Printre zecile de români pe care i-am întâlnit în vara anului 2010 în Kazahstan am avut norocul să descopăr unul mai deosebit, ieșit din comun, un nebănuit poet român basarabean, ajuns la vârsta de 75 de ani, să-i trec pragul locuinţei sale de la periferia oraşului-minier Karaganda, să-i admir bogata sa bibliotecă de circa 3000 de volume, majoritatea româneşti…

Simion Plămădeală s-a născut la 23 octombrie 1935 în satul Grinăuţi, de pe malul drept al Răutului, în judeţul Bălţi al României, în familia ţăranilor Plămădeală Gheorghe şi Maria (n. Frecăuţanu).

La şcoala primară din localitatea de baştină a mers în anul 1942 pe care n-a terminat-o din cauza reocupaţiei sovietice a Basarabiei, fiind nevoit în toamna anului 1944, după „eliberare”, să meargă din nou în clasa întâi. Şcoala de şapte clase din satul natal a absolvit-o în vara anului 1951, continuând studiile la şcoala medie din satul vecin Pelinia, pe care a absolvit-o în vara anului 1954. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, secţia de limbă şi literatură moldovenească. A fost coleg de promoţie cu mulţi înaintaşi din generaţia de aur a Basarabiei ocupate: Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Petru Dudnic, Liviu Deleanu, Victor Teleucă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean).

Dar, n-a ajuns Simion Plămădeală să susţină examenele de licenţă, fiind înspăimântat de perspectiva predării limbii şi literaturii ruse într-o şcoală românească dintr-un sat de pe malul basarabean al Prutului, unde fusese repartizat la serviciu în primăvara anului 1959, chiar dacă studiase cinci ani de zile filologia română  în straie ruseşti, străine… S-a luat de mână cu bunul său prieten Petru Dudnic, şi el poet, şi au plecat pentru totdeauna la ţelina lui Nikita

Hruşciov în Kazahstan, ca mai apoi să coboare în minele de cărbuni pentru 30 de ani, până la pensie, muncind în condiţii nocive de tot, văzând cu ochii proprii colegi şi prieteni morţi în explozii subterane, dar… unde se plătea mai bine.

Buna şi iubita sa mamă, la plecare, i-a zis: “Cât ai să trăieşti, fiule, oriunde ai să fii, să rămâi om şi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei…”

Şi, fiul, s-a ţinut de cuvânt. În tot acest răstimp Simion Plămădeală a scris sute, poate chiar mii, de poezii în limba maternă şi în grafia latină, care arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Iată câteva titluri ale poeziilor sale, grăitoare în acest sens: Noi şi ei, cotropitorii; Un vifor de durere prin inima mea trece; Cu deznădejdea am trăit; Am suferit gândind mereu; Apusul meu însângerat; Veni-va ziua cea din urmă; În hăul negrului mormânt; Răutul copilăriei mele; Din frumuseţea ta, Moldovă; Are inimă şi floarea; Mi-e dor de-o dulce româncuţă; De n-ar fi în lume doine; O dulce limbă românească…

Poeziile lui Simion Plămădeală au fost publicate în presa periodică cum ar fi:  Industrialnaia Karaganda şi Naşa Iarmarka din Kazahstan, în ziarul românilor din Montreal, Canada, Pagini româneşti, în Flacăra lui Adrian Păunescu, precum şi în culegerea de versuri ale poeţilor din Karaganda Skvozi nasloenia let (2009) ş. a. De-o carte aparte, însă, n-a avut norocul să-i fie publicată, chiar dacă, promisiuni a avut… De aceea, văzând în biblioteca sa teancul de foi cu poeziile lui, am decis să caut, în cele două capitale românești, Chişinău și Bucureşti, posibilităţi pentru a-i face autorului o frumoasă şi merituoasă surpriză în toamna anului 2010, la cea de a 75-a aniversare de la naştere. Acest minunat om, român, patriot şi poet, a meritat din plin acest efort al nostru pentru a-i tipări o primă carte în primii 75 de ani de viaţă?…

Și, pentru că, această minune deja a avut loc (la editura PROMETEU din Chișinău a văzut lumina tiparului volumul: Simion PLĂMĂDEALĂ. DEPARTE ⌐ APROAPE. 100 de poezii românești din Kazahstan), în cel mai apropiat viitor vom organiza și o lansare pe potrivă, despre care cititorii LA vor fi informați. Azi propunem cititorilor LA un buchet de poezii semnate de către acest unical și unic poet român din Kazahstan.

Imagini din cartea Simion PLĂMĂDEALĂ. DEPARTE ⌐ APROAPE. 100 de poezii românești din Kazahstan

Vasile Şoimaru

Literatura și Arta, 2011.03.17.

ÎN ADÂNCIMI VIRGINE DE CĂRBUNE

Din sânul abatajului când muşcă

Cu dinţii săi de fier o grea maşină –

De parcă zbiară dracul şi împuşcă –

Mă-nfiorează iar bătrâna mină.

Cu taina unor veacuri spulberate

Pe când se prefăceau în straturi dure

Atâtea mări de ierburi fermecate,

Copaci ca-n basme, florile pădurii;

Şi, poate, chiar şi stelele bizare

S-au prefăcut cândva în negru Soare,

Pe care-l scoatem astăzi din adâncuri

Cu dor neţărmurit de sacre cânturi.

Nu plâng chiar de mă-năbuşă furtuna,

Stârnită-n abatajul meu fierbinte

De caii de oţel care detună

Străfunduri ce ne cheamă înainte;

În adâncimi virgine de cărbune,

Ca vrerea să-mi călească şi dorinţa

Prietenului scump să-ncerc a-i spune

Că mult mi-e dor de plaiuri şi părinţii

Ce-au tot muncit mereu întreaga viaţă

Dar ne spuneau cu zâmbetul pe faţă –

Pân-adormeam – poveşti tulburătoare

În limba cea mai dulce de sub soare.

1 martie 1981

DE N-AR FI ÎN LUME DOINE

De n-ar fi-n această lume

Ploaia noastră românească,

N-ar putea în al meu suflet

Floarea dorului să crească.

De n-ar fi în lumea asta

Struguraşi de poamă fragă,

N-aş mai fi ştiut vreodată

Că de dulci minuni mi-e dragă.

De n-ar fi în lume doine –

Melodiile străbune –

N-aş mai fi ştiut că ele

Fac din inimă cărbune.

Când aud cum cântă scripca.

Uit că mai trăiesc sub soare.

Tot fiorul ei fierbinte –

Un suspin de zbuciumare.

Chiar de mi-ar propune-n viaţă

Munţi de aur, veşnicie –

Totul dau numai pe-o frunză

De pe scumpa noastră Glie.

5 mai 1986

O DULCE LIMBĂ ROMÂNEASCĂ

Un cer cu nourii de plumb

Inundă lumea despărţirii –

Enigma veşnicului dor,

Ca să tresar din amorţire.

Şi poate fără ca să vreau –

Străfulgerat de nostalgie –

Iau drumul visului de foc

Spre înflorita noastră Glie.

Vin să mă-nchin acelei limbi

În care s-au iubit strămoşii.

Dar vor în veacul Douăzeci

Să ne strivească ticăloşii.

Li se mai zice lor mancurţi

Sau, poate, suflete păgâne

Ce-ar vrea de tot să ne tâmpim,

Să n-avem Grai, Pământ şi Pâine.

Ei m-au trimis cândva prin lumi

De-nsângerată zbuciumare,

Dar dragostea de plai şi fraţi

Nu pot mişeii să-mi omoare.

Vin să mă duc la ţintirim,

La moviliţa Mamei mele –

Să plâng în hohotul nocturn,

În faţa stelelor rebele.

Iar mama din al său mormânt,

Ca altădată, să-mi şoptească:

Avem numai un singur grai,

O dulce limbă românească.

20 mai 1989

NOI ȘI EI, COTROPITORII

Ei ne văd prin gura ţevii

De nu vrem să-i ascultăm.

Pentru ei pe lumea asta

Nu mai am decât blestem.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Chiar şi de ne gudurăm

Ca un câine. Pentru dânşii

Nu mai am decât blestem.

Ei ne văd prin gura ţevii.

Eu de dânşii să mă tem?

Decât sclav –   mai bine moartea!

Veneticilor – blestem!

Bine-i să te rogi o viaţă

Numai Lui, Lui Dumnezeu.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Ei ne urmăresc mereu…

Bine-i să te rogi acasă.

Dar ce vor ei de la noi?

Ei ne văd prin gura ţevii,

Ei vor sânge şi război.

Bine-i să fii bun la suflet

Ca o pâine, dar să ştii:

Ei ne văd prin gura ţevii –

Pe cei morţi şi pe cei vii.

Omorând, ei se distrează –

Nu de astăzi, nu de ieri.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Vor iertare să le ceri.

Pentru ce? La noi acasă

Vrem şi noi să fim stăpâni.

Ei ne văd prin gura ţevii –

Secole, nu săptămâni.

Noi muncim şi zi şi noapte

Pentru Neamul nostru sfânt.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Sapă pentru noi mormânt.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Spun că noi suntem ţigani;

N-avem fraţi la Timişoara,

Nici surori la Botoşani.

Ei ne văd prin gura ţevii,

Spun că ne-au „eliberat”.

Dar de câte ori cu tancuri

Glia ne-au însângerat?

Ei ne văd prin Gura Morţii –

Pe români basarabeni…

Lor le trebuie pământuri

Fără de aborigeni.

8 martie 1994

LUI GRIGORE VIERU

În mina cea de aur

A limbii noastre dulci

Ai coborât, Grigore,

Lumină să ne-aduci.

Descântec pentru suflet

Din hăuri să ridici:

Pentru români în viaţă,

Pentru români mai mici.

Tu cânturile-ţi toate

Din dor le-ai făurit.

Eşti neam cu Mioriţa –

Eternul nostru mit.

Tu eşti un nou Luceafăr

Cu sufletul divin,

Din apa cea adâncă

Eşti un etern suspin.

De neamurile dace

Ce vor trăi şi mâine

Să mă închin eu Ţie –

Atâta îmi rămâne.

Eu din străinătate

Nu pot să te sărut,

Dar veşnic lângă mine-i

Poemul tău durut.

1995

GRIG

(Lui Grigore Vieru)

Aşa cu dragoste-i ziceam

În ani de studenţie.

El din enigme făurea

Eternă poezie.

„Alarma” lui o mai păstrez

Ca o relicvă dragă.

Copilăria-n ea îmi văd

Sub struguraşi de fragă.

1995

VENETICII

De-atâtea războaie

Cu orice popor –

E frig şi-ntuneric

În creierii lor.

24 februarie 1996

MI-E DOR DE-O DULCE ROMÂNCUȚĂ

Mi-e dor de-o dulce româncuţă

Pe care-o tot lăsam să crească.

Dar nu ştiu: e în sat, ori fata

S-a dus cu-o şatră ţigănească.

Era-n amurgul unei zile

Frumoasă – cum nu se mai poate.

Ne-am despărţit pe-o veşnicie,

Căci m-a furat străinătatea.

Şi pân-acuma nu-mi dă drumul,

Mă ţine-n braţe ca în cleşte,

Ca nu cumva să uit de Mumă

Sau a vorbi în româneşte.

Dar dorul este un incendiu,

Un foc nebun când pleci de-acasă –

Să te usuci fără de Ţară

Într-o pădure-ntunecoasă.

Uscându-te cu tot cu doruri,

Nu mai tresari ca altădată…

Dar orice s-ar petrece-n lume

Visez românca adorată.

25 martie 1999

SFÂRȘITUL VIEȚII

Va năvăli şi el – sfârşitul vieţii –

Ca un vârtej prin hăul subteran.

Şi nimeni nu va şti pe plaiul nostru

Că s-a mai stins un om în Kazahstan.

Un om stingher care-a iubit Moldova

Atât de mult şi de zguduitor,

Dar care n-a putut să vină-acasă,

Să moară lângă scumpul său popor.

El va dormi sub pietrele străine

Şi la mormântul lui nu vor veni

Acei pe care chiar şi după viaţă,

Pătimitor, cu foc îi va iubi.

El nu va auzi cum plânge scripca

Şi fluierul cu-atâta jalnic dor…

El niciodată nu se va întoarce

Să guste apa rece din izvor.

De-aceea îşi îngroapă-n rându-acesta

Tot sufletul pe veci însângerat:

Ca el – să se prefacă-n rândunică,

Să zboare spre toţi oamenii din sat.

8 aprilie 2007

* * *

Bătrânii singuratici

Ce merg încet pe drum…

De vremurile grele

Îmi amintesc acum.

Am şaptezeci şi patru

Departe de amici…

Dar unde-nchid eu ochii –

Acolo sau aici?

Aş vrea să plec acasă,

Să mor pe Plaiul meu…

Aproape de măicuţa –

Să nu mai fie greu!

30 noiembrie 2008