AZI, 27.05.2019, A URCAT LA CERURI LĂSÂNDU-NE NOUĂ ASCUȚITELE SALE “SĂGEȚI” și CASA PĂRINTEASCĂ din ZAIMUL lui Alexie Mateevici pe care “culturnicii” de la Chișinău așa și n-au transformat-o în CASA MEMORIALĂ “Petru CĂRARE”… Personal, n-am cunoscut un poet satiric și umorist, mai curajos printre basarabenii de după cel de al Doilea Război Mondial. Dumnezeu să-L ierte și să-L odihnească în pace!!!
Vă prezint mai jos un text de Vladimir Beșleagă despre Petru Cărare la aniversarea sa de 80 de ani…
Domnului Petru CĂRARE, celui mai mare scriitor satiric al Basarabiei -pentru că urmind consateanul său, preotul-poet A.Mateevici în lupta pentru idealul artistic și național, a prezentat în lume, cu multă demnitate faima satului Zaim, i s-a conferit Titlul ,, Cetățean de onoare al comunei Zaim ’’
,,De vreți un pașnic viitor,
Un sfat să ascultați mereu:
Nu vă urâți e prea ușor,
Iubiți-vă deși-i mai greu’’
Petru Cărare s-a născut la 13 februarie 1935 în satul Zaim, raionul Căuşeni, judeţul Tighina, din părinţii: Profir Cărare şi Nadejda Duca. Clasa întâia (românească) o trece în 1942-43. Termină şcoala medie („moldovenească”) din Căuşeni în a.1953. După absolvirea facultăţii de jurnalistică a şcolii Comsomoliste Centrale Moscova (1954-56), activează în calitate de redactor – coordonator la compartimente de satiră şi umor a mai multor publicaţii republicane. În anul 1959, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi recomandă pentru tipar prima sa carte de versuri lirico-satirice, „Soare cu dinţi”. Dar editura, apreciind-o a fi „antisovietică” (mai ales din cauza poemului „Scrisoare mamei”), o respinge categoric. Mai adăugând la aceasta şi participarea tânărului poet la nişte manifestări de comemorare a 600 de ani de la descălecarea Moldovei (august 1959), celebrii ideologici de la c. c. al p. c. M. ordonă demiterea autorului nostru din funcţia ce o ocupa la revista de satiră şi umor „Chipăruş”, îl lasă pe drumuri timp de un an de zile, apoi îl exilează în raionul Teleneşti, lipsându-l de dreptul de a semna în presă vre-un rând cu numele său.
Primul volum de versuri, „Soare cu dinţi”, ciopârţit şi trecut pe sub lupta ideologiei, îi apare în a. 1962. Scoate de sub tipar mai multe plachete pentru adulţi, cât şi pentru copii, traduceri din literatura universală. În anul 1964 este primit membru al Uniunii Scriitorilor.
În a.1967 – 69 Petru Cărare absolveşte Cursurile Superioare de literatură de pe lângă Institutul „M.Gorki” din Mosova.
În a.1972 Petru Cărare reuşeşte să scoată în lumină volumul de versuri lirico-satirice „Săgeţi” (tiraj 14 000 ex.). Ajutorii de băgători de seamă de la morile de vânt ale teroarei kaghebiste ticluesc denunţul necesar, cartea este scoasă de pe rafturile librăriilor şi se dea la cuţit. Şi aceasta la numai doi ani după ce teatrul academic”A.S. Puşkin” din Chişinău îi montase lui P. Cărare piesa „Umbra Domnului”: după se o joacă de 30 ori într-un turneu la ţară, spectacolul urmează să fie interzis de cenzură din motiv că… chiar însuşi Dumnezeu (erou al piesei) nu cunoştea la perfecţie limba moldovenească, o vorbea cu accent rusesc… Dar dramaturgul nu se dă bătut: scrie în total 8 piese, dintre care două destinate copiilor se mai joacă şi astăzi la teatrul republican de păpuşi „Licurici”.
În a. 1979, teatrul „V.Alecsandri” din Bălţi îi pune în scenă lui P.Cărare piesa propusă de dânsul – tragicomedia „Străinul” care, interzisă la început de cenzură, se joacă în următorii ani de peste 500 ori. Cea mai izbutită comedie satirică a sa scrisă în a. 1980, „Portretul”, autorul n-o poate plasa nici până în ziua de azi nici unui teatru din republică.
Demis din funcţia ce o deţinea la Uniunea Scriitorilor în a.1972 (răsplată pentru volumul „Săgeţi”), P.Cărare rămâne de această dată fără de serviciu pe un termen de 20 de ani. Ajuns astfel şef la propria masă de scris, autorul nostru a reuşit să semneze până în prezent 40 titluri de volume şi plachete de: versuri şi poeme lirico-satirice pentru adulţi, poezii pentru copii, schiţe şi nuvele umoristico-satirice, parodii, comedii, cât şi multe tălmăciri din literatura universală.
Şi doar microromanului „Cotitura” (a.1981) i-a fost sortit să rămână înmormântat între hârţoagele editurii; şi doar poemul „Răzvrătiţii” (despre răscoala din a.1901 a ţăranilor din Trifăneşti) a fosr respins de către editură, fiind considerat… antirusesc (şi aceasta pentru că răscoala ţărănească fusese înăbuşită de către ţarism care nu era altui decât cel rusesc); şi doar solidul manuscris de poezii noi, „Cascador”, pregătit de autor pentru cei 50 de ani ai săi (1985), a fost discutat la adunarea închisă de partid a Uniunii Scriitorilor, discutat şi ostracizat.
Aşa era atitudinea şi comportarea faţă de P.Cărare ai mai marilor zilelor de atunci. Cititorul, însă, l-a răsplătit împărăteşte pe autor: i-a procurat toate volumele editate. Inclusiv şi pe ultimul – „Săgeţi, Carul cu prostii şi Alte poeme” (1990).
* * *
Petru Cărare – octogenar (1)
Cele ce urmează nu vor fi decât simple schiţe-retuşe de reflecţii şi opinii despre omul Petru Cărare şi opera sa, având la bază impresii mai curând subiective , accidentale, decât o încercare de a proceda la analize savante şi a emite judecăţi ,aprecieri şi concluzii axiologice… Spun asta din chiar debutul acestor rânduri, deoarece mă voi referi , cel mai adesea, la amintiri personale,dat fiind că aşa a vrut destinul, ca pe parcursul anilor ,în special, la începutul activităţii literare, şi a Domniei Sale, dar şi a mea, să activăm împreună, alături, şi să-l cunosc din aproape…
Să-l cunosc şi să-l îndrăgesc .
Fenomen ,după cum se ştie, rar în mediul acestei specii de orgolioşi, ambiţioşi,invidioşi care sunt aşa zişii… oameni de creaţie.
Voi începe de cam departe,dar aşa sunt capriciile memoriei şi, ca să fii autentic şi credibil,te vezi obligat a o urma.
Pe la începutul anilor „90, când ni s-a deschis trecerea peste Prut şi am avut marea fericire de a ne vedea fraţi cu fraţi , graţie iniţiativelor inspirate ale lui Augustin Buzura, pe atunci director al Fundaţiei Cultiurale Române, noi ,chişinăuenii, eram invitaţi şi mergeam în grupuri impunătoare la memorabilele întâlniri,simpozioane, conferinţe, congrese ale scriitorilor români din toată lumea,care se desfăşurau la staţiunea balneară Neptun. Atâtea lucruri frumoase: contacte şi cunoştinţe noi, fascinante călătorii în zonă, discuţii şi schimb de idei se produceau în acele zile !
Şi iată, odată, pe când ne întorceam cu autocarul spre casă, dar aveam a trece prin Bucureşti şi eram împreună cu colegi din ţară, de, ca la drum lung, ploua cu tot felul de replici, pătărănii şi bancuri, nu ştiu cum mi-a venit şi mie rândul să bag o vorbă între a celorlalţi,dar una de duh, iute, pipărată … Am zis-o,acum nu mai şin minte ce anume, dar am pronunţat numele lui PETRU CĂRARE.
–Cum ar fi zis PETRU CĂRARE!
La care poetul Nicolae Prelipceanu, care era în acelaşi car, a exclamat entuziasmat:
–Ce nume frumos!
De ce să-mi fi amintit de el,atunci, acolo, nu pot decât să presupun.Şi anume,pentru că Petru al nostru ,marele om de suflet,ironistul scăpărător, cel care a satirizat ca nimeni altul la noi prostia,falsul si impotenţa sistemului totalitar,ne lipsea atât de mult,fiind încă de pe atunci aproape imobilizat, aşa că nu avea posibilitatea să călătorească împreună cu noi.
Odată ce mi-a răsărit din negura anilor acest moment şi,apoi, ca să nu macin vorbe în gol,o să încerc să alimentez curiozitatea cititorului meu(de voi avea parte de el),şi voi aduce doar două spuse BRAND CĂRARE ,prima neutră, a doua destul de …acidă .
Apărea prin acei ani ,la Chişinău, o publicaţie pentru tineret, care se numea ,la început,chiar aşa: ”TINERETUL MOLDOVEI”.După o vreme i s-a părut cuiva, că nu prea sună moldoveneşte şi a fost …rebotezată în „TINERIMEA MOLDOVEI”. Ştiţi cum îi zicea Petru al nostru?
—„ T I N E R I C A M O L D O V E I !”.
Alta. Adică cea de-a doua vorbă de DUH,dar şi de… NĂDUH a lui Cărare.
Şi el, şi eu,şi noi toţi cei din anii aceia, tineri autori, ca să nu zic scriitori,că încă nu prea eram,adică şi NE-CUNOSCUŢI, dar şi NE-RESCUNOSCUŢ I, ne câştigam existenţa muncind prin cele redacţii, că în altă parte nu aveai unde, ca nişte FIL—OLOGI ce eram.Ce mai meserie era jurnalismul pe atunci se cam ştie, deşi am apucat şi un scurt timp de o anume slăbire a chingilor cenzurii şi severului control de partid.Dar scurt de tot şi care s-a încheiat brusc, ca printr-o răsturnare de …covată, ca să nu zic:de TREUCĂ!
Voi relata ceva mai încolo ce am în vedere, iar acum cea de-a doua vorbă celebră a lui Petru Cărare.
Ştiţi cum a botezat dânsul faimoasa CASĂ A PRESEI din Chişinău, care a fost construită cu mult fast şi inaugurată cu un răsunător tam-tam de către ideologii vremii(„pentru jurnaliştii noştri!pentru detaşamentul de şoc al partidului în marea operă de construcţie a comunismului!)?
I-a zis aşa :
–„ C A S A P R E S I U N I I !”
Dar acestea sunt doar unele butade carariene,ca să zic aşa, dar câte or mai fi fost şi nu le-am reţinut eu?Ce minunat ar fi, dacă cei care au ajuns la aceste zile, să şi le amintească şi ei, apoi să le adunăm şi să le … salvăm .Ca o davadă şi mărturie, că spiritul mucalit al neamului nu a dormitat în acele vremuri de tristă amintire, cum nu e lipsă nici astăzi.Am avut oameni de spirit, care au încondeiat frumuşel faţa (semănând mai mult cu dosul a) acelei epoci intrate în istorie ca VREMEA VĂCARULUI FILOZOF ,ALIAS BODIULISMUL,cum au fost regretaţii VASILE COROBAN,AURELIU BUSUIOC, NICOLAE SULAC ,dar si alţii de care s-ar cuveni să ne aducem aminte…
Dintre ei, zic eu, primul a fost, şi este, şi rămâne autorul „Săgeţilor”,al „Carului cu proşti”,al virulentelor comedii printre care magnificul „Portretul”,al prozelor din „Zodia musafirului”, traducerea din Sebastian Brant „Corabia nebună”,dar şi fulminantele şi tunătoarele madrigale satirice din cartea „FULGERE BASARABENE”,din care reproduc unul, spre …deliciul nostalgicilor comunişti şi socialişti:
„ L E N I N A F O S T Ş I E L H R I S T O S,
D O A R C Ă A D A T C R U C I L E J O S .
D I N A L T A R E A U R I T E
A F Ă C U T G R A J D U R I D E V I T E „
7 februarie 2015
Petru Cărare – octogenar (2)
Născut (13.02.1935) şi crescut în legendarul tărâm al Zaim-Căuşenilor lui Alexie Mateevici,poetul –preot şi neasemuitul cântăreţ al LIMBII NOASTRE,
L I M B A N O A S T R Ă Î I A L E A S Ă
S Ă R I D I C E S L A V Ă-N C E R U R I,
S Ă N E S P U N Ă- -N H R A M Ş I –A C A S Ă
V E Ş N I C E L E A D E V Ă R U R I,
Petru Cărare a fost predestinat de însăşi Providenţa să ducă mai departe în timp şi istorie greaua misiune de a apăra demnitatea şi a promova frumuseţea sufletului acestui neam al nostru atât de obijduit…În vremuri grele i-a fost hărăzit să se ridice şi să păşească în lumea mare ,purtat ,ba chiar mânat de propriul talent ,care s-a dovedit a fi unul de excepţie…A răzbit şi prin război, şi prin foamete, şi prin valuri de deportări, chiar dacă era un copil, dar cine oare pe lumea asta are de suferit mai mult toate cele nenorociri ale vieţii, dacă nu în primul rând copii?
Norocul lui, dar şi al întregii nostre generaţii este că a survenit, până la urmă, moartea tiranului Stalin, aşa că am avut parte, tocmai la ceasul când ne consolidam ca oameni de creaţie, dar şi ca oameni ai cetăţii de o gură de aer al libertăţii, deşi nu a fost decât de scurtă durată şi iarăşi s-a lăsat întunericul.Acel întuneric şi dezmăţ ,cu care avea să se confrunte poetul pe tot parcursul vieţii sale, luptând ca un alt Don Quijote cu lancea satirei, cu sabia ironiei, cu pumnalul umorului de toate zilele…
A făcut, după şcoala medie, o Înaltă Şcoală de Jurnalism, fiind selectat, ca unul care era foarte dotat,spre a fi modelat ;i convertit într-un MARE ADEPT ŞI LUPTĂTOR PENTRU CAUZA MARELUI PARTID LENINIST,CONSTRUCTOR AL CELEI MAI FERICITE SOCIETĂŢI DIN ISTORIA OMENIRII—COMUNISMUL SOVIETIC , dar…
La doar 21 de ani(1956) Petru Cărare scrie celebra SCRISOARE MAMEI, care a fost ca o explozie de adevăr ,căci venea să arate, ca şi cum cu degetul, toate „ beneficiile” aduse de regimul eliberatorilor ruşi în Basarabia, scandalizând liniştea oficialitîţilor,scrisoare care a fost cenzurată, respinsă şi s-a publicat mult mai târziu…
Reproduc câteva fragmente de o rară simplitate, sinceritate, dar cu atât mai impresionante ca mesaj şi curaj poetic.
Despre statutul de jurnalist:
M i-i sărac serviciu-n fapte,
Ce să-ţi spun?Mă port modern:
Vin la nouă, plec la şapte
Şi-s cu grad de subaltern.
N-am să caut pete-n soare,
Dar spun drept—ca jurnalist,
Nu că n-am nicio valoare,
Pur şi simplu, nu exist.
NU AM DREPT SĂ SCOCIOR TINĂ
ŞI SĂ NASC IDEE NOUĂ,
POT SĂ CRITIC O GĂINĂ,
CÂND ACEASTA NU SE OUĂ…
Despre veneticii care au dat buzna în Basarabia şi despre viaţa sa mizerabilă de …chiriaş:
M-am mutat la altă gazdă,
În Buicani, la o băbuţă
Şi mă lupt s-o dau la brazdă,
Însă dânsa nu mă cruţă:
Pentru nişte geamuri chioare
Şi un pat ca o covată
Îi plătesc două sutare—
Peste-un sfert din leafa roată.
Alţii vin de nu ştiu unde
Şi te miri de cum răzbat,
Dar primesc în trei secunde
Locuinţe de la stat.
Şi sub pălării de fetru
Nu se-ntreabă de-s mai tari:
Sânt mai groşi în diametru—
Au şi camere mai mari.
IARĂ MIE DACĂ-MI VINE
VREUN PRIETEN DE LA ŢARĂ,
EU ÎL CULC ÎN PAT LA MINE
ŞI MĂ DUC SĂ DORM LA GARĂ…
Despre beţia cruntă adusă de eliberatori:
În bodega cea beteagă
Singurel credeam să fiu
Când colo—o lume-ntreagă
S-a-ntărtat şi bea rachiu.
Răsunau în lanţ de tusă
Ba regrete, ba proteste,
Ba comenzi în limba rusă:
„Daite nam eşcio po dvesti!”
Despre costumul ce şi l-a cumpărat şi a rămas rău dator, iar haina deja s-a şi uzat în coate…Despre alimentaţia proastă…Despre singura soluţie ce-i rămâne:”Să mă –nsor”,dar nici asta nu merge… În fine, o autoironie:
Am o faţă atât de slabă,
Că-ntr-o zi o fată mare
Serios de tot mă-ntreabă:
„NU EŞTI NEAM DE-A LUI CĂRARE?”
Şi cum începe scrisoarea :”Mamă,mamă,dragă mamă”, aşa se încheie:”Dragă mamă, bună mamă”:
Ştiu că inima te doare
Şi un dor demult te-apasă,
Dar nu pot să-ţi scriu scrisoare
Şi n-am timp să vin pe-acasă.
8 februarie 2015
P.S.Un autor comic ,mai exact,un talent comic, posedă ,în aceeaşi măsură, şi darul de autor tragic.Or, lucru ştiut, comicul nu este altceva decât sublimarea tragicului.Adică, atunci când durerea devine insuportabilă,dincolo de care se cască neantul, singura soluţie de a supravieţui este de a evada în …comic.
Apropo, la vremea lui, făcând o vizită la Sibiu, încă pe când acesta se afla încorporat în imperiul austro-ungar,find acolo întâmpinat cu braţele deschise de fraţii ardeleni, Caragiale este numit în felicitările gazdelor mare maestru al scrisului comic,la care nenea Iancu, înduioşat până la lacrimi, li se confesează cam aşa:”Dragii mei, dacă aţi şti din ce adâncuri triste izvorăşte veselia mea…Poci pentru ca să zic , că…sunt cel mai trist dintre voi… „
Mi-am amintit acest moment,pe care-l relatez de o manieră liberă, atunci când am recitit poemul lui Petru Cărare „TATA”.Începe aşa:”Toţi şi-o laudă pe mama—Cu cântările de-a gata”…Apoi conchide:”Eu îmi potrivesc cuvinte—Şi am să cânt şi despre tata”…Poemul e în cu totul alt registru şi conţine în el un compartiment de o forţă artistică rară în poezia noastră lirică.Orală, dar şi cultă…
Este vorba de 3.BOCETE:
–Plângi ,din gemurele ,casă,
Că stîpânul tău te lasă
Şi se duce să nu vie,
Să rămâi tu tot pustie,
De neamuri înstrăinată,
Şi cu uşa încuiată.
–„Lungă-i calea prin pădure,
Da-i mai lungă pe cea lume”.
–Mai deschide gura,tată,
Şi ne mai învaţă-o dată
Lucrul cel bun cum se face ,
Care-i rău şi care-ţi place,
Cum să ne purtăm în lume,
Să cântăm, să spunem glume.
–Mai deschde ochii,tată,
Să vezi lumea-nlăcrămată,
Că n-ai să te-ntorci vreo dată.
Ia priveşte în câmpie
Ierburile cum adie
Şi spre ele te îmbie.
–Nu înmărmuri aici,
Mâinile să le ridici
Şi să te apuci de coasă,
Că pe ea-i rugina groasă.
Înspre pomi să le întinzi
Şi copiii să-ţi cuprinzi.
–Ia-mă, tată, şi pe mine,
Poate-acolo îi mai bine,
Dar de-acolo nu mai vine
Înapoi nicicînd şi nimeni.
Ce atuncea te grăbeşti
Spre Împărăţii Cereşti?
Au cu ce te-am supărat,
Că te duci şi ne-ai lăsat.
–Vai, cum mândrele sprâncene
Flori s-or face ca-n poiene.
Din ochi ca două stele
Cum or creşte albăstrele,
Cum din inima cu dor
Flori vor creşte –ncetişor…
V.B.
Petru Cărare – octogenar (3)
Recapitulând titlurile cărţilor lui Petru Cărare,la modul imaginar,dar şi în realitate(pentru că dispun de cele mai multe volume):şi poezie, şi dramaturgie,şi traduceri ,mai puţin proză şi literatură pentru copii,m-am surprins, la un moment dat,că…Mi-am amintit de, cel puţin, două subiecte,ca să nu le zic: nuvelete orale ( anume orale,pentru că le-am memorizat auzite din chiar gura lui!), adevărate parabole,care reprezintă,ca într-o imensă oglindă, perioade cruciale din istoria noastră de după cel de-al doilea război mondial :ocupaţia ruso-sovietică şi…deportările ţărănimii basarabene. Vizează aspecte tragice prin esenţa lor, dar într-o expunere marcată de un ales talent şi impregnate de vervă , ele apar ca strălucite perle artistice.
(Vă prezint doar … trama).
- Find deportat în timpul colectivizării forţate staliniste într-o localitate de dincoace de munţii Ural (poate chiar în regiunea Sverdlovsc ,în Ivdel lag ,unde erau plasaţi mulţi dintre ai noştri),un ţăran gospodar cum era din fire, a robit la muncile silnice la care a fost pus,dar…În câţiva ani a reuşit să-şi ridice o casă destul de arătoasă, apoi şi-a procurat ceva vite, a cresut păsări…Într-un cuvânt, s-a făcut gospodar, precum a fost la satul şi casa lui…
Când au văzut autorităţile locale una ca asta, şi-au zis:”El are să-i îndemne şi pe alţii să facă tot aşa şi… Atunci de ce ni l-au mai adus ?Ca să-l dezveţe de apucături i…individualiste!”
Şi ce-au hotărât?
Să-l mai deporteze o dată.Unde? Dincolo de Urali.
Şi l-au deportat.
Acolo gospodarul nostru iar, în câţiva ani, şi-a durat o casă frumuşică…Şi-a crescut o văcuţă…A prins la păsări…
Mai marii locului de aici s-au alarmat şi ei , că le dă un exemplu rău celorlalţi…Şi iar l-au deportat.Unde?
În adâncul Siberiei.
Tot aşa, dus şi iar dus, a ajuns omul nostru la marginea marelui Imperiu al Răului,la Oceanul Pacific…
Şi? Şi încheia Cărare povestea Omului Gospodar aşa:” Neavând unde-l duce mai departe,i-au dat drumul…ACASĂ!”
2.Pe la sfârşitul anilor „40—începutul anilor”50 ruşii încă nu puseseră gard de sârmă ghimpată la graniţa de pe Prut, aşa că într-o seară de Ajun de An Nou…un puştan dintr-un sat de pe malul basarabean,după ce şi-a urat rudele ,a trecut pe gheaţă să ureze şi neamurile din celălalt sat…Că taman erau faţă-n faţă, satele,şi purtau acelaşi… nume.
A mers la o casă.S-a ales cu daruri.
A mers la alta, iarăşi…
Când colo, hop, că-l dibuie grănicerii români şi:”Mă ţică, tu de unde eşti?”
„De colo!”arată flăcăiandrul nostru spre satul …lui.
„Ia tunde-o iute acasă. Fuga!”
O ia el din loc repejor, să nu i se întâmple ceva mai rău.
Dar, de unde?
Numai cât a călcat pe malul…”rusesc”:”Stoi!Kto… idiot?Streleati budu!”
Gata.L-au arestat.L-au dus la pichet. Cercetat:cine este? Pentru ce a venit de dincolo?Spion!Diversant!
Cum părinţii erau duşi de acasă în ospeţie, s-au lămurit abia a treia zi ce-i cu el …
10 februarie 2015
P.S.În ceea ce priveşte paza frontierei de pe Prut, în acei ani,partea română nu se prea îngrijea de ea:” Să şi-o păzească ruşii, că-i graniţa lor!”
P.P.S.Dar şi după ce a fost trasă brazdă lată şi ridicat gard de sârmă ghimpată,localnicii din zonă ştiau să comunice peste apă, ba chair mai mult.Un coleg ,scriitor de limbă rusă, participant la război, a mers la o întâlnire cu cititorii la un pichet de grăniceri pe Prut.L-a dus şeful pichetului la mal şi, arătându-i spre acoperişul unei case de aici şi spre acoperişul altei case de pe malul opus,a zis aşa:” Vezi că sunt la fel?Acoperite cu ardezie!De aceeaşi formă şi…culoare”.Şi, în concluzie, cu mare indignare:”Cum, mama dracului, a reuşit acesta să-i treacă peste râu lui frate-său …şiferul(po-russki!)”.
V.B.
Petru Cărare – octogenar (4)
Mai fiind doctorand (locuiam în căminul N1, în doi cu un coleg matematician) primesc într-una din zile o citaţie : să mă prezint a doua zi ,la ora cutare, pe adresa cutare ,la judecătorie.La …judecătorie? Pentru ce: judecătorie?Cum căminul se afla vizavi de puşcăria centrală(mai ca în anecdota cu…Abramovici, care locuia vizavi de puşcărie, după care s-a… „mutat” vizavi de propria-i locuinţă), vin,alarmat,ceva mai devreme de ora stabilită şi găsesc acolo pe alţi doi ca mine, cu citaţii, dar niciunul nu ştie pentru ce a fost chemat.Stăm în hol.Ne plimbăm de colo colo. Ne frământăm.Facem fel de fel de presupusuri: pentru asta , pentru asta…
Bizarerii kafchiene…
În fine, apare grefierul.Deschide.Intră.După el primul ,apoi şi al doilea coleg de suferinţă.Vine rândul meu.Mă înfăţoşez .Arăt citaţia şi…aştept să aflu ce… crimă am făcut.
–Dumneata de ce nu eliberezi camera de la… cămin?mă străpunge cu privirea-i de oţel funcţionarul.
Să eliberez?De ce : să eliberez? Şi…unde să mă duc?îmi zbârnâie în urechi …Iar el îmi explică:
–Prorectorul de la Universitate scrie ( şi-mi arată o hârtie), că nu vrei să eliberezi …
Abia atunci m-am dumerit: s-a zis cu …doctorantura mea…A expirat termenul …S-au dus cei trei ani… Mare brânză am făcut! Doctor nu am ajuns…Teza cu Rebreanu mi- a fost rebutată…Asta după ce conducătorul meu ştiinţific profesorul Vasile Coroban s-a văzut expulzat de la universitate… Pentru naţionalism…
Aşa m-am pomenit aruncat în stradă…
Era în primăvara lui 1958.
Între timp reuşisem să mă căsătoresc.Aveam şi…copil.Nevastă-mea lucra învăţătoare la ţară, eu la Chişinău…Familia împrăştiată…Bursa a înţărcat…Salariu –ioc…Vagabond…Cu viitor de… boschetar…Mizerie!…
Câteva luni de şomaj( era vară!)…Rătăciri prin oraş…Ca un lunatec…Era primul meu… NAUFRAGIU,după cum aveam să le denumesc mai târziu,căci au urmat şi altele…
Mă vede în timpul unei deambulări vechea mea cunoştinţă, încă de pe timpul studenţiei , Petru Zadnipru, redactor şef al recent fondatei reviste de satiră şi umor „CHIPĂRUŞ” şi mă întreabă :”Ce-i cu tine?”—„ Iată ce-am păţit!” Şi-i spun pătărania…”Vino la noi, la Chipăruş!”
Aşa am aterizat la acea minunată redacţie, unde am găsit un mediu şi un colectiv de colegi dintre cei mai agreabili şi apropiaţi sufleteşte, printre care PETRU CĂRARE.Sau, în primul rând ,Petru Cărare,cel care era,cutez a afirma, inima publicaţiei şi un izvor inepuizabil de voie bună şi explozii scăpărătoare de glume, bancuri, pătărănii, calambururi, snoave …
Ca să alimentez curiozitatea eventualului cititor, voi aduce o ZISĂ brand Cărare, care viza mania de a băga pe atunci(dar şi acum!) unde era cazul, dar ,mai ales,unde nu era, tot felul de neologisme/hiperurbanisme în vorbire şi scris…O INUBLIABILĂ ZISĂ CARARIANĂ!
Iat-o: O SPLENDIDĂ COŞTEREAŢĂ!!!Sau invers,dacă vreţi: O COŞTEREAŢĂ SPLENDIDĂ!!!
Apropo, nu intuiţi , în dedesubt, o fină aluzie? La ce?La SPLENDIDA COŞTEREAŢĂ, in care vieţuiam noi cu toţii…Ha-ha-ha!
Un alt banc, la fel de nostim…Dar trebuie să vă spun, că întreaga existenţă a lui Petru Cărare, cel puţin, atât cât o cunosc eu, nu este decât o fascinantă suită de ,hai să-i zic, fapte de-ale lui PĂCALĂ.Eram pur şi simplu fascinat de tot ce făcea, cum se comporta, ce vorbe ieşeau din gura lui—totul era numai umor, ironie, sarcasm,satiră…Reproduc o maximă ,pe care am descoperit-o citind o carte despre viaţa şi opera lui Johann Sebastian Bach,un adevăr care mi s-a încrestat în memorie şi pe care îl repet adesea când vine vorba sau mă gândesc la destinul unui om de crteaţie, al unui artist…Dat fiind că acea carte era a unui autor german, voi reproduce epigraful în original:
„ Wem die Kunst das Leben ist,
Dess Leben ist eine Kunst”.
Sper să nu fi făcut prea multe greşeli, fiindcă citez din memorie, neavând la moment cartea la îndemână.
Iar traducerea este :
„Pentru cine Arta înseamnă Viaţă,
Viaţa aceluia este o Artă”.
Am ortografiat cu majuscule dintr-un mare respect şi o neasemuită admiraţie nu doar pentru Bach, ci şi pentru inegalabila Limbă Germană, prin intermediul căreia am aflat acest extraordinar Adevăr!
Să revenim la bunul şi dragul nostru Petru Cărare, care face chiar azi o frumoasă vârstă. Iar dacă ne-am referit la firea şi felul lui de a fi, aşa cum l-am cunoscut eu în acel timp, cât am activat împreună la „Chipăruş”,vă pot relata multe cazuri şi întâmplări haioase şi hazoase, dar mă voi opri la doar câteva.
Noi, tineri autori, adică viitorii scriitori, ne câştigam bucata de pâine prin diverse readacţii,pe la edituri…
Şi ,iată, unul pe numele lui Pavel Darie, Dumnezeu să-i dea sănătate, că mai este şi astăzi,avea obiceiul sau, poate, deosebita plăcere , să-l telefoneze ades pe Cărare , ba chiar foarte des, şi nu că să-i comunice ceva important, sau să se limiteze la un sfert de oră de conversaţie, dar aşa cum era tărăgănat la vorbă şi tot aşa de întins, o ţinea şi o tot ţinea…
Cărare ce făcea? Ridica receptorul:”Da, te ascult, Pavele”…Iar Pavel dă-i şi dă-i…Cărare ascultă cât ascultă,aici vine ora prânzului, Pavel tot vorbeşte…Cărare pune receptorul pe masă, îşi îmbracă trenciul, se duce la cantină în oraş, ia masa , vine îndărăt la redacţie, agaţă trenciul în cuier, se aşază, ia receptorul, îl duce la ureche:”Da,da,Pavele, te ascult”…Iar Pavel Darie tot vorbea şi vorbea…
Alta. O dată pe lună avea loc o şedinţă de lucru, la care fiecare venea cu idei pentru caricaturi vizând probleme din cele mai fierbinţi…La care întruniri participau şi pictori,care urmau să realizeze respectivele imagini plastice…Desigur, se mai debitau şi multe alte bancuri,care stârneau hohote homerice de râs…Printre autorii de caricaturi dintre pictori erau regretaţii Igor Vieru ,Glebus Sainciuc ,Merega ş.a. Cu Igor Vieru se întâmpla aşa: cum spunea cineva un banc, toată lumea hohotea—Igor Vieru rămânea… încremenit…Nicio rază de zâmbet măcar…Peste vreo două săptămâni apare Igor al nostru la redacţie, şi păşind peste prag, intră prăpădindu-se de râs…”De ce râzi, Igore?îl întreabă Petru Cărare.Ai vreun banc nou-nouţ?Spune-l şi nouă,repede!” Iar Igor de colo:”Nu, măi! Eu râd de ceea ce-aţi spus voi …data trecută!” Şi iar râââdee, râdeee…La care Cărare:”Înseamnă că bancul acela a fost super , dacă a ajuns să-l răzbată şi pe Igor”…
Şi un caz mai puţin amuzant, mai ales că mă priveşte personal.Plec eu o dată într-o deplasare pe teren ceva mai lungă,în care timp soseşte la redacţie o scrisoare din satul meu.Era un semnal critic, la adresa preşedintelui de colhoz…Subiectul : cum satul pe atunci nu era electrificat, exista un motoraş care dădea lumină la sediul contorei colhozului şi…cam atât. Dar preşedintele ce- a făcut? A pus să se instaleze şi câteva becuri …Unde? De la casa lui, pe stâlpii din drum, până la cancelarie…Autorul scrisorii , un coleg de-al meu de şcoală,îmi adresa scrisoarea mie, dar cum eu eram plecat, redactorul şef i-o dă lui Cărare. Cărare o pregăteşte, o plasează în număr, revista apare…
Scandal! Când merg acasă, în sat, preşedintele mă întâlneşte şi-mi face un frecuş, că de ce l-am făcut de ruşine în faţa întregului raion?”Eu, care v-am ajutat să nu vi se dărâme casa, atunci când tată-tău a nimerit la închisoare”…Aşa a fost,ne-a ajutat,dar cum să mă justific în faţa lui?Zic: nu eu am publicat-o, a făcut-o un alt lucrător de redacţie…
Şi alte, tot alte întâmplări chipăruşiste.
Dar cea mai lată a avut loc în august 1959, când noi, cei puşi pe critică totală asupra stării aberante de lucruri în societate,dar mai cu seamă,în sfera culturii naţionale, rămaşi de capul nostru , şeful fiind plecat în concediu, am scos un număr BOMBĂ, care, explodând, a răsturnat COVATA întregii redacţii,iar noi, aproape toţi, am fost fugăriţi din seviciu, împrăştiindu-ne ca nişte pui de bodaproste care şi pe unde a apucat…
A fost o adevărată răfuială cu tinerele şi fragedele lăstare de conştiinţă naţională, care se înfiripaseră şi încercau să se afirme în perioada de relativă liberalizare a climatului social-politic şi cultural de după moartea tiranului Stalin şi după demararea a ceea ce s-a numit eufemistic dezgheţul hruşciovian, când au devenit posibile contacte culturale şi literare directe cu România şi a slăbit oarecum cenzura, dar numai aparent, cum s-a dovedit şi în cazul „CHIPĂRUŞULUI”…
13 februarie 2015
Petru Cărare – octogenar (5)
Anul următor, 1959, a fost unul străbătut şi cutremurat de evenimente şi tulburări politice şi sociale: pe de-o parte , regimul comunist totalitar a pus la cale şi a declanşat o ofensivă dură asupra bisericii, clerului şi a intelectualităţii ,care demaraseră procesul de renaştere naţională ;pe de altă parte, au avut loc manifestări spontane de rezistenţă a enoriaşilor şi a tineretului ,care,în unele confruntări cu forţele de ordine, s-au soldat cu vărsări de sânge şi morţi.Am publicat în această problemă două studii realizate pe bază de investigaţii arhivistice : „Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula, 1959”( Prut Internaţional,2006) şi „Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar în RSSM,1956-1963”(Cartier,2008)…
În cele ce urmează mă voi referi la un singur episod din suita acelor evenimente, unul dintre protagoniştii căruia a fost omagiatul nostru Petru Cărare.
Se împlineau în acel an ŞASE SECOLE DE LA ÎNTEMEIEREA ŢĂRII MOLDOVEI şi opinia publică,ba şi unii dintre savanţii istorici au venit cu iniţiativa de a marca această dată memorabilă.Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că am consultat arhivele şi ştiu că se făceau demersuri oficiale,se schiţau unele măsuri concrete de acţiuni festive.
Dar ,brusc, totul a fost stopat.
De ce?
Pentru că venea să stimuleze fenomenul de deşteptare şi clarificare a conştiinţei naţionale,lucru atât de nedorit de oficialităţi…Dar mai intervenea şi un alt un factor ,care nu a fost fixat în hârţoagele de arhivă ale CC al PC(b)M:
ANUL 1959 AVEA SĂ AMINTEASCĂ NU DOAR DE CELE ŞASE VEACURI ALE ŢĂRII MOLDOVEI,CI ŞI DE MARELE MOMENT ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNILOR:UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE DE LA 1859,DE LA CARE DATĂ SE ÎMPLINEAU EXACT O SUTĂ DE ANI!
Tineretul de creaţie, mai exact, tinerii scriitori şi ziarişti, nu s-au lăsat de ideea ce animase inimile şi conştiinţa celor luminaţi şi au programat, în pofida atitudinii ostile a oficialităţilor,o serbare dedicată istoricei (istoricelor!) date.
Cum anume?
Simplu de tot: să se adune într-o anume zi, la o oră anumită, într-un loc preferat, unde să rostească un toast,să învârtească o horă şi…să depună o jerbă de flori la picioarele Marelui Voievod Ştefan.
Au şi redactat o INVITAŢIE,pe care au multiplicat-o şi au trimis-o celor,pe care-i considerau persoane de încredere şi demne de a participa la sfânta zi de sărbătoare.. Pe cât am putut să precizez, după atâţia ani, unele detalii de la Cărare, care a şi fost , fără îndoială, autorul acelui text,scria acolo aşa: VĂ INVITĂM …la cutare dată… SĂ VENIŢI …la cutare oră…în cutare local…DAR FĂRĂ NEVESTE ŞI FĂRĂ ARME!
Anume aşa:FĂRĂ NEVESTE ŞI FĂRĂ ARME! Detaliu care a avut repercusiuni ,unele serioase, altele ilariante…
Ei bine, de invitaţii s-au ocupat doi membri ai grupului de iniţiativă,angajaţi ai radioului şi televiziunii,care ,se presupune,au şi informat pe anumite persoane despre ceea ce se pregăteşte,acele persoane au informat organele de la instituţia celor cu OCHI ALBAŞTRI, astfel, că localul unde urma să se întâlnească tinerii ,a fost de urgenţă închis,chipurile, pentru reparaţii…
Cum au procedat tinerii rebeli şi temerari?
Au mers la GARĂ.
Acolo l-au găsit pe bătrânul lăutar de la restaurantul din subsolul cinematografului Patria(pe atunci Rodina),acela care fusese „închis pentru reparaţii” , au comandat o horă, bătrânul scripcar le-a zis-o, dar cu atâta foc, încât nu doar că s-a cutremurat întreg edificiul gării, ci s-au încins în horă zeci şi zeci dintre pasagerii ce se aflau acolo, atunci…Era la sfârşit de august şi li s-a alăturat grupul de tineri ce plecau la Moscova, la Şcoala Teatrală Şciukin, în cap cu căpetenia lor , renumitul regizor şi actor Ion Ungureanu, vechiul prieten şi coleg de clasă al lui Petru Cărare …
Ce– au dansat?
Desigur, HORA UNIRII!
Numai că agenţii se aflau neadormiţi la posturile lor:vedeau totul şi ştiau totul .Conform programului, diversionista acţiune urma să finalizeze prin depunerea de flori la picoarele Domnitorului. Astfel, că piaţeta din faţa acestuia fu încercuită şi pusă sub strictă şi severă observaţie.
„Ei ne aşteptau să venim dinspre stradă,îşi amintea mai târziu Cărare.Noi i-am păcălit: ne-am strecurat de la spate,dinspre parc. Am depus florile şi am şters-o!”
„Cine:voi?”l-am întrebat .
„Ioviţă,Vodă şi eu!”
Şi mai adăuga, cu nesecata-i vervă un amănunt:”Când făceam cale-ntoarsă ,din fugă, m-am poticnit şi am dat într-un genunchi…Aud o înjurătură rusească :”Nu, ciort poberi!” De ciudă că i-am fraierit …”
16 februarie 2015
P.S. Când a avut loc acea minunată serbare, mă aflam în afara oraşului. Dar am fost şi eu pus cu ceilalţi laolaltă.Am încercat să fac precizările de rigoare,dar mi s-a închis gura :”Da, ai lipsit atunci, dar dta eşti …ideologul lor!”
P.P.S. Când era să fiu expulzat de la Chipăruş ,venind un alt şef,acesta s-a milostivit de mine şi m-a mai ţinut câteva săptămâni, trimiţându-mă pe teren să culeg folclor…umoristic.Eram în zona Râşcanilor şi, la hotel ,văzându-mă un cadru didactic de la Universitatea din Bălţi, mă întreabă pe un ton foarte serios:” Ce s-a întâmplat la voi, la Cihşinău?”
Dau din umeri:”Nimic extraordinar”.
„Dar nouă la adunare ne-a spus că …un grup de tineri naţionalişti, cu mitraliere şi tunuri, au vrut să atace casa guvernului, să dea jos PUTEREA SOVIETICĂ”…
Petru Cărare – octogenar (6)
Despre acel număr BOMBĂ al revistei „CHIPĂRUŞ” din august 1959:ce conţinea şi ce anume a înfuriat pe potentaţii vremii, de–au hotărât să se răfuiască cu ea,iar pe odioşii autori răzvrătiţi să-i… mazilească ?
Mai întâi, o precizare,care ne va introduce în contextul şi atmosfera tensionată a epocii.În numărul doi din acel an al oficiosului „Komunistul Moldovei” apărea un articol-rechizitoriu îndreptat împotriva aşa zişilor idealizatori ai moştenirii clasice moldoveneşti,semnat de un filozof şi doi istorici medievişti.Cei vizaţi erau Coroban, Russev,Romanenco, savanţi care contribuiseră efectiv la repunerea în valoare a unor opere clasice…S-a întâmplat ,însă, ceva de neimaginat în practica jurnalismului sovietic: revista literară „Nistrul” vine cu o replică semnat[ de redactorul-şef adjunct N.Romanenco!
Scandal.Mare scandal! Dar oficialităţile nu au reacţionat imediat, fiind ocupate în acele luni cu masiva campanie de închidere a sfintelor lăcaşe:biserici şi mănăstiri…Au lăsat pe mai târziu, deocamdată acumulând capete de acuzare contra intelectualilor contaminaţi de microbul naţionalist…
Iată, dar, că tocmai atunci le pică …pară mălăiaţă şi „CHIPĂRUŞUL”!
Câteva pasaje din „editorialul” cu titlul :”Unele consideraţii asupra unor consideraţii de critică şi istorie literară”:”Se ştie că literatura este o parte componentă a culturii noastre şi că noi,în vremea noastră,dăm o mare însemnătate(importanţă)culturii.Prin urmare,noi dăm de asemenea o mare importanţă literaturii,pentru că literatura ,după cum ştim,este o parte componentă(alcătuitoare)a culturii şi noi,după cum am spus mai sus,dăm o mare importanţă ACESTEEA DIN URMĂ ÎN MIŞCAREA NOASTRĂ ÎNAINTE”.
După o introducere ,ce viza limbajul de lemn ,bâlbâit,al prolificelor studii docte ale savanţilor semidocţi, urma un şir de nume de autori,care au fost editaţi recent(Costin,Milescu Spătarul,Cantemir, Asachi,Negruzzi, Russo,Donici, Haşdeu…), ajungând la alţi câţiva,dspre care se specifica precum urmează:”…Zamfir Arbore(Ralli),care a fost mare norodnic şi a fugit din Rusia în România(apropo, a fugit şi Bogdan Petrovici Haşdeu şi Gherea –Dobrogeanu-Katz,de atâta că ohranca ţaristă a vrut să-i împuşte cu puşca şi să-i pună la închisoare)…S-a editat chiar şi Caragiale,care cu toate că nu a fost în Basarabia, dar a fost în Moldova şi care se citeşte la noi şi este binevenit;s-a editat şi Coşbuc,care a fost ardelean,cu părere de rău,dar a scris ,din păcate, tare moldoveneşte şi se aude cântându-se la noi pe la ţară şi chiar la radio!..Dar, tocmai din cauza asta, nu s-a editat Vlahuţă ,care, deşi a fost şi el poet,n-a călcat niciodată prin Basarabia,(cum a putut el să scrie „România pitorească”?),dar în schimb s-a editat Mateevici, care, ştiind ce avea să se întâmple mai pe urmă, după cum s-a întâmplat şi mai înainte, A STRIGAT: „LIMBA NOASTRĂ—I O COMOARĂ!”..
Dar nu numai probleme de limbă şi literatură erau luate în vizor,ci şi chestuini mai grave, precum ar fi :CENZURA:”…nu putem să-i enumerăm pe toţi,căci suntem foarte mărginiţi(limitaţi adică)…din cauză că suntem , în anumit sens, limitaţi(mărginiţi).”
Iar semnătura acestui editorial era :”Candidat în ştiinţe filologice O. HODOROGENCO”.
Într-un al t text era satirizată tendinţa spurcată a regimului totalitar de rusificare până şi a numelor populaţiei româneşti . Atfel , citim în acel număr:” Supsămnatu IVAN CODESCURTOV”. Mai jos:directorul şcoalei Velichi –bârzoieni (S.FRIPTUL); Zavuciu şcoalei (H.SCÂRŢÂENCO);Conducătorul clasei şi înveţetor de limbă şi literatură (E.M. KÂRPALIN).”
Autorul primului op satiric eram chiar eu, cel care ,după expulzarea de la doctorantura universităţii, am aflat prilej de a-mi vărsa năduful într-un pamflet; al doilea nu era altul decât colegul Alexei Marinat, cel care pentru nişte note critice la adresa regimului sovietic(el, care avea din război înalte decoraţii militare!), a făcut ani grei de gulag stalinist …
Şi ,în finală, Cărare. Se putea oare să lipsească din această daravelă marele satiric şi disident literar?Iată poemul lui din acest număr de scandal:
B Ă I L E D I N P O M P E I
Blând şi chel precum e luna,
Profesorul, dus pe gânduri,
Povestea de la tribuna,
Meşterită din trei scânduri,
„Dragi studenţi! Din vremea ceea
Ani prea mulţi s-au perindat,
Dar o baie din Pompeia
Până astăzi s-a păstrat.
Daţi-mi voie a vă spune,
Că pe-atunci—şi-mi pare rău—
Băile erau mai bune,
Decât azi la Chşinău.
Să le vezi—să le duci dorul,
Clasa-ntâi, nu ca acuma!”
Dar observă profesorul
Că s-a întrecut cu gluma.
Şi grăbit revine iarăşi,
Zornăind cuvinte grele:
„Dar să nu uităm, tovarăşi,
Cine
Se-mbăia în ele!..”
24 februarie 2015
P S.Dar cum a plecat Petru Cărare de la redacţie?Aşa ceva nu i-ar fi venit în cap nici lui Dante când s-a văzut nevoit s-o şteargă din părţile lui, nici lui Mahomet s-o ia la sănătoasa ,dar nici ,mai aproape de noi, lui Ianucovici…Ce-a făcut ?O spun, pentru că am văzut cu ochii mei ,eram colegi de suferinţă…
A pescuit dintr-un număr de revistă umoristică „Krocodil” o caricatură, care tocmai se potrivea situaţiei,a tăiat-o frumuşel, a venit la birou şi, cu nişte piuneze, a fixat-o pe perete , de asupra fostei lui mese lucru. Şi-a luat cele hârtii, catrafuse şi…dus a fost.
Ce se vedea acolo ?
O margine de pădure(pardon! O lizieră). Pe acel fundal ,o bancă lungă…Pe acea bancă lungă, şade, picior peste picior,întristat, bătut de gânduri , un urecheat( un cogeamite iepuroi!).Şade el cum şade, picior peste picior şi amarnic de trist,dar…Să vedeţi că nu tocmai disperat,cum ar crede cineva …Nu, de loc!De ce zic asta?Pentru că încă nu v-am spus ce scria sub acea imagine-poză-caricatură de DESPĂRŢIRE DE REDACŢIE.
Scria aşa,cum numai unul Cărare putea s-o facă– dreagă :
„ ELIBERAT DIN SERVICIU LA PROPRIA DORINŢĂ DIN CAUZA FAPTULUI CĂ AM PRIVIT CRUCIŞ-PONCIŞ LA NACEALSTFĂ(MARII ŞEFI)”.
P.P.S.Un ultim detaliu. Tot atunci s-a zvonit, precum că, imediat ce a apărut respectivul număr de „CHIPĂRUŞ”,cineva din răuvoitorii (citeşte:duşmanii ) puterii sovietice de la Chişinău, ar fi expediat acea revistă, cu sublinierile de rigoare ,duşmanilor puterii sovietice din Occident (cui? Lui Carlo Tagliavini în Italia şi Klaus Heitmann în Germania)ca dovadă că…Dar ochii vigilenţi ai KGB-ului erau mereu la datorie şi hârţoaga fu la timp interceptată şi …arestată…
FINIS.
Vasile Şoimaru – Economist, conferenţiar universitar şi publicist moldovean. Născut la 30 aprilie 1949, Cornova, RSS Moldovenească, URSS, astăzi în Republica Moldova, în familia gospodarilor Şoimaru Alexei şi Nina (n. Roşca). Licenţiat al Facultăţii de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chişinău (1971). Studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanţe şi Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), susţinând, în 1978, teza de doctor în economie... (
