Călatorii în Jurul României – 250 000 kilometri în 12 ani de zile

 

 

Căutări, întâmplări, reflecţii şi mărturii

din peregrinările mele prin românime

(Din albumul „Românii din jurul României. Monografie etnofotografică, 2014”)

 

”Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”

    Mihai Eminescu. Românii din afara graniţelor tării şi unitatea spirituală naţională. Românii Peninsulei Balcanice. Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2000, pag. 17

 

…Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el… Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români”

   Mihai Eminescu, [Se vorbeşte că în Consiliul], publicat în Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876. Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Editura „GUNIVAS”, Chişinău, 2001, pag. 204-205

 

*   *   *

În primăvara anului 2001 am plecat din politică după cel de al doilea mandat de deputat în Parlamentul de la Chişinău. Am făcut ceea ce am putut face, în condiţii vitrege şi perverse, şi am considerat că este prea puţin, pentru că problemele mari nu se rezolvau în Parlamentul R. Moldova, ci în altă parte, la o distanţă de 1313 km spre nord-est de Chişinău. În acel an reveniseră peste noi forţele revanşarde ale neocomunismului şi pentru că simţeam că mai puteam fi de folos cu ceva concret am făcut alegerea: am purces la drum prin românimea din jurul României. Am avut dintotdeauna curiozitatea de a-mi cunoaşte fraţii, cu ani în urmă pe cei din România, apoi pe cei din afara României postbelice, făcând şi eu parte din această categorie de români. Credeam că-i mai scurt acest drum, pentru că l-am măsurat cu milimetrul pe harta României, perimetrul ei fiind azi de circa 3150 km. Cel real, peste 12 ani de zile de peregrinări în jurul Ţării, s-a dovedit a fi de vreo 75 de ori mai lung…

Prima escală o făcusem în vara anului 2002 în Nordul Bucovinei şi al Basarabiei, în Ţinutul Herţa, în Basarabia istorică (cea din Sud), teritorii româneşti care azi se află în Ucraina, alături de fostele teritorii poloneze, slovace ş.a., rupte şi ele de la statele respective de către „imperiul răului”. Au urmat, de-a lungul anilor, Maramureşul istoric din dreapta Tisei, apoi Galiţia, Pocuţia, Podolia, Transnistria, teritoriul de dincolo de Bug până în Caucazul de Nord, Ungaria, Carpaţii Nordici din Slovacia, Polonia, Cehia, Carpaţii Sudici, Valea Timocului şi Voievodina din Serbia, Timocul bulgăresc şi Cadrilaterul, Istanbulul, Balcanii aromânilor din Albania, Grecia, R. Macedonia, istro-românii din Croaţia şi Slovenia, friulii din Nordul Italiei. Dar i-am vizitat şi pe cei din Kazahstan, pe cei de pe litoralul Mării Baltice, pe cei din Canada ş.a.

 

*   *   *

Ideea de a tipări un album se născuse încă în 2006, când adunasem o bună parte de imagini şi când mi-a venit o idee: să fac României şi românilor un cadou la cea de a 90-a aniversare a Unirii Basarabiei cu Patria-mamă, la 27 martie 2008, şi a Marii Uniri, la 1 decembrie 2008. Dar când am făcut primele estimări ale costurilor ce mă aşteaptau, mi-a mai scăzut din elanul romantic de român. Totuşi, am pornit la drum în căutare de finanţare, mai întâi la Bucureşti, la cele două instituţii bugetare pentru politica în domeniul conaţionalilor noştri din străinătate, colaboratorilor cărora ar fi trebuit să le vină în minte această idee, să elaboreze şi să tipărească o astfel de lucrare de promovare a culturii autentice româneşti în lume şi de sprijin al dorinţei românilor de pretutindeni să păstreze cultura şi tradiţiile naţionale acolo unde ei s-au născut ca reprezentanţi ai etniei române şi unde locuiesc în prezent nu din vina lor. Răspunsul a fost negativ pentru că …n-a urmat niciun răspuns. Când am pierdut orice speranţă că voi fi ajutat să scot la lumină acest proiect românesc, în mine s-a aprins şi mai tare dorinţa de a duce lucrarea la bun sfârşit şi de a face tuturor românilor un cadou din partea românilor basarabeni. Abia mai târziu, după tipărirea albumului, când acele organisme de stat românesc n-au dorit nici măcar să achiziţioneze unu-două exemplare, am sesizat că, în viziunea lor, lucrarea mea nici nu trebuia să vadă lumina tiparului. Mai mult chiar: acei funcţionari  n-au dorit nici măcar să primească în dar cele 25 de exemplare pe care le-am oferit pentru comunităţile de români pe care aveau de gând să le viziteze în perioada respectivă “specialiştii” în ale românilor de pe insulele Creta şi Cipru, din Peninsula Apenină şi cea Iberică, din alte locuri exotice unde-şi câştigă bucata de pâine românii alungaţi din ţară de sărăcie.

Şi cum eu de unul singur nu puteam face această costisitoare lucrare, am realizat-o cu sprijinul unor prieteni, oameni de afaceri, oameni înţelegători, basarabeni. Doar unul singur a fost bucureştean, numai că şi el s-a născut în Basarabia în perioada interbelică. Şi, la 27 martie 2008, a apărut la Chişinău albumul meu monografic: Românii din jurul României în imagini, cu 800 de fotografii inedite, documentare, cu mărturii unice…

Apoi, cu acel prim album tipărit am mers prin toate localităţile şi la toţi românii ale căror poze au fost inserate în el. Trebuia să duc lucrarea protagoniştilor albumului pentru că unii din ei, la primele întâlniri, mă întrebau ce fundaţie sau institut stă în spatele meu de vreau să realizez un proiect de anvergură, pe care, credeau ei, nu l-ar putea duce la capăt un singur om. Unii mă suspectau că-i cercetez în alte scopuri, cu mijloace financiare suspecte, trimis la ei de anumite organizaţii pentru a-i scoate în evidenţă pe cei ce gândesc româneşte, pentru ca acele “organizaţii” să le stingă dorinţa de a mai fi români. M-am convins de multiple ori că nu doar sovieticii aveau frică de adevărul istoric românesc.

Dar am mers nu numai acolo unde am fost cu cercetările în primii ani. S-au adăugat multe alte drumuri, locuri şi comunităţi româneşti, şi nu numai din Europa. N-am rezistat şi am căutat şi urmele sutelor de mii de români căzuţi la datorie în cel de al Doilea Război Mondial, de la suburbia Odesei până în Crimeea, Caucazul de Nord, Stepa Calmucă, Cotul Donului, urme practic dispărute şi ca rezultat al neglijenţei şi al dezinteresului statului român  din ultimii 70 de ani.

În toate aceste lungi peregrinări m-au însoţit şi m-am condus de lucrările celor cinci mari cercetători ai românilor din cele patru zări: 1. Studiul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu „Pe unde sunt şi pe unde au fost românii”, 1867; 2. Cartea lui Teodor Burada „Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc”, reunind notele de călătorie, relatările asupra călătoriilor de studiu ale cercetătorului în zonele locuite de comunităţi româneşti, 1878-1910; 3. Volumul lui Mihai Eminescu „Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională”, care reuneşte textele poetului din anii 1876-1883, consacrate românilor din afara spaţiului geografic al României din timpul vieţii sale; 4. Lucrările lui Nicolae Iorga, despre călătoriile sale în Bucovina şi Basarabia, în Ardeal şi Ţara Ungurească, în Peninsula Balcanică, 1902-1906, de la care am luat şi titlul albumului; 5. Impunătoarea lucrare în două volume a lui Anton Golopenţia „Românii de la Est de Bug” despre cercetarea întreprinsă de echipa Institutului Central de Statistică în anii celui de al Doilea Război Mondial şi care viza identificarea românilor de la est de Bug.

Am văzut practic toate comunităţile româneşti mai importante din Europa, dar şi unele de pe alte continente. Peste tot, printre români, m-am simţit ca acasă, în Basarabia. Chiar şi printre românii slavizaţi din Vest şi din Est care se autodefinesc moldoveni, valahi, gorali etc., şi care nu mai vorbesc româna, m-am simţit ca între români.

De acest adevăr vă puteţi convinge şi din secvenţele de confesiuni inserate în continuare.

Hora Unirii la moldovenii din Caucaz

 

În octombrie 2008 a venit la Chişinău, la un Congres al diasporei moldoveneşti, o mică delegaţie din Federaţia Rusă, reprezentând românii moldoveni din Caucazul de Nord, din localitatea Moldavanskoie, raionul Krîmsk, ţinutul Krasnodar. Cea mai în etate participantă a delegaţiei, Vasiliţa (Vasilina) Ghimpu-Budurin, de 79 de ani, trebuia să interpreteze în concertul de gală câteva cântece moldoveneşti aduse din Caucaz, pe care le-a moştenit de la străbunii ei ajunşi acolo în secolul al XIX-lea din Codrii Basarabiei – pământ încorporat pe atunci în Rusia ţaristă. Pentru a ieşi în scenă, mătuşa Vasiliţa avea nevoie, desigur, de un costum naţional, pe care nu avea de unde să-l procure în Caucaz. Organizatorii congresului au împrumutat un costum pe potrivă de la Filarmonica Naţională, de la Capela corală „Doina”, însă bătrânica Vasiliţa dorea să revină acasă în Caucaz cu un costum naţional… Şi, deoarece un an mai devreme o vizitasem pe mătuşa Vasiliţa la casa ei din Caucaz, unde am fost primit ca un oaspete dorit şi drag, am hotărât s-o ajut. Avea ea nişte ruble ruseşti, am mai pus şi eu nişte lei moldoveneşti şi i-am procurat de la întreprinderea de artizanat “Casa Cristea” un costum moldovenesc de toată frumuseţea. După ce mai văzuse acolo şi o cămaşă frumoasă pentru bărbatul ei drag din Caucaz, Toader Morari, mi-a mărturisit că şi-o doreşte şi pe asta, pentru că este invitată să interpreteze câteva cântece moldoveneşti la concertul de Revelion la televiziunea locală din Krasnodar, iar în primăvară, la 15 martie 2009, vrea ca la aniversarea sa de 80 de ani să fie ambii îmbrăcaţi în costume naţionale. Spunea că doreşte ca după moartea lor să fie înmormântaţi în aceste haine naţionale… N-am rezistat şi i-am îndeplinit şi această dorinţă. Mai mult chiar, am procurat o carte verde, am umplut un rezervor de benzină şi am plecat cu ea la fratele ei, Vasile Ghimpu, la Tepliţa, raionul Arţiz, regiunea Odesa, la serbarea lui de 75 de ani de la naştere şi 50 de ani de căsătorie… Pentru că i-am făcut un bine, a insistat să vin la ei în ospeţie, în vara anului curent (2009), promiţându-mi că-mi va interpreta nişte cântece pe care nu le-a auzit încă nimeni de la ea şi că n-am să regret niciodată cheltuielile suportate până în Caucaz şi înapoi…

A venit vacanţa studenţilor mei şi, în a doua jumătate a lunii iunie, am luat-o spre Caucaz de unul singur, cu mult încercata mea „Toyota”… Drumul a fost lung şi interesant, dar cu multe surprize din partea miliţiei ucrainene şi a celei ruseşti, ca şi acum doi ani… Mătuşa Vasiliţa m-a aşteptat precum promisese. Totuşi, între timp, fusese internată la terapie intensivă în Novorossiisk, pe urmă s-a tratat la un spital din acelaşi oraş şi nu mai avea vigoarea de altădată… După o bogată masă moldovenească, i-am îmbrăcat pe bătrâni în costumele pe care le probaseră deja de două ori (la TV Krasnodar şi la aniversarea mătuşii) şi i-am condus în Casa cea Mare din casa lor, mai apoi – în curtea casei şi în grădina proaspăt prăşită, unde am făcut o sumedenie de fotografii… Ei ziceau că aşa arătau străbunii lor la hora satului înainte de a pleca în Caucaz în sec. XIX, unde ţarii ruşi le promiseseră „marea şi sarea”.
A sosit şi clipa mult aşteptă a surprizei promise, de care mătuşa Vasiliţa nu uitase nici chiar după necazurile prin care a trecut… M-a rugat să pornesc dictafonul şi – după două cântece patriotice româneşti, de la mijlocul secolului XX, dar mai ales după cel de-al treilea număr al programului mătuşii Vasiliţa – am încremenit cu dictafonul în mână… Cel de-al treilea număr interpretat a fost… HORA UNIRII! A cântat Hora Unirii, dar a dansat-o doar cu mâinile… Puterile n-o mai slujeau ca odinioară.
La întrebarea mea de unde a învăţat-o, că doar basarabenii din nordul şi central/u provinciei, de unde încă nu plecaseră pe atunci străbunii moldovenilor din Caucaz, n-au participat la Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, mi-a spus că nu ştie nimic de Unirea Principatelor, dar Hora Unirii o ştie de la cei trei ofiţeri români – inteligenţi şi culţi, cu un auz muzical de invidiat – care au stat la ei în casa din Moldavanskoie în timpul operaţiunilor militare din cel de-al Doilea Război Mondial… Mătuşa Vasiliţa mi-a mărturisit că, de 65 de ani, nu a mai cântat nimănui Hora Unirii. Mă întreb cum de a memorizat-o, deoarece pricep de ce n-a cântat-o vreodată în public. Dacă nu o interpreta pe ascuns, sub plapumă, rămâne doar o singură variantă – măreţia şi puterea acestei sfinte melodii pentru cei cu inima română, indiferent pe ce meridian sau paralelă ale globului pământesc s-au aflat şi se mai află ei până în prezent….
Aşa am sărbătorit noi, trei români – mătuşa Vasiliţa Ghimpu-Budurin, moş Toader Morari şi subsemnatul -, aniversarea a 150-a de la Unirea celor două Principate Române – Moldova şi Muntenia…

*   *   *

În ultimii cinci ani am întreprins trei drumuri, trei expediţii dificile, la Cotul Donului (acolo unde în toamna lui 1942 – iarna lui 1943 au căzut cu moarte de mucenici 150 de mii de ostaşi români), minunate pelerinaje, pline de descoperiri neaşteptate şi de dezvăluiri ale unor adevăruri durute. Ideea primului meu pelerinaj s-a născut în îndepărtatul Caucaz, în cea de-a doua vizită (prima am făcut-o în vara anului 2007), în satele caucaziene, locuite de români, majoritatea dintre ei, veniţi acolo, în sec. XIX, din Basarabia ocupată de Imperiul Rus, dar şi din Noua Serbie, dintre Bug şi Nipru, populată cu o sută de ani mai devreme, în secolul XVIII, de români bănăţeni, amăgiţi şi conduşi în acele locuri de către generalul „rus” Ivan Horvath, un etnic maghiar care slujea cu sârguinţă ambele imperii, cel Austro-Ungar şi cel Rus, „curăţind” satele bănăţene mixte de etnicii români şi înfiinţând/completând/colonizând alte localităţi între Bug şi Nipru cu români bănăţeni.

…În ziua de sâmbătă, 4 iulie 2009, la Moldovanskoie, unul din cele zece sate româneşti din Caucazul de Nord avu loc o seară de adio, o ultimă „şezătoare”, înainte de a porni, a doua zi, în lungul drum spre Basarabia natală, după o săptămână de peregrinări prin satele româneşti caucaziene. Stăteam la o masă cu plăcinte moldoveneşti, în familia mătuşii Vasiliţa Ghimpu-Budurin şi a lui Toader Morari, care-şi uniseră sorţile după ce au rămas văduvi din prima căsătorie. La masă participau profesorul de folclor de la Universitatea din Krasnodar, Iaroslav Mironenco, chişinăuian, temporar locuitor al Krasnodarului, precum şi două doamne, etnice românce, originare din Moldovanskoie, Natalia Belcenco şi Tatiana Dunaieva, jurnalistă TV la Krasnodar. În lunga noastră „şezătoare” am ajuns şi la problema participării în acele locuri a Armatei Române,  în cel de al Doilea Război Mondial, inclusiv în operaţiunea „Linia Albastră” din primăvara-vara anului 1943, „linie” care trecea pe moşia satului lor natal. La un moment dat, după ce se mai topiseră gheţarii românofobiei, educată în ei de zeci de ani de propaganda bolşevică, doamnele mă întreabă dacă nu-s la curent de ce nu vin românii în Caucaz să adune rămăşiţele pământeşti ale conaţionalilor lor, pentru că ceilalţi foşti aliaţi ai Axei deja au curăţat solul Caucazului  de Nord de aceste rămăşiţe, zăcând în acel pământ din timpul ultimei conflagraţii mondiale. „Şi azi, ziceau ele, pe cele două înălţimi de lângă satul nostru, plugurile mai întorc în brazde osemintele ostaşilor români. Şi n-am observat până azi niciun interes din partea românilor, nicăieri nu există pe aici vreun cimitir sau monument românesc…”.

Un adevărat duş rece erau acele cuvinte. La auzul lor am pierdut darul şi pofta vorbirii, dar şi celelalte daruri şi pofte. Să fie posibil aşa ceva, să zacă în pământul din Kuban mii de ostaşi români şi niciunui oficial român să nu-i dea în gând să întreprindă ceva pentru recuperarea demnităţii româneşti?! Dar dacă printre osemintele acelor mii de ostaşi români îngropaţi acolo sunt şi cele ale rudelor, părinţilor sau bunicilor lor? Pentru că mai toate familiile de români din Ţară au avut parte de suferinţele tragediei de pe Frontul de Est.

Şi, ca să-mi demonstreze că-mi vorbesc purul adevăr, dacă nu era a doua zi duminică, femeile erau gata să-l roage pe tatăl uneia dintre ele, fost mecanizator în gospodăria agricolă colectivă, deja la pensie, să caute un tractor cu plug, să tragă o brazdă adâncă şi să ne arate câte oseminte româneşti vor ieşi la suprafaţă după ce plugul va întoarce câteva brazde de pe cele două înălţimi ale satului Moldovanskoie, controlate în primăvara-vara anului 1943 de către Armata Română.

A câta oară m-am convins, acolo, în Caucaz, de adevărul cuvintelor precum că „sângele apă nu se face” chiar şi în multe cazuri, aş adăuga eu, când, practic, foştii vorbitori de limbă română nu-şi mai vorbesc limba maternă a străbunilor.

În timpul discuţiilor despre indiferenţa (neglijenţa? sfidarea?…) guvernanţilor români îmi veni în memorie imaginea altor locuri estice, despre care citisem în cărţi sau văzusem în filmul artistic al lui Serghei Bondarciuk, „Oni srajalis´ za rodinu”, turnat pe malul drept al Donului, la Kletskaia, locuri şi mai tragice pentru Armata Română în cel de al Doilea Război Mondial, unde încă nu fusesem: Cotul Donului, Stalingradul, Stepa Calmucă. M-am gândit: oare şi acolo să aibă aceeaşi soartă rămăşiţele pământeşti ale ostaşilor români, căzuţi cu moarte de martir în acele locuri?

L-am rugat pe profesorul I. Mironenco, căruia i-am promis să-l iau în Toyota mea a doua zi la drum, cu mine, să-şi viziteze familia care încă locuieşte la Chişinău, să mă însoţească în drumul care se născuse în imaginaţia mea spre Est, la Cotul Donului, la încă vreo 700 de kilometri, ca să mă conving dacă şi acolo există un astfel de dezastru cauzat de atitudinea iresponsabilă a politicienilor bucureşteni faţă de memoria ostaşilor români căzuţi tragic pentru dezrobirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei…

Atunci, în vara anului 2009, şi acolo, în Caucazul de Nord, s-a născut ideea unei noi cărţi, una despre marea tragedie a Armatei Române din timpul celui de al Doilea Război Mondial, pe care am şi tipărit-o în două ediţii (2012 şi 2013), Cotul Donului-1942, cu care sperăm să demolăm indiferenţa guvernanţilor bucureşteni,  pentru ca să-şi amintească în sfârşit de cei 150 de mii de eroi români căzuţi la Cotul Donului, şi care nu s-au învrednicit acolo, ca şi cei din Caucazul de Nord, de un Cimitir de Onoare, sau măcar o cruce la capetele lor de la Cotul Donului, Câmpia Calmucă şi Stalingrad…

 

 

Chişinăul – adevărata capitală  a românismului

(Fragment dintr-un interviu publicat în revista IMPACT,

26 februarie 2010, Montreal, Canada)

…Cine este Vasile Şoimaru? 

Până prin 1987-1988, când am deschis primul, în viaţa mea, manual de Istorie a românilor (de Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu), eram un moldovean convins, cu slabe cunoştinţe de limbă literară română şi de istorie naţională, care făcusem facultatea de economie, apoi doctoratul în acelaşi domeniu şi publicasem patru cărţi de specialitate, şi toate în limba rusă, cu creierii “neinfectaţi” de românism sau mai corect – spălaţi de românism, de către ocupanţi…

După 1989 m-am tratat definitiv de boala moldovenismului! Dovada? Ani la rând vizitez şi adun cu propriile forţe materiale mărturii, informaţii despre românii din jurul României, care au intrat în prima ediţie a albumului meu ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI ÎN IMAGINI (tipărit în anul 2008). Aceste eforturi pot fi interpretate ca o răzbunare a mea împotriva celor care au încercat să mă lipsească de bucuria de a fi român… şi continui să lucrez pentru a 2-a ediţie a albumului care va fi cel puţin  de două ori superioară – calitativ şi cantitativ.

 

Românismul pe care-l manifestați, îl regăsiţi şi la românii din România?

Îl regăsesc mai rar… La kilometru pătrat sau la mia de locuitori, desigur! Dar, în marea capitală, Bucureşti, şi mai rar… Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti –  la capitolul românism, apoi adevărata capitală  trebuie recunoscută Chişinăul. Poate, pentru că (încă) nu are un Institut Cultural Român cu un Patapievici în frunte, care toacă milioane de euro ale românilor împotriva culturii lor. Iar şefii Statului român sunt neputincioşi în faţa lui/lor…

Există vreo şansă de unificare a Basarabiei cu România?

În orice caz, şanse am avut şi avem acum mai multe decât au existat după 1989, politicieni – români, bărbaţi adevăraţi, pe ambele maluri ale Prutului, care să dorească acest lucru… Cei de pe malul stâng al Prutului nu vor să-şi piardă fotoliile şi paşapoartele diplomatice, iar cei de pe malul drept nu-şi doresc beleli geopolitice în plus, în timp ce-şi numără veniturile din businessul politic.

 

Aţi vizitat de curând Canada, cum vi s-a părut comunitatea moldoveană şi cea română de acolo?

Am vizitat Canada la invitaţia medicului şi scriitorului Dumitru Pădeanu din Winnipeg ca să  cunosc Comunitatea română de acolo. Prima escală a avut loc la românii din franţuzescul Montreal şi mare mi-a fost mirarea să găsesc în incinta Comunităţii române şi una “separatistă” – a moldovenilor… La întrebarea mea: “Ce-i cu separatismul acesta şi în Canada? Nu ne ajunge cel din Transnistria faţă de R. Moldova sau cel basarabean faţă de România?”, răspunsul m-a dezarmat, m-a lăsat fără replică: “După cum vezi, noi aici am făcut Unirea! Pe când şi voi cei de acasă o veţi face?…” Acest lucru s-a repetat şi în alte oraşe canadiene pe care le-am vizitat.

 

Ce mesaj puteţi transmite comunităţii române şi moldovene din Quebec şi din Canada?

Să nu uite ei şi să-i ajute pe copiii şi nepoţii lor să nu uite că sunt români, urmaşi ai lui Traian şi   Decebal, ai lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, ai lui Cuza Vodă, ai altor personalităţi marcante ale Neamului, care au făurit, apoi au şi ocrotit Marea Unire din 1918… Şi Bunul Dumnezeu, care a creat naţiunile, vrea acest lucru!…

 

Ai noştri în Kazahstan

 

Am întâlnit la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 2008, la festivităţile prilejuite de aniversarea a 90-a de la Marea Unire, pe Nicu Pluşchis, liderul românilor din Kazahstan, care mi-a reproşat că nu i-am vizitat şi pe ei, românii din Kazahstan, că poate adunam suficiente materiale pentru un compartiment despre viaţa românilor din această ţară asiatică. De la acea manifestare a trecut mai bine de un an şi jumătate, ca să pot onora, în sfârşit, invitaţia Societăţii culturale a românilor din Kazahstan „Dacia”, aflându-mă acolo în perioada 26 mai şi 3 iunie 2010.

Din primele zile, m-am convins că majoritatea românilor pe care i-am întîlnit acolo nu şi-au pierdut nici firea, nici limba românească, nici chiar multe din obiceiurile deprinse de la părinţii lor… Totuşi, cu anii, dorul de Patria lor istorică a devenit mai puternic, pentru alinarea căruia nu există alt leac în lume decât revenirea acasă. Dacă nu pentru totdeauna, măcar atunci când nu mai poţi de dor… Nu întâmplător românii kazahi şi-au numit Ansamblul lor folcloric „Doruleţ”…

Dar mare mi-a fost mirarea să întâlnesc în această imensă ţară (de circa 3 mln km pătraţi şi doar 15 mln populaţie) un adevărat poet român, ajuns la vârsta de 75 de ani, pre nume Simion Plămădeală, să trec pragul locuinţei sale modeste de la periferia oraşului-minier Karaganda, să admir bogata sa bibliotecă – circa 3000 de cărţi, majoritatea româneşti -, el fiind cel mai reprezentativ român din Kazahstan.
Dar iată ce zice chiar el despre el: „M-am născut în 1935, la Grinăuţi, localitate aflată la o distanţă de 12 km de oraşul Bălţi. Cât ai să trăieşti, oriunde ai să fii, să rămâi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei, îmi spunea mama. Am urmat cinci ani Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău. În 1958 sau 1959, a apărut în vânzare la Chişinău o ediţie bucureşteană a operei lui Eminescu. Ca s-o cumpăr de la o librară cunoscută de a mea, Haia -, mi-am vândut haina nou-nouţă de pe mine. În 1959, ultimul an de studii la filologia română a Institutului Pedagogic „Ion Creangă”, pe lângă alte păcate ale mele, am refuzat să predau limba rusă într-un sat de pe malul Prutului. Eu le-am zis că m-am pregătit să predau copiilor limba poporului nostru. Am fost nevoit să plec la Karaganda, căci în altă parte nu mă mai primea nimeni. Acolo am rămas, în centrul Kazahstanului. Am lucrat mai mult de 30 de ani sub pământ, în mina de cărbuni. Minerii primeau salariu bunişor… Lucram lăcătuş-electromecanic pe combinele subterane – nişte utilaje deosebit de mari. Mureau mulţi oameni. Se întâmplau explozii grozave. Le spuneam mereu că sunt român, nu moldovean. Ţin o rusoaica (o belaruscă) din moldovenii cei plecaţi din Basarabia după 1700. Am o fată foarte frumoasă, Aurica, şi un băiat de treabă, Sergiu. Ei încearcă să vorbească şi româneşte. Eu ştiu că suntem aici 33.000 de români. Statul român ne-a ajutat să ne organizăm, ne-a dat costume populare româneşti şi steag românesc, nu moldovenesc…”.

…Buna şi iubita sa mamă, la plecare, i-a zis: “Cât ai să trăieşti, fiule, oriunde ai să fii, să rămâi om şi român. Niciodată să nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei…”
Şi fiul s-a ţinut de cuvânt. În tot acest răstimp, Simion Plămădeală a scris sute, poate chiar mii de poezii în limba maternă şi în grafia latină, care arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română. Iată câteva titluri ale poeziilor sale, grăitoare în acest sens: Noi şi ei, cotropitorii; Un vifor de durere prin inima mea trece; Cu deznădejdea am trăit; Am suferit gândind mereu; Apusul meu însângerat; Veni-va ziua cea din urmă; În hăul negrului mormânt; Răutul copilăriei mele; Din frumuseţea ta, Moldovă; Are inimă şi floarea; Mi-e dor de-o dulce româncuţă; De n-ar fi în lume doine; O, dulce limbă românească…
Poeziile lui Simion Plămădeală au fost publicate în periodicele:  Industrialnaia Karaganda  şi Naşa Iarmarka  din Kazahstan, în ziarul românilor din Montreal, Canada, Pagini româneşti, în Flacăra lui Adrian Păunescu, precum şi în culegerea de versuri ale poeţilor din Karaganda Skvoz’ nasloenia let (2009) ş. a. De o carte aparte însă n-a avut norocul să-i fie publicată, chiar dacă promisiuni a avut… De aceea, văzând în biblioteca sa teancul de foi cu poeziile lui, am decis să caut, în cele două capitale româneşti, Chişinău şi Bucureşti, posibilităţi pentru a-i face autorului o frumoasă şi meritată surpriză, la cea de a 75-a aniversare a naşterii sale. Acest minunat om, român, patriot şi poet merită din plin acest efort al meu pentru a-i tipări o primă carte în primii 75 de ani de viaţă!…

Şi pentru că am reuşit să realizez această minune (la Editura PROMETEU din Chişinău a văzut lumina tiparului volumul: Simion PLĂMĂDEALĂ. DEPARTE – APROAPE. 100 de poezii româneşti din Kazahstan), vă propun una din aceste poezii semnate de către acest unic poet român din Kazahstan.

 

DE N-AR FI ÎN LUME DOINE

De n-ar fi-n această lume

Ploaia noastră românească,

N-ar putea în al meu suflet

Floarea dorului să crească.

 

De n-ar fi în lumea asta

Struguraşi de poamă fragă,

N-aş mai fi ştiut vreodată

Că de dulci minuni mi-e dragă.

 

De n-ar fi în lume doine –

Melodiile străbune –

N-aş mai fi ştiut că ele

Fac din inimă cărbune.

 

Când aud cum cântă scripca,

Uit că mai trăiesc sub soare.

Tot fiorul ei fierbinte –

Un suspin de zbuciumare.

 

Chiar de mi-ar propune-n viaţă

Munţi de aur, veşnicie –

Totul dau numai pe-o frunză

De pe scumpa noastră Glie.

 

Mai târziu, la 25 martie 2012, în cadrul unei adunări festive în satul natal, Grinăuţi, printr-un Decret al preşedintelui Traian Băsescu,  poetului i-a fost înmânat ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, având la suflet o singură carte, Departe-aproape. 100 de poezii româneşti din Kazahstan, tipărită la Chişinău din mijloacele mele personale…

 

Balticii nostril

 

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici informaţii suficiente pentru măcar un subcapitol distinct într-o viitoare publicaţie. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeană a Letoniei independente. Tot ea, şi fiul ei Janis, au organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte români din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Comuniştii care au guvernat R. Moldova au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând Asociaţiile culturale române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele Societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de  la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Žalakeviciene-Pozdniakovas (născută Melnic), fondatoarea în 1989, a Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.
Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are peste 40 de cărţi cu traduceri  din autori români în limba letonă,  inclusiv din Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest mare om de litere…
… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

La Vilnius am cunoscut-o şi pe Violeta Steponaityte care, dacă nu mi-ar fi spus că-i lituaniană, aş fi crezut că-i româncă – atât de frumos ne vorbeşte limba! A tradus versuri de N. Stănescu, Gr. Vieru şi Leonida Lari, câteva romane poliţiste româneşti ce au avut tiraje foarte mari în anii ’80 ai secolului trecut. Prin articole, conferinţe, discuţii libere a spus conaţionalilor săi adevărul că în Basarabia trăiesc români care, fireşte, vorbesc româna şi au dreptul istoric de a fi parte a României.

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupšas şi Danute Vaupšene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă respingerea ocupantului sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Šilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate cinci sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori au distrus crucile prin ardere…
De asemenea, şi întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul scriitoarei estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Acest elogiu a fost scris de cuplul estonian imediat după devastatorul cutremur din Ţară, din martie 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul urbei există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Râbniţa, Tighina, Bălţi, Soroca, Orhei, Cahul şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat şi mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român…

Două Cornove pe glob şi ambele latine…

Cornova italiană văzută de cornoveanul basarabean V. Şoimaru

La începutul verii 2007 mă pregăteam de noi drumeţii la românii din jurul României şi, navigând pe Internet în căutarea de noi informaţii despre ei, de această dată despre istro-românii din Croaţia şi românii friulani din Alpii italieni, am rămas surprins, descoperind, în regiunea autonomă Trento din nordul Italiei, toponimul Cornova, a doua Cornovă pe glob, după cea natală, a mea… Despre Cornova basarabeană au scris şi publicat mulţi: de la Dimitrie Gusti şi Paul Mihail până la Popa Zamă şi subsemnatul… S-a scris şi publicat, o întreagă monografie, şi în 2011, la 80 de ani de la legendara expediţie monografică a Şcolii Gusti din vara lui 1931.

Dar despre Cornova italiană nu se ştie mai nimic…
Peste patru luni, după un drum istovitor pe serpentine alpine la românii friulani din nordul provinciei italiene Friuli-Venezia Giulia, am ajuns acolo împreună cu prietenul şi omul de afaceri Sergiu Cocoş, dânsul fiind şi sponsorul acelei călătorii de poveste.
Am găsit acolo o Cornovă deja topită într-un orăşel montan, Romeno, din provincia autonomă Trento. Cu alte cuvinte – o mahala a orăşelului cu numele nu mai puţin surprinzător de Romeno (în traducere: Român), crezând de la început că-i vorba de o Cornovă română în Italia!
Dar de unde provine acest toponim italian?

Locuitorii Cornovei italiene n-au putut răspunde la această întrebare. Un răspuns neconvingător am găsit în Dicţionarul italian „I nomi locali…”, care presupune că toponimul dat provine de la două cuvinte italiene: Corte (curte) şi Nuova (nouă), adică Curtea Nouă… Până în prezent n-am găsit nici eu vreo explicaţie mai argumentată, mai plauzibilă, dar nici nu m-am dezis încă de prima mea bănuială – că toponimul dat poate fi legat de foştii mei consăteni cornoveni din familiile lui Filimon şi Paul Klink şi copiii lor: Willi, Robert, Elsa şi, respectiv, Oskar, Robert şi Rudi, etnici germani, care au lăsat urme adânci, ce se mai văd şi azi, pe pământurile, ogoarele, ţarinile Cornovei basarabene şi ale altor câteva sate din jur. Urmele lor le caut de mai bine de un deceniu prin toată Europa. Aceste familii au fost chemate din Cornova acasă, în patria lor istorică, după semnarea, la 23 august 1939, a pactului între cei doi dictatori fascişti, Stalin şi Hitler, unul roşu comunist, altul brun socialist… Şi deoarece unele dintre familiile germane basarabene au ajuns şi în nordul germanofon al Italiei, am zis: iată că sunt aproape de descoperirea urmelor germanilor mei cornoveni… S-a întâmplat că orăşelul Romeno este locuit de italieni, iar mahalaua Cornova de aici chiar nu are niciun german. Oricum, n-am regretat făcând acest drum, pentru că în mahalaua Cornova a orăşelului Romeno am descoperit o familie din doi cornoveni italieni deosebit de valoroşi: Corrado şi Angela Maria Chiarelli, el pictor şi sculptor cu renume, distins cu Diploma de merit de către premierul italian Silvio Berlusconi, ea – manager iscusit al propriului complex turistic Hotelul-Restaurant-Pizzerie CORNOVA din Romeno.
În acea vară, am repetat drumul trasat cu trei ani în urmă, mergând mai întâi la basarabenii alungaţi de acasă de tranziţia noastră fără de sfârşit, aflaţi în oraşele italiene Padova, Veneţia, Citadella, Treviso, Mogliano Veneto, precum şi la friulii din Ravascletto şi Tolmezzo, cu al său, unic în lume, Muzeu etnografic al friulanilor.
Mare mi-a fost mirarea să văd la loc de cinste printre cele mai valoroase exponate şi distincţii ale casei familiei Chiarelli (sosirea mea a fost o surpriză absolută pentru ei) monografia de 700 de pagini a Cornovei basarabene, donată de mine cu trei ani în urmă. Stăpânii spun că, atunci când s-au lăudat cu această achiziţie, primarul local a crezut că-i vorba de monografia unui oraş de talie europeană şi nu a unui sătuc basarabean de o mie de locuitori, declarând că nu se lasă până nu face o lucrare asemănătoare despre oraşul său natal, Romeno, cu mahalaua lui principală Cornova.
Nu mai puţin miraţi au fost prietenii mei italieni când, de această dată, le-am oferit o nouă surpriză – albumul Românii din jurul României în imagini, văzându-şi pe paginile lui chipurile lor fotografiate cu trei ani în urmă în Cornova italiană…
Mi-au promis că, la prima ocazie, vor onora invitaţia mea de a vizita Cornova basarabeană. Eu, la rându-mi, le-am promis că voi reveni peste un timp la Cornova italiană, dar nu mai devreme de lansarea noii monografii, despre Româniir din jurul României, în care voi plasa noi imagini ale celui mai apropiat de mine oraş italian, Romeno, adică Românul, cu superba sa mahala Cornova… Cine ştie, poate iese ceva frumos din această aventură latină a noastră…
Revenind la frumoşii mei cornoveni de etnie germană, plecaţi din Cornova cu mai bine de 70 de ani în urmă, vreau să spun că urmăresc cu multă atenţie tot ce este legat de istoria germanilor basarabeni, în primul rând – a celor cu numele Klink, mai ales pe renumitul medic american Dr. Robert Klink, din Virginia, SUA, care, vreau să cred, este unul din cei doi copii cu acelaşi nume (Robert), născuţi în Cornova până la ocupaţia ei de către ruşi, la 28 iunie 1940, ai celor doi fraţi Klink – Filimon şi Paul… Dacă s-ar întâmpla să fie aşa şi dacă ar observa această informaţie tipărită, îl anunţ pe această cale că  toţi  în aceşti ani sunt aşteptaţi acasă cu mult drag de către foştii lor consăteni. Îi aşteaptă şi fosta lor gospodărie, care a rămas, practic, intactă: şi casa părintească de cărămidă roşie, şi grandiosul beci arcuit din piatră de Orhei, şi magazia pentru grâne, fructe şi legume, şi moara, şi oloiniţa, şi chiar imensa lor moşie, pe care ţăranii cornoveni nu prea au cu ce s-o lucreze din motive financiare, din cauza unei sărăcii cum nu s-a mai văzut în toată Europa, lăsată aici de trista guvernare comunistă…

Am zis eu, două Cornove pe glob, dar nu mă lasă un gând mai vechi: am descoperit în cele două volume enorme, şi ca volum şi ca noutate ştiinţifică, ale lui Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug (Ed. Enciclopidică, Bucureşti, 2006), o altă Cornovă, cea de a treia Cornovă pe glob, în raionul Kompaneevski al regiunii Kirovograd din Ucraina, pomenită în volumul I al cărţii menţionate la p. 91 cu denumirea Cornovo-Verşka, care azi se numeşte Cervono-Verşka, în care, în 1942-1943 locuiau 61 de români. Numai că nu am toate probele să afirm cu tărie veridicitatea acestei descoperiri. Pentru că Anton Golopenţia cercetase cu 12 ani mai devreme Cornova mea natală din Basarabia, şi sub influenţa emoţiilor putea să-i zică şi localităţii ucrainene Cornovo, de ce nu… Sau poate dactilografa aşa a văzut şi a citit manuscrisul  cercetătorului de la faţa locului, confundând Cervono cu Cornovo, mai adăugând şi cuvântul Verşca. Într-o altă, viitoare escapadă prin Ucraina, voi putea preciza şi acest amănunt…
Prin Galiţia pe urmele Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei

La 24 august 2009 intram în oraşul Lvov venind din Luţk, cu imagini din cetatea unde, la 13 aprilie 1711, a fost semnat aşa-zisul Tratat de (aşa-zisă) amiciţie de la Luțk, un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei urma să treacă sub pretinsa protecție rusă. Este locul de unde a început „prietenia de veacuri” dintre moldoveni şi ruşi, de care nici azi nu putem scăpa.

În primele sute de metri de la intrarea în Lvov, pe dreapta, am observat o preafrumoasă biserică, la prima vedere cunoscută mie din cărţi. Apropiindu-mă de lăcaşul sfânt, am descoperit pisania sculptată pe peretele ei. Era arhicunoscuta Biserică Sf. Vineri (Sf. Parascheva), ctitorie a Domnitorului moldovean Vasile-vodă Lupu (anul 1643). Bucuria „descoperirii” mele am hotărât s-o împart cu consăteanca mea de onoare, cornoveanca Zamfira Mihail, telefonându-i tot atunci la Bucureşti. M-a felicitat pentru norocul de a vedea această capodoperă arhitectonică românească îndemnându-mă să merg mai departe în oraş, ca să mai fac o descoperire: Biserica moldovenească „Adormirea Maicii Domnului”, din centrul Lvovului, ctitorie a domnitorului Miron Barnovschi, anul 1629. Ea le cunoştea din cartea-album a lui Pavel Bălan şi Vlad Druc Poliptic moldav (Editura Timpul, Chişinău,1985), pe care i-a dăruit-o părintele Petru Buburuz tatălui său, preotul şi istoricul Paul Mihail, care a apreciat-o cu cele mai frumoase cuvinte într-o recenzie.

Tot atunci Zamfira Mihail mi-a recomandat să caut în acele locuri ale regiunii Lvov urmele din secolul XVII ale mitropolitului Moldovei Dosoftei, care de patru ani era canonizat ca Sfânt de către Biserica Ortodoxă Română, dar ale cărui moaşte încă n-au fost identificate. Totodată, dânsa a menţionat că, cel mai probabil, mormântul poate fi găsit în oraşul Stryi, unde mitropolitul locuise în ultimii ani din viaţă. După ce am  „descoperit” şi Biserica „Adormirea”, am plecat mai departe spre Strâiul mitropolitului Dosoftei, făcând mai întâi o escală pe la Mănăstirea Sf. Onufrie din Lavrov, din apropierea vechiului Sambor, în ale cărei cripte subterane în secolul XVII au fost înmormântaţi prietenul lui Dosoftei, domnitorul Moldovei Ştefan Petriceicu, precum şi domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Șerban Basarab. Aici fusesem doi ani mai devreme, ca să găsesc spart şi gol subsolul bisericii, de nişte netrebnici, căutători de comori. Dar nici de această dată n-am găsit nimic nou, plecând spre Strâi, sperând să dau de urmele mormântului Sfântului Dosoftei. Zadarnice au fost atunci căutările. În schimb acel îndemn al Zamfirei Mihail m-a cucerit şi nu m-a lăsat în pace până nu am descoperit locul unde cel mai probabil a fost înmormântat marele cărturar moldovean, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei, care a avut o biografie de Om al lui Dumnezeu, Român, Poet şi Traducător.

…Am călătorit de trei ori în regiunea Lvov în căutarea moaştelor Sf. Dosoftei. În primul drum, în 2009, fiind în trecere prin regiune spre valahii polonezi, nici orăşelul nu l-am putut găsi pentru că eu căutam unul cu denumirea Nesterov, aşa numindu-se în perioada 1951-1992. În ziua când l-am descoperit,   în cel de-al doilea drum, în ianuarie 2013, toată ziua au fost  slujbe bisericeşti şi n-am avut cu cine sta de vorbă fiind în mare grabă spre casă. Doar în  cea de a treia încercare, în octombrie 2013, la Jovkva, am reuşit să cobor în subsolul bisericii. Mai bine zis, mi s-au deschis uşile subsolului unde a fost înmormântat mitropolitul  cu 320 de ani  în urmă,  ca să mă conving că subsolul era curat ca şi biserica în interior, lăcaşul fiind proaspăt reparat. Din fericire, în cea de a treia vizită la Jovkva am fost mai inspirat (luând câteva sticle de vin moldovenesc preferat de slavi), astfel acolo, în subsol, mi s-au deschis nu numai larg uşile ci s-au deschis şi cele două „guri” greco-catolice creştineşti care au coborât cu mine, cu plăcere, în subsol. Iată ce mi-au vorbit acei doi însoţitori, deveniţi prieteni, cuvinte redate şi redactate de mine: “Când i-au „eliberat” bolşevicii pe ucrainenii apuseni, mai întâi, imediat după ce a fost pus în aplicare Pactul Ribbentrop-Molotov, în septembrie 1939, dar mai ales după ce i-au mai „eliberat” o dată, în iulie-octombrie 1944, în biserica cu moaştele Sf. Partenie şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului moldovean a fost instalat comitetul raional al NKVD-KGB-ului. După „eliberare”, aici au mai fost plasate, pe rând, staţiunea sanitar-epidemiologică, policlinica stomatologică, redacţia ziarului raional ş. a.

În timpul reparaţiei capitale a bisericii, în 1993-1996, a fost descoperită o intrare secretă, betonată, în subsolul bisericii, de unde au fost scoase rămăşiţele pământeşti a 225 de oameni (şi, cu mare durere o spun, copiii nenăscuţi încă, din burţile mamelor lor, n-au fost puşi la acest număr!), de pe care se scosese încălţămintea şi hainele, mai calitative faţă de cele cu care au venit peste ucrainenii occidentali „eliberatorii” bolşevici kominternişti… În biserică au fost împuşcaţi în ceafă 225 de patrioţi, naţionalişti ucraineni (vă amintiţi de masacrul de la Katyn, de cei 25 de mii de ofiţeri polonezi executaţi de bolşevici lângă Smolensk, în aprilie 1940?). În aceeaşi biserică înconjurată de un zid înalt şi gros, asemănător unei cetăţi medievale, au fost împuşcaţi atâţia oameni nevinovaţi şi niciun orăşean nu a ştiut nimic despre această tragedie. Până la reparaţia începută în 1993 nimeni dintre cetăţeni nu a bănuit ce „surpriză” îi  aştepta după 45 de ani.

Ca să nu apară vreo urmă prin Jovkva, bolşevicii kominternişti au făcut cimitir chiar acolo, în subsolul bisericii, unde se aflau şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului nostru. Au bucşit subsolul cu corpurile neînsufleţite (goale-goluţe) şi cu cefele găurite ale patrioţilor ucraineni şi le-au acoperit cu nisipul cărat cu „polundrele” (camioane sovietice de 1,5 tone) de la nisipăria din apropierea Jovkvăi, din partea de sud a oraşului, betonând intrarea în subsolul bisericii. Acest mormânt comun a fost descoperit abia după perestroika gorbacioviană, în anul 1993, în timpul reparaţiilor capitale, fiind scoase de acolo 225 de cadavre, mai exact (???), 224 de corpuri neînsufleţite ale patrioţilor ucraineni şi … rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului Moldovei, Dosoftei…”

După incursiunea  prin subsolul bisericii am mers cu noii mei amici ucraineni occidentali la Cimitirul vechi,  din partea de est a oraşului, unde am vizitat cele două mari morminte  comune din marginea, dinspre stadă, a cimitirului. Primul mormânt nu poate fi „suspectat” de aflarea acolo a moaştelor Sfântului Dosoftei, pentru că acolo se află o placă unde sunt încrustate numele a 42 de combatanţi, morţi în perioada interbelică pentru o lume mai dreaptă. În celălalt mormânt comun, mult mai mare, pe cruce, nu sunt încrustate numele celor înmormântaţi acolo, ci este scris doar un scurt text: „Aici odihnesc victimele teroarei comuniste, 1946-1949”. Aici au fost reînhumate cele 224 plus unul de corpuri neînsufleţite, descoperite în subsolul Bisericii Naşterea Domnului din Jovkva, în anul 1993, înainte de începerea unei reparaţii capitale de durată a bisericii.

Din acest mormânt comun am luat un pumn de ţărână, şi am umplut cu pământul sfinţit o cutie de plastic , ca s-o iau cu mine acasă, ca amintire din acele căutări emoţionante ale Sfântului Dosoftei.

Nu risc să afirm că sunt descoperitorul locului de veci al Sfântului Dosoftei. Nu am dovada în mâini. Acesta-i un minim pe care am putut să-l fac eu cu posibilităţile mele limitate. Concluzia definitivă o poate face o investigaţie ştiinţifică serioasă bazată pe analiza radioactivă a rămăşiţelor pământeşti, o analiză a intervalului de timp în care se dezintegrează jumătate din masa substanţei radioactive din oasele celor înhumaţi în acel mormânt comun. Această analiză ar putea demonstra că rezultatele ei la unul din cele 225 de cadavre diferă mult de rezultatele altor 224 de cadavre. Perioada de semidezintegrare la unul din cadavre să demonstreze că a fost înhumat, în anul 1693, deci cu 255 de ani mai devreme decât celelalte 224 de cadavre ale patrioţilor ucraineni ucişi de NKVD-ul kominternist…

 

*   *   *

În octombrie 2012, fiind intervievat de către jurnalista ardeleană Liliana Moldovan, de la revista Aşii Români, la întrebarea: care ar fi cea mai importantă calitate a neamului românesc şi cel mai mare defect al său, am răspuns următoarele: “UN NEAM ÎNTREG NU POATE AVEA DEFECTE! Noi, românii, zi şi noapte trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid! Acest Neam nu poate fi blamat, dar se încearcă acest lucru prin diferite vicleşuguri mediatice. Cei ce ponegresc popoare, dacă nu se vor opri la timp, vor ajunge să fie blamaţi de cele 7 miliarde de pământeni de pe glob. Unii ne consideră chiar un popor ucigaş, învinuindu-ne pe nedrept de diferite păcate, inclusiv de genocid, în loc să-şi numere propriile crime şi păcate.

Etniile, şi cele mari, şi cele mici, sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, înghiţând etniile mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râşniţă de tocat naţiuni. Ea a şters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 mln de km pătraţi, prin diferite metode fasciste, bolşevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit şi ei rândul şi, în 1991, a dispărut de pe mapamond. Sârbii din fosta Iugoslavie nu recunoşteau drepturile naţionale ale naţiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc şi Banatul de Sud etc. şi unde-i azi miniimperiul iugoslav? Sârbii au rămas şi fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naţionale ale românilor timoceni. Îi va veni rândul şi Federaţiei Ruse dacă nu-şi va revedea politica (de asuprire!) naţională a etniilor care mai vieţuiesc pe întinsurile ei.

Nici Ucraina nu are mari perspective favorabile cu politica ei imperială faţă de minorităţile naţionale, în primul rând faţă de cea românească, divizată artificial în români şi moldoveni. În Ucraina de dincolo de Nistru şi de Bug, echipa lui Anton Golopenţia în timpul celui de al Doilea Război Mondial a descoperit zeci de sate nerusificate, locuite de sute de mii de români, care după război au fost rusificaţi, iar azi, în Ucraina independentă, sunt masiv ucrainizaţi, şi rar de tot român în acele raioane care mai vorbeşte limba maternă a străbunilor săi. Dar câţi dintre români au fost exterminaţi de către Komintern (adevărat Kominfern!) în timpul holodomorului din perioada colectivizării, şi al foametei de după cel de al Doilea Război Mondial? Azi, urmaşii acelor români din perioada interbelică şi ai celor de până la Primul Război Mondial ar alcătui cel puţin o simplă majoritate a populaţiei autohtone din raioanele ucrainene de la Est de Nistru până dincolo de Bug, numai că în fişele de recensământ se regăsesc deja ca etnie ucraineană. Câţi din fruntaşii Ucrainei independente mai poartă şi azi un nume românesc, dar nu cunosc o boabă româneşte: Kucima, Bilan, Sainsus, Dolghier etc., sau câţi poartă un nume deja slavizat: Roşcov, Tocilov, Barbov, Garbuz, Reut, Brancovan etc. Dincolo de Nistru a lucrat o maşinărie întreagă de tocat etnia românească, care până azi au rusificat/ucrainizat circa 99 la sută dintre români!!! Doar inscripţiile de pe monumentele din cimitire mai vorbesc de etnia românească care a locuit în acele sate…

Şi azi Ucraina luptă cu românii care au mai rămas în regiunile Cernăuţi şi Odesa, în loc să se gândească cum să-i facă pe ruşii din regiunile rusofone să le vorbească limba oficială. Ruşii majoritari din aceste regiuni nici în ruptul capului nu doresc să vorbească ucraineana sau să înveţe la facultăţi în limba ucraineană. Ca rezultat, Ucraina deja a cedat în faţa ruşilor şi a oferit limbii lor statut de limbă regională. Numai românii s-au ales cu două limbi regionale odată: româna şi „moldoveneasca”, ucrainizarea grădiniţelor de copii şi a şcolilor continuând cu maximă viteză”…

 

Am inserat acest răspuns detaliat în textul de faţă pentru că n-au trecut nici doi ani de la acel interviu şi iată că Ucraina a început să fie divizată, furată, trădată, de fraţii lor din estul sălbatic, şi o paşte pericolul dispariţiei totale de pe mapamond… Batjocura de ieri faţă de români se întoarce azi împotriva demnităţii naţionale a ucrainenilor, provocându-le dureri fizice şi morale, punându-le chiar viaţa în pericol. Aşa se întâmplă atunci când uiţi de poruncile Domnului, de Sfânta Scriptură, de…

Bugetele organizaţiilor guvernamentale destinate românilor din afara graniţelor României în anii cât am alergat eu prin lume cu aparatul de fotografiat au fost folosite cel mai “eficient” în scopuri electorale, preponderent în Basarabia, în partea ei care azi formează Republica Moldova, unde locuieşte o jumătate de milion de cetăţeni-votanţi români, în alte “zone” de pe mapamond, cu români care nu s-au dezis de cetăţenie română şi, deci, de dreptul de vot pentru “aleşii” poporului român, pentru candidaţii partidelor care gestionează milioanele destinate “menţinerii şi dezvoltării culturii românilor de pretutindeni”. Chiar dacă România este înconjurată de un ocean slav şi neprieten, cu un “golf maghiar”, ea mai este înconjurată şi de românii din acest “ocean”, precum zicea Nicolae Iorga, iar pentru binele României este necesar ca măcar românii din jurul ei să fie prietenii României, să fie un zid de cetate pentru Ţara lor istorică, România. Numai că acest lucru ar trebui să-l dorească şi Patria lor istorică, mai exact cei care gestionează această ţară, şi mai concret – cei care gestionează bugetul destinat românilor de pretutindeni.

Presedintele României, Traian Băsescu, o săptămână în urmă, la o emisiune televizată, şi-a formulat următorul mesaj pentru românii basarabeni în ajunul recensământului preconizat pentru 12-25 mai 2014: „Să declare cinstit ceea ce cred că sunt. Dacă sunt români, la recensământ să se declare români, pentru că riscul cel mai mare pentru Republica Moldova este Federaţia Rusă, iar acest risc este dat de grija pentru cetăţenii ruşi. Dacă vor să-şi pună un scut, să se declare ceea ce sunt: adică români”. De acord cu acest îndemn, numai că să nu uităm prin ce chinuri au trecut românii basarabeni, ce teroare roşie au suportat ei în anii de ocupaţie ruso-sovietică, că nici azi, după 23 de ani de independenţă limitată, din acelaşi Est sălbatic, asiatic, nu toţi au prins la curaj să se declare români. De parcă a te declara că eşti moldoven te lipseşte de esenţa românească. Am mai spus-o şi cu altă ocazie şi despre alţi români care, de teama de a rămâne fără o sursă de existenţă, se declară valahi, dar care ştiu bine cine sunt în realitate. Dacă ei se autodefinesc altfel decât zice ştiinţa, asta nu înseamnă că încetează să mai fie români. Dacă Bucureştiul sau Chişinăul ar elabora mai multe site-uri în limbile în care preponderent vorbesc aceştia astăzi, site-uri care conţin istoria noastră, posibilităţi de studiere a limbii române, texte despre aceste «diferenţe» dintre noi, inventate de politicienii şovini şi mincinoşi din jurul României, le-am face un mare serviciu, i-am ajuta să revină la originile lor româneşti, rămânând să trăiască acolo unde s-au născut. Am nişte exemple concludente în acest sens cu primul meu album, care a făcut minuni, readucând la originile româneşti pe unii rătăciţi de voie-de nevoie… Dar câte alte posibilităţi ar fi pentru ajutorarea fraţilor noştri de sânge de pretutindeni dacă mijloacele financiare destinate acestora ar fi folosite eficient doar în scopuri culturale şi nu în cele electorale.

Multe, foarte multe, mai sunt de spus şi de scris din aceste peregrinări ale mele prin românimea de dincolo de graniţele actuale ale României, care însumează aproape 12 ani din viaţa mea şi circa un sfert de milion de kilometri din cei mai mult peste un milion de kilometri, pe care i-am parcurs per total de când conduc autoturismul, începând cu luna septembrie 1984. Le voi spune şi scrie pe toate în următorii ani pe care mi-i va dărui Bunul Dumnezeu.

În rest, să vorbească cele 1000 de imagini din această lucrare, să vorbească pentru că are cine şi ce să vorbească de pe paginile pe care abia ai început să le frunzăreşti, Iubite Cititorule-Vizitatorule!

30 aprilie 2014

 

P.S. – În acest Post-Scriptum de la finele compartimentului, nu pot să nu acord, un spaţiu oricât de mic, unor oameni cărora le datorez, în bună măsură, elaborarea, editarea şi tipărirea acestei lucrări, ei fiind membrii familiei mele. Sunt cei care ausuportat tot greul peregrinărilor mele, şi i-aş considera adevăraţi coautori „din umbră” ai monografiei, căci în aceşti ani au trebuit să se lipsească de sprijinul meu material, dar şi de prezenţa mea, adeseori.

Le mulţumesc şi pe această cale, asigurându-i de dragostea mea de soţ, tată şi bunic, inserând în acest colţ de pagină poza lor  şi pentru că şi ei sunt români din afara graniţelor României de azi, în varianta ei micşorată, în conformitate cu criminalul Pact Molotov-Ribbentrop…

De foarte mare ajutor mi-a fost şi TOYOTA mea, vechi şi credincios prieten, dar şi fidel „colaborator” la această operă a mea… Şi poza ei o inserez aici alături de familia mea…

                                                                                       V.Ș.