Românii din jurul României (în viziunea unui călător incurabil)

UN DAR FRAȚILOR ȘI PRIETENILOR MEI ÎNTR-O PERIOADĂ CARE NE-A SCHIMBAT MAI MULT …ÎN BINE, NE-A COBORÂT CU PICIOARELE PE PĂMÂNT!…

În aceste triste zile de pandemie mi-a venit un gând și mie, să public, pentru toată lumea, pe saitul meu, monografia etnofotografică, ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI, ediția a 2-a (2014), premiată de Academia Română! Și nu doar din considerentul că am epuizat tirajul, nici azi achitat în întregime, și nu din cel al pandemiei ucigătoare, ci, mai mult, pentru că e în toi munca la ediția a 3-a a monografiei date. Ea va putea fi definitivată după pandemia dată și după ce voi călca pentru prima dată, pe urmele din Alasca americană, a românului George Pomuț, din Jula, capitala românilor din Ungaria, și pe cele din Kamceatka rusească ale românului transnistrean Mitzul, dar, a patra oară, și pe cele ale marelui român, Nicolae Iorga, la frații noștri mai mici, engadinii/retoromânii, din Alpii Elveției…

Lectură și vizionare plăcută, dragii mei!!!

Dar mai întâi vă propun un articol publicat în revista Limba Română, în 2017.

…Românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni,
populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular
care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el…
Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-nvețe
ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.

Mihai Eminescu

România este locuită de români şi înconjurată de români.

Nicolae Iorga

Nu în zadar am luat ca motto pentru acest articol un citat din opera lui Mihai Eminescu și altul din cea a lui Nicolae Iorga; ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Țară și pentru cei din afara granițelor.

Citate similare puteam găsi și la alți cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folcloriști, lingviști – ai românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Theodor Burada, Anton Golopenția ș. a.

De fapt, aceste teze mi-au fost călăuzitoare în peregrinările mele: în 15 ani un sfert de milion de kilometri prin românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de mii – cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de șase ori, al Terrei noastre la ecuator.

Acești ani și aceste mii de kilometri de drum mi-au permis să văd, să înțeleg, să apreciez și să adun informații, cele mai multe în imagini, despre frații noștri de pe întinsurile continentului european, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii până la moldovenii din Caucazul de Nord și de la goralii (muntenii) din Carpații nordici până la aromânii din nordul Greciei.

În perioada respectivă, pe aceste distanțe, am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CD-uri și DVD-uri cu imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru.

…Și toate au pornit de la o simplă curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune și fascinație pentru impresionanta extindere, istorică și culturală, a etniei românești pe meridianele și paralelele bătrânului continent european.

Din punct de vedere cronologico-geografic, aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar și nebătătorite) de alții, care au cercetat respectivele spații sub aspect etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc.

Multe dintre aceste drumeții le făcuse cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător și etnograf Teodor Burada.

Obiectul preocupărilor mele personale l-au constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor, în diferite perioade ale istoriei, și nicidecum românii împrăștiați de soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziții” fără de sfârșit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa afirmație a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor”.

Și concluziile pe care le trag au la bază exclusiv impresiile personale din aceste călătorii. 

Prima constatare pe care țin să o fac are în vedere fărâmițarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv la nivelul etnonimului și al glotonimului, altfel zis – al denumirii poporului și limbii noastre.

Diferiți invadatori, dar și unii vecini „binevoitori” au făcut tot posibilul ca reprezentanții aceleiași națiuni, fii și fiice ale acelorași părinți să fie numiți în mod diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenționat, din rațiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de asimilare, iar în ultimă instanță – și de genocid al românilor.

Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor dintre Nistru și Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub țarii ruși, apoi în RSSM sub regim bolșevic, apoi în Republica Moldova, pentru a cărei independență (așa credeam atunci) am votat și eu, îmi este cel mai bine cunoscut.

Nu e cu nimic mai bună situația din actuala Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici din Albania, Grecia… Reprezentanții aceleiași națiuni sunt divizați în români și moldoveni (în Republica Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiți după bunul plac al „stăpânilor” actuali moldoveni (Republica Moldova, Ucraina), vlahi (Serbia, Bulgaria), latinofoni (Grecia); sunt înscriși în documentele de identitate ca și locuitorii majoritari (istro-românii sunt considerați croați) sau nu sunt recunoscuți în genere ca minoritate etnică (aromânii din Grecia, parțial și din Albania), aceasta pentru a-i lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai ușor.

De asemenea, în fel și chip este numită și limba română din țările sus-amintite, în Rusia/URSS și în Serbia, limbii noastre mai impunându-i-se, decenii la rând, alfabetul chirilic.

Divizarea, dezbinarea aceasta, se făcea și se mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească, dar și pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de populație „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai edificator exemplu fiind cu vlahii din Serbia și Bulgaria, însă nu mai puțin strigător la cer este și „modelul moldovenist”, promovat la Chișinău, dar și la Kiev.

Moldovenismul primitiv de la Chișinău sau alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă față de tot ce-i românesc și dragostea necondiționată față de stăpân. Dovada cea mai grăitoare a netemeiniciei și a lipsei de perspective a „moldovenismului”, „vlahismului” și alte asemenea stă în niște realități incontestabile.

Apologeții și promotorii mai mărunți ai „moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-și păstreze ființa românească  – fie ei din Republica Moldova sau din Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din Grecia, Macedonia slavă, Albania –, există mulți, am cunoscut personal numeroși oameni care sunt gata să-și dea și viața pentru această cauză, pentru adevărul istoric și lingvistic românesc.

Altă constatare ce se impune e că institutele de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată anumite spații românești, de exemplu, cele 10 sate din sudul Rusiei, ținutul Krasnodar, locuite până astăzi preponderent de români. Localitățile românești de la est de Bug nu au mai fost studiate amănunțit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton Golopenția în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Dar nici la vest de acest fluviu, localitățile dintre Nistru și Bug nu au fost răsfățate de atenția specialiștilor bucureșteni. Nici măcar în Pocuția, pământ pentru care au vărsat sânge ostașii lui Ștefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în expediții persoane învestite cu această misiune profesională.

Știm că au existat cauze obiective, dictate de interdicțiile „frățești” din timpul „lagărului comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuși de ce și după 1990 continuă aceeași atitudine?

Ce să fie la mijloc: indiferența, defetismul sau poate totuși frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de a-ți căuta frații de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E bine să se știe că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării masive și agresive a acestei populații românești, un cercetător onest și bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam vetust, arhaic, dar neperimat.

O altă descoperire din domeniul istoriei românilor: existența unor paralele, a unei simetrii dintre satele românești de la est de Bug (Ucraina) și cele de la vest de Tisa (Voivodina) și din Câmpia Aradului.

Am în vedere coincidența de toponime din aceste zone: satele Pancevo, Canij,  Martanoșa, Turia, Subotți, Nadlac și încă vreo 25 de localități (unele cu denumirile deja rusificate) din regiunea Kirovograd a Ucrainei, de la est de Bug, pe de o parte; și orașele Pancevo, Subotița și Canija, precum și satele Martonoș, Turia etc. din Voivodina și Banatul zis Sârbesc și Nădlacul  din Banatul românesc, pe de altă parte.

Această impresionantă simetrie de ordin toponimic se explică prin migrația împreună cu toponimia locală spre imperiul rus a creștinilor ortodocși care au colonizat noile teritorii ocupate de ruși.

În total am descoperit circa 30 de localități în Vest a căror denumire se repetă și în Est. Curios este faptul că în localitățile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români (fiind deja rusificați/ucrainizați), iar în așezările bănățene actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoș, Canija, Subotița), sârbi (Turia și Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altădată din aceste localități bănățene?

Au fost deznaționalizați sau poate mai curând au fost duși cu toții dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec. al XVIII-lea de către țarii ruși, de tătari, turci, karaimi ș. a. asemenea, colonizare încredințată colonelului Horvath, de origine incertă, dar probabil totuși maghiară?

Alte analogii istorice mă fac să cred anume așa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toți ocupanții, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai simplu spus – a debarasării de băștinașii care îi deranjau teribil pe noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute și metodele acestora, și consecințele, nefaste pentru noi.

Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit impresia că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că, în ciuda trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanții străini pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulți conaționali și-au păstrat totuși demnitatea și hărnicia de gospodar pur românești, și-au păstrat religia și obiceiurile de nuntă, cumetrie, hramul bisericii satului, portul, folclorul și, într-o oarecare măsură, chiar și graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în acest sens avem multe și din toate zonele.

Mai este ceva important: această experiența de teren mi-a demonstrat a câta oară că noi, românii, trebuie să ne mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supraviețuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean… acid! Acest Neam nu poate fi blamat, chiar de se încearcă prin diferite vicleșuguri mediatice. Unii ne consideră popor ucigaș, învinuindu-ne și de genocid, uitând să-și numere propriile crime și păcate.

Pentru că etniile mari și cele mici sunt de la Dumnezeu. Și tot de la Dumnezeu e și îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, să nu le înghită pe cele mici. Uniunea Sovietică a fost o adevărată râșniță de tocat națiuni.

Ea a șters de pe întinsurile imperiului răului de 22,4 milioane de km pătrați, prin diferite metode bolșevice, kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit și ei rândul și, în 1991, a dispărut de pe mapamond.

Sârbii din fosta Iugoslavia nu recunoșteau drepturile naționale ale națiunilor conlocuitoare, inclusiv ale românilor din Timoc și Banatul de Sud etc. și unde-i azi mini-imperiul iugoslav?

Sârbii au rămas și fără de sârbii majoritari din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naționale ale românilor timoceni. Îi va veni rândul și Federației Ruse, dacă nu-și va revedea politica (de asuprire!) națională a etniilor care mai viețuiesc pe întinsurile ei.

Și Ucraina trăiește o perioadă grea de tot după ani de politică imperială față de minoritățile naționale, în primul rând față de cea românească, divizată artificial în români și moldoveni…

Ce ar mai fi de zis în concluzie: comunitățile românești din jurul României sunt pline de farmec și au toate șansele să devină pentru românii din Țară, cu o bună organizare și cu suficiente investiții, importante obiective turistice, poate chiar cel mai popular și cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul…

Mai mult, aceste comunități alcătuiesc al doilea zid al Cetății Românești care trebuie permanent întreținut, îngrijit, întărit, inclusiv cu sprijinul Patriei lor istorice…

Vasile ŞOIMARU

Revista Limba Română, 2017, Nr.2.

DESPRE UCRAINA NUMAI DE BINE SAU DELOC, DACĂ NU DOREȘTI SĂ AJUNGI ACOLO PERSONA NON GRATA?…

DESPRE UCRAINA NUMAI DE BINE SAU DELOC, DACĂ NU DOREȘTI SĂ AJUNGI PERSONA NON GRATA?…

Acum trei zile am fost declarat persona non grata pe teritoriul țării vecine, Ucraina: aceasta-i unica surpriză de care am avut parte în viața mea și care s-a întâmplat la fix o lună și o zi după aneversarea de 70 de ani…

Sâmbătă, 1 iunie, țineam calea spre Boianul românesc din Ucraina, cel cântat de Eminescu în vestita sa Doină. Am fost invitat de frații mei români-boinceni să particip, a doua zi, la sfințirea monumentului lui Iraclie Porumbescu, tatăl lui Ciprian Porumbescu, fost preot în acest sat. Nimeni și nimic nu mă putea opri să merg la Boianul meu drag pe care nu l-am văzut de la sărbătorile de iarnă-2019…

În jurul orei 19.00 am ajuns cu bine în vama Moldo-Ucraineană, Criva-Mămăliga, unde spre bucuria mea nu exista aglomerația de altă dată. Numai că în scurt timp mi-a căzut bucuria-n scârbă: polițista ucraineană de frontieră m-a anunțat că nu mi-i permisă trecerea frontierei pentru trei ani de zile, iar explicațiile mi le vor da organele competente dacă mă interesează… Mai pe scurt am ajuns să fiu declarat PERSONA NON GRATA, pentru prima dată în cei 17 ani, de când mă țin de pelerinaje prin întreaga românime din jurul României de azi: de la poalele Alpilor și Marea Adriatică până la poalele Caucazului și Cotul Donului, de la Carpații Nordici până în Pind, Gramoștea, Sudul Albaniei și Constantinopol…

Acum stau și mă gândesc: după această rușine de care am avut eu parte în vama ucraineană Mămăliga a devenit oare țara vecină mai „SAMOSTIINAYA” și mai „NEZALEJNAIA” decât în perioadele de tristă faimă când au fost cedate rușinos cele trei regiuni, Crimeea, Donețkul și Luhanskul?…

Ajungând acasă și vizionând micul filmuleț-uriașa provocare numită “Războiul româno-ucrainean din 2022” (https://www.youtube.com/watch?v=Zq-w-DY8UbM) mi-a devenit cu totul clar ce li se pregătește fraților noștri români din Ucraina, celor care mai luptă pentru limba lor maternă, pentru păstrarea școlilor în limba maternă, pentru învățământul românesc din Ucraina… Se pare că voi reveni la temă…

P.S. – Vă prezint mai jos două imagini-document: una fiind cea cu hotărârea de nepermitere a trecerii frontierei de stat a Ucrainei și a doua cu grivnele lor pe care, azi, le-am schimbat în lei moldovenești că nu se știe ce va fi peste trei ani cu mine sau cu grivnele lor… (V.Ș.)

L-AM PIERDUT PE PETRU CĂRARE!!!

AZI, 27.05.2019, A URCAT LA CERURI LĂSÂNDU-NE NOUĂ ASCUȚITELE SALE “SĂGEȚI” și CASA PĂRINTEASCĂ din ZAIMUL lui Alexie Mateevici pe care “culturnicii” de la Chișinău așa și n-au transformat-o în CASA MEMORIALĂ “Petru CĂRARE”… Personal, n-am cunoscut un poet satiric și umorist, mai curajos printre basarabenii de după cel de al Doilea Război Mondial. Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească în pace!!!

Vă prezint mai jos un text de Vladimir Beșleagă despre Petru Cărare la aniversarea sa de 80 de ani…
Domnului  Petru CĂRARE, celui mai mare scriitor satiric al Basarabiei -pentru că urmind consateanul său, preotul-poet A.Mateevici în lupta pentru idealul artistic și național, a prezentat în lume, cu multă demnitate faima satului Zaim, i s-a conferit Titlul ,, Cetățean de onoare al comunei Zaim ’’

 

,,De vreți un pașnic viitor,

Un sfat să ascultați mereu:

Nu vă urâți e prea ușor,

Iubiți-vă deși-i mai greu’’

 

Petru Cărare s-a născut la 13 februarie 1935 în satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, din părinţii: Profir Cărare şi Nadejda Duca. Clasa întâia (românească) o trece în 1942-43. Termină şcoala medie („moldovenească”) din Căuşeni în a.1953. După absolvirea facultăţii de jurnalistică a şcolii Comsomoliste Centrale Moscova (1954-56), activează în calitate de redactor – coordonator la compartimente de satiră şi umor a mai multor publicaţii republicane. În anul 1959, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi recomandă pentru tipar prima sa carte de versuri lirico-satirice, „Soare cu dinţi”. Dar editura, apreciind-o a fi „antisovietică” (mai ales din cauza poemului „Scrisoare mamei”),  o respinge categoric. Mai adăugând la aceasta şi participarea tânărului poet la nişte manifestări de comemorare a 600 de ani de la descălecarea Moldovei (august 1959), celebrii ideologici de la c. c. al p. c. M. ordonă demiterea autorului nostru din funcţia ce o ocupa la revista de satiră şi umor „Chipăruş”, îl lasă pe drumuri timp de un an de zile, apoi îl exilează în raionul Teleneşti, lipsându-l de dreptul de a semna în presă vre-un rând cu numele său.

         Primul volum de versuri, „Soare cu dinţi”, ciopârţit şi trecut pe sub lupta ideologiei, îi apare în a. 1962. Scoate de sub tipar mai multe plachete pentru adulţi, cât şi pentru copii, traduceri din literatura universală. În anul 1964 este primit membru al Uniunii Scriitorilor.

         În a.1967 – 69 Petru Cărare absolveşte Cursurile Superioare de literatură de pe lângă Institutul „M.Gorki” din Mosova.

         În a.1972 Petru Cărare reuşeşte să scoată în lumină volumul de versuri lirico-satirice „Săgeţi” (tiraj 14 000 ex.). Ajutorii de băgători de seamă de la morile de vânt ale teroarei kaghebiste ticluesc denunţul necesar, cartea este scoasă de pe rafturile librăriilor şi se dea la cuţit. Şi aceasta la numai doi ani după ce teatrul academic”A.S. Puşkin” din Chişinău îi montase lui P. Cărare piesa „Umbra Domnului”: după se o joacă de 30 ori într-un turneu la ţară, spectacolul urmează să fie interzis de cenzură din motiv că… chiar însuşi Dumnezeu (erou al piesei) nu cunoştea la perfecţie limba moldovenească, o vorbea cu accent rusesc… Dar dramaturgul nu se dă bătut: scrie în total 8 piese, dintre care două destinate copiilor se mai joacă şi astăzi la teatrul republican de păpuşi „Licurici”.

         În a. 1979, teatrul „V.Alecsandri” din Bălţi îi pune în scenă lui P.Cărare piesa propusă de dânsul – tragicomedia „Străinul” care, interzisă la început de cenzură, se joacă în următorii ani de peste 500 ori. Cea mai izbutită comedie satirică a sa scrisă în a. 1980, „Portretul”, autorul n-o poate plasa nici până în ziua de azi nici unui teatru din republică.

         Demis din funcţia ce o deţinea la Uniunea Scriitorilor în a.1972 (răsplată pentru volumul „Săgeţi”), P.Cărare rămâne de această dată fără de serviciu pe un termen de 20 de ani. Ajuns astfel şef la propria masă de scris, autorul nostru a reuşit să semneze până în prezent 40 titluri de volume şi plachete de: versuri şi poeme lirico-satirice pentru adulţi, poezii pentru copii, schiţe şi nuvele umoristico-satirice, parodii, comedii, cât şi multe tălmăciri din literatura universală.

         Şi doar microromanului „Cotitura” (a.1981) i-a fost sortit să rămână înmormântat între hârţoagele editurii; şi doar poemul „Răzvrătiţii” (despre răscoala din a.1901 a ţăranilor din Trifăneşti) a fosr respins de către editură, fiind considerat… antirusesc (şi aceasta pentru că răscoala ţărănească fusese înăbuşită de către ţarism care nu era altui decât cel rusesc); şi doar solidul manuscris de poezii noi, „Cascador”, pregătit de autor pentru cei 50 de ani ai săi (1985), a fost discutat la adunarea închisă de partid a Uniunii Scriitorilor, discutat şi ostracizat.

         Aşa era atitudinea şi comportarea faţă de P.Cărare ai mai marilor zilelor de atunci.  Cititorul, însă,  l-a răsplătit împărăteşte pe autor: i-a procurat toate volumele editate. Inclusiv şi pe ultimul – „Săgeţi, Carul cu prostii şi Alte poeme” (1990).

*    *    *

Petru Cărare – octogenar (1)

Cele ce urmează  nu vor fi decât   simple schiţe-retuşe de  reflecţii   şi  opinii despre omul Petru Cărare  şi opera  sa, având la bază  impresii mai curând subiective , accidentale, decât o încercare de a  proceda la analize savante  şi a emite  judecăţi ,aprecieri  şi  concluzii  axiologice… Spun asta  din  chiar  debutul acestor rânduri,  deoarece  mă voi referi , cel mai adesea, la amintiri personale,dat fiind că aşa a vrut destinul, ca pe parcursul anilor ,în special, la începutul  activităţii literare, şi a Domniei Sale, dar şi a mea, să activăm împreună, alături, şi să-l  cunosc  din aproape…

Să-l cunosc şi să-l îndrăgesc .

Fenomen ,după cum se ştie, rar în mediul  acestei  specii  de orgolioşi, ambiţioşi,invidioşi  care sunt  aşa zişii…  oameni de creaţie.

Voi începe  de cam departe,dar  aşa sunt capriciile memoriei şi, ca  să fii autentic şi credibil,te vezi  obligat a o urma.

Pe la  începutul anilor „90, când ni s-a deschis  trecerea peste Prut şi am  avut marea fericire de a ne vedea  fraţi cu fraţi , graţie  iniţiativelor  inspirate ale lui  Augustin Buzura, pe atunci director al Fundaţiei Cultiurale Române, noi ,chişinăuenii, eram invitaţi şi mergeam în grupuri  impunătoare la memorabilele întâlniri,simpozioane, conferinţe, congrese ale scriitorilor români din toată lumea,care se desfăşurau   la staţiunea balneară Neptun. Atâtea lucruri frumoase: contacte  şi cunoştinţe noi, fascinante călătorii în zonă, discuţii  şi  schimb de  idei se  produceau   în acele zile !

Şi iată, odată, pe când ne întorceam cu autocarul spre casă, dar aveam a  trece  prin  Bucureşti  şi eram împreună cu  colegi din ţară, de, ca la drum lung, ploua cu tot felul de  replici, pătărănii şi bancuri, nu ştiu cum mi-a venit  şi mie rândul să bag o vorbă  între a celorlalţi,dar una de duh, iute, pipărată … Am zis-o,acum nu mai şin minte ce anume, dar am pronunţat numele lui  PETRU CĂRARE.

–Cum ar fi zis  PETRU CĂRARE!

La  care poetul  Nicolae Prelipceanu, care  era în acelaşi car, a exclamat entuziasmat:

–Ce nume frumos!

De ce să-mi fi amintit  de  el,atunci, acolo,  nu pot decât să  presupun.Şi anume,pentru  că  Petru  al nostru ,marele om de suflet,ironistul scăpărător, cel care a satirizat ca nimeni altul la noi  prostia,falsul  si impotenţa  sistemului totalitar,ne lipsea atât de mult,fiind  încă de pe atunci   aproape imobilizat, aşa că nu  avea posibilitatea  să călătorească împreună cu noi.

Odată ce mi-a  răsărit  din  negura anilor acest moment şi,apoi, ca să nu macin vorbe în gol,o să încerc să alimentez  curiozitatea  cititorului meu(de voi avea parte de el),şi voi aduce doar două  spuse  BRAND   CĂRARE ,prima neutră, a doua  destul de …acidă .

Apărea prin acei ani ,la Chişinău, o  publicaţie  pentru tineret, care se numea ,la început,chiar  aşa: ”TINERETUL   MOLDOVEI”.După o vreme i s-a părut cuiva, că nu prea sună moldoveneşte şi a fost …rebotezată în „TINERIMEA   MOLDOVEI”.  Ştiţi cum  îi zicea  Petru al nostru?

—„  T I N E R I C A      M O L D O V E I !”.

Alta. Adică cea de-a doua  vorbă de DUH,dar şi de… NĂDUH  a lui  Cărare.

Şi el, şi eu,şi noi toţi cei din anii aceia, tineri  autori, ca să nu zic  scriitori,că încă nu prea eram,adică  şi NE-CUNOSCUŢI, dar şi NE-RESCUNOSCUŢ I, ne câştigam existenţa  muncind prin cele redacţii, că în altă parte nu aveai unde, ca nişte FIL—OLOGI  ce eram.Ce mai meserie era jurnalismul pe atunci   se cam ştie, deşi am apucat şi un scurt timp de o anume slăbire a chingilor cenzurii şi severului control de partid.Dar scurt de tot  şi  care s-a  încheiat brusc, ca printr-o răsturnare  de …covată, ca să nu zic:de TREUCĂ!

Voi relata  ceva mai încolo ce am în vedere, iar acum   cea de-a doua vorbă  celebră a lui Petru Cărare.

Ştiţi cum a botezat  dânsul  faimoasa CASĂ A PRESEI din Chişinău, care a fost construită  cu mult fast şi inaugurată cu un răsunător  tam-tam de către ideologii vremii(„pentru jurnaliştii noştri!pentru detaşamentul de şoc al partidului în marea operă  de construcţie a comunismului!)?

I-a zis aşa :

–„   C  A  S  A      P  R  E  S  I  U  N  I  I !”

Dar acestea sunt doar  unele  butade  carariene,ca să zic aşa, dar  câte or mai fi fost  şi nu le-am reţinut eu?Ce minunat ar fi, dacă  cei care au  ajuns la aceste zile, să şi le amintească  şi ei, apoi să le adunăm  şi să le … salvăm .Ca  o davadă şi mărturie, că spiritul  mucalit al neamului  nu a dormitat în acele vremuri de tristă amintire, cum nu  e lipsă  nici astăzi.Am avut oameni  de spirit, care au  încondeiat  frumuşel  faţa  (semănând mai mult cu dosul  a) acelei  epoci intrate în istorie  ca  VREMEA VĂCARULUI   FILOZOF ,ALIAS BODIULISMUL,cum au fost  regretaţii  VASILE COROBAN,AURELIU BUSUIOC, NICOLAE SULAC ,dar si alţii de care s-ar cuveni să ne aducem aminte…

Dintre ei, zic eu, primul  a fost, şi  este, şi rămâne autorul  „Săgeţilor”,al „Carului cu proşti”,al  virulentelor  comedii   printre care magnificul „Portretul”,al prozelor  din  „Zodia musafirului”, traducerea din  Sebastian Brant  „Corabia nebună”,dar   şi fulminantele  şi tunătoarele  madrigale satirice din  cartea  „FULGERE BASARABENE”,din care  reproduc  unul, spre …deliciul  nostalgicilor comunişti şi socialişti:

„    L  E   N   I  N        A      F   O  S   T      Ş   I     E  L       H  R  I  S  T  O  S,

D  O  A  R       C   Ă         A     D  A   T    C  R  U  C  I  L  E      J   O  S .

D   I   N       A  L   T  A   R   E         A   U   R   I   T    E

A      F    Ă   C   U     T         G   R   A   J   D   U   R   I     D  E     V    I   T   E   „

7 februarie   2015

 

 

Petru Cărare – octogenar (2)

 Născut (13.02.1935) şi crescut în legendarul tărâm  al Zaim-Căuşenilor   lui  Alexie Mateevici,poetul –preot  şi neasemuitul cântăreţ  al  LIMBII NOASTRE,

                                                  L  I  M B A     N O A S T R Ă    Î I   A L E A S Ă

                                                 S Ă   R I D I C E   S L A V Ă-N   C E R U R I,

                                                  S Ă   N E   S P U N Ă- -N   H R A  M     Ş I –A C A S Ă

                                                   V E Ş N I C E L E    A D E V Ă R U R I,

Petru Cărare  a fost predestinat de însăşi  Providenţa să  ducă mai departe în timp şi istorie greaua misiune  de a  apăra  demnitatea şi a promova frumuseţea sufletului acestui neam  al nostru  atât de obijduit…În  vremuri grele i-a fost hărăzit să se ridice  şi să păşească în lumea mare ,purtat ,ba chiar mânat  de propriul talent ,care s-a dovedit a fi unul de excepţie…A răzbit şi prin război, şi prin foamete, şi prin valuri de deportări, chiar dacă era un copil, dar cine oare pe lumea asta are de suferit mai mult toate cele nenorociri ale vieţii, dacă nu în primul rând  copii?

Norocul lui, dar şi al întregii nostre generaţii este că a survenit, până la urmă, moartea tiranului Stalin, aşa că am avut parte, tocmai la ceasul  când ne consolidam ca oameni de creaţie, dar şi ca  oameni ai cetăţii  de o gură de aer al libertăţii, deşi   nu a fost decât de  scurtă durată  şi iarăşi s-a lăsat întunericul.Acel întuneric şi dezmăţ  ,cu care avea să se confrunte  poetul  pe tot parcursul vieţii sale,  luptând ca un alt   Don Quijote  cu lancea satirei, cu sabia ironiei, cu  pumnalul umorului de toate zilele…

A făcut, după şcoala medie, o Înaltă  Şcoală  de Jurnalism, fiind selectat, ca unul care era  foarte dotat,spre a  fi  modelat  ;i convertit  într-un  MARE  ADEPT ŞI LUPTĂTOR  PENTRU CAUZA   MARELUI PARTID   LENINIST,CONSTRUCTOR AL CELEI MAI FERICITE SOCIETĂŢI DIN ISTORIA OMENIRII—COMUNISMUL SOVIETIC , dar…

La doar 21 de ani(1956) Petru  Cărare scrie celebra SCRISOARE  MAMEI, care a fost ca o explozie de adevăr ,căci venea să arate, ca şi cum cu degetul,  toate „ beneficiile”  aduse de regimul eliberatorilor ruşi  în Basarabia, scandalizând  liniştea  oficialitîţilor,scrisoare care a  fost cenzurată, respinsă  şi s-a publicat  mult mai târziu…

Reproduc  câteva  fragmente  de o rară simplitate, sinceritate, dar cu atât mai impresionante  ca mesaj  şi curaj  poetic.

Despre  statutul de  jurnalist:

                      M i-i    sărac serviciu-n fapte,

                     Ce să-ţi spun?Mă port modern:

                     Vin la nouă, plec la şapte

                      Şi-s cu grad de subaltern.

                     N-am să caut pete-n soare,

                    Dar spun drept—ca jurnalist,

                     Nu că n-am nicio valoare,

                      Pur şi simplu, nu exist.

                      NU   AM DREPT   SĂ SCOCIOR  TINĂ

                     ŞI SĂ NASC  IDEE  NOUĂ,

                     POT  SĂ  CRITIC   O GĂINĂ,

                     CÂND ACEASTA NU SE OUĂ…

Despre  veneticii care au dat buzna  în Basarabia şi despre viaţa sa mizerabilă de …chiriaş:

                    M-am mutat la altă  gazdă,

                    În Buicani, la o băbuţă

                   Şi mă lupt s-o dau la brazdă,

                  Însă dânsa nu mă cruţă:

                  Pentru nişte geamuri chioare

                 Şi un pat ca o covată

                 Îi plătesc  două sutare—

                Peste-un sfert din leafa roată.

                Alţii vin de nu ştiu unde

               Şi te miri de cum răzbat,

                Dar primesc în trei secunde

                Locuinţe de la stat.

               Şi sub pălării de fetru

              Nu se-ntreabă de-s mai tari:

             Sânt mai groşi în diametru—

            Au şi camere mai mari.

            IARĂ MIE  DACĂ-MI  VINE

             VREUN  PRIETEN DE LA ŢARĂ,

            EU ÎL CULC ÎN PAT LA MINE

           ŞI MĂ DUC  SĂ DORM LA GARĂ…

Despre  beţia cruntă adusă  de eliberatori:

            În bodega cea beteagă

 Singurel credeam  să fiu

Când colo—o lume-ntreagă

 S-a-ntărtat şi bea rachiu.

 Răsunau  în lanţ de tusă

Ba regrete, ba proteste,

Ba comenzi în limba rusă:

„Daite nam eşcio po dvesti!”

Despre  costumul ce şi l-a cumpărat şi a rămas rău dator, iar haina  deja s-a şi uzat în coate…Despre alimentaţia proastă…Despre singura soluţie ce-i rămâne:”Să mă –nsor”,dar nici  asta nu merge… În fine,   o autoironie:

 Am o faţă atât de slabă,

Că-ntr-o zi o fată  mare

Serios de tot mă-ntreabă:

„NU EŞTI  NEAM  DE-A  LUI CĂRARE?”

Şi cum începe scrisoarea :”Mamă,mamă,dragă mamă”, aşa se încheie:”Dragă mamă, bună mamă”:

  Ştiu că inima te doare

Şi un dor demult te-apasă,

Dar  nu pot să-ţi scriu scrisoare

Şi n-am timp să vin pe-acasă.

           8 februarie  2015 

P.S.Un autor comic ,mai exact,un  talent  comic, posedă ,în aceeaşi măsură, şi darul de autor tragic.Or, lucru ştiut, comicul nu este altceva decât sublimarea  tragicului.Adică, atunci când durerea devine insuportabilă,dincolo de care se cască neantul, singura soluţie de a supravieţui este   de a evada în …comic.

Apropo, la vremea lui, făcând o vizită la Sibiu, încă pe când acesta se afla încorporat în imperiul austro-ungar,find acolo întâmpinat cu braţele deschise  de fraţii ardeleni,  Caragiale este numit în felicitările  gazdelor mare maestru  al  scrisului comic,la care  nenea Iancu, înduioşat  până la lacrimi, li se confesează cam aşa:”Dragii mei, dacă aţi şti  din ce adâncuri  triste izvorăşte   veselia mea…Poci   pentru ca să zic , că…sunt cel mai trist  dintre voi… „

 Mi-am amintit acest moment,pe care-l  relatez  de o manieră  liberă, atunci când am recitit  poemul lui Petru Cărare  „TATA”.Începe aşa:”Toţi  şi-o laudă pe mama—Cu cântările de-a gata”…Apoi  conchide:”Eu îmi  potrivesc cuvinte—Şi am să  cânt şi despre tata”…Poemul  e în cu totul alt registru şi  conţine în el  un compartiment de o forţă artistică rară  în poezia noastră lirică.Orală, dar şi cultă…

 

Este vorba  de 3.BOCETE:

 –Plângi ,din gemurele ,casă,

Că stîpânul tău te lasă

Şi se duce   să nu vie,

Să rămâi tu tot pustie,

De neamuri înstrăinată,

Şi cu uşa încuiată.

–„Lungă-i calea prin pădure,

Da-i mai lungă pe cea lume”.

–Mai deschide gura,tată,

Şi  ne mai învaţă-o dată

Lucrul cel bun cum se face ,

Care-i rău şi care-ţi place,

Cum să ne purtăm în lume,

Să cântăm, să spunem glume.

–Mai deschde ochii,tată,

Să vezi lumea-nlăcrămată,

Că n-ai să te-ntorci vreo dată.

Ia priveşte în câmpie

Ierburile cum adie

Şi spre ele te îmbie.

–Nu înmărmuri aici,

Mâinile să le ridici

Şi să te apuci de coasă,

Că pe ea-i rugina groasă.

Înspre pomi să le întinzi

Şi copiii să-ţi cuprinzi.

–Ia-mă, tată, şi pe mine,

Poate-acolo îi mai bine,

Dar de-acolo  nu mai vine

Înapoi nicicînd şi nimeni.

Ce atuncea te grăbeşti

Spre Împărăţii Cereşti?

Au cu ce te-am supărat,

Că te duci şi ne-ai lăsat.

–Vai, cum mândrele sprâncene

Flori s-or face ca-n poiene.

Din ochi ca două stele

Cum or creşte albăstrele,

Cum din inima cu dor

Flori vor creşte –ncetişor…

                    V.B.

Petru Cărare – octogenar (3)

Recapitulând  titlurile cărţilor lui Petru  Cărare,la modul imaginar,dar şi  în realitate(pentru că dispun de cele mai multe volume):şi poezie, şi dramaturgie,şi traduceri ,mai puţin proză şi literatură pentru copii,m-am surprins, la un moment dat,că…Mi-am amintit  de, cel puţin, două  subiecte,ca să  nu le zic: nuvelete orale ( anume orale,pentru că  le-am  memorizat  auzite din chiar gura  lui!), adevărate parabole,care  reprezintă,ca într-o imensă oglindă, perioade   cruciale din  istoria noastră de după cel de-al doilea război mondial :ocupaţia ruso-sovietică şi…deportările  ţărănimii basarabene. Vizează  aspecte tragice prin esenţa lor, dar într-o  expunere  marcată  de un ales talent şi impregnate de   vervă ,  ele apar ca strălucite  perle  artistice.

(Vă prezint doar … trama).

  1. Find deportat în timpul colectivizării forţate  staliniste într-o localitate de  dincoace de munţii  Ural (poate chiar  în regiunea Sverdlovsc ,în Ivdel lag ,unde erau plasaţi mulţi dintre ai noştri),un ţăran gospodar  cum era din fire, a robit la muncile silnice la care a fost pus,dar…În câţiva ani a reuşit să-şi ridice o casă  destul de arătoasă, apoi şi-a procurat  ceva  vite, a cresut păsări…Într-un cuvânt, s-a făcut gospodar, precum a fost  la satul şi casa lui…

Când au văzut  autorităţile locale una ca asta, şi-au zis:”El  are să-i  îndemne şi pe alţii  să facă tot aşa şi… Atunci  de ce ni l-au mai adus ?Ca să-l  dezveţe de  apucături i…individualiste!”

 Şi ce-au hotărât?

 Să-l mai deporteze o dată.Unde? Dincolo de Urali.

Şi l-au deportat.

Acolo gospodarul nostru iar, în câţiva ani, şi-a durat o casă frumuşică…Şi-a  crescut o văcuţă…A prins la păsări…

Mai marii locului de aici s-au alarmat şi ei , că le  dă un exemplu  rău  celorlalţi…Şi  iar l-au deportat.Unde?

În adâncul Siberiei.

Tot aşa, dus şi iar dus, a ajuns omul nostru  la marginea marelui  Imperiu al Răului,la Oceanul Pacific…

Şi? Şi încheia Cărare   povestea Omului Gospodar  aşa:” Neavând unde-l duce mai  departe,i-au dat drumul…ACASĂ!”

2.Pe  la sfârşitul anilor „40—începutul anilor”50 ruşii încă   nu  puseseră  gard de sârmă  ghimpată  la graniţa de pe Prut, aşa că  într-o seară de Ajun de An Nou…un  puştan dintr-un sat  de pe malul basarabean,după ce şi-a urat  rudele ,a trecut pe gheaţă  să ureze şi neamurile  din celălalt sat…Că    taman erau faţă-n faţă, satele,şi  purtau acelaşi… nume.

A mers la o casă.S-a ales cu daruri.

A mers la alta, iarăşi…

Când colo, hop, că-l dibuie grănicerii români  şi:”Mă ţică, tu de unde eşti?”

„De colo!”arată flăcăiandrul nostru spre satul …lui.

„Ia tunde-o iute acasă. Fuga!”

O ia el din loc repejor, să nu i se întâmple ceva mai rău.

Dar, de unde? 

Numai cât a călcat pe malul…”rusesc”:”Stoi!Kto… idiot?Streleati budu!”

Gata.L-au arestat.L-au dus la pichet. Cercetat:cine este? Pentru ce a venit de dincolo?Spion!Diversant!

Cum părinţii erau duşi de acasă  în ospeţie, s-au lămurit abia a treia zi ce-i cu el …

                                       10 februarie 2015

P.S.În ceea ce priveşte paza frontierei de pe Prut, în acei ani,partea română   nu se prea îngrijea de ea:” Să şi-o păzească ruşii, că-i graniţa lor!”

P.P.S.Dar şi  după ce a fost  trasă brazdă lată şi ridicat gard de sârmă ghimpată,localnicii din zonă  ştiau să comunice peste apă, ba chair mai mult.Un coleg ,scriitor de limbă rusă, participant la război, a mers la o întâlnire  cu cititorii  la un pichet de grăniceri pe Prut.L-a   dus şeful pichetului la  mal şi, arătându-i spre acoperişul  unei case de aici  şi spre  acoperişul altei  case de pe malul opus,a zis aşa:” Vezi că sunt la fel?Acoperite cu  ardezie!De aceeaşi formă şi…culoare”.Şi, în concluzie, cu mare indignare:”Cum, mama dracului, a reuşit acesta să-i treacă peste râu lui frate-său   …şiferul(po-russki!)”.

                                                    V.B.

Petru Cărare – octogenar (4)

Mai  fiind doctorand (locuiam  în căminul N1, în doi cu un coleg  matematician) primesc într-una din zile o citaţie : să mă prezint  a doua zi ,la ora cutare, pe adresa cutare ,la judecătorie.La …judecătorie? Pentru ce: judecătorie?Cum căminul  se afla vizavi de  puşcăria  centrală(mai ca în  anecdota cu…Abramovici, care locuia vizavi de puşcărie, după care s-a… „mutat” vizavi  de propria-i locuinţă), vin,alarmat,ceva   mai devreme de ora  stabilită  şi găsesc acolo  pe alţi doi ca mine, cu citaţii, dar niciunul nu ştie pentru ce a  fost  chemat.Stăm în hol.Ne plimbăm de colo colo.  Ne frământăm.Facem fel de fel de presupusuri: pentru asta , pentru asta…

Bizarerii  kafchiene…

 În fine, apare  grefierul.Deschide.Intră.După el  primul ,apoi şi al doilea coleg de suferinţă.Vine rândul meu.Mă înfăţoşez .Arăt citaţia şi…aştept să aflu ce… crimă am făcut.

–Dumneata  de ce nu eliberezi  camera de la… cămin?mă străpunge cu privirea-i de oţel  funcţionarul.

Să eliberez?De ce : să eliberez? Şi…unde să mă duc?îmi zbârnâie  în urechi …Iar  el  îmi explică:

–Prorectorul de la Universitate scrie  ( şi-mi arată o hârtie), că nu vrei să  eliberezi  …

Abia atunci  m-am dumerit: s-a  zis cu …doctorantura mea…A expirat termenul …S-au dus cei trei ani… Mare brânză am făcut! Doctor nu am ajuns…Teza   cu Rebreanu mi- a fost  rebutată…Asta după ce conducătorul meu ştiinţific  profesorul Vasile Coroban s-a văzut  expulzat de la universitate… Pentru naţionalism…

Aşa m-am  pomenit  aruncat  în stradă…

Era în  primăvara lui  1958.

Între timp  reuşisem să mă căsătoresc.Aveam şi…copil.Nevastă-mea lucra  învăţătoare  la ţară, eu la Chişinău…Familia împrăştiată…Bursa a înţărcat…Salariu –ioc…Vagabond…Cu viitor  de… boschetar…Mizerie!…

Câteva luni de  şomaj( era vară!)…Rătăciri prin oraş…Ca un lunatec…Era primul   meu… NAUFRAGIU,după  cum aveam să le denumesc  mai târziu,căci au urmat şi altele…

 Mă vede  în timpul unei deambulări  vechea mea cunoştinţă, încă de pe timpul studenţiei , Petru Zadnipru,  redactor şef al  recent  fondatei   reviste  de satiră şi umor „CHIPĂRUŞ” şi mă întreabă :”Ce-i cu tine?”—„  Iată  ce-am păţit!” Şi-i  spun  pătărania…”Vino la noi, la  Chipăruş!”

Aşa am aterizat la acea minunată redacţie, unde am găsit un mediu şi un colectiv de colegi dintre cei mai agreabili şi apropiaţi sufleteşte, printre care    PETRU CĂRARE.Sau, în primul rând ,Petru Cărare,cel care era,cutez a afirma, inima publicaţiei şi un  izvor  inepuizabil  de voie bună  şi explozii scăpărătoare de glume, bancuri, pătărănii, calambururi, snoave …

Ca să alimentez curiozitatea  eventualului  cititor, voi aduce  o ZISĂ  brand  Cărare, care viza mania de a băga  pe atunci(dar şi acum!) unde era cazul, dar ,mai ales,unde  nu era, tot  felul de neologisme/hiperurbanisme în  vorbire şi scris…O INUBLIABILĂ  ZISĂ CARARIANĂ!

Iat-o:  O SPLENDIDĂ   COŞTEREAŢĂ!!!Sau invers,dacă vreţi:  O  COŞTEREAŢĂ SPLENDIDĂ!!!

Apropo, nu intuiţi , în dedesubt, o fină aluzie? La ce?La SPLENDIDA COŞTEREAŢĂ, in care vieţuiam noi cu toţii…Ha-ha-ha!

  Un alt banc, la fel de nostim…Dar trebuie să vă spun, că întreaga existenţă a lui Petru Cărare, cel puţin, atât cât o cunosc  eu, nu este decât o fascinantă  suită de  ,hai să-i zic, fapte de-ale lui PĂCALĂ.Eram pur şi simplu fascinat de tot ce făcea, cum se comporta, ce vorbe ieşeau din gura lui—totul era  numai umor, ironie, sarcasm,satiră…Reproduc  o maximă ,pe care am descoperit-o citind  o carte despre viaţa şi opera  lui Johann  Sebastian Bach,un adevăr care mi s-a încrestat în memorie  şi pe care îl repet  adesea când  vine vorba sau mă gândesc  la destinul unui om de crteaţie, al  unui artist…Dat fiind că acea carte era a unui autor german, voi reproduce   epigraful  în original:

                                                 „ Wem   die  Kunst  das   Leben ist,

                                                  Dess    Leben ist eine Kunst”.              

Sper să nu fi făcut prea multe greşeli, fiindcă  citez din memorie, neavând la moment cartea  la îndemână.

Iar traducerea este :

                                                  „Pentru cine  Arta înseamnă  Viaţă,

                                                    Viaţa aceluia este  o Artă”.

Am ortografiat cu majuscule dintr-un mare respect şi o neasemuită admiraţie nu doar pentru  Bach, ci şi pentru inegalabila Limbă Germană, prin intermediul căreia am  aflat acest extraordinar  Adevăr!

Să revenim la bunul şi dragul nostru Petru Cărare, care face chiar azi  o frumoasă vârstă. Iar dacă ne-am referit la firea şi felul lui de a fi, aşa cum l-am cunoscut eu în acel  timp, cât am activat împreună la „Chipăruş”,vă pot relata multe  cazuri şi întâmplări  haioase şi hazoase, dar mă voi opri  la doar câteva.

Noi, tineri autori, adică  viitorii scriitori, ne câştigam bucata de pâine prin diverse readacţii,pe la edituri…

Şi ,iată, unul pe numele lui Pavel Darie, Dumnezeu să-i dea sănătate, că mai este şi astăzi,avea obiceiul sau, poate, deosebita plăcere , să-l telefoneze ades pe Cărare , ba chiar foarte des, şi nu că să-i comunice ceva important, sau  să se limiteze la un sfert de oră de conversaţie, dar aşa cum era tărăgănat la vorbă şi  tot aşa de întins, o ţinea şi o tot ţinea…

Cărare ce făcea? Ridica receptorul:”Da, te ascult, Pavele”…Iar Pavel dă-i şi dă-i…Cărare ascultă cât ascultă,aici vine ora  prânzului, Pavel tot vorbeşte…Cărare pune receptorul pe masă, îşi îmbracă trenciul, se duce la cantină în oraş, ia masa , vine  îndărăt la redacţie, agaţă trenciul în cuier, se aşază, ia receptorul, îl duce la ureche:”Da,da,Pavele, te ascult”…Iar Pavel  Darie tot vorbea şi vorbea…

Alta. O dată pe lună avea loc o şedinţă de lucru, la care fiecare venea cu idei pentru caricaturi vizând probleme din cele mai fierbinţi…La care întruniri participau şi pictori,care urmau să realizeze respectivele imagini plastice…Desigur, se mai debitau şi multe alte bancuri,care stârneau hohote homerice de râs…Printre  autorii de caricaturi dintre pictori erau regretaţii Igor Vieru ,Glebus Sainciuc ,Merega ş.a. Cu Igor Vieru se întâmpla aşa: cum spunea cineva un banc, toată lumea hohotea—Igor Vieru  rămânea… încremenit…Nicio  rază de zâmbet măcar…Peste vreo două săptămâni apare Igor al nostru la redacţie, şi păşind  peste prag, intră prăpădindu-se de râs…”De ce râzi, Igore?îl întreabă Petru Cărare.Ai vreun  banc nou-nouţ?Spune-l şi nouă,repede!” Iar Igor de colo:”Nu, măi! Eu râd  de ceea ce-aţi  spus voi …data trecută!” Şi iar râââdee, râdeee…La care Cărare:”Înseamnă că bancul acela a fost super , dacă a ajuns să-l răzbată  şi pe Igor”…

Şi un caz mai puţin amuzant, mai ales că mă priveşte  personal.Plec  eu o dată într-o deplasare pe teren  ceva mai lungă,în care timp  soseşte la redacţie o scrisoare din satul meu.Era un semnal critic, la adresa preşedintelui de colhoz…Subiectul : cum satul pe atunci nu era electrificat, exista un motoraş care dădea lumină  la sediul contorei colhozului şi…cam atât. Dar preşedintele ce- a făcut?  A pus să se instaleze şi câteva becuri …Unde? De la casa lui, pe stâlpii din drum, până la cancelarie…Autorul scrisorii , un coleg de-al meu de şcoală,îmi  adresa scrisoarea mie, dar cum eu eram plecat, redactorul şef i-o dă lui Cărare. Cărare o pregăteşte, o plasează în număr, revista apare…

Scandal! Când merg acasă, în sat, preşedintele mă întâlneşte şi-mi face un frecuş, că de ce l-am făcut de ruşine în faţa întregului raion?”Eu, care v-am ajutat să nu vi se dărâme casa, atunci când tată-tău a nimerit la închisoare”…Aşa a fost,ne-a ajutat,dar cum să mă justific  în faţa lui?Zic: nu eu am publicat-o, a făcut-o un alt lucrător de redacţie…

Şi alte, tot alte întâmplări chipăruşiste.

Dar  cea mai lată a avut loc în august 1959, când noi, cei puşi pe critică totală asupra  stării aberante  de lucruri în societate,dar mai cu seamă,în sfera culturii naţionale, rămaşi  de capul nostru , şeful fiind plecat în concediu, am scos un număr BOMBĂ, care, explodând, a răsturnat  COVATA  întregii  redacţii,iar  noi, aproape  toţi, am fost fugăriţi  din seviciu, împrăştiindu-ne  ca  nişte  pui de bodaproste care şi pe unde a apucat…

A fost  o adevărată răfuială cu tinerele şi fragedele lăstare de conştiinţă naţională, care se înfiripaseră şi încercau să se afirme în  perioada  de relativă liberalizare a climatului social-politic şi cultural de după moartea tiranului Stalin şi după  demararea a ceea ce s-a numit eufemistic dezgheţul hruşciovian, când au devenit   posibile contacte culturale şi literare directe cu  România şi a slăbit oarecum  cenzura, dar numai aparent, cum s-a  dovedit şi  în cazul  „CHIPĂRUŞULUI”…

                  13  februarie  2015

Petru Cărare – octogenar (5)

Anul  următor, 1959,  a fost unul  străbătut şi cutremurat  de  evenimente  şi tulburări  politice şi sociale: pe de-o parte , regimul  comunist totalitar  a pus la cale şi a declanşat o ofensivă dură asupra  bisericii, clerului  şi a intelectualităţii ,care  demaraseră    procesul de renaştere naţională ;pe de altă parte,  au avut loc  manifestări spontane de  rezistenţă  a  enoriaşilor   şi a tineretului  ,care,în unele  confruntări  cu forţele de ordine,   s-au soldat cu vărsări de sânge şi morţi.Am  publicat în această problemă două studii   realizate  pe bază de investigaţii arhivistice : „Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula, 1959”( Prut  Internaţional,2006) şi „Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar  în  RSSM,1956-1963”(Cartier,2008)…

 În cele ce urmează  mă voi referi  la un singur  episod  din suita acelor  evenimente, unul dintre protagoniştii   căruia  a fost  omagiatul nostru Petru Cărare.

Se împlineau în acel an   ŞASE   SECOLE DE LA   ÎNTEMEIEREA    ŢĂRII  MOLDOVEI şi opinia publică,ba  şi unii dintre savanţii istorici  au venit cu iniţiativa de a marca această dată memorabilă.Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că  am consultat  arhivele şi ştiu că se făceau demersuri  oficiale,se schiţau unele măsuri concrete de acţiuni festive.

Dar ,brusc,  totul a fost stopat.

De ce?

 Pentru că venea să  stimuleze  fenomenul  de deşteptare  şi  clarificare a  conştiinţei  naţionale,lucru atât de nedorit de oficialităţi…Dar  mai intervenea şi un alt un factor ,care nu a fost fixat în hârţoagele de arhivă  ale CC al PC(b)M:

ANUL  1959  AVEA  SĂ   AMINTEASCĂ  NU DOAR DE  CELE ŞASE  VEACURI  ALE ŢĂRII  MOLDOVEI,CI  ŞI DE MARELE  MOMENT  ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR:UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE  DE LA  1859,DE LA CARE  DATĂ  SE ÎMPLINEAU  EXACT  O SUTĂ DE ANI!

Tineretul de creaţie, mai exact, tinerii scriitori şi ziarişti,  nu s-au lăsat de ideea ce animase inimile şi conştiinţa  celor luminaţi şi au programat,  în pofida  atitudinii ostile a oficialităţilor,o serbare dedicată istoricei (istoricelor!) date.

Cum anume?

Simplu de tot: să se adune într-o anume zi, la o oră anumită, într-un loc  preferat, unde  să rostească  un toast,să învârtească o horă şi…să depună o jerbă de flori la picioarele  Marelui Voievod  Ştefan.

Au şi redactat o INVITAŢIE,pe care au multiplicat-o şi au trimis-o celor,pe care-i considerau persoane de încredere  şi  demne  de a participa la sfânta  zi de sărbătoare.. Pe cât am putut să precizez, după atâţia ani, unele detalii   de la  Cărare, care  a şi fost , fără îndoială,  autorul  acelui text,scria acolo aşa: VĂ  INVITĂM …la cutare dată… SĂ VENIŢI  …la cutare oră…în cutare local…DAR FĂRĂ NEVESTE   ŞI FĂRĂ ARME!

  Anume aşa:FĂRĂ NEVESTE ŞI FĂRĂ ARME! Detaliu care a avut repercusiuni  ,unele serioase, altele  ilariante…

Ei bine, de invitaţii s-au ocupat doi membri ai grupului de iniţiativă,angajaţi ai radioului şi televiziunii,care ,se presupune,au şi informat pe anumite persoane despre ceea ce se pregăteşte,acele persoane au informat  organele de la instituţia  celor cu OCHI ALBAŞTRI, astfel, că localul unde urma să se întâlnească tinerii ,a fost de urgenţă închis,chipurile, pentru reparaţii…

Cum au procedat  tinerii rebeli şi temerari?

Au mers la GARĂ.

Acolo l-au găsit pe bătrânul lăutar de la restaurantul din  subsolul  cinematografului Patria(pe atunci  Rodina),acela care fusese „închis  pentru reparaţii” , au comandat o horă, bătrânul scripcar  le-a zis-o, dar cu atâta foc, încât nu doar că s-a cutremurat întreg edificiul gării, ci s-au încins  în horă  zeci şi zeci dintre pasagerii ce se aflau acolo, atunci…Era la sfârşit de august şi  li s-a alăturat   grupul   de  tineri ce  plecau la Moscova, la  Şcoala Teatrală Şciukin, în cap cu căpetenia  lor , renumitul regizor şi actor Ion Ungureanu, vechiul prieten şi coleg  de clasă al  lui Petru Cărare …

 Ce– au  dansat?

Desigur, HORA UNIRII!

Numai că agenţii  se aflau neadormiţi la posturile lor:vedeau totul  şi ştiau totul .Conform programului, diversionista  acţiune urma să finalizeze prin depunerea de flori la picoarele Domnitorului. Astfel, că piaţeta   din faţa acestuia fu încercuită  şi pusă sub strictă şi severă observaţie.

„Ei ne aşteptau  să venim dinspre stradă,îşi amintea  mai târziu Cărare.Noi i-am păcălit: ne-am strecurat de  la  spate,dinspre parc. Am depus florile şi am şters-o!”

„Cine:voi?”l-am întrebat .

„Ioviţă,Vodă şi eu!”

Şi  mai adăuga, cu nesecata-i vervă  un amănunt:”Când  făceam cale-ntoarsă ,din fugă, m-am poticnit  şi am dat într-un genunchi…Aud o înjurătură   rusească :”Nu, ciort poberi!” De ciudă că i-am fraierit …”

                   16 februarie 2015

P.S. Când  a avut loc  acea   minunată  serbare, mă aflam în afara oraşului. Dar am fost şi eu  pus cu ceilalţi laolaltă.Am încercat să fac precizările de rigoare,dar  mi s-a închis gura  :”Da, ai lipsit atunci, dar  dta eşti …ideologul lor!”

P.P.S. Când era să fiu expulzat de la Chipăruş ,venind un alt şef,acesta  s-a milostivit de mine şi m-a mai ţinut câteva  săptămâni, trimiţându-mă  pe teren să culeg folclor…umoristic.Eram în zona Râşcanilor şi, la hotel ,văzându-mă un  cadru didactic de la Universitatea   din Bălţi, mă întreabă pe un ton foarte serios:” Ce s-a întâmplat la voi, la Cihşinău?”

Dau din umeri:”Nimic extraordinar”.

„Dar nouă la adunare  ne-a  spus că …un grup de tineri  naţionalişti, cu mitraliere şi tunuri, au vrut să atace  casa guvernului,  să dea  jos PUTEREA SOVIETICĂ”…     

Petru Cărare – octogenar (6)

Despre acel  număr  BOMBĂ  al revistei   „CHIPĂRUŞ” din august  1959:ce conţinea  şi ce anume a înfuriat pe potentaţii vremii, de–au hotărât să se răfuiască  cu ea,iar  pe odioşii  autori răzvrătiţi să-i… mazilească ?

Mai întâi, o   precizare,care ne va introduce în contextul  şi atmosfera tensionată  a epocii.În numărul doi  din acel an al oficiosului „Komunistul Moldovei” apărea  un articol-rechizitoriu  îndreptat împotriva  aşa zişilor  idealizatori ai moştenirii clasice moldoveneşti,semnat de  un filozof şi doi istorici medievişti.Cei vizaţi erau  Coroban, Russev,Romanenco, savanţi care contribuiseră  efectiv la repunerea în valoare a unor opere clasice…S-a  întâmplat ,însă, ceva  de neimaginat în practica  jurnalismului  sovietic:  revista  literară „Nistrul” vine cu  o replică  semnat[  de redactorul-şef adjunct N.Romanenco! 

Scandal.Mare  scandal! Dar oficialităţile nu au reacţionat imediat, fiind  ocupate în acele luni cu masiva  campanie de închidere a  sfintelor lăcaşe:biserici şi mănăstiri…Au lăsat pe mai târziu, deocamdată  acumulând capete de acuzare  contra  intelectualilor contaminaţi de microbul naţionalist…

Iată, dar, că tocmai atunci le pică …pară mălăiaţă  şi „CHIPĂRUŞUL”!

Câteva  pasaje din „editorialul”   cu titlul :”Unele consideraţii asupra unor consideraţii de  critică şi istorie literară”:”Se  ştie că literatura este o parte componentă a culturii noastre  şi că noi,în vremea noastră,dăm o  mare însemnătate(importanţă)culturii.Prin urmare,noi  dăm  de asemenea  o mare  importanţă  literaturii,pentru că literatura ,după cum ştim,este o parte componentă(alcătuitoare)a culturii şi noi,după cum am spus mai sus,dăm o mare importanţă ACESTEEA  DIN URMĂ  ÎN MIŞCAREA NOASTRĂ ÎNAINTE”.

După o  introducere ,ce viza  limbajul de lemn ,bâlbâit,al prolificelor studii docte  ale savanţilor semidocţi, urma  un şir de nume de autori,care au fost editaţi recent(Costin,Milescu Spătarul,Cantemir, Asachi,Negruzzi, Russo,Donici, Haşdeu…), ajungând  la  alţi câţiva,dspre care se specifica precum urmează:”…Zamfir Arbore(Ralli),care a fost mare  norodnic  şi a fugit din Rusia  în România(apropo, a fugit şi Bogdan Petrovici Haşdeu şi Gherea –Dobrogeanu-Katz,de atâta că  ohranca  ţaristă  a vrut să-i împuşte cu puşca şi să-i pună la închisoare)…S-a editat  chiar şi Caragiale,care cu toate că nu a fost  în Basarabia, dar a fost în Moldova  şi care se citeşte la noi şi este binevenit;s-a editat  şi Coşbuc,care a fost ardelean,cu părere de rău,dar a scris ,din păcate, tare moldoveneşte şi se  aude cântându-se la noi pe la ţară şi chiar la radio!..Dar, tocmai din cauza asta, nu s-a editat  Vlahuţă ,care, deşi a fost şi el poet,n-a călcat niciodată  prin Basarabia,(cum a putut el să scrie „România pitorească”?),dar în schimb  s-a editat Mateevici, care, ştiind  ce avea să se întâmple mai pe urmă, după cum s-a întâmplat  şi mai înainte, A STRIGAT: „LIMBA NOASTRĂ—I O COMOARĂ!”..

   Dar nu numai probleme de  limbă şi literatură erau luate în vizor,ci  şi chestuini mai grave, precum ar fi :CENZURA:”…nu putem să-i enumerăm pe toţi,căci suntem  foarte mărginiţi(limitaţi adică)…din cauză că suntem , în anumit sens, limitaţi(mărginiţi).”  

Iar semnătura acestui  editorial era :”Candidat în ştiinţe filologice  O. HODOROGENCO”.

Într-un al t  text  era  satirizată tendinţa  spurcată a regimului totalitar de rusificare  până şi a numelor  populaţiei  româneşti . Atfel , citim în acel număr:” Supsămnatu   IVAN   CODESCURTOV”. Mai jos:directorul  şcoalei Velichi –bârzoieni (S.FRIPTUL); Zavuciu şcoalei (H.SCÂRŢÂENCO);Conducătorul  clasei  şi înveţetor de limbă  şi literatură (E.M. KÂRPALIN).”

Autorul  primului  op  satiric eram chiar eu, cel care ,după expulzarea de la doctorantura universităţii, am aflat prilej de a-mi vărsa năduful într-un  pamflet; al doilea  nu era altul decât  colegul Alexei Marinat, cel care pentru nişte note critice la adresa  regimului sovietic(el, care avea din război  înalte decoraţii militare!), a făcut  ani grei de gulag stalinist …

Şi ,în finală, Cărare. Se putea oare să lipsească din această daravelă marele  satiric şi disident literar?Iată poemul lui din  acest număr de scandal:

                                               B Ă I L E      D I N       P O M P E I

Blând şi chel precum e luna,

Profesorul, dus pe gânduri,

Povestea de la tribuna,

Meşterită din trei scânduri,

 „Dragi studenţi! Din vremea ceea

Ani prea mulţi s-au perindat,

Dar o baie din Pompeia

Până  astăzi s-a păstrat.

Daţi-mi voie a vă spune,

Că pe-atunci—şi-mi pare rău—

Băile erau mai bune,

Decât azi la Chşinău.

Să le vezi—să le duci dorul,

Clasa-ntâi, nu ca acuma!”

Dar observă  profesorul

Că s-a întrecut cu gluma.

Şi grăbit revine iarăşi,

Zornăind cuvinte grele:

„Dar să nu uităm, tovarăşi,

Cine

       Se-mbăia în ele!..” 

                                                                              24  februarie  2015

     P S.Dar  cum a plecat Petru Cărare de la redacţie?Aşa  ceva nu i-ar fi venit în cap nici lui Dante când s-a văzut nevoit s-o şteargă din părţile lui, nici lui Mahomet  s-o ia la sănătoasa ,dar nici ,mai aproape de noi, lui Ianucovici…Ce-a făcut ?O  spun,  pentru  că am văzut cu ochii mei ,eram  colegi de suferinţă…

A pescuit dintr-un număr de revistă umoristică „Krocodil” o caricatură, care tocmai se potrivea situaţiei,a tăiat-o frumuşel, a venit  la birou şi, cu  nişte piuneze,  a fixat-o pe perete , de asupra  fostei lui mese lucru. Şi-a luat cele hârtii, catrafuse şi…dus a fost.

Ce se vedea  acolo ?

O margine de pădure(pardon! O lizieră). Pe acel fundal ,o bancă lungă…Pe acea bancă lungă, şade, picior peste picior,întristat, bătut de gânduri , un  urecheat( un cogeamite iepuroi!).Şade el cum  şade,  picior peste picior  şi amarnic de trist,dar…Să vedeţi că nu tocmai disperat,cum ar crede cineva …Nu, de loc!De ce zic asta?Pentru că încă nu v-am spus ce scria sub acea  imagine-poză-caricatură de  DESPĂRŢIRE DE REDACŢIE.

Scria aşa,cum numai unul Cărare  putea s-o facă– dreagă :

   „  ELIBERAT DIN SERVICIU  LA PROPRIA  DORINŢĂ  DIN CAUZA  FAPTULUI CĂ  AM   PRIVIT  CRUCIŞ-PONCIŞ  LA   NACEALSTFĂ(MARII ŞEFI)”.

        P.P.S.Un ultim detaliu. Tot atunci s-a zvonit, precum că, imediat ce a apărut respectivul număr de „CHIPĂRUŞ”,cineva din răuvoitorii (citeşte:duşmanii )  puterii sovietice de la Chişinău, ar fi expediat acea  revistă, cu sublinierile de rigoare ,duşmanilor puterii sovietice din Occident (cui? Lui Carlo Tagliavini în Italia  şi Klaus Heitmann în Germania)ca dovadă că…Dar  ochii vigilenţi ai  KGB-ului  erau mereu  la datorie şi   hârţoaga  fu  la timp interceptată şi …arestată…   

                                                                FINIS.

 

 

 

 

TATIANA UNGURENAȘU, O POETĂ PE CARE O ȘTIU (DIN POEMELE SALE) ȘI… DESPRE CARE AR TREBUI SĂ AFLE ȘI ALȚII

TATIANA UNGURENAȘU, O POETĂ PE CARE O ȘTIU (DIN POEMELE SALE) ȘI… DESPRE CARE AR TREBUI SĂ AFLE ȘI ALȚII

 

Autor: Gheorghe Pârlea         Publicat în: Ediţia nr. 2685 din 08 mai 2018        Toate Articolele Autorului

 

Recent am făcut un inventar selectiv al cărților din modesta-mi bibliotecă – așa, ca și cum ai răsfoi un album cu fotografii de familie. Asta, ca să văd ce am “trecut cu vederea” de la lectura așezată, integrală. Și, firește, să-mi amintesc de cărțile citite cu pasiunea actului intelectual calificat a fi „cea mai plăcută și de folos zăbavă”, proces atât de supus factorilor perturbatori, cei veniți dinspre cotidianul dependent de nevoile ființei trupești.  

Am destule cărți rămase necitite, am constatat – deh, parcă cine n-are?! Dar și citite (păstrez pentru mine raportul dintre cele „consumate” și cele doar… „conservate”). Între cărțile citite, am dat de o plachetă cu versuri (apărută în… ) care mi-a produs o tresărire, ca și cum aș fi avut o anume filiație cu această cărticică. Nu sunt autorul ei, dar am simțit ceva ce mă îndeamnă imperios s-o deschid. Si mi-am dat repede seama ce-i cu… fiorul misterios. E în ea, în amintita plachetă, și receptarea mea (scrisă) asupra substanței poetice impregnate în hârtie, anume „prefața”, consecința unei întâmplări care m-a găsit în cercul ei de influență.  

Și fiindcă între exercițiile mele de comunicare virtuală împărtășite nu se află încă și această experiență personală, o fac – târziu, ce-i drept – acum. Ce „uneltire” a întâmplării face să iau decizia cu o așa întârziere? Din păcate, un eveniment trist, legat de plecarea la Cer a primei persoane care a simțit existența poetei în alcătuirea ființială a Tatianei Ungurenașu, autoarea plachetei amintite. E vorba de învățătoarea de demult a poetei, respectabila doamnă Agripima (Coca) Preutu, una dintre cele mai îndrăgite dăscălițe ale satului nemțean Șoimărești, comuna Drăgănești. Gestul meu de aici e și ceva din ceea ce ar însemna, în parte, un in memoriam dedicat dăscăliței pe care am cunoscut-o și care ne-a semnalat, cu sensibilitatea-i specifică, existența unui nume, între poeții cei mulți – și adesea neștiuți – care confirmă zicerea lui Alecsandri: „Românul s-a născut poet”  

*  

Întâmplarea, pe care noi o detaşăm complet de orice agent, s-ar putea totuşi să fie o întreprindere precisă, ocultată doar de capacităţile noastre senzoriale limitate, de acel procent de accesibilitate, în cuantum de maximum zece la sută (zice-se) din întregul sistem intelectual pe care îl putem accesa ca indivizi umani.  

Spre exemplu, iată cum s-a manifestat, prin intermediari “la vedere”, întâmplarea legată de postura pe care o exercit aici, dincolo de misteriosul aşa-zis agent iniţial. Până acum doisprezece ani, când ne-a vizitat prima dată, la Mirosloveşti, profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău, ştiam vag doar că la vreo douazeci de kilometri de habitatul traiului meu există un sat cu numele Şoimăreşti. Dar reprezentarea aceasta era distorsionată de o imagine literară, anume de existenţa locului de baştină in Basarabia al Neamului Şoimăreştilor, cel făcut celebru, prin Tudor şi Mihu Şoimaru, de către inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu.  

Şi de atunci, deşi am fost doar de două ori la Şoimăreştiul de pe malul drept al Moldovei şi de alte două ori m-am întâlnit la baştina mea cu două persoane din acest sat moldav, devenite absolut speciale pentru mine, numele de Şoimăreşti a căpătat semnificaţii noi şi profunde în conştiinţa mea. Dar iată că legătura mea spirituală, care o excede pe cea fizică, cu satul Şoimăreşti din judetul Neamţ capătă noi valenţe.  

 

Desigur, accentele acestea noi, legate de locul ignorat de mine până nu de mult, îl au ca intermediar pe acelaşi intelectual basarabean menţionat mai sus, cunoscut de multă lume pentru ataşamentul său faţă de neamul românesc din interiorul şi exteriorul vetrei strămoşeşti, pentru sutele de mii de kilometri parcurse spre a-şi cunoaste conaţionalii şi pentru a-i îndemna “să ne ţinem de neamuri”, cum, mai mult politicianist, ne îndemna cu mai bine de un deceniu în urmă un om politic de la Chişinău.  

Şi iată ce rol are universitarul Vasile Şoimaru în faptul de a ajunge să fiu semnatarul acestui demers, legat de un proiect editorial ce îl are ca subiect pe un şoimăreştean, mai precis, pe o fiică a satului Şoimăreşti, aflată de mult timp cu traiul departe de satul natal.  

La câteva zile după lansarea, la Mirosloveşti, a volumului “O punte peste Prut” – ce mă are ca autor, si coordonator de proiect editorial pe profesorul dr. Vasile Şoimaru, care e, aş putea spune, şi “furnizorul” substanţei tematice a peste jumătate din această carte şi realizatorul iconografiei volumului –, m-a înştiinţat prin poşta electronică despre un nou proiect de aceeaşi natură, dar de o anvergură mai mică, sub aspectul întinderii conţinutului.  

Aflu astfel că distinşii dascăli şoimăreşteni Coca si Vasile Preutu, la care am făcut referire mai sus ca reprezentând pentru mine persoane speciale, i-au înmânat prietenului nostru de la Chişinău un manuscris cu circa cincizeci de poezii, în scopul tipăririi unei cărticele. Cum dânsul era deja în întârziere faţă de graficul prefigurat pentru tipărirea ediţiei a doua a cărţii dedicate tragediei militare româneşti de la Cotul Donului şi, colac peste pupăză, distinşii săi colaboratori, profesionişti în materie, erau de asemeni copleşiţi de proiectele proprii, mi-a propus mie, în extremis, să mă ocup de ceea ce ar însemna practica uzuală pentru un redactor de carte şi să alcătuiesc şi prefaţa cărţii ce va rezulta. Degeaba aş fi încercat eu să mă sustrag, cu motivarea că-mi lipseşte exerciţiul de această natură, căci riposta dlui Vasile Şoimaru m-ar fi adus repede la tăcere, cum, cu cea mai bună intenţie, a mai făcut-o cu mine de atâtea ori.  

Şi iată-mă astfel în faţa unui document electronic cu patruzeci şi două de poezii, ultima fiind găsită fără titlu (probabil o eroare de computer), având-o ca autoare pe Tatiana Ungurenaşu, despre care am dedus din conţinutul poeziilor că are origini şoimăreştene şi că trăieşte de multă vreme în străinătate, undeva prin Apusul Europei. Doar atât despre biografia autoarei. Asta, până când dl. Vasile Şoimaru îmi propune să mă informez din monografia “Satul Soimăreşti, cinci veacuri de existenţă”, avându-i ca autori pe Vasile şi Agripina Preutu (coordonatorul şi autorul proiectului editorial fiind acelasi dr. Vasile Şoimaru), volum cu 300 de pagini, apărut în 2006 la Ed. Prometeu din Chişinău. Astfel am mai aflat despre Tatiana Ungurenaşu, inclusă în monografie la capitolul “Fii satului”, că este născută în anul 1967, este absolventă a liceului din Târgu Neamţ, că a fost una dintre cele mai îndrăgite eleve ale autorilor monografiei deja numite, pentru că “era cinstită, foarte cultă, harnică, dornică de a acumula cât mai multe cunoştinţe şi de a-şi ajuta semenii”. Cam atât despre biografia autoarei plachetei ce se plăsmuia în oarece grabă, mai ales spre bucuria generoşilor dascăli ai săi, cuceriţi de nobleţea sufletească şi de talentul literar, surse de lumină pentru fiinţa fostei lor eleve, lumină din care îşi aprind şi ei, dascălii de demult, candelele sufleteteşti acum, la vârsta senectuţii.  

Citind textele care urmau să fie arhivate în carte, fie şi într-o cărticică, deşi cu unele cusururi legate de scrierea literelor cu diacritice (neajuns specific folosirii sofisticatului computer) şi, pe ici-acolo, de punctuaţie (aceasta, mai degrabă incompletă), lectura mi-a fost surprinzător de motivantă, pentru că structura mea romantică a rezonat natural la trăirile intense ale celei care mi se confesa poetic, evident, la modul indirect.  

Mi-a fost clar, de la prima lectură, că mă aflam în faţa conţinutului liric al unui debut editorial întârziat, dar, în percepţia mea, fără dubii, un debut care va consacra un poet. Întrebându-mă în sine-mi dacă nu cumva mi-ar fi trebuit şi o certificare a acestei aprecieri categorice, venită de dincolo de receptarea mea subiectivă, m-am bazat şi pe titultura de “poetă” din monografia amintită, calificare decisă de autorii cărţii (fără a specifica însă şi opera poetei). În plus, ca o edificare deplină, am întrezărit şi un răspuns suplimentar, venit din afara cazului în observaţie, răspuns preluat dintr-un interogatoriu al poetul dizident Iosif Brodschi, ruso-american, deţinător al premiului Nobel. La nedumerirea anchetatorului zelos, care-i cerea să-şi certifice numaidecât, printr-un document, calitatea de poet, Brodschi i-a dat acestuia (redau cu aproximaţie) următorul răspuns: calitatea de poet nu se certifică, precum profesiile propriu-zise, care sunt atestate de o şcoală; nici măcar universitatea nu certifică statutul de poet, starea de a fi poet fiind de la Dumnezeu (am parafrazat după Constantin Călin, “Stăpânirea de sine”, Bacău, 2010). Aşadar, pe lângă percepţia mea de cititor de poezie, cu un oarecare exerciţiu în scrierea versurilor, adaug şi faptul că Tatiana Ungurenaşu se consideră ea însăşi poetă, de vreme ce a perseverat în a-şi constitui un ciclu de cel puţin câteva zeci de poezii, sub titlul generic “Drumul spre lumină” (presupun că mai are şi alte poeme şi că această “stare de spirit”, cum defineşte Nichita Stănescu poezia, durează deja de ani buni, căci unele poezii ale poetei sunt şi datate).  

Poemele sale sunt scrise într-o combinaţie stilistică ce atinge, prin unele caracteristici, cam toate curentele literare de la clasic până la postmodernismul timpuriu, exprimate fiind cu mijloace formale variabile, dar cu dominaţia tehnicii clasice. Ele exprimă preponderent un “eu empiric”, adică hrănit de o anume experienţă intuitivă şi de o puternică tensiune interioară. Din toate unitătile poetice răzbat sentimente puternice, născute din antagonismul dintre timpul prezent şi timpul trecut, care coexistă în firea poetică a autoarei într-un conflict acutizat de frustrare şi atenuat de melancolie. În cele mai multe dintre poeme, poeta foloseşte verbele la persoana întâi şi a doua, ceea ce înseamnă că razbate din dinlăuntrul său vocea interioară, adică expresia experienţei proprii. Desigur, din unele versuri transpare şi ceea ce specialiştii numesc “eul liric”, adică tendinţa de discurs meditativ, ce exprimă trăiri umane general valabile, dincolo deci de eul propriu. Poeta stăpâneşte bine prozodia poeziei clasice, convingând categoric în ce priveşte rima şi ritmul, iar când normele canonice îi îngrădesc expresia, recurge la unele libertăţi specifice poeziei postmoderne. E remarcabilă capacitatea sa poetică de a găsi expresii ale limbii – figurile de stil – care să traducă, simbolistic, reprezentările sale interioare, efervescenţa trăirilor care le dau naştere.  

Aşadar, în majoritatea poeziilor sale autoarea îşi joacă rolul propriu, fără mască, dezvăluindu-se cititorului în trăirea dorului său adânc de tot ceea ce a însemnat locul natal şi elementele lui vii, sau devenite vii prin anexare, ca părţi ale propriei sale fiinţe: părinţii, fratele, rudele, biserica, şcoala (prin învăţătoarea sa, doamna Agripina Preutu), râul, lunca, elementele naturale conexe acestora, însumate în simbolul suprem – copilăria. Tablourile, portretele, stările melancolice sunt redate prin vehiculul epic, un eposs încărcat de lirism, precum pomii de podoabele lunii lui Florar. Fiecare poezie este ca o povestire tristă, cu două personaje, evident, interlocutorul poetei fiind persoana pasivă, persoana-simbol pentru acasă, pentru copilărie, pentru ţară, persoană complet dominată de discursul poetic al “povestitoarei”.  

Dar să prelevăm câteva probe din acest grupaj de poezii, spre a le percepe substanţa. Spre exemplu, iată câteva caracteristici stilistice şi tematice care reprezintă marca simbolică a identităţii poetice, în cazul Tatianei Ungurenaşu. În poezia “Sete de lumină” poeta se substituie naturii, devenind, pe rând, elemente ale ei, anume “frunza însetată de lumină”, “pasăre rănită în zbor”, “ram care se-ndoaie”: „În a pământului grădină/ Sunt frunza însetată de lumină/ Şi sunt ram care se-ndoaie/ Când tâmplele-s pline de ploaie.// Sunt doar o pasăre rănită/ În zbor spre lunca înflorită,/ Iubesc lumina dimineţii/ Şi cântecul sublim al vieţii.”  

Dragostea, în contextul raportării acestui sentiment la dragostea de satul natal, capătă în poezia Tatianei Ungurenaşu, prin intermediul comparaţiei, valenţe hiperbolice: “Dragostea întotdeauna/ E mai tare ca furtuna,/ Poate muntele să-l sape…/ Şi mă-ntorc pe mal de ape/ Unde-i satul care are /Busuioc prin buzunare.”/ (“Drumul înspre satul meu”). Şi în contextul redării dimensiunii comparative dintre cele două puncte spaţiale prin care se identifică autoarea, (adică satul natal şi locul înstrăinării), în raport cu intervalul de timp dintre timpul copilăriei şi timpul creării poemului, iată percepţia ei poetică: “Dar ceasurile vieţii curg./ Cât de departe eşti, pruncie!/ Şi între răsărit şi-amurg,/ Suntem un fir de păpădie./.” (“Copilărie”)  

Personificarea, ştim cu toţii, dă poeziei o notă lirică pregnantă. Vara, spre exemplu, devine confidenta poetei din Şoimăreşti, evident, căpătând astfel fiinţă umană: “Mai ştii, dragă vară,/ Că odinioară/ Îmi împleteam salbă/ Din fire de iarbă?/” (“Vara”). Iar primaverii i se adreseaza astfel: “Frumoasă primăvară,/ Te-aş pune într-o ramă./ Unde mi-am pus demult/ copilăria,/ Iar lângă tine –/ Un tată şi o mamă,/ C-aşa-i deplină bucuria!” (“Scrisoare mamei”)  

Inedit în poemele Tatianei Ungurenaşu îmi pare a fi simbolistica terapeutică pentru sufletul rănit de dor. Cum în flora satului, sau chiar în rusticile grădiniţe cu flori, aferente gospodăriei, natura e şi vindecătoare, iată cum exploatează liric poeta această binecuvântare ancestrală: “Aninată de hârtie,/ Stă o floare din răzor/ Fiindcă mama sigur ştie/ Că o floare din câmpie/ Potoleşte răni de dor.” (“Floare din răzor”). Sau, un leac pentru dorul presupus, în spiritul reciprocităţii, al doamnei învăţătoare pentru eleva sa de demult: “Florile de câmp îi plac,/ Flori de rând/ Şi flori de leac/ Dă-mi, durerea să-i împac./ (”Flori de leac”).  

Desigur, orice om plecat din sat, care are instrucţia minimă pentru a-şi pune uneltele în slujba bobul de jar ce-şi aşteaptă scânteile, îşi va aduce aminte şi de identitatea lui duhovnicească, de Biserica în care a primit taina Botezului. Iată cu câtă râvnă o face poeta aflată sub modesta lupă a observatorului ocazional: “Biserica din satul meu/ O cânt aici în pribegie,/ Cu sufletul arzând mereu/ Cum arde jarul în căţuie./” (“Biserica de-acasă”). Dar Biserica îl întruchipează pe Hristos, ea putând fi luată cu sine chiar şi acolo în străinătăţi; iată confirmarea poetică: “Când am plecat pe căi de dor/ Eu Te-am ascuns în suflet,/ Măreţ în straie tricolor,/ Să îmi grijeşti de umblet./ Erau pe cale mărăcini,/ M-au stors când arşiţa,/ când gerul,/ Dar n-am spus taina/ la străini – / Că am ascuns în mine/ Cerul./” (“Cu Tine, Doamne”).  

Despărţirea de acel „centrul universal” al fiecăruia – concept abstract în formularea lui Mircea Eliade, dar concretizat în popularul cuvânt Acasă – capătă pentru poeta şoimăreşteană dimensiune majoră, adică trece dincolo de hotarul Ţării. Aşadar, nu putea lipsi nici dorul (explicit) de Ţară din trăirea întru poezie a Tatianei Ungurenaşu. Iată cât de mişcătoare îi este raportarea sa interioară la scumpa-i Ţară: „Pe cărările străine,/ Ţară, te-am luat cu mine,/ Că-n iubirea mea firească/ Bucuria şi durerea/ Sunt în limba românească./ Ţara mea, din flori de munte/ Ai coroana de pe frunte./ Rădăcină de stejar/ Ţi-a pus Ştefan la hotar/ Şi-a scris în domnesc registru:/ <<Ţara mea e pân’ la Nistru!>>/ Tara mea cu sânziene/ Şi cu jertfe brâncovene,/ N-am dorinţă mai aleasă/ Ca întorcerea acasă,/ În Apusul prea străin/ N-aud cântec bizantin./ Ţară de la Răsărit,/ Eşti pământul meu râvnit!/” („Dor de Ţară”).  

Versurile poetei Tatiana Ungurenaşu ating şi tematica socială, în contextul evenimentelor istorice, implicându-l în evocarea lirică pe tatăl său, pe care îl plasează într-o dimensiune temporală ce atinge şi epoca martirilor “traşi pe roată” : “Şi te-am văzut plângând/ odată,/ Ţăranii erau traşi pe roată,/ Curgea cu lacrimi/ şi sudoare râul,/ Pleca în ţări străine grâul” (“Tată, n-ai îmbătrânit”). Dar socialul din poetica Tatianei Ungurenaşu e legat mai ales de starea prezentului, poeta împărtăşind cu masa românilor pribegi condiţia dramatică a emigrantului. Iar optimismul ei întru îndreptare e legat, din păcate, doar de Providenţă: “Şi peste zarea furtunoasă/ Fă, Doamne, o măreaţă punte,/ Să se întoarcă toţi Acasă,/ Români pribegi,/ cu Tine-n frunte!”(“Cu Tine, Doamne”).  Dar iată, într-un final nedrept de repede hotărât, şi coroana cu briliante, în înţelesul meu, al acestui grupaj de poezii, anume două imagini poetice demne de poeţii cu nume deja: “De veghe-i piua cea bătrână/ Care despică timp şi apă./ Trec vânturile şi îngână/ Un cântec desfrunzit de toacă.” (“Târziu în toamnă”)  

Fără îndoială, poeziile poetei şoimăreştene au multe caracteristici care îmbie la observaţie, la analiză. Cititorul care va avea privilegiul darului oferit de autoare va avea răgazul să se primenească sufleteşte cu trăiri înalte, unele inedite, să se desfete cu mirări şi exclamaţii împărtăşite sau încă neexplorate în contextul poetic. Eu doar pot să asigur prezumtivul cititor că toate acestea se vor întâmpla.  

Ajuns la o grăbită concluzie, fiindcă poezia e definită şi prin sintagma “arta de a mişca”, eu fiind deja sub acest efect artistic, nu am decât a confirma, prin senzorii mei subiectivi, că cele patruzeci şi două de texte semnate de Tatiana Ungurenaşu – reiterez, cel puţin în opinia şi trăirea celui care îndrăzneşte acest demers – reprezintă un sumum contextualizat poeziei, adică artei de a mişca acea parte a entităţii noastre care răspunde de resuscitarea sentimentelor curate, ameninţate grav în această epocă. Amenintate de o pasivitate artificială, întreţinută mai mult sau mai puţin voluntar de imperiul pragmatismului postmodernităţii globaliste. Dacă această poetă şoimăreşteană nu ne-ar fi fost descoperită de aceşti doi oameni generoşi, venerabilii dascăli de şcoală, demni de respect şi preţuire, doamna şi domnul Agripina şi Vasile Preutu, şi dacă n-ar fi fost întâmplarea de a fi ajuns pe aceste meleaguri cărturarul de la Chişnău, cel care a facilitat metamorfozarea spiritului poetic într-un produs editorial, adică într-o carte, fie ea şi o aşa-zisă plachetă, atunci acest buchet de poezie şoimăreşteană ar fi rămas ascuns în tainiţa unei inimi rănite de dor. Odată descoperit acest izvor al dorului liric, el va căpăta făgaș de curgere, garantând poetei Tatiana Ungurenaşu prezenţa sa sigură, poate chiar apoteotică, pe “drumul spre lumină”, bucurie la care orice poet aspiră, în comuniune cu cititorul. O comuniune, de asemeni, întru frumos şi etic, modul de a fi al fiinţei umane, dincolo de ceea ce reprezintă ea trupeşte.  

Gheorghe Pârlea  

(Prefață la placheta „ Cărare spre lumină”, Tatiana Ungurenaşu, Tipografia „Balacron”, Chișinău, 2013)  

 

Referinţă Bibliografică: 
TATIANA UNGURENAȘU, O POETĂ PE CARE O ȘTIU (DIN POEMELE SALE) ȘI… DESPRE CARE AR TREBUI SĂ AFLE ȘI ALȚII / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2685, Anul VIII, 08 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Gheorghe Pârlea 

 

 

AU ADUS ADEVĂRUL ISTORIC LA UNGHENI…

AU ADUS ADEVĂRUL ISTORIC LA UNGHENI

Veronica Gorea — 27 aprilie, 2018

Întâlnire de valoare cu istorici din Republica Moldova și România, adevăr istoric scris negru pe alb, dar și lansări de carte despre Basarabia. Toate acestea au avut loc la Ungheni. S-a întâmplat pe 11 aprilie, la Liceul ”Vasile Alecsandri”, unde zeci de profesori de istorie s-au întâlnit la o conferință istorică, dedicată Centenarului  Unirii Basarabiei cu România.

În cadrul conferinței au fost invitați istorici, dramaturgi și scriitori de valoare, printre care: Anatol Petrencu, profesor universitar și doctor habilitat, prozatorul și dramaturgul  Nicolae Rusu,  Mircea Stănescu, istoric, arhivist de la Arhivele Naționale ale României, și, nu în ultimul rând, ungheneanul Vasile Șoimaru, conferențiar universitar, doctor în economie, coordonatorul proiectului ”Românii din jurul României”.

”La Ungheni mi-a rămasă o bucată de inimă – Cornova mea natală din acest raion. Am o prietenie de peste 28 de ani cu oameni de aici. Cunosc mulți oameni de treabă. Uneori, mă mai supăr pe ei, când votează nu pe cine trebuie, de ți-e rușine mai apoi. Dar îmi trece. Trec anii,  rănile se prin și merg mai departe. Sunt lucruri mai importante în viață, căci ea e una singură”, a declarat pentru ”Expresul” Vasile Șoimaru.

Cărți istorice pentru fiecare școală
Anul jubiliar, dedicat celor 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România a făcut ca să vadă lumina tiparului mai multe cărți de valoare. La Ungheni au fost lansate câteva dintre ele. Este vorba de: ”Basarabia – pământ românesc” și ”Basarabia” de Ștefan Ciobanu, ”Acasă” de prozatorul Nicolae Rusu și ”Documentele reeducării” de Mircea Stănescu.

”Presa socialistă și comunistă își bate joc de istoria noastră. Noi ne dorim ca aceste cărți lansate aici să fie promovate, căci așa vom promova adevărata istorie. Nu am venit cu minciuni, ci doar cu adevăr. Nu avem mari posibilități, dar ne străduim să oferim cărțile acestea și harta care a stat la baza lucrărilor Sfatului Țării la 1918, o hartă restabilită, să ajungă în fiecare școală din Republica Moldova”, a specificat Vasile Șoimaru.

La sfârșitul conferinței, fiecare dintre profesorii prezenți au primit cărți pe care urmează să le valorifice în instituțile unde activează.

Evenimentul a fost organizat de către Asociația Istoricilor ”Nicolae Iorga” din Ungheni și face parte din șirul de evenimente dedicate Centenarului Unirii Basarabiei cu România. ”Pentru faptul că ați dat curs inițiativei noatre, pentru această frumoasă colaborare, vreau să vă mulțumesc”, a ținut să subliniaeze Corneliu Prepeliță, președintele Asociației istoricilor ”Nicolae Iorga”.

Anterior că, pe 31 martie, Asociația istoricilor a organizat la Ungheni un concurs televizat cu genericul ,,Victorie prin istorie”, care a avut drept obiectiv cultivarea demnității naționale față de paginile de glorie și cultură românească.

Tot în martie și tot de către Asociația ”Nicolae Iorga”, la Ungheni a fost organizată o conferință științifico-practică dedicată Marii Uniri. Evenimentul a avut loc în parteneriat cu Direcția Educație Ungheni și Institutul Național de Istorie. ”M-am simțit onorat să prezint publicului interesat și opiniile mele față de semnificația istorică a Centenarului, alături de acad. Andrei Eșanu, conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc, Corina Lungu, Iulia Pancu, Cristofor Pendus, Maria Calin. Istoria nu este despre cifre sau trecut, ci despre idei și caractere”, menționa despre eveniment Corneliu Prepeliță pe pagina sa de facebook.
Potrivit dânsului, urmează și alte activități dedicate Centenarului Unirii.

 

Au adus adevărul istoric la Ungheni

Comunicat de presă al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina

Miercuri 24 ian. la Paris, inima patriotului român basarabean – Nicolae Lupan, a încetat să mai bată. În perioada sovietică fusese declarat dușman al poporului sovietic moldovean și al limbii moldovenești.

Consiliul Național al Asociației Culturale Pro Basarabia și Bucovina anunță cu profund regret, că miercuri 25 ianuarie 2017, la Paris, inima domnului Nicolae Lupan, a încetat să mai bată. Nicolae Lupan a fost primul președinte și membru fondator al Asociației în martie 1990 la București. S-a născut la 16 Martie 1921, satul Cepeleuţi, judeţul Hotin, Regatul României, într-o familie de ţărani români, Ion şi Vera Lupan, fiind ultimul din cei zece copii. A urmat pe rând, Școala elementară din sat, Şcoala de Agricultură din Grinăuţi, Soroca şi Liceul nr. 10 din Cernăuţi și apoi Şcoala de subofiţeri în rezervă din Botoşani. Repartizat, cu gradul de sergent major TR a luptat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din Câmpulung-Muscel pe frontul de la Iaşi contra ruşilor şi pe cel din Transilvania şi Ungaria contra germaniei naziste. A obţinut licenţa în litere la Universitatea din Cernăuţi, (1956-1961). A lucrat ca Învăţător de matematică la Şcoala de 7 ani din satul natal, la Şcoala nr. 11 din Ţeţina-Cernăuţi, redactor-şef la Televiziunea Chişinău şi la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat. Colaborează cu articole, reportaje, schiţe, povestiri la radio, la televiziune şi în mai toate ziarele şi revistele din Chişinău (1958-1970). Împreună cu soţia şi trei copii, este expulzat de la Chişinău, în martie 1947, “pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune”. Se stabileşte la Bruxelles şi apoi la Paris. Obţine echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978. Difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă. Colaborează cu pagina „Între Prut şi Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani. La 11 ianuarie 1990, la București, Nicolae Lupan alături de alte personalități proeminenţe ale refugiaților Basarabeni și Bucovineni, Tepordei Vasile, Puiu Ion, Graur Valeriu, Crăciun Victor, Copil Gh. Gavrilă, Negara Victor, Dârzu Gheorghe, Chiriac Alexandru, Halipă Nicolae, Filip Lupu Grigore, Chistruga Alexie, Spânu Nicolae, Roşca Sergiu, Scurtu Cristea Iulia, Dumitrescu Constantin, Octav Sergetiu, Munteanu Grigore Emil, Ioachimescu Victor şi Lupaşcu Radu Sorin s-au întrunit la București și au constituit Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina prin care au început o susținută activitate prin care se militează pentru reîntregirea graniţelor României Mari, în hotarele stabilite la Conferinţa de Pace de la Paris, desfăşurată după Primul Război Mondial. Conferenţiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuţi, Bucureşti, Făgăraş, Alba Iulia, Iaşi, Galaţi, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamţ, Chişinău. Cărţi publicate: “Plânsul Basarabiei”, 1981, Carpaţii, Madrid/”Bessarabie, terre roumaine”, 1982/Pământuri româneşti: Schiţe, studii şi versuri, Bruxelles 1984/”Basarabia şi Bucovina sunt Pãmânturi Românesti”, Ed. Nistru, Bruxelles 1984/”Scrisoare fratelui meu”, Editura Nistru, Bruxelles, 1984, 156 pp. /”Imagini nistrene”, 2 volume, 1986, 1990/”Alexandru Cristescu, erou şi martir”, 1987/”Pământul Basarabiei. Bruxelles, 1989/”Însemnări de desţărat” Bruxelles, 2001/”Din coapsa Daciei şi a Romei “/”Străin la mine acasă”, 1996/”Gânduri de proscris”. Prin activitatea sa, Nicolae Lupan a atras mereu atenția organelor sovietice și mai târziu rusești care prin media controlată din teritoriile rupte din trupul țării în 1940, l-au descris mereu ca un dușman neîmpăcat al poporului moldovean și al limbii moldovenești. Ultimul mesaj public al venerabilului Nicolae Lupan a fost la Parlamentul României în Sala „Avram Iancu” la Aniversarea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România,un eveniment organizat de Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina.

Iarna-regina anotimpurilor

După mine, iarna e regina anotimpurilor…
Cred, că aceasta se datorează bucuriei de care e cuprinsă toată lumea. Se vede, că celelalte trei anotimpuri au perioade mai lente de trecere de la unul la altul, pe când iarna se pare, că începe odată cu căderea primilor fulgi de nea. Ce mare este bucuria tuturor vieţuitorilor acestui plai…e o bucurie de nedescris atât pentru oameni, cât şi pentru animale şi păsări. De bucurie câinii se scaldă în zăpada moale la fel ca şi vrăbiile, piţigoii şi alte orătănii. Dar, cea mai mare bucurie o au copiii. Iarna e prietena lor. Ea aduce bucurie celor mici, pregatindu-le derdeluşurile. Nici un alt anotimp nu le aduce copiilor atata bucurie! De dimineata pana seara chiotele copiilor umplu văzduhul. Gerul le îmbujorează obrăjorii, înjghebând omuleţi de zăpadă, amintindu-le de cele mai îndragite personaje din poveşti, cel mai îndrăgit fiind Mos Craciun! Asa că, chiar daca afara e frig, Iarna aduce multă căldură în sufletele tuturor! Zăpada cernută din văzduh a troienit drumurile şi se așterne peste tot ca o plapumă albă, iar vântul şuieră melodii superbe, unele mai vesele, altele mai triste, uneori se desluşeşte câte o serenadă melancolică, alteori o fanfaronadă nespus de frumoasă. Luna își arată fața luminoasă cu sclipiri de basm, ce se reflectă din zăpada proaspăt ninsă. Regina reușește să domolească vântul și să pună capăt dansului fulgilor dalbi albi. Peste sat se lasă o noapte adâncă. Drumurile se transformă în niște poteci albe. Gardurile caselor sunt troienite și se aseamănă cu niște ziduri de cetăți.
Gerul aspru, care face să scrâșnească încheieturile caselor, face atmosfera de afară de neuitat. Nici câinii, altfel agitați, nu se mai aud. S-au îngrămădit în culcușuri ferite de ger. La fel au procedat și orătăniile din bătătură. Hornurile caselor scot un fum gros aidoma unei locomotive pe cărbune, care urcă cu greu în pantă. Sobele din case gem sub furia focului. Căldura lui la gura sobei ne deapănă amintiri plăcute… ca o alinare a sufletului. Mi-aduce aminte de serile din căsuţa noastră din Sărătenii vechi, petrecute la gura sobei, pe genunchii tatii, care ne recita poezii „de la români” – „Afară ninge liniştit/ Şi-n casă arde focul/ Iar noi pe lângă mama stând/ Demult uitarăm jocul/ E seară, patul e făcut/ Dar cine să se culce/ Când mama nouă ne spunea/ Cu glasul blând şi dulce/ Cum s-a născut IIsus Christos/ În ieslea cea săracă/ Cum boii peste el suflau/ Căldură ca să-i facă…”. Cunosc şi azi acele versuri frumoase. Mi-amintesc, cum mergeam în ziua de Crăciun în cete cu colinda, apoi cu hăitul la Anul Nou. Mergeam prin nămeţi, fericiţi… Culiţă Agachi şi Vitalie Gavrilă duceau prăjina cu colaci, Tudor Agă suna din clopoţel, Tolică Munteanu şi Slavic Arseni cu buhaiul…, Victor Mocreac pocnea din harapnic, iar eu mergeam liber, eu îi dirijam, că numai eu cunoşteam hăitura cea mare cu Badea Vasile pe care mă învăţase tata. El cunoştea multe hăituri. Am prins acele timpuri, când mergeau cu hăitul-uratul în cete mari oameni-gospodari mai tineri cam la 40 de ani. Tatăl meu Vasile era nevoit să aleagă ceata cu care să meargă, aşa de întrebat a fost, că era cel mai bun hăitor din sat. A fost odată vesel şi frumos… Astăzi, mi se pare, că se diminuiază acele tradiţii vechi şi obiceiuri. Se pare, că se stăruie fiecare dintre noi, dar aduce mai mult a fals, nu a suflet, pentru a arăta cuiva, că mai suntem, că ne mai ţinem pe acest meleag. În majoritatea satelor se mai colindă, iar în unele chiar au uitat de ele. Drept exemplu servesc multe sate din jud. Lăpuşna-Cărpineni, Boghiceni ş.a. Mă uit, că şi la mine în Vadul-Leca s-au cam rărit cetele de colindători şi urători. Cauza, care va duce în viitorul apropiat la dispariţia obiceiurilor de iarnă am găsit-o în conversaţiile cu Iarna, Cazacu 2consătenii. De vină este Biserica şi Organele Supreme de Stat. Biserica e vinovată, că nu poate să treacă la un stil unic, mondial, stilul nou. Nicidecum Mitropolia Moldovei nu se poate rupe de la Patriarhia Moscovei. Numai noi, românii basarabeni din tot neamul romanic petrecem sărbătorile creştine în acelaşi timp cu un neam străin-slav. Vina guvernanţilor este, că nu pot influienţa prin lege acest litigiu, care poate fi hotărât odată pentru totdeauna – să declare zile de sărbătoari creştine numai acele zile pe stil nou. Atât. Dar, odată cu urcarea la tronul-treucă a aşa numitei ţări Rrepublica Moldova a omului Kremlinului, mă apucă o tristeţe mare, că de acu încolo se va colindă mai mult la televizor…
Da, apropo, de televizor. Încă nu se începuse bine iarna, că toate posturile TV şi Radio au început a trâmbiţa despre pericolul iernii. De când au căzut primii fulgi. Tot despre coduri ne vestesc, ba galbene, ba roşii, ba… strică dispoziţia de dimineaţă, că aseară cineva beat a adormit pe trotuar ori că altul a adormit cu ţigara aprinsă şi a luat foc. Parcă, în acei ani pe când şi eu eram copil nu erau aşa cazuri… Erau, poate şi mai multe, dar nu le cunoşteam. Acum, cred,că organele noastre de conducere au scopul de a ţine lumea, populaţia ţării într-o stare de frică, de alertă, să nu trăiască în linişte şi pace sufletească, să-i preseze evenimentele negaţioniste din Iran, Turcia, Siria ş.a. Toate acestea acţionează negativ asupra psihicului oameilor de a petrece cu drag şi bucurie sărbătorile de iarnă. Părerea mea… Aceasta este cea mai grea iarnă pe care am trăit-o până acum. De fapt, mass media scrie, că asemenea iarnă a fost în anul 1954, anul, când am apărut şi eu pe lumea aceasta. Da, este grea iarna. În unele judeţe ca Orhei, Lăpuşna, Bălţi zăpada e mare, dar ţăranilor le cântă inima de bucurie, aşa cum le cânta bunicilor şi părinţilor noştri, când iernile erau cu zăpadă multă. Dânşii numeau astfel de ierni cu mană – dacă iarna este zăpadă, vara este şi roadă. Iarna pune bazele bogăţiei sau sărăciei anului. Cu cât mai multă zăpadă, cu atât mai multe flori şi mai verde natura primăvara, vara grânele sunt mai frumoase, iar toamna mai multă roadă. Deci, să nu ne supărăm pe iarnă şi s-o criticăm. Ea trebuie cântată prin cântece de colinde, urături, poezii, căci este regina anotimpurilor.
De Iacob Cazacu

 „Ard malurile Nistrului” – reportaje de război de pe Frontul de Răsărit (iulie-august 1941)

 

 An de an amintirea celui de-al Doilea Război Mondial isterizează lumea de la Est de Nistru. Mai ales în preajma zilei de 9 mai. Mai ales pe ruși. Privesc reportajele de pe canalele TV rusești și mă îngrozesc. Propaganda rusească nu se dezminte: mistifică, falsifică, ocultează ce nu-i convine și, ceea ce-i mai dramatic, îi isterizează și-i fanatizează pe cetățenii propriei țări. Cui prodest?, apare fireasca întrebare. Răspunsul este univoc: nimănui, cu excepția clasei politice, aflate la cârma Rusiei. Doar fanatizând poporul Kremlinul își poate oarecum justifica exorbitantele cheltuieli de înarmare pe fundalul unei penurii materiale in crescendo. O parte dintre jurnaliștii ruși, pentru a fi cât de cât credibili, operează cu jumătăți de adevăr. În ceea ce privește istoria celui de-al Doilea Război Mondial, istoriografia sovietică, dar și cea contemporană, niciodată nu au mers cu adevărul până la capăt, pentru că acest lucru n-a convenit, nu poporului rus, ci guvernărilor ruse etern bolnave de supremație.

Pe protagonistul rândurilor de mai jos, scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, problema „jumătăților de adevăr” l-a preocupat încă din fragedă tinerețe. Angajat corespondent de război la Secția de Presă și Propagandă, imediat după celebrul ordin al lui Ion Antonescu „Ostași, Vă ordon: treceți Prutul!”, pleacă pe front de unde trimite reportaje pentru ziarele din Țară, reunite apoi în volumul „Ard malurile Nistrului” (1941). Cu o prezentare de Tudor Arghezi, cartea a suportat patru ediții într-un singur an! Popularitatea reportajelor de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu se explică nu doar prin talentul de narator înzestrat cu un excepțional spirit de observație, ci și prin încercarea de a nu opera cu jumătăți de adevăr, ci de a fi cât mai exhaustiv și mai obiectiv cu putință în redarea evenimentelor. Am zis „cu putință”, pentru că presa de atunci era angajată și, pe timp de război, nici nu se putea altfel. În Ultimul cuvânt al Mareșalului Ion Antonescu, rostit la 31 mai 1946 în timpul simulacrului de judecată, acesta spune, printre altele: „Presa n-a fost liberă, era război. Permiteam să se publice numai evenimentele și faptele, fără polemici, care la noi ajung triviale”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991, p.336). Tânărul jurnalist (când a plecat pe front, Constantin Virgil Gheorghiu avea 24 de ani) a făcut tot posibilul ca în reportajele sale să redea doar evenimentele și faptele și numai arareori le comenta succint, atunci când nu-și putea stăpâni revolta la văzul atrocităților și sălbăticiilor la care s-au dedat sovieticii în timpul retragerii din teritoriile ocupate. Peste ani, autenticitatea reportajelor din „Ard malurile Nistrului” l-a determinat pe Marin Preda să le utilizeze ca sursă documentară la scrierea excepționalului său roman „Delirul”, care a văzut lumina tiparului în anul 1975, stârnind mare vâlvă în România ceaușistă. Dar, până atunci, o și mai mare vâlvă a stârnit în Occident romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu „Ora 25”, apărut în 1949 la Paris, unde se exilase autorul după tragicele evenimente din 23 august 1944. Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj de 600000 de exemplare vândute în câteva săptămâni. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române, http/melidonium.ro/2012/08/24/constantin-virgil-gheorghiu-orele-culturii-romane/. Și doar în România, țara sa natală, romanul „Ora 25” n-a putut fi editat decât tardiv, abia în anul 1991. Cauza? Anticomunismul constant al autorului și dragostea, constantă și ea, pentru Basarabia și Nordul Bucovinei, pe care le-a cunoscut încă din copilărie și adolescență. (Constantin Virgil Gheorghiu a învățat 7 ani la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chișinău, transferat apoi la liceul cu același profil din Cernăuți).

După succesul fulminant al „Orei 25”, diaspora „română” din Franța a descoperit, stupefiată, că autorul celebrului roman este… „antisemit”. Dovada acestui rușinos calificativ s-a dovedit a fi cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”. Imediat, autorul s-a pomenit în centrul unui mare scandal și al unor grave acuzații din partea intelectualilor români din exil, dar și din partea intelectualilor francezi de stânga, marea majoritate a acestora fără a citi reportajele și fără a le analiza din perspectiva timpului în care au fost scrise. (Din câte știu, cartea n-a fost tradusă în nicio limbă – n. a.). I-a întors spatele până și traducătoarea „Orei 25” în limba franceză Monica Lovinescu, cu care autorul așa și nu s-a mai putut împăca până la moarte. Calomniatorii au reușit să-l determine și pe Mircea Eliade să-și repudieze admirabila prezentare, pe care o publicase în ziarul „Uniunea Română” din Paris, în martie 1949, din care cităm: „N-am citit nimic, în nicio literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele Dumitale. Consider „Ora 25” una dintre cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările”. (Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, Editura Humanitas, București, 1992, p.37-39). Iar prefațatorul romanului, filosoful și omul de cultură francez Gabriel Marcel, l-a somat pe Constantin Virgil Gheorghiu să-și renege cartea de reportaje „Ard malurile Nistrului” și să-și facă mea culpa. Deși autorul reportajelor n-a făcut nici una, nici alta, mai târziu cei doi, totuși, s-au împăcat. Poate că i-a împăcat romanul autobiografic „Omul care călătorea singur” (1954), considerat de critica literară cea mai bună carte a lui Constantin Virgil Gheorghiu? Romanul a fost scris ca reacție, în nici un caz deculpabilizare, la stupidele învinuiri care continuau să-i otrăvească viața. În „Omul care călătorea singur” autorul își amintește de discuția pe care a avut-o cu Gabriel Marcel imediat după declanșarea scandalului. La insistențele filosofului de a-și face mea culpa, autorul reportajelor de război îi răspunde: „Nu trebuie să fac nimic. Aliații dvs., rușii, au afundat țara mea în disperare și în sânge. Atunci dvs. erați aliați și frați de arme cu soldații sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul”. (Nina Negru, Omul care călătorea singur, 95 de ani de la nașterea lui Constantin Virgil Gheorghiu,  www.curentul.net/2011/11/13/omul-care-călătorea-singur/).

În 1941, tânărul Gheorghiu era conștient de faptul că în timpul războiului nici un reporter sovietic, american, francez sau englez nu va scrie despre românii uciși de partizanii din Basarabia, reporterul român considerându-se obligat s-o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Nu era vina lui că majoritatea partizanilor erau evrei localnici care nici până la război, nici în timpul războiului și nici după încheierea acestuia, cu unele excepții, bineînțeles, n-au fost loiali țării în care locuiau, considerând URSS-ul patria lor. Cum trebuia să-i numească, dacă nu pe nume? Apoi să nu uităm de limbajul de război! Toți, dar absolut toți jurnaliștii, reporterii de război, indiferent de ce parte a baricadei se aflau, pentru ca textele lor să fie publicate, erau nevoiți să plătească tribut acestui limbaj propagandistic. Unii o făceau cu moderație, alții cu exces de zel. Din acest punct de vedere, textele lui Constantin Virgil Gheorghiu din „Ard malurile Nistrului” sunt întruchiparea inocenței jurnalistice în comparație cu cele ale ziariștilor sovietici. Voi aminti aici doar de unul – jurnalistul și  scriitorul Ilya Ehrenburg. În anii războiului acesta nu mai era un tânăr jurnalist la început de carieră profesională. Trecuse de 50 de ani și avea în spate o carieră scriitoricească de 30 de ani. Om și scriitor în toată firea, iată ce fel de foi volante, apeluri, adresări către soldații sovietici scria, publica sau rostea la posturile de radio sovietice:

Убей!

Обращение

Мы знаем все. Мы помним все. Мы поняли: немцы не люди. Отныне слово “немец” для нас самое страшное проклятье. Отныне слово “немец” разряжает ружье. Не будем говорить. Не будем возмущаться. Будем убивать. Если ты не убил за день хотя бы одного немца, твой день пропал. Если ты думаешь, что за тебя немца убьет твой сосед, ты не понял угрозы. Если ты не убьешь немца, немец убьет тебя. Он возьмет твоих и будет мучить их в своей окаянной Германии. Если ты не можешь убить немца пулей, убей немца штыком. Если на твоем участке затишье, если ты ждешь боя, убей немца до боя. Если ты оставишь немца жить, немец повесит русского человека и опозорит русскую женщину. Если ты убил одного немца, убей другого – нет для нас ничего веселее немецких трупов. Не считай дней. Не считай верст. Считай одно: убитых тобою немцев. Убей немца! – это просит старуха-мать. Убей немца! – это молит тебя дитя. Убей немца! – это кричит родная земля. Не промахнись. Не пропусти. Убей!”

Илья Эренбург

 «Красная звезда», 24 июля 1942 г. (№173 [5236])

 

Ucide!

Adresare

„Noi știm totul. Noi ținem minte totul. Noi am înțeles: nemții nu-s oameni. De azi înainte cuvântul „neamț” pentru noi este cel mai mare blestem. De azi înainte cuvântul „neamț” descarcă arma. Nu vom vorbi. Nu ne vom revolta. Vom ucide. Dacă tu n-ai ucis într-o zi cel puțin un neamț, această zi pentru tine-i pierdută. Dacă tu crezi că vecinul tău va ucide un neamț în locul tău, tu n-ai înțeles amenințarea. Dacă tu nu-l vei ucide pe neamț, neamțul te va ucide pe tine. El îi va lua pe ai tăi și îi va chinui în Germania lui afurisită. Dacă tu nu-l poți ucide pe neamț cu glontele, ucide-l cu baioneta. Dacă în porțiunea ta de front e acalmie, dacă tu aștepți bătălia, ucide-l pe neamț înainte de bătălie. Dacă tu îl vei lăsa pe neamț în viață, neamțul îl va spânzura pe omul rus și o va dezonora pe femeia rusoaică. Dacă tu ai ucis un neamț, ucide-l și pe al doilea – pe noi nimic nu ne înveselește mai mult decât cadavrele nemților. Nu număra zilele. Nu număra distanțele. Numără un singur lucru: câți nemți ai ucis. Ucide neamțul! – aceasta te roagă bătrâna mamă. Ucide neamțul! – aceasta te imploră copilul. Ucide neamțul! – aceasta strigă pământul natal. Nu da greș. Nu-l lăsa să treacă. Ucide-l!”

Ilya Ehrenburg

„Steaua roșie”, 24 iulie 1942 (nr. 173[5236]) (trad. a.)

Mare vâlvătaie printre detractorii lui Constantin Virgil Gheorghiu a produs reportajul inserat în cartea „Ard malurile Nistrului” cu titlul „Bălți. Evreii defilează prin fața orașului pe care l-au ars”. Exasperarea lor a provocat-o, mai ales, atitudinea autorului față de soldații germani. Dar iată și fragmentul cu pricina: „La Bălți nu mai am de ce rămâne. Aici meseria mea de reporter nu întâmpină nici o piedică și nu are nevoie, pentru a fi îndeplinită, de nici o osteneală: dintr-o singură privire vezi totul, tot ce este de văzut, cenușă și numai cenușă. Mă hotărăsc să plec fără întârziere spre Chișinău. Mă duc la comandament, unde întreb dacă există vreun automobil care pleacă spre Chișinău.

  • Te-am servi cu dragă inimă, îmi răspunde cineva, dar noi facem război acum și nu avem timp de ziaristică.
  • Totuși, adaug eu, faptele pe care le culegem noi acum și pe care le scriem, vor alcătui istoria de mâine și vor fi paginile prin care copiii noștri vor învăța să-și iubească pământul și să lupte pentru el, așa cum luptă ostașii de astăzi.

 

Un subofițer german, care se afla întâmplător în birou, a venit după mine imediat, după ce am salutat plecând. Nu mică mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe tânărul german adresându-mi-se în cea mai corectă limbă românească:

  • Dumneavoastră, domnule reporter, vreți să plecați la Chișinău și nu aveți cu ce?
  • Da, i-am răspuns eu.
  • Pot să vă servesc eu în această chestiune.

(…) Am urcat împreună la comandamentul german din orașul Bălți. Cât de frumos și de prietenește îți răspund ofițerii germani! (…) Nu au trecut nici cinci minute și subofițerul Bening s-a întors cu un bilet bătut la mașină pe care mi l-a citit. Scria în acest bilet care purta ștampilele comandamentului și semnătura comandanților respectivi, că sunt reporter din Marele Cartier General, că trebuie să plec la Chișinău, iar prima mașină germană care are această destinație și pe care o voi opri, este obligată să mă transporte la Chișinău. Se putea oare face mai mult? (…) Pe urmă subofițerul Bening a plecat. Era un om pe care îl întâlnisem cu un sfert de oră mai înainte și care îmi făcuse cu atâta dezinteresare și cu atâta bunăvoință serviciile de care aveam nevoie. Privindu-l cum se depărtează mi-am zis: iată un german adevărat, iată un om. În tot cursul drumului pe care urmam să-l fac, aveam să întâlnesc în rândul ostașilor germani și alți oameni de aceeași factură. Amabilitatea și camaraderia pe care le-am întâlnit eu și toți ostașii români la unii (s. a.) soldați și ofițeri germani, sunt uimitoare. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite, București, Editura GEEA, 1993, p.85-87).

În capul intelectualilor francezi (de stânga, bineînțeles, dar aceștia formau majoritatea!) era loc doar pentru cuvinte de batjocură la adresa soldaților germani. „Cum puteau nemții să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? (…) Uluitor, incredibil!”, îi reproșa autorului reportajului fostul său prieten Gabriel Marcel. (Nina Negru, Omul care călătorea singur…). Oare cum ar fi reacționat omul de cultură francez, filosoful Gabriel Marcel, dacă în acele momente Constantin Virgil Gheorghiu i-ar fi întins ziarul „Pravda” cu terifiantul Apel către Armata Roșie, semnat de suspomenitul scriitor sovietic Ilya Ehrenburg, de trei ori laureat al premiului de stat Stalin, cea mai înaltă distincție de atunci din Uniunea Sovietică? Iată-l: „Ucideți! Ucideți! Pe pământul german nu există nimeni nevinovat, nici printre cei vii, nici printre copiii nenăscuți. Supuneți-vă instrucțiunilor tovarășului Stalin, zdrobind pentru totdeauna fiara germană în lagărul ei. Distrugeți prin violență orgoliul femeilor germane. Luați-le drept pradă legitimă. Ucideți, ucideți, viteji ostași ai Armatei roșii, în asaltul vostru irezistibil”. (Tudor Nedelcea, Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române…). Acest apel de o virulență ce te cutremură, este reprodus în volumul II al Memoriilor lui Constantin Virgil Gheorghiu, intitulat „Ispita libertății”, editat postum, în 1995 în Franța și, respectiv, în 1999 și 2003 în România.

Ilya Ehrenburg n-a fost acuzat de instigare la ură rasială, nici de xenofobie și nici de germanofobie. Dimpotrivă. În anul 1952 i s-a decernat Premiul internațional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare”.

Credibilitatea reportajelor din cartea „Ard malurile Nistrului” e cu atât mai mare, cu cât, pe an ce trece, sunt scoase la iveală din ce în ce mai multe documente privitoare la atrocitățile ocupanților sovietici în Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în fatidicul an 1940. Un astfel de document memorialistic sunt și confesiunile lui Pepe Georgescu „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”. Scrise cu doar două luni mai înainte de reportajele lui Constantin Virgil Gheorghiu, fără să știe nimic unul de celălalt, similitudinile în descrierea evenimentelor sunt uluitoare. Iată, de exemplu, cum descriu, și un autor și altul, nivelul de civilizație al ocupantului sovietic. Pepe Georgescu: „Prăvăliile de alimente se deschiseseră și se putea cumpăra de toate. Vedeai pe străzi soldați bolșevici mușcând dintr-o bucată de salam și dintr-o bucată de ciocolată. Soldații purtau niște saci de merinde pe care-i umpluseră cu bomboane și prăjituri. Femeile lor își dezbrăcaseră hainele de pânză tare, de culoare kaky și purtau rochii cumpărate din Cernăuți. Multe din ele luaseră de prin locuințele părăsite de refugiați cămăși de noapte și pantofi de bal sau de casă, multe erau îmbrăcate pe stradă în capoate lungi și largi. (…) Cea mai mare parte dintre ofițerii bolșevici, nicidecum soldații, nu văzuseră încă ceasuri de mână și stilouri. Pe stradă vedeai ofițeri superiori cu stilouri prinse în buzunarul de la piept al tunicii, invers cu clapa înăuntru și cu tocul în afară, ca să se vadă. Treceau soldați și ofițeri, în trăsuri picior peste picior, cu brațele încrucișate, dar în așa fel ca să se vadă că poartă la mână un ceas de buzunar. Mulți purtau ceasurile atârnate de o gaură a buzunarului, ca o decorație. Pe străzi asistai la spectacole care de care mai hilariante și mai caraghioase”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”, Revista „Patrimoniu”, nr. 2, Chișinău, 1991, p.92).

Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Arde Chișinăul!”: „Fetele cu care vorbesc (la Chișinău – n. a.) îmi spun că pantoful de damă, așa cum îl știm noi, este o raritate de muzeu în U.R.S.S. În casa maiorului doctor Alexandrescu, care se refugiase la răpirea Basarabiei fără să poată lua nimic, s-a instalat un ofițer superior rus. Soția acestui bolșevic a găsit în garderoba doamnei Alexandrescu o pereche de pantofi argintii de bal. Timp de o săptămână nobila comunistă a făcut pe cetățenii din Chișinău să râdă cu hohote, fiindcă apărea în fiecare seară la plimbare pe stradă, de braț cu soțul ei, purtând pantofii argintii de bal ai doamnei Alexandrescu cu șosete. (…) Și cu toate că râdea întregul oraș, coloneleasa era foarte încântată de pantofii pe care îi găsise. Dar, tot atât de hilariant e și faptul că dânsa purta la fel, la bucătărie și pe stradă, rochiile de seară, decoltate și lungi până în pământ, ale doamnei Alexandrescu. Cazurile acestea erau extrem de numeroase. (…) Când au venit în Chișinău, soldații plăteau sume exorbitante, și ei, și ofițerii, pentru ceasuri de mână și pentru stilouri, care sunt o raritate, tot de muzeu, în U.R.S.S.”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului..., p.130-131).

Când îmi făceam studiile la Facultatea de Istorie a Universității „I. Creangă” din Chișinău (1983-1988), cele mai umilitoare pentru mine și pentru colegii mei din grupele moldovenești de studiu erau prelegerile profesorilor sovietici despre imensul ajutor dezinteresat pe care marele popor rus, fratele nostru mai mare, ni l-a acordat în lichidarea analfabetismului (regimul burghezo-moșieresc român îi ținea, chipurile, pe basarabeni în obscurantism, pentru ca să-i poată exploata mai ușor!), precum și în ridicarea din ruine a economiei noastre, înapoiate din aceeași cauză – obscurantismul! Ascultam și trebuia să credem în aceste inepții, pentru că acces la alte surse istoriografice decât cele sovietice nu aveam.

Dintre similitudinile în descrierea regimului bolșevic instalat în 1940 în Basarabia și Nordul Bucovinei una mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică. Este vorba de cultivarea ateismului în școlile sovietice.

Pepe Georgescu: „La școlile primare de la sate și din orașe propaganda ateistă se face prin foame. La amiază nu li se dă copiilor de mâncare. Învățătorii care sunt evrei spun copiilor să se roage lui Dumnezeu și să le dea de mâncare. Băieții cărora li-i foame se așază în genunchi și spun fel de fel de rugăciuni. Într-un târziu, când crede învățătorul, intră în clasă și-i întreabă dacă au primit ceva. La răspunsul negativ al copiilor, îi pune să se roage la un tablou care-l reprezintă pe Stalin ca să vadă ei – copiii – că tovarășul Stalin, care-i mai mare și mai puternic decât Dumnezeu și decât toți sfinții, le va da de mâncare. Copiii îngenunche și se roagă și lui Stalin, și atunci intră în clasă învățătorul cu un coș de pâine și bomboane roșii pe care le împarte la copii, spunându-le că tovarășul Stalin le-a ascultat rugăciunea și le-a trimis de mâncare, dar le va da să mănânce numai atunci când se vor ruga numai lui și vor crede numai în el. Când intră învățătorul în clasă, salută pe băieți cu cuvintele: „Nu este Dumnezeu”, la care copiii trebuie să răspundă: „Nici n-a fost, nici n-o să fie”. (Pepe Georgescu, „265 de zile la Cernăuți sub ocupație bolșevică. 28 iunie 1940 – 20 martie 1941”…, p.117-118).

Constantin Virgil Gheorghiu, reportajul „Ismail și o cameră de execuție”: „Înainte de a urca în remorcherul care oprise în port, un alt cetățean, care se afla cu copilul de mână îmi spuse:

  • Nici nu vă închipuiți, domnule, cât am suferit. Mai ales căutau acești criminali să ne ia credința și să facă din copiii noștri niște păgâni.

Copilul, care nu avea decât vreo treisprezece ani, îmi spune apoi că învățătoarea evreică de la școala din Ismail, la care învăța el, nu le spunea când intra în clasă „bună ziua” sau „bună dimineața”.

  • Dar ce vă spunea? întreb eu curios.

Copilașul, care are un obraz foarte palid, îmi spune:

  • Când intra învățătoarea în clasă noi trebuia să zicem în cor:
  • „Nu există Dumnezeu”.

Învățătoarea răspundea:

  • „Nici nu a existat vreodată”.

Noi trebuia să spunem:

  • „Și nici n-are să existe vreodată”.

Apoi ne așezam fiecare la locurile noastre, în bănci, și începeam lecțiile.

Aceasta era formula cu care se începeau cursurile, în fiecare zi”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.217).

Totuși, cele mai cutremurătoare fapte descrise și de un autor, și de altul, sunt acelea care relevă cruzimea ocupanților, crimele lor abominabile. Nu voi stărui în acest mic studiu decât asupra unui fapt, dintre cele mai înspăimântătoare, pe care l-am aflat din reportajul „Ismail și o cameră de execuție”. Tânărul reporter află de la locuitorii orașului că Ismailul a fost un centru politic foarte important pentru bolșevici. „Erau în acest orășel câteva mii de funcționari și se făcuseră depozite considerabile de tot felul de provizii și de muniții. În planul de invadare a României, pe care rușii îl pregătiseră mai de multă vreme, Ismail era un punct important de unde aveau să pornească proviziile. Echipele de polițiști bolșevici aveau aici o foarte vastă activitate. Bineînțeles, că într-un orășel care devenise un centru important pentru bolșevici și în care se pregăteau în taină atâtea planuri criminale, prezența românilor era cât se poate de supărătoare. De aceea, s-a început o cruntă prigoană împotriva populației de origine românească. Familii întregi erau arestate în fiecare noapte de agenții poliției și în special de faimoasa poliție N.K.V.D. (…) În chipul acesta a dispărut din orașul Ismail, ca și din celelalte orașe și sate basarabene, un număr considerabil de români. Populația Ismailului a fost redusă la jumătate și în locul ei au fost aduși oamenii regimului bolșevic, în majoritate evrei. Iată însă că de abia intrați în oraș, jandarmii noștri au făcut descoperiri senzaționale. În cimitirul evreiesc au fost găsite, chiar în prima zi a intrării trupelor noastre în Ismail, 29 de cadavre. Ele erau aruncate de mai multă vreme acolo în cimitir și peste dânsele era presărată puțină țărână, care camufla movila de trupuri omenești intrate în putrefacție. S-a stabilit că între cele 29 de cadavre, găsite în cimitirul evreiesc, nu este nici un evreu. Toți cei asasinați acolo erau creștini. Populația a venit și a dat ajutor autorităților care au reușit să identifice o parte din cadavre. Primul care a fost identificat era un român din Ismail, arestat într-o noapte de N.K.V.D. și transportat în Siberia. Ce este mai de necrezut, e faptul că la două săptămâni după arestarea sa, familia primise de la el o carte poștală, în care spunea că e sănătos, a ajuns în Siberia și o duce… foarte bine.

Adevărul este că această scrisoare a fost compusă, în beciurile N.K.V.D.-ului din Ismail. Înainte de a-l asasina, polițiștii l-au pus pe arestat să scrie cartea poștală pe care i-au dictat-o ei. Când scrisoarea a fost terminată, ea a fost luată de unul dintre polițiști, care a expediat-o, după două săptămâni, familiei celui care o scrisese. Arestatul a fost imediat luat de polițiștii ucigași ai N.K.V.D.-ului și coborât în pivniță, unde a fost ucis, împreună cu alți 28 de români, cărora li se luaseră la fel scrisori către familiile lor, în care spuneau că sunt în Siberia și o duc foarte bine.

Cadavrele, găurite de gloanțe, au fost transportate în cimitirul evreiesc, unde asasinii nici nu s-au ostenit să le îngroape, ci au aruncat numai puțină țărână peste ele”. (Constantin Virgil Gheorghiu, Ard malurile Nistrului…, p.204-206).

Să ne imaginăm că această crimă odioasă nu ar fi fost descoperită și dezavuată la timp. Ce mai tămbălău ar fi făcut, de-a lungul anilor, holocaustiștii noștri! Dar parcă acesta e un caz singular?

            Când am văzut pentru prima oară cartea de reportaje de război „Ard malurile Nistrului”, m-am întrebat: „Oare de ce autorul a intitulat-o anume așa?” Abia după  lecturarea ei am înțeles rostul titlului. Nu este vorba doar de o metaforă. Când armatele române dezrobitoare au intrat în Basarabia, dar și în Nordul Bucovinei, acestea ardeau la propriu: ardeau clădirile administrative, ardeau numeroasele închisori bolșevice, ardeau în ele de vii condamnații, majoritatea fără a avea vreo vină, ardeau bisericile, morile, ardeau magazinele, fabricile, depozitele, ardeau grânele și, deopotrivă cu ele, ardeau sufletele basarabenilor, pe care Constantin Virgil Gheorghiu îi numește „oameni de pâine”. Cu o ură și o sălbăticie greu de imaginat, bolșevicii au nimicit ceea ce nu le aparținea, ci era clădit prin truda și cu sudoarea românilor. Pe ultima filă a cărții autorul se întreabă: „De ce i-a fost dat acestui pământ din care crește atât de îmbelșugat pâinea, strugurii și poamele, să strângă atâta jale și atâta sânge, între brazdele lui? De ce le-a fost dat basarabenilor – acestor nesfârșit de buni „oameni de pâine și nu haiduci”, să sufere atât?”

Înainte de a se demobiliza din cauza unei răni care-i solicita întoarcerea grabnică în țară, Constantin Virgil Gheorghiu a reușit să mai scrie încă două mari reportaje de război: „Am luptat în Crimeea” (1942) și „Cu submarinul la Sevastopol” (1942). Și aceste cărți autorul le-a scris, după cum afirma Octav Sargețiu, „cu un condei muiat în inimă”. Iată cum descrie sensibilul reporter stingerea răniților: „…E atât de imaterial albul acesta al chipului lor, încât cred că numai îngerii mai au fețele așa de curate și așa de albe: exact ca niște coli de scris.

Mai târziu aveam să observ că, de câte ori un rănit avea obrajii prea albi, moare”. (Octav Sargețiu, Cronică la cartea „Am luptat în Crimeea” de C. V. Gheorghiu, în „Viața Basarabiei”, mai-iunie 1942, p.157).

Sensibilitatea și implicarea emoțională a autorului nu știrbesc deloc din autenticitatea reportajelor. Și după 75 de ani de la scrierea lor ele constituie unul dintre cele mai prețioase și mai palpitante documente despre începutul războiului de dezrobire a Basarabiei și Nordului Bucovinei.

Din nefericire, acest război încă nu s-a încheiat. Azi el s-a metamorfozat în unul informațional. Trebuie să recunoaștem: adversarii noștri, adică cei care susțin dezmembrarea Țării, așteptând momentul potrivit pentru federalizarea ei, sunt mai puternici, prin talentul vicleniei și al mistificării. Iar regula e asta: cel puternic e și cel care are întotdeauna dreptate. Mareșalul Ion Antonescu, în Ultimul cuvânt, spune, printre altele: „Am fost prezentat ca dictator. Știam că dictatorii îi extermină pe adversarii lor. Pe cine am exterminat eu? (…) Nici un evreu fugit din Transilvania și judecat în țară nu a fost executat.

… Acest război care s-a sfârșit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914”. (Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu…, p.336).

Judecând după cele ce se întâmplă azi în lume în plan politic, se pare că Mareșalul a avut dreptate.

Veronica Boldișor

Detractorul lui Eminescu premiat la Botoşani. De Alexandru Amititeloaie

 

Un individ, zis scriitor, şi-a făcut o obsesie în a-i urî pe români. Dacă nu-i o obsesie, generată de frustrările lui personale, atunci e un agent de influenţă aflat în solda celor care nu ne plac. Deci, dacă nu ne-ar urî, acest individ n-ar fi scris că noi românii am fi dispărut demult dacă am fi fost un popor civilizat. Dar aşa, fiind, după părerea lui, răi, cinici, grobieni am supravieţuit. Am supravieţuit hunilor, slavilor, tătarilor, turcilor, leşilor, ruşilor şi atâtor alte hoarde de primitivi care s-au năpustit peste noi, doar pentru faptul că ne-am fi aflat pe o treaptă de civilizaţie inferioară acestor prădători.

N-ar merita să-i dăm importanţă, dar este extras mereu din promiscuitatea existenţei sale (cine are curiozitatea să-i deschidă vreo carte poate constata că din paginile ei se degajă un miros pestilenţial) şi prezentat românilor ca fiind „marele scriitor” al vremurilor noastre şi acest fapt ar putea contamina şi alte minţi confuze cu acest virus de antiromânism care s-a răspândit atât de mult în aşa zisele medii intelectuale.

În data de 15 ianuarie 2017, de Ziua culturii române, care nu putea fi alta decât ziua în care divinitatea a fericit poporul român cu „cea mai sacră încarnare a spiritualităţii româneşti”, cum l-a numit Octavian Goga pe Mihai Eminescu, individul, despre Mircea Cărtărescu este vorba, a fost „onorat”, tocmai la Botoşani, cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pe 2016, premiu la care, din câte se pare, respectivul este „abonat” începând din 2014.  Şi cine putea să gireze acest sacrilegiu adus lui Mihai Eminescu dacă nu un alt antiromân şi blasfemitor al marelui poet, respectiv Nicolae Manolescu? Mai lipsea din acest spectacol sinistru Horia Roman Patapievici, un alt „român” pur sânge şi „iubitor” de Eminescu. Reamintesc românilor că individul, numit Cărtărescu, se ocupase cu câţiva ani în urmă de fizicul lui Eminescu, zugrăvindu-l în mod caricatural. S-o fi uitat individul în oglindă când a îndrăznit să vorbească atât de urât despre geniul de necontestat al poeziei româneşti? Cu opera marelui poet nu prea s-a învrednicit să-şi cultive spiritul, singur recunoscând că se simte sufocat de „atâta Eminescu”.

Desigur că după ce a fost îngalonat pentru scriiturile sale „geniale” trebuia să spună şi el ceva. Pentru că momentul ales a fost tocmai ziua lui Mihai Eminescu, n-a pierdut ocazia să ne mai dea o „copită” nouă românilor şi să ne acuze că prea-l sărbătorim pe marele poet, că nu este el convins că acesta şi-ar fi dorit ca şi pe 15 ianuarie şi pe 15 iunie să-i aducem omagii şi să-l comemorăm. Aţi văzut cum se demască nemernicul, cum răbufneşte din el antiromânismul? El crede că festivităţile ocazionate de naşterea şi moartea marelui poet ar fi simple prăznuiri întru pomenirea acestuia, când în realitate sunt manifestări de cultură şi spiritualitate naţională, având ca scop să înnobileze sufletul românilor cu creaţiile eminesciene. Dacă ar aparţine sufleteşte culturii române atunci ar realiza şi el că „Mihai Eminescu” nu mai este demult un simplu nume propriu, ci o conştiinţă naţională. La această concluzie au ajuns şi cele mai luminate spirite ale neamului românesc, care în expresii de o genială sinteză au încercat să comprime această realitate. L-am pomenit pe Octavian Goga.  Lui i se alătură şi Nicolae Iorga care l-a definit pe Mihai Eminescu ca fiind „expresia integrală a sufletului românesc” şi George Călinescu cu expresia „românul verde de tip carpatin” şi  Constantin Noica  „omul deplin al culturii româneşti” şi, poate nu ultimul în înşiruire, Petre Ţuţea care, trebuind să dea o replică detractorilor, gen individul „omagiat” la Botoşani, l-a numit pe Mihai Eminescu „românul absolut”.

Dacă această blasfemie s-ar fi consumat în vreo crâşmă oarecare poate că nici n-ar fi fost băgat în seamă, dar ea a fost organizată sub patronajul autorităţilor locale şi cu banii românilor. S-au disponibilizat din bugetul local vreo câteva sute de milioane de lei (numai premiul înmânat în plic acestui detractor a fost de 300 de milioane) pentru aşa zisa „festivitate” ocazionată de Ziua culturii române. Halal festivitate şi halal cultură, tocmai la Botoşani unde divinitatea a plămădit  pe cel care ne-a fixat în istorie şi ne-a deschis calea spre marea cultură europeană. Câte nu s-ar fi putut face pentru cultura română cu aceşti bani?! Nu-i singura dată când românii sunt batjocoriţi pe banii lor, însă ne întrebăm şi noi, oare când se va pune capăt acestor mizerii? Dacă preşedintele Consiliului Judeţean nu ştie cine este acest individ, Mircea Cărtărescu, ar fi trebuit să se informeze şi să nu se lase îmbrobodit de nişte lichele locale care cred că dacă l-au adus la Botoşani pe această poznă a firii au făcut nu ştiu ce act de cultură.

Iaşi, 22 ianuarie 2017

DOUĂ LUMI PARALELE în imagini

LUMI PARALELE