ar fi trecut mai departe decât ceea ce trebuie îndeplinit; şi Cuza-Vodă, iarăşi, n-a crezut că în prezenţa fruntaşilor ţărani din Divanul moldovenesc de la 1857 se găseşte un motiv de inferioritate, fiindcă omul n-are niciun certificat de bacalaureat, de licenţă sau doctorat şi prin urmare nu poate fi la nivelul unei fabricaţiuni didactice, cum sunt aceia cari pot exhiba tot felul de titluri, dar dincolo de titluri nu mai au nimic de prezintat, căci tot ceea ce sunt se cuprinde în petecul de hârtie tipărită din care nu mai pot ieşi. (Aplauze.) Cuza-Vodă şi-a zis: m-am ales cu acest program, programul acesta este al poporului mieu, şi eu trebuie să-l îndeplinesc. Dar dacă Tronul printr-aceasta i-ar fi fost în primejdie, dacă şi dinastia? Şi un moment s-a gândit, ca orice părinte care-şi iubeşte copiii, la copiii iubirii sale, în afară de legăturile lui cu Doamna. Şi Doamna, cu care eu am vorbit acum câţiva ani, Doamna Elena, n-avea niciun fel de resentiment pentru lucrurile de atunci; dinpotrivă, dacă păreai că atingi cât de puţin acele lucruri trecute, se supăra şi tăia vorba imediat: „nu, nu! lucrurile acestea nu sunt de vorbit cu privire la Vodă”; îi era drag şi aşa, avea motivele ei pentru care-i era drag şi aşa. El nu s-a gândit nici la Tron, nici la copiii lui, frumoşi, suflete nobile, cari au murit înainte de vreme, şi a fost un fel de izbăvire a lor: nu se ştie ce ar fi făcut toţi nemulţumiţii din Ţara Românească cu dânşii, jucându-i pentru interesele lor. Nu s-a gândit Cuza-Vodă la nimic din ale lui, ci singur şi-a spus: acest lucru trebuie făcut, îl voiu face împotriva tuturora, împotriva mea însumi, împotriva fericirii mele, a viitorului meu, dar nu împotriva datoriei pe care o am faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi nu împotriva numelui bun pe care sunt chemat să-l las în paginile istoriei neamului meu. (Aplauze entuziaste, îndelung prelungite.)

Şi a procedat, fără un moment de îndoială, la lovitura de Stat, la lovitura de Stat pentru dreptate, pentru cea mai neapărată dreptate. (Aplauze prelungite).

Adunarea refuză sistematic reformele propuse până ce, la urmă, el le-a primit pe toate în afară de aceea care interesa mai mult: reforma agrară. Toate da, însă reforma pământului, nu! În novembre 1863, prin mesagiul lui de la 8 a acestei luni, el chiamă din nou pe reprezintanţii clasei politice din Principatele Unite la îndeplinirea celei mai elementare datorii faţă de ţărani, datorie care, să nu uitaţi un lucru, nu venea numai din dezvoltarea întregii noastre istorii, din cerinţa neapărată a epocei noastre, din nevoia care stăpânea lumea întreagă, din această cerinţă pe care aşa de frumos o exprima, ca Moştenitor al Tronului, Regele nostru la Craiova, cu prilejul dezvelirii monumentului lui Ştirbei: „România nu poate fi trainică decât când se va sprijini pe mulţămirea tuturor locuitorilor ei”.

A tuturor, şi nu pentru mulţămirea câtorva de sus, câtorva agăţaţi sus, nu stând de drept sus, şi împotriva milioanelor de jos, a doua zi după cel mai mare sacrificiu pe care l-au făcut aceste milioane. (Înflăcărate aplauze mult prelungite şi din nou repetate.)

Să nu uităm însă că încă de atunci reforma agrară deplină era datorită Europei, care a sancţionat noua noastră existenţă, de ţări unite. Convenţia din Paris, care a precedat Statutul, care Statut a precedat Constituţia, Convenţia din Paris cuprinde cerinţa-neapărată de a se rezolva definitiv şi radical chestiunea rurală în România. Sunt de atunci şaizeci de ani, şi îndatorirea formală din Convenţiune a fost trecută cu vederea, tot aşa ca şi alte nevoi esenţiale de viaţă ale acestui popor. (Aplauze puternice.) Şi Cuza, îndemnând pe deputaţi „să-şi aline patimile şi urile între dânşii” – sunt propriile lui cuvinte –, amintindu-le că „strămoşeasca frăţie” a făcut „strămoşeasca putere”, puse înainte necesitatea rezolvirii imediate a chestiunii agrare.

Adunarea a zăbovit necontenit această chestiune esenţială, şi atunci, la 2 februar 1864, s-a prelungit termenul de dezbateri pană la 3 mart, pe urmă pănă la 1-iu april. Adunarea nu luase în dezbatere proiectul de reformă rurală, pe care-l prezinta acum Kogălniceanu. La 14 mart, se vine cu proiectul formal al acestuia şi, în Mesagiu, iată ce spune Domnitorul: „Proiectul de lege rural votat de onorabila Adunare în sesiunea din anul 1862 nu l-am putut sancţiona, fiindcă el nu corespundea la condiţiunile de îmbunătăţire a soartei muncitorimii de pământ, garantată lor prin art. 46 al Convenţiunii încheiate la Paris în 7/19 august 1854.»

Adecă ceilalţi făcuseră altă lege agrară, legea din 1862, şi Domnul refuzase formal să primească această lege, pe care o socotea scăzătoare pentru dreptatea clasei ţărăneşti şi, raportându-se la Convenţie, el cerea să se treacă dincolo de ce se acordase la 1862 pentru ca această chestie să-şi capete dezlegarea ei trainică.

Din partea Adunării se observă aceeaşi lipsă de bunăvoinţă. Ministeriul e pus în minoritate în chestiunea rurală; e pus în minoritate pentru că acest Ministeriu voia să treacă mai departe, mult mai departe în rezolvirea acestei chestii decât Camera. Şi Domnul, având să hotărască asupra acestei demisii a Ministeriului Kogălniceanu, se exprimă astfel: „Eu nu am putut primi această demisie pentru că votul de dezaprobare este dat de d[umnea]voastră fără măcar să fi întrat în discuţia unei chestii de mare importanţă: îmbunătăţirea soartei locuitorilor muncitori de pământ, garantată lor de articolul 46 al Convenţiei din Paris şi pe care ţara întreagă o aşteaptă cu o legitimă nerăbdare, şi aceasta în însuşi interesul asigurării proprietăţii funciare.”

Prin urmare Cuza-Vodă judeca aşa: dacă între Cameră şi Guvern se iveşte un conflict, conflictul se rezolvă în dauna acelei părţi care dă mai puţin în ce priveşte dreptatea cauzei rurale, iar nu în dauna acelei părţi care dă mai mult în folosul acestei clase rurale. (Furtunoase aplauze.) Cu alte cuvinte, având să cucerească o poziţie puternică şi bine apărată, el se hotăra pentru acei cari mergeau mai aproape de zidurile duşmanului, şi nu se dădea înapoi cu fugarii cari n-aveau curajul să înainteze către această cetate. (Aplauze furtunoase.)

Camera a fost prorogată şi atunci (ilaritate), a fost prorogată atunci (ilaritate, aplauze), pentru sărbătorile Paştilor, şi prorogarea aceasta, pentru pocăinţa Camerei retrograde, o anunţă Vodă în aceste cuvinte: „De aceea eu am însărcinat pe Ministeriul mieu a vă înfăţişa proiectul pentru reforma legii electorale, prevăzută de înaltele Puteri subscriitoare Convenţiei de la Paris, reclamată de un îndelungat timp de ţară şi, în multe rânduri, şi de însuşi d]umnea]voastră. Această reformă, mai mult decât orişicând, a devenit astăzi urgentă, pentru că numai prin ea România poate dobândi o Adunare în care interesele tuturor claselor societăţii vor fi mai deplin reprezintate.”

„Însă, fiindcă pe de o parte, se apropie sfintele sărbători ale Învierii Mântuitorului omenirii, iar pe de alta, doresc ca d[umnea]voastră pe un scurt timp să vă întoarceţi la locuinţile d[umnea]voastră pentru ca la însăşi sorgintea mandatului d[umnea]voastră să vă încredinţaţi de sentimentele naţiunii…”.

Vedeţi ce om cuminte: trimite la alegători pe membrii Adunării cari se ridicaseră împotriva lui, fiindcă el zice: această reformă e a mea, mă identific cu vederile miniştrilor mei. În loc să dizolve de-odată Adunarea, îi spune: recunosc că sentimentul naţiunii e mai puternic decât sentimentul şi judecata oricăruia dintre noi; mergeţi deci acasă, întrebaţi pe ai d[umnea]voastră cari :v-au ales, ce preferă: reforma mai largă pe care o aduc eu, sau reforma mai îngustă pe care o vreţi d[umnea]v[oastră], aleşii. Şi numai după aceea, când deputaţii şi-au astupat urechile ca să nu audă, numai după aceea Cuza-Vodă a trecut la măsura, atât de zguduitoare pentru orice conştiinţă de Suveran, care este o dizolvare, şi nu o dizolvare obişnuită, ci o dizolvare în momentul când se discută o chestiune de viaţă, o mare chestiune de viaţă pentru un popor şi când acei cari sunt în stare s-o rezolve se găsesc la locurile lor gata, poate, sa dea rezolvirea deplină. (Furtunoase aplauze mult repetate.)

Şi Cuza-Vodă continuă, după ce le spune să se ducă acasă pentru ca să consulte poporul: „totodată să vă convingeţi că, mulţămită Providenţei, ordinea publică, nici într-o parte a României nu este turburată, nici chiar ameninţată”. El voia să spună prin aceasta că se turbură ordinea publică, nu când acorzi unui popor dreptul său, ci când i-l refuzi. (Aplauze prelungite.)

Pentru aceasta deputaţii sunt prorogaţi pană la 2 mai. La 2 mai Adunarea se înfăţişează hotărâtă să refuze proiectul de lege. Atunci e dizolvată. Ţării i se adresează Domnul printr-o splendidă proclamaţie în care întâlnim următorul pasagiu: „Românilor, şase ani se vor împlini în curând de când existenţa politică a României s-a recunoscut într-un chip solemn şi s-a proclamat printr-un tratat la care au luat parte Înalta Poartă, augusta noastră suzerană, şi marile Puteri ale Europei. Actul internaţional, Convenţiunea din 7 şi 19 august 1858, ne-a înzestrat ţara cu instituţii liberale şi binefăcătoare, a cărora dezvoltare progresivă ar fi asigurat prosperitatea noastră.”

Acei cari cred că la 1866 s-a făcut un lucru nou prin Constituţie, nu ţin samă deci că Vodă Cuza, la 1864, considera ca o datorie a lui „dezvoltarea progresivă” a principiilor cuprinse în Convenţie. Şi, d[omni]lor, progresiv este altceva decât progresist (ilaritate): progresiv înseamnă intenţia de a progresa, „progresist” uneori situaţia de spectator duşman al progresului epocei tale. (Ilaritate, aplauze.)

„…Şi cu toate acestea România stă încă pe loc!”

Ceea ce supăra pe Cuza era că ţara „stă pe loc”. Nimeni nu poate dori mai mult decât o necontenită mişcare de conştiinţă naţională, singura în stare să ţie un popor la acelaşi nivel cu dezvoltarea însăşi a epocei.

„De unde vine răul?”

„Ridicat la tron prin voturile unanime ale ambelor Adunări Elective, eu eram în drept de a mă răzima pe concursul acelora cari mi-au impus glorioasa, dar greaua misiune de a organiza ţara. A fost însă din contra; de a doua zi eu am găsit înaintea mea o neîmpăcată opoziţie.”

Fiindcă el reprezinta cauza reformei, şi oricând, faţă de vechea clasă politică ce există încă, a reprezinta cauza reformelor, însemnează a avea înaintea ta „neîmpăcată opoziţie.”

„În zadar eu am dat nenumărate dovezi despre cel mai scrupulos al meu respect pentru privilegiile parlamentare; în zădar am chemat la putere toate partidele, unul după altul. În zadar am făcut Adunărilor concesii peste concesii şi am împins spiritul de împăcare până a tolera încălcări grave asupra atribuţiilor mele. În zădar m-am învoit până a face sacrificiul spontaneu chiar şi al unor prerogative suverane. Toate au fost nefolositoare.”

„Unirea ţărilor surori săvârşită; averile mănăstirilor închinate, a cincea parte a pământului românesc înapoiat domeniului naţional, nişte asemenea mari rezultate dobândite de Guvernul meu, toate au fost uitate.”

„Interesele ţării şi demnitatea sa dorinţile, trebuinţile voastre cele mai neapărate, toate s-au sacrificat unor patimi vinovate”.

„Drept răsplată pentru devotamentul său către cauza naţională, Alesul Românilor n-a găsit decât ultragiul şi calomnia; şi, cu toată înţelepciunea unui număr de deputaţi, o oligarhie turburătoare a ştiut a împiedeca necontenit stăruinţile mele pentru binele public şi a redus guvernul meu la neputinţă”. (Aplauze puternice.)

„Ce-mi rămâne dar de făcut?”

Să concedieze Guvernul redus la neputinţă pentru că voia să îndeplinească reforma neapărată, sau să lovească în Camera recalcitrantă în această „oligarhie turburătoare?” A lovit, la sfârşit, în «oligarhia turburătoare», care se poate lovi şi într-o Cameră, ca şi într-un Guvern, şi chiar aiurea decât într-un Guvern şi într-o Cameră. (Aplauze puternice.)

Totuşi, plin de grijă ca niciodată să nu i se poată aduce o critică de ordine constituţională, iată cum urmează Cuza-Vodă:

„Am hotărât a face o de pe urmă cercare, a face un de pe urmă apel la patriotismul Adunării. Mi-am schimbat din nou miniştrii, şi, în timpul sesiunii actuale, Guvernul meu a înfăţişat Camerei toate proiectele de legi ce ea însăşi le ceruse.

În toate acestea eu am voit aceea ce au voit auguştii subscriitori ai tratatelor care au ridicat România, aceea ce o voiesc marile principii de egalitate şi de dreptate ale timpului nostru. Am voit, în fine, să se realizeze şi marea făgăduinţă dată muncitorilor de pământ de art. 46 al Convenţiei…”.

Suna ca un clopot articolul 46 al Convenţiei!

„Am voit ca clăcaşii, prin plata muncii lor, să ajungă a stăpâni părticica lor de pământ în plină proprietate.”

„Cum a răspuns Adunarea la înfăţişarea proiectului de lege rurală? O ştiţi toţi. Ea a dat un vot de blam Guvernului meu. Şi pentru ce? Pentru că proiectul înfăţişat era o lege de dreptate, era realizarea speranţelor legitime a trei milioane de ţărani. Adunarea, prin blamul său, lovea, în persoana miniştrilor, propria cugetare a şefului Statului.”

Iată că, prin urmare, prin această declaraţie Cuza-Vodă îşi însuşeşte cugetarea lui Mihail Kogălniceanu, confundă personalitatea lui politică în personalitatea marelui său ministru, reuneşte tot ceea ce era mai nobil în fiinţa amândurora pentru a crea această dublă figură legendară a lui Cuza şi Kogălniceanu, în care se cuprinde întâia operă curagioasă de eliberare a ţăranului român. (Aplauze călduroase, îndelungate repetate.)

După aceea Domnul se adresează către ţară, cerând să confirme hotărârea lui.

Răspunsul ţării a venit în câteva zile. Între 10 şi 14 mai s-a votat asupra Statutului care crea noua ordine constituţională şi asupra reformei agrare. Rezultatul a fost 582.621 voturi care aprobau purtarea Domnului. Domnul a primit atunci pe reprezintanţii tuturor claselor, în ziua de 21 mai, la Palatul din Bucureşti, şi a constatat că prin noul aşezământ se acordă o „mai largă reprezintare a ţării.” Adică din lovitura de Stat de la 2 mai a rezultat, pe lângă consacrarea reformei dorite de Domn, şi un regim electoral mai larg şi mai sincer decât regimul de dinainte. Fiindcă este o monstruozitate a se face o lovitură de Stat pentru a aduce un regim electoral înferior aceluia care exista în Adunarea dizolvată (Furtunoase aplauze, mult repetate.)

Iar, adresându-se către săteni, la 14 august, Domnul le spune, „ca Domn şi ca părinte” – frumoase cuvinte – aşa: „de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.

Soldatul de la 1877 şi de la 1916 a fost creat atunci, în 1864, de Cuza-Vodă. (Entuziaste aplauze.)

Sunt puţini oameni cari se hotărăsc să facă ceea ce a făcut Cuza-Vodă sau ce a făcut Regele nostru la Iaşi, în 1917, în urma făgăduielilor formale date soldaţilor săi în ziua de Sfântul Gheorghe. O reformă impusă – o mai spun încă odată – de Suveran unui Guvern care până în momentul acela nu se gândise să aducă din nou cauza pentru care venise la putere. (Aplauze puternice.) Am mai spus-o şi o spun şi acuma, şi ştiu de ce o spun, iar cine spune altfel, minte, minte din interes egoist de partid (Puternice aplauze), şi minte din falsă trufie personală, sau, când minte pentru altul, minte din prostie (Ilaritate, puternice aplauze.) E foarte greu să se ia o hotărâre ca aceea a lui Cuza-Vodă la 1864 şi ca a regelui Ferdinand în april 1917. Toată lumea ştie că, în cazul din urmă, imediat s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate pentru proclamaţia faţă de armată prin care se făgăduia soldaţilor pământ; s-a spus: e neconstituţională, Coroana n-are dreptul să se amestece în lucrurile acestea. Dar este ceva mai greu decât a lua asemenea hotărâri: este a le ţinea împotriva tuturora şi împotriva ta însuţi (Furtunoase aplauze mult prelungite).

Cuza-Vodă a ştiut să menţie hotărârile sale; el n-a întins niciodată mâna pe care cei dizolvaţi la 2 mai erau bucuroşi să o prindă. Nu s-a lăsat convins niciodată că rămânerea lui pe tronul ţării este condiţionată de împăcarea cu fruntaşii din toate partidele; a menţinut luni întregi de zile pe acel mare ministru care în Constituanta de la 1866 a fost izgonit din Adunare pentru că la 2 mai călcase privilegiile convenţionale. A avut curajul, el ca şi marele lui ministru, să stea, deşi ţărănimea nu înţelegea încă pe deplin binefacerea pe care i-o făcuse, să stea alături de acest om, şi, când acest om a căzut, să stea el singur împotriva coaliţiei tuturor acelora cari aveau un rost politic în România. Acesta este marele lui merit. (Entuziaste aplauze.)

Glorios a fost Cuza-Vodă la 2 mai 1864, dar gloria lui culminează prin felul cum a întrebuinţat lunile care urmează până la catastrofa lui, intransigent de strajă înaintea operei pe care o îndeplinise.

În ceea ce priveşte pe adversarii lui, ei au întrebuinţat mijloacele care se pot vedea întrebuinţate şi în alte timpuri: nu s-au ridicat, ferească Dumnezeu, ca nişte proprietari jigniţi, ca nişte conservatori turburaţi în acele vechi idei care flutură ca liliecii unsuroşi şi negri în anume capete goale unde e loc de zburat; nu, ferească Dumnezeu, nu au invocat principii pe care opinia publică le-ar fi primit cu indiferenţă, ci s-au cantonat în două domenii: pe de o parte păstrători ai dreptului public jignit, care se cere a fi răzbunat – şi nu era altceva decât dizolvarea unei Adunări care dăduse un vot de blam ministrului ce prezintase un proiect pe care Suveranul şi-l însuşise şi care reprezinta însăşi raţiunea de a fi şi a ministrului şi a Suveranului şi dictatura de o clipă pentru o mai bună ordine constituţională –; şi, pe de altă parte, au îndrăznit – sunt unele îndrăzneli care nu datează de ieri, au îndrăznit să se prezinte ei ca reprezintanţii clasei ţărăneşti turburate, sărăcite prin reforma lui Cuza-Vodă!

Au trecut câteva luni de zile. Domnul, foarte obosit de cumplita luptă pe care o dusese, a fost silit să părăsească, în vara anului 1865, ţara pentru a se căuta. Era bolnav de boala de care a şi murit la Heidelberg, când abia trecuse vârsta de 50 de ani, în plină putere, capabil de a duce, după întoarcerea în ţară unde nu ar fi fost Domn, o nouă luptă. Ce straşnic deputat, luptând în mijlocul Adunării pentru liberarea mai departe a ţăranilor, ar fi fost acela care-şi primejduise coroana pentru a îndeplini misiunea sa şi care, întors la războiul său, ar fi putut spune: m-aţi doborât în luptă, ei bine o încep din nou, de aici, împotriva voastră, a tuturor! (Entuziaste aplauze, îndelung prelungite.)

Şi ce frumos bătrân ar fi fost, dacă nu pentru noi, pentru părinţii noştri, acela care s-a chemat Alexandru Ioan I-iu şi care, cum spunea el în ultima lui adresă către Camere, fusese gata oricând să se întoarcă în mijlocul fraţilor săi de luptă de odinioară tot cum fusese odinioară: „colonelul Cuza”,

Am zis că în vara anului 1865 s-a dus să-şi caute sănătatea, foarte zguduită. Atunci s-a organizat falsa revoluţie populară în contra liberatorului ţăranilor. Cum s-o fi organizat: cu sticleţi, cu broşe (ilaritate), ce-o fi fost, – n-avem informaţii. Presupun că lucruri atât de idioate nu pot fi cu totul nouă; prin urmare se poate să fi fost întrebuinţate şi pe vremea aceea. O ceată de oameni rătăciţi, supt conducerea unor agenţi, au „făcut revoluţie” în Bucureşti. Acei cari ţineau locul lui Vodă au fost siliţi să întrebuinţeze mijloace violente. A doua zi după aceasta, şefii partidului liberal, cari puseseră la cale această sinistră mascaradă, au fost închişi. Iar cel dintâiu act pe care l-a făcut Cuza, când s-a întors, a fost acela, de suprem dispreţ, de a le da drumul. Îi socotea mai inofensivi de cum erau, deşi nu-i socotea, desigur, mai buni de cum s-au dovedit. A doua zi după ce iertarea domnească-i scosese din închisoarea pe care o meritau, a început acea uneltire care a dus la conspiraţia militară din februar 1866 şi la căderea Domnului.

Plecând din ţară, pentru câtăva vreme, Franţa, care nu-l uitase, fiindcă-l ştiuse totdeauna prieten loial în legăturile cu străinătatea, cum fusese loial în îndeplinirea misiunii lui interioare, l-a invitat, prin ducele de Grammont, la Viena, să vie din nou în ţară, căci va fi susţinut împotriva regimului care încunjurase imediat pe Carol I-iu, regim contra căruia dusese el marea lui luptă biruitoare şi care acum era înfăţişat la putere de antreprenorii noului Domn. (Furtunoase aplauze.) Carol I-iu a ştiut să se ridice peste antreprenorii lui, cari crezuseră să aibă în Domnitor o simplă unealtă străină, menit să nu înţeleagă viaţa întreagă a ţării în care omul care înţelegea fusese socotit ca foarte primejdios. Atunci Cuza a răspuns: „prin intervenţie străină nu mă întorc în România.”

– Dar cu voinţa poporului tău?

Aici sufletul omului s-a zbătut într-un teribil chin de conştiinţă şi a schiţat gestul: mai mare decât oricine, era de sigur poporul care-l ridicase pe tron, căruia-i răsplătise pentru credinţa lui şi care n-a fost printre cei ce l-au înlăturat, în noaptea criminală, de pe tronul celor două Principate Unite.

Am încheiat expunerea mea. Ea arată cât de mult seamănă vremurile. Şi arată încă un lucru: cât de mult sunt datori, chiar dacă au greşit un moment, să semene cu Vodă-Cuza oricine se găsesc în locul lui.

(Entuziaste aplauze, mult timp repetate.)

Stenografiat de Henri Stahl.

PROFESORUL UNIVERSITAR VLADIMIR POTLOG, A URCAT LA CER…

ASTĂZI, 19 FEBRUARIE 2022, COVIDUL A MAI RĂPIT DIN RÂNDURILE NOASTRE UN OM DE OMENIE, UN PROFESOR UNIVERSITAR ȘI PATRIOT, FOST PRORECTOR AL USM, SPECIALIST DE FRUNTE ÎN ISTORIA GRECIEI ȘI ROMEI ANTICE, VLADIMIR POTLOG, ORIGINAR DIN SINEȘTI-UNGHENI, CEL MAI PITORESC SAT DINTRE CELE DOUĂ RÂURI, ICHEL ȘI CULA… MII DE ABSOLVENȚI AI FACULTĂȚII DE ISTORIE A USM CARE I-AU ASCULTAT PRELEGERILE DE ISTORIE ANTICĂ NU LE VOR UITA NICIODATĂ… EU, NICIODATĂ NU-I VOI UITA LECȚIA DE OMENIE A PRORECTORULUI ȘI PĂMÂNTEANULUI MEU DRAG, VLADIMIR POTLOG, LA FEL CA ȘI LECȚIA ALTUI REGRETAT PRORECTOR AL USM, DE NEUITAT, TUDOR PANFILOV, ȘI CÂȚI ALȚI UNIVERSITARI CARE NU MAI SUNT PRINTRE NOI ȘI CARE NU POT FI UITAȚI DE CEI RĂMAȘI ÎN VIAȚĂ… Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească pe excepționalul profesor și prorector Vladimir Potlog. Sincere condoleanțe familiei și rudelor apropiate, prietenilor, colegilor USM-iști!!!

ÎNCĂ N-A TUNAT ȘI TOȚI KOMUNIȘTII DIN NOU S-AU ADUNAT!!!…

 ÎNCĂ N-A TUNAT ȘI TOȚI KOMUNIȘTII DIN NOU S-AU ADUNAT!!!…

 

Komuniștii și foștii komuniști au format azi (16.02.2022) un bloc politic cu statut permanent. Iată ce zicea Voronin la o conferință de presă organizată azi cu prilejul „întoarcerii țărânei în pământ”, a revenirii socialiștilor la „casa lor mare” a neokomunizmului, după tragica lor despărțire acum aproape 11 ani, pe 11.11.2011:

“Situația din țară este una tragică după venirea la putere a actualei guvernări… Acest Guvern trebuie să plece”.

Oare chiar așa să fie: de la venirea la putere a PAS-ului situația a devenit una tragică sau poate PAS-ul așa a preluat-o de la foștii mercenari roșii împinși la putere cu kulioacele negre pline de bancnote verzi?

Acum 12-13 ani am publicat în TIMPUL de pe timpuri al lui Constantin TĂNASE 60 de articole în seria ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR KOMUNISTE, care au fost înserate toate în cartea CĂDEREA COMUNIȘTILOR, și care a fost tipărită în ajunul alegerilor anticipate din anul 2010… Deoarece Voronin a uitat cum a guvernat R. Moldova mai bine de opt ani de zile am să-i amintesc eu republicând o parte din acele articole.

Unul din ele, primul care mi-a ieșit în cale, DATORIA EXTERNĂ DE PE OBRAZUL COMUNIŞTILOR, îl propun chiar acum. /V.Ș, 16 februarie 2022/

*    *    *

…Săptămâna trecută, Zinaida Greceanâi, candidatul nr.3 de pe lista comuniştilor, a adus la Străşeni „vestea cea bună”, precum că ţara noastră, sub conducerea lor înţeleaptă, iaca-iaca va scăpa de apăsătoarea povară a datoriilor externe, moştenită de la guvernele precedente „democratice”. „Noi am venit la conducere într-o situaţie dificilă – se plângea dna prim-ministru străşenenilor -, când eram nevoiţi să rambursăm datorii externe care constituiau peste 70 % din PIB. În 2002, tot ce exista în ţară era trecut în contul datoriilor externe… Am muncit şi, astăzi, datoria externă s-a micşorat până la 15% din PIB”. Doar atât. Nici măcar o cifră absolută despre situaţia reală din acest domeniu. Încercăm noi să limpezim apele.

În primul rând, atunci când comuniştii fac trimitere la fostele guverne „democratice”, formate de „partidele de criză”, care le-au lăsat comuniştilor o moştenire atât de apăsătoare, ar trebui să se descifreze taina dată: care sunt aceste „partide de criză”, cine a votat/sprijinit guvernele „democratice” şi ce datorii au lăsat ele R. Moldova, ca să le achite bieţii comunişti. Realitatea, în acest caz, este următoarea. Sunt nevoit să repet că, din cele opt guverne de până la alegerile parlamentare anticipate din 2001, doar patru erau de orientare democratică şi naţională – guvernele Druc, Muravschi, Ciubuc-2 şi Sturza. Aceste guverne, în 3,5 ani, cât au gestionat statul, au contractat/adunat datorii de doar 75 mln. USD, pe când celelalte patru guverne – Sangheli-1 şi 2, Ciubuc-1 şi Braghiş, formate din sau votate de agro-socialisto-comunişti, în 7,5 ani de guvernare au adunat datorii de 695 mln. USD. După cum vedem, proporţia este de 1 la 9! Cu alte cuvinte, suma contractată de guvernele de stânga alcătuieşte 90 la sută din totala moştenire lăsată comuniştilor de fostele executive.

În al doilea rând, comuniştii actuali au preluat în 2001 datoria externă în sumă de 1677 mln. USD, ceea ce depăşea PIB-ul de 1,11 ori. La sfârşitul ultimului, cel de-al 8-lea, an de guvernare comunistă, R. Moldova are o datorie externă de 4077 mln. USD, care alcătuieşte 71 la sută din PIB şi este de 2,4 ori mai mare faţă de suma preluată în 2001. Partea sectorului guvernamental din datoria externă s-a majorat nesemnificativ în această perioadă – de la 750 mln. USD în 2001, până la 800 mln. USD în 2008, fiind în creştere cu 50 mln. USD. Aici trebuie să recunosc: are dreptate dna prim-ministru când zice că „în anul 2002, tot ce exista în ţară era trecut la contul datoriilor externe”, suma totală a acestora depăşind în acel an PIB-ul cu 42 mln. USD sau cu 2,4 la sută. Numai nu ştiu de ce, pentru ultimul an de guvernare comunistă, dna prim-ministru compară cu PIB-ul doar sumele de datorii ale sectorului guvernamental şi, desigur, obţine 15 la sută. Pe când indicatorul ce reiese din citatul de mai sus ar fi raportul dintre toată datoria externă şi PIB, acesta alcătuind deja 71 la sută şi nu 15, cum se laudă prim-ministrul. Sau, dacă se doreşte atât de mult o bază de comparaţie pentru cele 15% de datorii guvernamentale faţă de PIB-ul anului 2008, apoi şi pentru anul 2002 să se facă acelaşi lucru – să se compare cu PIB-ul doar suma datoriei din sectorul guvernamental. Acest raport alcătuia atunci doar 43 la sută, nu sută la sută şi nici măcar 70 la sută, cum le menţiona Zinaida Greceanâi străşenenilor.

Nu exclud că unii specialişti ar putea pune la îndoială constatările de mai sus, că doar guvernele sunt responsabile numai de datoriile sectorului public, contractate de ele, şi ar fi logic acest lucru. Dar, în asemenea caz şi alegătorii ar trebui să ştie cum şi de ce s-a ajuns la cea mai înaltă cotă a datoriei externe în istoria R. Moldova – de 4 (patru!) miliarde USD? Ori cine a împins sau a „stimulat” economia naţională să între în aceste datorii astronomice? Şi dacă aceşti datornici privaţi vor putea vreodată achita datoriile respective şi nu vor fi nevoiţi să-şi cedeze proprietăţile creditorilor externi în contul acestor datorii, care au atins în 2008 cifra de 1.800 mln. USD. /Timpul, 6 martie 2009/

ȘCOALA ECONOMICĂ DODONIANĂ…

Găgăuzul Constantin TAUȘANGI, semnatar al Declarației de Independență a R. Moldova, despre ȘCOALA ECONOMICĂ DODONIANĂ (În loc de post-scriptum la articolul lui Cn Taușangi, publicat pe Blogul meu acum 5 zile):

…P.S.: ДОДОНОВСКАЯ ЭКОНОМИЧЕСКАЯ ШКОЛА.

Вадим Чебан, заместитель башкана Гагаузии, преуспевающий ученик Додона, ныне правит «Молдовагаз».Вадим Чебан может похвастать тем, что ему удалось перекачать из кармана налогоплательщиков в карман чиновников немало, немного – более 60 млн. лей.В 2016 году, когда верстался бюджет Гагаузии на 2017 год, по статье «гос. услуги» для содержания чиновничьей братвы направлена огромная сумма – 123 млн. лей.Если в 2015 году этот показатель для содержания армии чиновников в маленькой Гагаузии составлял 60,2 млн. лей, то на 2017 год нисколько не стесняясь новая власть Ирины Влах довела этот показатель до 123,3 млн. лей.Это абсолютно мировой рекорд, нигде в мире вы не найдете региона, города или страны чтобы из общего «пирога» чиновники могли отрезать себе самый жирный кусок – 17% из общего бюджета. Удивляет риторика Вадима Чебана – «… такое увеличение произошло за счет инфляции». Простите, но инфляция в стране не превышала 6-7 %, а вы господа начальники удвоили свои расходы. Вот такая запутанная арифметика на юге Молдовы. В последние годы этот показатель почему-то продолжает расти, в результате чего бюджетная война в Народном собрании стала главной ареной битвы депутатов.док.эк.наук Таушанжи К.П.

NUMEROLOGIE MOLDAVĂ…

…LA 30 DE ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENȚEI Republicii MOLDOVA și 30 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA Academiei de Studii Economice din MOLDOVA, avem 30 de noi și merituoși Cavaleri ai Ordinului Republicii!!!… Printre ei îi regăsim pe regretatul Premier al Independenței, Valeriu MURAVSCHI și regretatul Rector- fondator al Academiei de Studii Economice, Paul BRAN!!! Și după toate astea cum să nu te bucuri mulțumindu-le Moldovenilor că au fost atât de luminați pe 1 și 15 noiembrie 2020 și pe 11 iulie 2021, votând corect ca niciodată!!!Îl rog pe Bunul Dumnezeu să-mi lungească zilele până la momentul DREPTĂȚII SUPREME când va fi decorat cu o distincție binemeritată și autorul adevărat al textului Declarației de Independență a Republicii Moldova (asta ca să-i treacă Bunului Dumnezeu supărarea NEDREPTĂȚII comisă până acum!!!)…P.S. -Dar câtă bucurie am eu pentru Noii Cavaleri ai Ordinului Suprem: Ion PAULENCU, Nicolae BULAT, Tudor IAȘCENCO, Vasile ROMANCIUC, Andrei TAMAZLÂCARU, Viorel IORDĂCHESCU, și alți/alte Cavaleri și …Cavalere!!! O mai mare bucurie ca aceasta am avut doar atunci când am prins la maxim curaj să mă dezic de cele trei distincții de Stat, Meritul Civic, Ordinul de Onoare și Ordinul Republicii, decorat doar pentru că am avut norocul să votez Declarația de Independență a R. Moldova pe 27 august 1991…

Constantin TAUȘANGI – un patriot al Republicii Moldova…


„NOUA PUTERE DE LA CHISINĂU ÎN FAȚA DILEMEI CUM SĂ-ȘI ÎNDEPLINEASCĂ PROGRAMUL ELECTORAL CU CARE A CÂȘTIGAT ALEGERILE PARLAMENTARE ANTICIPATE”


Colegul meu deputat în Primul Parlament al R. Moldova, 1990-1994, Constantin TAUȘANGI, semnatar al Declarației de Independență, profesor univ., dr. în economie, al Universității din Comrat, mi-a trimis un articol magistral, în limba rusă, semnat de el, care demonstrează că mai există în Sudul Moldovei găgăuzi care gândesc altfel decât bașcanul Găgăuziei, Irina VLAH, sau procurorul R. Moldova, Alexandr STOIANOGLO, sau chiar ultranaționalistul găgăuz, Mihail KENDIGHELEAN.  Propun atenției D-voastre acest articol cu următorul titlu:

НОВАЯ ВЛАСТЬ ПЕРЕД ДИЛЕММОЙ:
КАК РЕАЛИЗОВАТЬ ОЖИДАНИЯ ОБЩЕСТВА

Экономика Молдовы серьёзно больна, хроническая болезнь длиною 30 лет. Без поиска глубинных причин, боюсь, оздоровления экономики не представляется возможным. Если глубоко копнуть, то обнаружится, что в основе лежит «духовный кризис» (кража властями миллиарда) в Молдавском обществе, а экономический кризис следует рассматривать как следствие по определению.

В нормальной стране за такие деяния президент и председатель правительства уходят в отставку. К сожалению, в стране создалась другая нормальность – Додон продолжает держаться за власть.

В природе ничего само собой не происходит – бедностью кто-то управляет, главные фигуры известны.

В 1996 г. не Снегур проиграл Лучинскому, а Молдова проиграла

Старшее поколение вспоминает, как в СССР прибалтийские республики и Молдавия считались более благополучными. Где точка отсчёта?! И когда Молдова приняла нисходящий вектор падения!? Это случилось в 1996 г., когда М.Снечур, лидируя в первом туре голосования и вдруг неожиданно уступил П.Лучинскому – первому секретарю ЦК компартии Молдавии. В то время в прибалтийских республиках начались радикальные преобразования и первые секретари ЦК сами отстранились от власти, а в Молдове всё наоборот – Лучинский за собой привёл старую номенклатуру и пошла череда неудачных президентов. Лучинский своим действием или бездействием привёл к власти коммуниста Воронина, на удивление всей Европы, Воронин привёл Додона и сегодня Молдова находится в глубокой «яме» – тотальная коррупция стала национальным бедствием, теневая экономика достигла своего рекорда – 64%, самый высокий в Сомали (Африка)-68%, самый низкий – Дания – 8%.

Небольшая нестыковка – исторический день для Молдовы – 27 августа 1991 г. Подписания Декларации «О независимости Республики Молдова», тогда определённая часть депутатов, то ли по идеологическим причинам, то ли испугалась КГЧП сбежали из Парламента и не поставили свои подписи, в том числе и П.Лучинский – это не просто отдельный эпизод, а свидетельство того, что у первых лиц страны отсутствовал всякий патриотизм, отсюда и результат управления страной.

Сегодня перед президентом и монобольшинством в Парламенте стоит сложнейшая проблема: как легализовать «теневую экономику», как обуздать тотальную коррупцию в стране, какими рычагами эффективно работать?? На эти сложнейшие вопросы у новой власти нет однозначного ответа, нет чёткого рецепта, одно ясно – метастаз пустил глубокие корни и без хирургического вмешательства, успеха не будет. Ведь главные фигуранты и защитники коррупционных схем сидят в самом Парламенте, прямо или дистанционно продолжают управлять – Плахотнюк, Шор, Додон. Этот трёхголовый монстр будет ли побеждён?? На этот счёт есть большие сомнения.

Самое лучшее, что могут сегодня сделать Воронин и Додон – уйти из Парламента и защитить свою честь, а не цепляться за власть. Часто задают один и тот же вопрос, а за что их наказывать, есть ли такая статья. Да! Есть такая статья в Конституации РМ – ст.26 часть 2 «Государство (первые лица государства) должно обеспечить увеличение рабочих мест, создание необходимых условий для повышения жизненного уровня». Это функциональные обязанности первых лиц страны, а если они не выполняют свои обязанности, то их отправляют в отставку как «профнепригодность» или сами они уходят. Сегодня эксперты указывают на то, что Молдова это захваченная страна, тогда нужны другие инструменты принуждения.

Додон трижды обманул гагаузов

Последний раз он обещал, что гагаузы будут иметь в Парламенте свою квоту – 5%. Как национальный этнос. Додон сделал хитрую комбинацию – они есть, но сидят за спиной своего партийного боса и носа не показывают – защищают социализм и коммунизм в Молдове. Они по духу не гагаузы, как понять их безразличие к умирающему гагаузскому этносу – ЮНЕСКО в 2010 г. включил гагаузский язык в реестр исчезающих языков Мира, а депутаты-гагаузы молчат.

Парадоксальные вещи происходят на юге Молдовы – гагаузский и государственный языки изучаются на уровне иностранных языков, оппозиция, патриоты Гагаузии последние 20 лет бьют во все колокола, а гагаузская власть продолжает чвакать у кормушки, не ведая, какое преступление они совершают перед историей. Гагаузская автономия без гагаузского языка это путь в никуда!! Если они не манкурды (не помнящие родства) тогда кто они… Это оскорбление ветеранов, патриотов Гагаузии, отдавших много сил и энергии, чтобы состоялась наша автономия. Они растоптали нашу мечту – нет языка, нет народа.

Как выстроить новую модель
управления страной в условиях экстремума

Нам следует исходить из того, чего хотят избиратели, чего хочет общество. Древний лозунг гласит: «Народ хочет хлеба и зрелищ». Чего хочет народ Молдовы – народ Молдовы хочет «занятости» (рабочие места) и «справедливости» – это наказ избирателей для новой власти. Выполнимо ли эта сложнейшая задача. Оптимист сказал бы, что в природе нет безвыходного положения. Любая задача, какая бы ни была сложной, имеет своё решение. Уверен, задача решаема, для этого нужны смелые, обладающие высокой политической волей, патриоты своего народа, любящие свою страну, глубоко переживающие за неё.

Где взять таких людей – они есть, главное, их увидеть и выдвигать. Сегодня в Парламенте и в среде монобольшинства (PAS) и в исполнительной власти, слышны голоса противников радикальных перемен в стране. Один из моих друзей из правого фланга, год назад высказал странную мысль: «… мы не можем привлечь к ответственности подозреваемых в коррупции, так как они защищены законом». Сегодня он сидит в парламенте. Много ли таких депутотов в PASе, которые не видят выхода из-за создавшегося положения в стране.

Данная статья, своего рода обращение к неверующим депутатам в Парламенте и  к правительственным чиновникам от депутата первого созыва 1990-1994, что за короткое время можно решить любые проблемы, было бы желание и политическая воля. Мои коллеги из первого парламента Вас. Шоймару и Мих Друца уверен они шаг назад не сделают, будут бороться до конца – искренние мафии в стране.

Бог дал шанс большинству (PAS) в парламенте и показал несколько дорог – по какой дороге пойдёт новая власть: по дороге «законности» или «справедливости», для Молдовы это не одно и то же. Во-первых, законы в Молдове «не работают» и, во-вторых, 85% судей и прокуроров по оценкам экспертов коррумпированы и общество живёт по законам мафии.

Есть другая дилемма – для президента Мая Санду примером будет служить деятельность А.Зеленского из соседней Украины или Сингапур, где была искорена коррупция. Сегодня Сингапур имеет сильную экономику и высокую культура благодаря эффективной борьбе с коррупцией.

Два примера из жизни Комрата. В 1990 г. Методом протеста мы выдворили коммунистов из здания райкома партии и там сегодня университет, тогда мы поступили не законно, но справедливо. Если бы мы тогда действовали согласно тогдашним законам, то не было бы в Комрате университета.

Другой случай: конфликт между властями и владельцами мелкорозничной торговли, нужно было избавиться от навязанных кассовых аппаратов. Тогда в 1998 г. примар Комрата самолично вместо кассовых аппаратов вводит патенты – это было не законно, но очень удобно и для самозанятых и для пополнения бюджета примарии. Да! Это было незаконно, но справедливо, патенты оказались хорошим антикоррупционным механизмом. Опыт Комрата был реализован и по Гагаузии, а потом и по Молдове.

Законы всегда запаздывают, жизнь идёт на опережение. Подлинный реформатор должен уловить ритм жизни в обществе и смело идти на инновации. Победителей не судят.

Таким образом, установлена извращённая закономерность – чем больше чиновников, тем слабее экономика. Численность работников в публичных учреждениях достиг 7 504 чел., хотя рекомундуемая численность – 6 575 чел. Гагаузский регион не исключение; перекосы пошли и по всей Молдове.

Проведём небольшой сравнительный анализ двух постсоветских республик Литвы и Молдовы, они примерно с одинаковым населением: 3,3 млн чел. и 3,6 млн чел.: если в Литве по всей стране чиновников насчитывается 21 тыс.чел., то в Модове – 218 т.чел. Это в 10 раз больше, а удельный вес к активному населению ещё больше разнится, соответственно 0,93% и 14%. Может ли И.Додон, как экономист, объяснить такой перекос в период его президентства?!

Беда не столько в денежных средствах, которые тратятся на содержание бюрократического аппарата, сколько они по своей природе являются тормозом для экономики. Отсюда и результаты. Для ревнителей прибалтийских стран приведём только один показатель: если в Эстонии средняя заработная плата составляет 1150 евро, то в Молдове 225 евро. За последние 10 лет пятикратно отставание сохраняется.

В Молдове нет генпрокурора

Относительно должности генпрокурора в РМ можно квалифицировать как отсутствия, присутствия, что есть, что нет – все 20 лет в Молдове голоса генпрокурора не слышно было. Вся мировая общественность признала как захваченную страну» коррупционерами, а прокуроры молчали и продолжают молчать по сегодняшний день. Прошло 7 лет, а главные виновники украденного «миллиарда» так и не названы и не наказаны.

Прокурор должен ловить момент, грызуны съели нашу экономику, а прокуроры и судьи как жирные коты бездействуют. По оценкам экспертов 85% судей и прокуроров коррумпированы.

Не только А.Стояногло должен быть наказан, а все те прокуроры и судьи, которые своим бездействием, а порой и участием в коррупционных схемах, довели страну до полной нищеты. Независимо от национальностей, на эти ответственные должности подбирать людей с высокой моральной чистоты, смелых, решительных, волевых личностей, может, даже пригласить зарубежных специалистов (Дании, Голландии и т.д.).

Арест турецких преподавателей меня особо возмутило. Арестовали моего лучшего студента, доктора наук, студентами мастерата он признан лучшим преподавателем Комратского государственного университета, директора Чадыр-Лунгского молдо-турецкого лицея – Фередуна Тюфекчи, жена молдаванка, 20 лет  он проживал в Молдове. На митинге в Комрате принято моё обращение на имя президента Турции Эрдогана, в защиту Тюфекчи собрано более 300 подписей родителей учащихся лицея, однако наш башкан, никак не реагировала, можно только догадаться почему.

А.Стояногло вместо того, чтобы объективно расследовать и выявить исполнителей и заказчиков незаконного ареста турецких преподавателей по полной программе, он находит стрелочника, а заказчик сегодня сидит в парламенте. Что, Стояногло этого не знал?!

Всё закончилось тем, что наш прокурор Стояногло будучи гагаузом по национальности извинился перед жёнами незаконно арестованных турецких преподавателей и этим показал свою неспособность расследовать преступления первых лиц страны, в том числе своего шефа И.Додона.

Что делать, как делать, кто должен делать?

Сегодня Правительству следует быстро, не спеша разработать принципиально иную радикальную экономическую концепцию. Она должна отвечать двум основополагающим требованиям, с одной стороны, стимулировать малый и средний бизнес, с другой стороны – должен служить как антикоррупционный механизм. Такую модель мы пробовали внедрить в Комрате в качестве экономического эксперимента в основе единого налога с использованием налоговых соглашений, налоговых свидетельств. Мы впервые в Молдове 1999 г. ввели патенты, отменили кассовые аппараты, получили двойной эффект – увеличились поступления в бюджет и одновременно легче стали работать патентообладатели.

Комрат, вторым после Кишинёва, погасил долги по заработной плате учителей. Методом протестов, мы заставили власти Гагаузии внедрить и на всю автономию, после чего внедрена и по Молдове. В реальном секторе экономики на примере мебельной фабрики «Голиат-Вита» мы в 1999-2002 гг. провели экономический эксперимент в основе налогового соглашения с использованием «Единого налога», получили на удивление высокий экономические показатели (подробно в книге «Исповедь миротворца»).

Система «Единого налога» (ЕН) это не только слагаемые, как совокупность показателей. Здесь совершенно другая идеология – власть  и бизнес выступают как равные партнёры на основе соглашений.

Опросы показывают, что предприниматели малого и среднего бизнеса взяток больше платят, чем налогов, вот почему они согласны платить больше в бюджет и выйти из теневой экономики, и не вести «двойную бухгалтерию».

Нам часто задают один и тот же вопрос: если экономический эксперимент удался и от этого выигрывают и государство, и деловые люди, то почему эксперимент закрыт и не внедряется?!

Ответ очень простой: как можно внедрить новый антикоррупционный механизм, если в Молдове за последние 20 лет большинство чиновников участвуют в коррупционных схемах.

Настало время действовать. Идея 20-летней давности сегодня востребована.

Дорогу осилит идущий.

Депутат первого созыва 1990-1994 подписал Декларацию о независимости Молдовы, 27.08.1991

Доктор экономических наук, профессор                Таушанжи К.П.

IMPORTANT!!!

(Am revenit pe Blogul meu după o pauză îndelungată dar nedorită de mine!!! Mii de scuze!!!)

COLEGILOR MEI DIN PRIMUL PARLAMENT (1990-1994), SEMNATARI AI DECLARAȚIEI DE INDEPENDENȚĂ A R. MOLDOVA.

Dragi colegi, propun atenției voastre următoarea informație și rugăminte despre o INTERPELARE de însemnătate istorică, aș zice eu astăzi, după trei decenii de la examinarea ei în Parlament, pe data de 13 februarie 1992.Este vorba despre Interpelarea inițiată în ianuarie 1992 de către doi din colegii noștri deputați de atunci, Vlad Darie și Vasile Năstase, semnată de încă 47 de deputați din Primul Parlament al R. Moldova și adresată fostului ministru al Securității Naționale, Anatol Plugaru. Iată conținutul acelui document istoric:MINISTRULUI SECURITĂŢII NAŢIONALE AL R. MOLDOVA, DOMNULUI ANATOL PLUGARUINTERPELARE ÎN CONDIŢIILE EDIFICĂRII UNUI STAT BAZAT PE DREPT, AXAT PE FUNDAMENTUL DEMOCRAŢIEI, CONSIDERĂM ABSOLUT NECESARĂ PUBLICAREA LISTEI DE COLABORATORI AI SECURITĂŢII, INCLUSIV CEI CARE LA ORA ACTUALĂ SUNT MEMBRI AI PARLAMENTULUI REPUBLICII. TOT ODATĂ INSISTĂM SĂ NE PUNEŢI LA DISPOZIŢIE DOSARELE POLITICE, PREZENTATE ÎN ANII DOMINAŢIEI COMUNISMULUI, INCLUSIV DIN PERIOADA LUPTEI DE ELIBERARE NAŢIONALĂ.Urmează 49 de semnături ale deputaților Parlamentului Independenței.Sper, vă mai amintiți de acea Interpelare? Și mai sper că vă dați seama de importanța precizării acelei liste pentru istoria Independenței R. Moldova pe care am ctitorit-o, noi, cei 277 de votanți/semnatari ai Declarației de Independență a R. Moldova. Dar pentru că unele semnături sunt greu descifrabile, m-am gândit să vă propun să restabilim împreună cu mai multă precizie acea listă de 49 de deputați, rugându-vă să-mi trimiteți în privat pe Messenger informația cu privire la semnarea sau nesemnarea de către voi a Interpelării date… Rog să mă informați și despre semnarea sau nesemnarea acestei interpelări de către regretații noștri colegi pe care i-ați cunoscut mai bine. La rândul meu vă promit să vă invit până la sfârșitul acestui an la o frumoasă lansare de carte și să vă înmânez căte un exemplar de carte nouă foarte interesantă despre “vijeliile” din jurul Declarației de Independență, despre lista de semnatari ai DI, cât și despre adevărații autori ai textului ei și despre faptul de ce nici astăzi n-o avem pe deplin, acea visată de noi Independență… Vă mulțumesc anticipat și aștept mesajele voastre.Al vostru coleg, deputat în trei Parlamente ale R. Moldova, 1990-1994, 1998-2001 și 2021-…