Proza scurtă a scriitoarei şi cercetătoarei literare Lina Codreanu de la Huşi, judeţul Vaslui, ne-a surprins prin subiecte captivante, care se citesc rapid, dintr-o răsuflare. Personajele, dar nu numai personajele, ci şi situaţiile în care ele nimeresc, sînt întru cîtva deosebite – tocmai aceasta îi dă farmec lecturii. Aproape toate schiţele şi nuvelele dumneaei ne amintesc de satul în care am copilărit şi am petrecut adolescenţa, de satul care în prezent este părăsit, de satul care – din păcate – se confruntă cu o mulţime de  probleme cotidiene.
Lina Codreanu s-a născut pe 25 noiembrie 1949, la Mîndreşti, Galati. Este soţia lui Theodor Codreanu, redutabil critic şi istoric literar, eminescolog de notorietate.  După studiile la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, L. Codreanu devine profesoară de limba şi literatura română. A activat peste 40 de ani în învăţămînt (ultimii ani – la Colegiul Naţional „Cuza Vodă” din Huşi). Debutul său literar are loc în 1974, la ziarul Vremea nouă, Vaslui. Sferele de activitate ale dnei L. Codreanu sînt: publicistica, documentaristica, proza şi critica literară. Colaborează la reviste din ţară şi din străinătate. O lucrare importantă, apărută în volum este Theodor Codreanu. Bibliografie critică, tipărită la Chişinău, în 2012, sub egida Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Alte volume: Viaţa ca o poveste, lagărul – un coşmar (proză documentară, Ed. „Axis Libri”, Galaţi, 2013); Poştalionul (nuvele, Ed. „Junimea”, Iaşi, 2014); Studii şi interpretări (Ed. „Rafet”, Rîmnicu Sărat, 2014); Proprietarii de amintiri (proză scurtă, Ed. „Rafet”, Rîmnicu Sărat, 2015; Premiul „Fănuş Neagu”, la cea de-a VIII-a ediţie a Festivalului-concurs internaţional de creaţie literară „Titel Constantinescu”, desfăşurat la Rîmnicu Sărat). Colaborează la reviste din ţară şi din străinătate.
Volumul de nuvele Poştalionul de Lina Codreanu cuprinde şase titluri: Catedrala de sare, Poştalionul, Pantofii, Semne de primăvară, Ritmuri şi Ocheanul lui Dominic. Trebuie să menţionăm chiar de la început că proza scurtă a scriitoarei huşene constituie nişte secvenţe existenţiale de la ţară ce dau senzaţia că în faţa noastră se derulează un scenariu de film cu personaje tandre chiar şi atunci cînd sînt triste, abătute de toate cele ce se întîmplă în jur, frămîntate de dramele poate neînsemnate (dar multe!) din viaţa lor.  Constantin Trandafir scrie în prefaţa cărţii: „Naraţiunile din Poştalionul sînt scrise cu o mînă sigură, care atestă o bună ştiinţă a strategiilor epice vechi şi noi. Autoarea, Lina Codreanu, are ceea ce dă seama despre un bun prozator, înainte de toate: observarea minuţioasă a detaliilor unei realităţi cotidiene şi interioare, precum şi comuniunea cotidianului cu straniul. De regulă, şi în cazul de faţă, povestirea curge încet, cu evenimente puţine şi cu descrieri ale toposului şi ale mişcărilor lăuntrice. Există totuşi o dezinvoltură, una a simplităţii cu cale de acces la profunzime. Lumea micii provincii (unde trenul nu opreşte) trăieşte în tradiţionala banalitate, dar, şi aici apare drama nepotrivirii, esenţa ei este, de fapt, interogativă.”
În Catedrala de sare autoarea ni-l prezintă pe un sătean – Conu Pană, un bătrîn de aproape 80 de ani, care pleacă la salină pentru a se trata. Acolo face cunoştinţă cu un necunoscut pe nume Anton Mortu, cu care deseori dialoghează. Naraţiunea decurge cu amintiri despre căsătoria protagonistului cu Despina, se succed episoade din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi şi despre moartea fiilor şi a soţiei sale… Cînd bătrînul părăseşte „Catedrala de sare”, se întîmplă ceva neaşteptat: îl „apucă inima” şi „trupul se lasă moale, topit, luînd forma treptelor”. Portarul a chemat salvarea…
„Poştalionul” – aşa îi ziceau în cartierul Torna lui Zaharia din nuvela omonimă. „Toată viaţa a bătut din poartă-n poartă ducînd destinatarilor veşti bune sau mai puţin bune şi, destul de rar, foarte bune. Chiar se simţea într-un fel vinovat că n-are el bafta să însenineze chipurile oamenilor. Purta în tolbă ziare, scrisori, telegrame, mandate de bani şi alte minimale «efecte poştale».” Iar soţia Nucşoara în fiecare zi îl aştepta cu masa caldă. Dar s-a întîmplat că odată, intrînd în bodegă, a fost tentat de surîsul fetei de la tejghea – Magdalena. După aceasta, „o buimăceală ademenitoare, un amestec de spaimă şi plăcere nu-i dădeau pace”. Într-o seară, după o zi grea de muncă, trecînd pe uliţa „Fundătura” s-a luat după silueta ei „înfofolită”, care „mergea înainte şi el o urma fără un cuvînt pe o cărăruie subţire care se depărta tot mai mult de ulicioară…” Timpul trecea, Magdalena s-a măritat („mai mult ca să fugă de propriile gînduri şi întrebări”) cu Donea, un afacerist, şi îndată ambii au plecat la Ploieşti, unde locuia el. Revenea adeseori la baştină, de fapt, de aici „nu plecase niciodată cu adevărat”. Zaharia de fiecare dată era înştiinţat prea tîrziu de venirea ei. „Ce valoare mai avea povestea fetei din Torna?” Cu toate că Donea a aflat că nevasta lui avusese mai multe aventuri în tinereţe, s-a împăcat cu gîndul – doar nu era un fapt ieşit din comun. Magdalena însă aştepta ceva, şi în zadar. „Golul nu se umplea şi nici nu îi era în putere să spună cuiva. Mocnea în adînc un jar dureros şi viclean, dar nu putea nici să-l aprindă, nici să-l stingă. Era marea ei taină încuiată afund. Trebuia să o poarte ca pe o osîndă dragă.” Şi lui Zahaia îi apărea deseori în faţa ochilor portretul de neuitat al iubitei sale. Tocmai asta a fost cauza că a fost găsit într-o dimineaţă, întins pe iarbă, „cu tîmpla plesnită”, nu departe de coarnele bicicletei sale, dar era viu. A fost adus acasă pe un car, în urma căruia mergea Nucşoara, „amăgită ca după o bătălie pierdută”.
Nuvela Pantofii începe cu descrierea portretului Trestianei din satul Coroneşti – o lungană, poreclită de copii „Cocostîrca”. Cînd era în clasa a şasea, îi moare tatăl – Marcu –, care, înainte de a pleca în lumea celor drepţi, i-a dat o pereche de pantofi de lux, pe care îi păstra în spatele hambarului de porumb într-o pungă de plastic.  Îi cumpărase pentru ziua nunţii cu Maranda, care nu a mai fost să fie şi a lăsat în cutia lor o scrisoare: „Această comoară – ţie, îndrăgito!… Marcu.”  În curînd Cel de Sus o ia la El şi pe Maranda, mama Trestianei. La înmormîntare aceasta observă că defuncta are alţi pantofi, şi nu acei de lux cu care a încălţat-o ea. După cîţiva ani, Trestiana se mărită cu Iorgu Atasiei din Duduieni. Trăiesc din greu, iar o întîmplare incredibilă face să descopere acei pantofi de lux la o iubită a acestuia. Pînă la urmă s-a ales doar cu o sumă frumuşică de bani…
Semne de primăvară descrie sentimentul de iubire al lui Spiridon Roşculeţ, inginer în construcţii din oraşul Mîndra, faţă de Alexandra, o fată tînără din satul Podec, dar care pînă la urmă se căsătoreşte cu altul, fapt ce i-l comunică Robert Aprigu, prietenul lui din copilărie. Întîmplarea face ca într-o zi să poposească în casa unei vecine – madam Greta, la care locuia Emiliana (Liana) Bucur, nepoata ei. Spiridon se îndrăgosteşte de ea şi… apar „semne de primăvară”: „O linie îngroşată despărţea viaţa lor în două: înainte şi azi-mîine. Erau prinşi în balansul vaselor comunicante şi niciunul nu avea temeri privind aşteptata sosire a primăverii în respirarea lor erotică şi dincolo de viaţa lor.”
Şi în Ritmuri e vorba de o iubire, doar că de alt fel. Badihagi, fost tehnician viticol, care a împlinit 65 de ani pe muchie, de mai mulţi ani îngrijeşte de un zarzăr, care a răsărit din „sîmburele aruncat neglijent de vreun trecător”, de un zarzăre lîngă a cărui tulpină a înfipt cîndva două beţe de sprijin, în scopul de a-l proteja. Pomul a crescut, a dat roadă, iar Badihagi tot îl ocrotea… Într-o iarnă, Badihagi „a suferit aproape fizic cînd a văzut schilodirea zarzărului său” de lama unui buldozer care aduna zăpada în grămezi… Iar toamna, doamna Ana, o bibliotecară, l-a văzut de la balcon, pe la ora trei de noapte (căci nu o prindea somnul) pe bancheta de lîngă zarzăr. „Trupul omului s-a deşirat pe spate, cu o mînă sprijinindu-se strîmb pe trunchiul pomului.” Femeia, speriată, „a chemat ambulanţa şi a privit îndurerată cum oamenii în halate îngereşti îi culeg trupul moale şi uşor, ducîndu-l în maşina de salvare.”
Adam Dominic, fost şef la librăria „Cartea noastră”, este în prim-planul ultimei nuvele – Ocheanul lui Dominic. Lumea îi mai spune Dom’ (sau moş) Nimic. A ieşit la pensie pe vremea „noului capitalism postdecembrist” şi mai păstra lucrurile dragi de care nu putea să se despartă, deoarece se găseau permanent în fostul său birou: un desen (semănînd cu Bibliotecarul lui G. Arcimboldo), a cărui autoare era Cezara, nepoata sa, un ceasornic cu cheiţă şi o lunetă cu inele – „un fel de părtaşi ciudaţi a tot ce se întîmpla, devenind pentru restul anilor punct de sprijin privirilor şi gîndurilor lui Dominic”. „Ocheanul meu e carte cu poeme. Depinde de ochi…”, spunea ades, înduioşat, Dom’ Nimic.
Această admirabilă colecţie de nuvele s-a născut din pasiunea de a cunoaşte în detalii viaţa oamenilor simpli, în principal, a celor de la ţară. Putem spune cu certitudine că lectura beletristicii Linei Codreanu decurge pe o undă liniştită, calmă, rareori întreruptă de emoţii excentrice. O astfel de lectură se recomandă pentru călătoriile cu autobuzul, cu trenul sau avionul, deoarece scrierile sînt scurte şi au un fir narativ simplu, dar atrăgător pentru orice categorie de pasageri. De asemenea, aceste sclipiri literare sînt potrivite pentru a diversifica odihna, aflîndu-te pe timp de caniculă balansînd într-un hamac, ori a scurta lungile seri de iarnă, mai ales cînd în preajmă trosnesc nişte lemne într-un cămin…
Lina Codreanu este dibace la creionarea portretelor literare. Iată două dintre ele: „Student tînăr, serios, grav, Spiridon Roşculeţ purta fulare albe şi lungi, care-i dădeau un aer romantic. Nu bătea pragurile barurilor, nu frecventa grupuri de cheflii, îi plăceau filmele cu strategii complexe pe care nu le agreau mulţi, sălile fiind aproape goale. Era un taciturn, un solitar ce stîrnea curiozitatea fetelor tocmai prin abaterea de la felul gălăgios şi năvalnic de a-şi trăi tinereţea. «Un tip interesant!», îşi ziceau, însă nu cutezau să-l «agaţe»” [p. 132]. „Moş Nimic era fizic greu de recunoscut. Puţin adus din spate, privea cam de jos în sus persoanele cu care conversa, dar nu se sprijinea în baston. Părea tot dîrz, îşi lăsase mustăţi şi barbă, părul bogat şi răzvrătit albise. Renunţase la ursuzenia lui, devenise predispus la vorbă multă, era chiar foarte zîmbitor, spre surpriza cunoscuţilor lui” [p. 202].
Dialogurile dintre personaje sînt folosite în conjuncturi şi împrejurări deseori nefireşti, iar de aici şi încărcătura de sens diferită:
„– Ce cauţi aici? întreabă de la înălţimea ei nevasta.
– Da’ tu cine eşti, mă rog? se răsti vocea de fumătoare, iţind de sub pătură un cap roşcat şi plin de cîrlionţi sîrmoşi.
– Ieşi! Pleacă imediat de aici, din patul bărbatului meu!
– Bărbatu-tu? Ei, fir-ar al dracului!…, rosti din vîrful buzelor fumătoarea. Las’ că-i arăt eu!…
– Să nu-ndrăzneşti. Auzi? şopti printre dinţi, cu sălbăticia unei fiare ce-şi apără puiul. Ieşi că te omor!” [p. 107].
Autoarea are o pasiune deosebită pentru detalii. Avem a face cu o exprimare literară elevată, uneori plină de surprize. Cuvintele sau îmbinările de cuvinte ca hulubă, fundătoare, salină, drob de sare, muchia rîpei, cîmpul cu mirişte, copcă, dîmb, poştalion, tolbă, bicicletă, uliţă, tindă, hatul tarlalei, şipcă a gardului, pietrişul străzii, cireşe de mai, bucată de pămînt lucrat, cîntecul greierilor, căruţă cu cal, sobă, pridvor, crescătorie de peşte, clanţă, poartă, zarzăr ne introduc pe dată în atmosfera traiului de la ţară.
Epitetele dealul pîntecos, pălărie pleoştită,  sudalmă grea, rotocoale dezordonate, pleoapele grele de drag, bancă înnegrită, lemnul lustruit, pietre noduroase, luminiţe bezmetice, părul ţepos, băţ cocîrjat, femeiuşcă bondoacă, iarbă crudă, catarame înstelate, luciri diamantine, pîini dolofane, sprîncene groase şi întunecate, pomul înmiresmat, coroana generoasă, zăpadă pufoasă, trupul împuţinat, ocheanul năzdrăvan, cuvinte şoptitoare au ca efect apariţia unor sensuri mai expresive.
Comparaţiile a plecat ca o săgeată, lung şi slab ca un ţîr, sughiţuri scurte şi înfundate ca pufăiturile unei locomotive în urcuş, Torna doarme ca o matahală istovită, gene dese ca nişte oblonaşe; stînjenit, ca prins în flagrant îmbină registre foarte diverse.
Iar metaforele pîlpîirea vieţii, îngustul coridor al tranziţiei, curge rîsul în lacrimă, ochii îi ardeau, catedrală de sare, peticul de cer, ochiul sticlos al cafelei, sacul greu al amintirilor, morman de haine, pîlc de vecini, briciul vorbelor, zăpada scîncea, cîntecul greierilor înnebunea auzul drumeţilor, făcea un du-te-vino de-a lungul porţii, părul descătuşat de clame, firişor de fum, se creiona rotundul ochilor, şiragul vorbelor, ochiul magic al lunetei, vîntoasă de cuvinte fac să admirăm şi mai mult inspiratul condei al autoarei.
L. Codreanu surprinde foarte bine condiţiile umane derizorii şi o face aceasta cu mare plăcere, ba chiar cu talent. Urmînd descrierile personajelor, observăm că ele prind încetul cu încetul conturul unor prototipuri din realitatea cotidiană. Fiecare nuvelă surprinde prin trăirea unor drame, situaţii de-a dreptul acaparante.
Vă invităm să descoperiţi (să redescoperiţi) şi să recomandaţi altor persoane – rude, prieteni sau cunoscuţi – cele şase proze scurte din volumul Poştalionul de Lina Codreanu, care readuc în atenţia cititorului de astăzi lumea uitată a satelor noastre, marile aspiraţii ale unor destine mărunte, micile eforturi ale celor confruntaţi cu tot felul de greutăţi impuse de mersul vieţii înainte şi care, totodată, te fac să ţii şi mai mult la acest gen de scriitură. Cu alte cuvinte, cele şase nuvele ale Linei Codreanu sînt o revelaţie atît pentru cititorii nepretenţioşi, cît şi pentru cei care aşteaptă de la scriitor ceva inedit, deosebit.

Valeriu RAŢĂ,
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, Chişinău

Revista BiblioPolis, nr. 1, 2017