Prin Românii din jurul României. Monografie etnofotografică[1], Vasile Șoimaru atrage atenția lumii civilizate contemporane asupra unui adevăr tulburător prin semnificațiile sale – mărturii incontestabile ale continuității românității în această arie vastă central și sud europeană.

Ți se taie răsuflarea chiar și la o simplă răsfoire a prețiosului și – nu greșesc dacă scriu – luxosului album de 376 de pagini (20,8×27,8 cm), artistic realizat de un intelectual patriot, animat de exemplare sentimente și de avînturi nobile pe care am avut privilegiul de a-l cunoaște personal! Doar cei în necunoștință de cauză în privința originii și dăinuirii multimilenare[2], pe vastele spații ale așa-numitei Vechi Europe[3], a strămoșilor „celui mai numeros popor după inzi“ (cf. Herodot), ori poate aceia măcinați, vai, de o încrîncenată reavoință pot ignora, pot fi indiferenți față de elementele comune precum limba, frumusețea portului, trăinicia datinilor, hărnicia, optimismul, ospitalitatea și puterea de adaptare a celor ce-și zic ori li se zice români / rumuni / valahi / vlahi / volohi / bolohoveni / moldoveni / basarabeni…

Probabil însă că multora nu le convine evidența și, de aceea, puși dinaintea acestor probe moderne, incontestabile, ale continuității etnolingvistice în spațiul carpato-danubiano-pontic preferă să folosească „arma“ hîtru surprinsă printr-un lexem cu tîlc, împrumutat și înglobat ingenios-românește într-o ironică zicală, anume a face pe niznaiul. Nu ne trebuie un efort mare de imaginație spre a circumscrie caracterial această specie vorbitoare dar puțin gînditoare dacă ținem cont că prima ediție a cărții, cea din 2008, a fost aproape ignorată, potrivit autorului:În Basarabia, ziarele guvernamentale n-au scris o vorbă despre cartea asta. Doar ziarele de opoziție au remarcat-o și cîteva instituții de presă din România. Pentru oficialii români, în schimb, cartea nu există. Nici Departamentul Românilor de Pretutindeni, nici Institutul Cultural Român nu au cumpărat vreun exemplar (cf. p. 354). Lăsîndu-i în plata Domnului pe acești inși obișnuiți să aștepte pînă mai ieri „indicații prețioase“ de la vreun așa-zis „cîrmaci“, iar astăzi „semnale“ și „recomandări“ (la fel de prețioase!) de la „experți“ aiuriți și famelici, spre a nu se abate, chipurile, de la „corectitudnea politică“, să ne referim la conținutul albumului datorat lui Vasile Șoimaru, pe care-l consider de maximă importanță nu atît pentru trecutul, cît pentru viitorul românilor.

Tema este nu numai patriotic-generoasă, ci și arzătoare economic, politic și strategic. Deși, pînă mai ieri, oficialii păreau să aibă alte priorități, judecînd după observațiile unei jurnaliste[4], optimist fiind prin formația profesională, consider că rezultatele alegerilor din România și Republica Moldova din al douăzeci și cincilea an de la Revoluția din 1989 sînt de bun augur, iar reeditarea extraordinarului album o socotesc nu o simplă coincidență (căci, vorba părintelui Constantin Galeriu, nimic nu este întîmplător, totul e proniator), ci o lovitură de buzdugan necesară în gongul istoriei recente; de aici și necesitatea scrierii rîndurilor de față.

Cuprinsul este edificator: Maramureșul istoric, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, Basarabia, Transnistria, Noua Serbie, Slavo-Serbia, Crimeea și Caucazul de Nord, Cadrilaterul și Valea Timocului bulgăresc, Valea Timocului și Banatul Sîrbesc, Aromânii, Istro-românii, Românii din Ungaria, Valahii slavizați din Cehia, Slovacia și Polonia, Urmele bolohovenilor în Galiția, Pocuția și Podolia,Copiii românimii: De la poalele Caucazului pînă în Munții Stîncoși, Vestigii românești pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, Țările Baltice, Kazahstan, Canada. L-am reprodus aici nu numai ca pe un necesar remember, ci, aș îndrăzni, lăsînd imaginația cititorilor acestor rînduri să adauge la aceste toponimice și alte localități unde trăiesc temporar confrații lor din diaspora – anume în Italia, Spania, Anglia, Franța, Germania, Belgia[5] ș.a.m.d. – ca pe un posibil cuprinzător și coerent program cultural-economic al românimii de pretutindeni pentru următoarele două decenii. A ne ignora în continuare rădăcinile; a ne complace la nesfîrșit să ne tot plîngem de milă, așteptînd de aiurea soluții (i.e. „investiții“, „aprobări“ și „implementări“); a ne lăsa periodic călcați în picioare de acei europeni ce cred că dețin monopolul prosperității, considerînd că ne-au făcut, pasă-mi-te, favoruri extraordinare primindu-ne în „familia europeană“ (tratîndu-ne, însă, ca pe o biată Cenușăreasă, bună de amăgit cu poleiala și sclipiciul expuse la discreție prin supermarketurile ridicate precum ciupercile după ploaie!); a ne lăsa în continuare ademeniți aiurea de salarii mai bune lăsîndu-ne de izbeliște vetrele strămoșești, toate acestea (și altele la fel, pe care, renunțînd a le mai enumera amănunțit, le trec aici doar sub denumirea de „forme fără fond“) nu mai pot fi considerate de actualitate.

Iată că Dumnezeu ne trimite oameni culți, curajoși, jertfelnici, precum Vasile Șoimaru, care ne pot fi exemple în acest început de drum; împărtășindu-ne din experiența și opera lor, ei ne obligă să ieșim din pasivitate, să ne abandonăm comoditățile, să ne asumăm salturi calitative, renunțări și chiar sacrificii. Ni se cere mai întîi să luăm act de mesajul lor ardent, să-i lăsăm să se exprime plenar; să ne deschidem, deci, fără prejudecăți, inimile și mințile, primindu-le darurile cu recunoștință. Apoi, urmîndu-le exemplul, sîntem chemați să ne  schimbăm radical ca, odată cu aceasta, să putem modela altfel prezentul nostru și viitorul urmașilor.

Definitorie, pentru redobîndirea conștiinței de neam, este calea dreaptă, neabătută, prin lumea actuală, așa cum mi se pare tulburător redată în cea mai misterioasă dintre fotografiile albumului, anume cea dublă, de la pp. 34-35. Aici, pe un fundal patriarhal, mioritic, e proiectat în diagonală un dinamism calm, cu rezonanțe ancestrale. În pofida celor șase oi răzlețite, în care aș vedea o aluzie la fiii rătăcitori prin lume ai zilelor noastre, cele treizeci și șase țin poteca, merg ca pe o funie a speranței către o țintă încă nevăzută, necuprinsă în fotografie, dar imaginabilă. Dacă 16% reprezintă, cifric, abaterea de la cale, rătăcirea, dezorientarea, e reconfortant că 84% reprezintă drumul drept, asumat de majoritatea vietăților orientate. Fiindcă îmi place să interpretez această fotografie și în cheia credinței, cei 84% de creștini ortodocși ar fi suficienți atingerii finalului dorit la scara națiunii – final mîntuitor, de va fi voia lui Dumnezeu. Deocamdată, așa cum ar rosti orice Tată/Mamă care-și vede venind fiul/fiica acasă, cu chip luminos: îmi spunea mie inima c-ai să găsești drumul, ori că ai să reușești…, scriu și eu, în acest final de paragraf: îmi spune mie inima că veți reveni la conștiința de neam, iubiți români!

Să folosim, așadar, prilejul înălțător oferit de Vasile Șoimaru!

Toponimele și hidronimele mîngîietoare au, multe, înflorituri diminutivale, sugerînd gînduri tot ca pe guri de rai: Apșa (desigur de la  „apșoară“), Cernăuca (la fel ca Negruța, întrucît „cerna“ înseamnă „neagră“, mai exact „de culoarea cernelii“), Toporăuți (unealtă familiară pădurarilor, neapărat frumos împodobită – îmi imaginez!), Onuț (desigur, derivat de la Ion), Serafineț (pîrîu cu nume de ceată îngerească!), Ceremuș (rîu curgînd, după nume, molcom și șoptitor, lăsîndu-se adumbrit, la un anumit loc, de o mirabilă punte pe care, închizînd ochii, pășesc și o simt legănîndu-mi-se amețitor sub tălpi!),  Căușeni (pasă-mi-te de la a face palma căuș, cînd vrei să-ți potolești setea, aflat pe cale), Frumușica (Veche sau Nouă – ce-ar mai putea fi de comentat dinaintea acestor evidențe?), Perișoare (aluzie fără greș gingaș-gustativă!) și încă multe altele, la fel de expresive: Grădinița, Țăchinăuca, Gorodnița ș.a.

Ce fel de locuitori să împodobească, oare, cu memoria, intențiile și lucrul lor asemenea meleaguri? Iată, de sub fotografiile respirînd prospețime, frumusețe, speranță, optimism, cîteva prenume neaoșe: Ion, Ioan, Simion, Petre, Vasile, Vasalie, Ileana, Gheorghe, Marin, Maria, Octavian, Viorica, Dumitru, Lia, Constandin, Tudor, Teodor, Eva, Măriuța, Trifu, Catrina… Nu cumva s-or fi înstrăinat, însă, prin numele de familie, unii ca aceștia? Nicidecum, dacă judecăm după antroponimele Creangă, Pădeanu, Paulencu, Buzu, Iova-Șimon, Marc, Fodoreanu, Nanea, Adam, Șoșdean, Barbu, Dimitrievici-Cârcioabă, Iordăchescu, Suceveanu, Nicolaevici…

Cînd specificul locurilor și limba conlocuitorilor au covîrșit tăria indubitabilă a originii românești, emoționante compensații năvălesc neașteptat, bunăoară dintr-un epitaf timocean: „Draghi/Dragi Dimitrijević Krčoba (1954-2007) DRAGHI, DRUMAȘULE / DRUM AI DRUMĂIT / TOT PENTRU POPORUL TĂU IUBIT / CÂNTECE AI CÂNTAT / JOCURI AI JUCAT / ÎN-TRO (sic) HORĂ MARE / ȘA FRUMOASĂ / PE TOȚ ROMÂNII AI CHEMAT… / MULCE-AI VRUT Ș-AI ÎNCEPUT / CIASU MORȚI CEA-N TRECUT“ (…) (cf. p. 208).

Peste toate acestea, oameni și locuri, vorba teoreticianului tradiționalismului interbelic, Nichifor Crainic, vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisercii ortodoxe. Astfel, dintre filele albumului îmi apar mai întîi zveltele biserici maramureșene din lemn din Apșa de Mijloc, din Apșa de Jos, din Alexandrovka, din Sokirnița și din Holodnoie. Degetele întîrzie să răsfoiască mai departe filele, iar privirile rămîn încă îndelung atrase cînd de noua biserică Sf. Nicolae din Cernăuți, cînd de vechea biserică dedicată aceluiași mare și sfînt ierarh aducător de daruri, datată 1607, ori de mai „tînăra“ biserică Sf. Gheorghe (din 1783)… Las imaginația să mă poarte mai departe: îmbibîndu-mi sufletul în marea sărbătoare de la Boian (23 august 2009), după înconjurarea bisericii, merg să văd biserica și mormintele Hurmuzachilor de la Cernăuca, apoi mă las ademenit și poposesc la umbra falnicilor copaci din jurul bisericii Sf. Ilie din Toporăuți, datînd din secolul al XVI-lea, ctitorie a domnitorului Miron Barnovschi. Intru mai departe în străvechiul lăcaș închinat Înălțării Domnului din Lujeni (1453-1455) și admir noua biserică din Chițmani a cărei imagine e vecină cu aceea a lăcașului ortodox din Valeva… Mînăstirea Creșciatic (1609), sobră, strînsă bine în chingi betonate și asfaltate, contrastează cu biserica din lemn situată în localitatea cu nume legendar, Dumbrava Roșie, expusă vesel din toate părțile luminii soarelui și asaltului ierbii. Bisericuțele sătenilor din Petriceanca și Sinăuții de Sus capătă replica bisericii Nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul, construită de boierul Alexandru Ilschi în 1792… La Davideni se află o veche biserică din lemn cu acoperișul șindrilit amintind de cele maramureșene, iar la Șipotele Sucevei – una al cărui paroh a fost Iraclie Porumbescu, tatăl cunoscutului compozitor Ciprian Porumbescu. O maiestuoasă mînăstire construită la Bănceni e secondată de artistul fotograf de două biserici istorice din Molnița și Hreațca. Pe următoarea pagină biserica din Tîrnăuca, al cărei ctitor este Alexandru Sturza (1811), își dă binețe din înaltul zidurilor sale albe cu modesta biserică din lemn din Lucăuți. Verdele lăcașului din Serbineț intră în dialog cu maron-gălbuiul bisericii din Romăncăuți, satul natal al eminescologului Constantin Popovici, după cum consemnează mereu informatul Vasile Șoimaru… Îmi închipui, apoi, cum lua parte la slujbe poetul Grigore Vieru, în vechea biserică din Pererita, Briceni… Catedrala din Bălți și mînăstirea Călărășăuca de la Nistru au în comun albastrul, în timp ce biserica proiectată de Alexei Șciusev din Cuhureștii de Sus are aspect strașnic de cetate medievală… Boierul Ștefan Leonard a ctitorit biserica Sf. Elisaveta din Cubolta, în josul paginii fiind plasată fotografia bisericii ștefaniene din Putinești, Florești… De pe pagina următoare, realizînd un contrast minunat, prin fundalul verde-ntunecat al unei măguri împădurite, artistul ne aduce imaginea paradisiacă, galben-solară, a bisericii mînăstirii Saharna… Acuitatea privirii mi-e încercată, o filă mai departe, de contururile îndepărtate ale unei mînăstiri rupestre văzute din Transnistria, anume aceea de la Țîpova, apoi ochii mi se odihnesc rotunjit sub bolta catedralei din inima Chișinăului… Din fotografia panoramică a Trebujenilor de pe Răut îmi năvălesc azuriu turlele unui somptuos lăcaș sub care bănuiesc a fi început o slujbă de seară, în timp ce de pagina alăturată, grație obiectivului aparatului de fotografiat astfel fixat, încît sus rămîne o fîșie a bolții principalei porți, sînt invitat să intru, prin ușile larg deschise, în biserica mînăstirii Curchi (aici, la pagina 129, această imagine e încă o dovadă a înaltei măiestrii atinse de Vasile Șoimaru)… Biserica ansamblului de la Căpriana, ocupînd ambele pagini, apoi biserica Adormirea din Horodiște, Călărași (datînd din secolul al XVIII-lea), culminînd cu impunătoarea Biserică Sfînta Treime din Onițcani, Criuleni, cu albastrul înstelat al acoperișurilor celor patru cupole din vîrful cărora țîșnesc sfințitor spre cerul adevărat crucile specific ortodoxe mă fac să rămîn, iarăși și iarăși, în deplină, liniștită admirare… Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căușeni, cu sîngeriul impresionant al picturii sale interioare,  apoi incinta, semănînd a paraclis, de lîngă Cetatea Albă, unde s-au păstrat moaștele Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, pînă la aducerea lor în fosta cetate de scaun a celui mai viteaz dintre domnitorii Moldovei, Sfîntul Ștefan cel Mare, constituie alte folositoare, meditative popasuri spirituale… La fel, biserica Sf. Nicolae din Chilia Nouă, ctitorie a lui Vasile Lupu, cu o arhitectură originală, neverosimil alungită, ori mărețele Catedralele Sf. Nicolae (1754) și Sf. Gheorghe (1809-1819) din Movilău-Podolsk, vechi ctitorii moldovenești, cărora le dă binețe, de pe pagina alăturată, Catedrala din Balta, cu minunatele ei dantelării ale acoperișului dominant albastru, alături de biserica din Handrabura, zugrăvită la exterior în culori solare, îmi apar ca binecuvîntări ale Proniei Cerești… Din trecutul transnistrean strigă către noi, a neputință, ruinele bisericii din Perișoare (azi localizată în Mardarivka, adică în comuna Mardari), dar se ițesc – slavă Domnului! – gătite ca niște mirese ale lui Hristos, bisericile satelor Grădinița (în limbajul rusofon: Gradințî) și Iasca… Mai departe, dintre copaci generoși, rîde spre soare biserica din Valea Hoțului (azi Dolinskoie), sat cercetat și apoi imortalizat de echipa lui Anton Golopenția într-o monografie din 1942… Acestora li se adaugă biserica din Racova, cea din Novomirgorod (clădită în secolul al XVIII-lea), mîndra biserică din Subotița și cea al cărei pridvor cu patru coloane amintește vag de un templu grecesc din Velikoserbulovka… Ce alt răspuns potrivit aș putea căpăta la această enumerare ce abia-abia mai încape în acest paragraf decît un dangăt de clopot de la Catedrala din Bazargic (astăzi Dobrici), împletit cu altul, al catadralei din Silistra?… Cred că acesta e tainicul mod de comunicare dintre bisericile vii, frecventate de români creștini mai ales duminica și de sfintele sărbători… Iar dacă își vor înălța la unison rugăciunile de slavă, de mulțumire și de cerere a unității preoții urmați de enoriașii lor din bisericile din Hîrleț, Cosova și Rabrova, asemenea acelora din bisericile Sfînta Maria din Aminciu, Sfîntul Zaharia din Linotopi, Schimbarea la Față – Sf. Sotir din Korcea, ori din Cuțufleani (Panaghia), din Elbasan, poate acompaniați și de ale acelora din mînăstirile Moscopole și Sf. Naum, de pe malul lacului Ohrid, Dumnezeu le va trece cu vederea?… Mă îndoiesc!… Cu gîndul din nou la părintele Ciprian Grădinaru, visez la inițierea unei candele a rugăciunii românilor de pretutindeni! Fiind tentat să-mi închei aici răsfoirea tematică la care m-a îndemnat acest numitor comun al românimii, BISERICA, tresar la surprinzătoarea sveltețe maramureșeană a lăcașului de cult din Most, Cehia, și, neputînd trece sub tăcere o altă fotografie, mai dezvolt o frază despre osemintele domnitorilor din secolul al XVII-lea Ștefan Petriceicu al Moldovei și Constantin Basarab al Țării Românești, reunite, aș zice, premonitoriu în criptele subterane ale Mînăstirii Sf. Onufrie din Lavrov. Odată cu gînditorul pedepsit de comuniști, fără judecată, la cincisprezece ani de temniță la Jilava, la Văcărești și la Aiud pentru creația și credința sa, reiterez: Pentru noi și pentru cei cari vor veni după noi, sensul istoriei noastre și al vieții și artei populare rămîne pecetluit dacă nu ținem seamă de factorul creștin(…) (cf. Nichifor Crainic, Sensul tradiției).

Pe lîngă bisericile creștin-ortodoxe răspîndite atît în Țară, cît și pe vastul areal din jurul României, o a doua constantă spirituală a românimii este Mihai Eminescu. Începînd cu selecția de fotografii reprezentative de la pagina 23, unde genialul poet, prozator și gazetar apare printre cele șase chipuri ale unor personalități-reper[6] alese anume ca, prin extrase din lucrările lor, să fie alcătuit, ca mortarul dintre pietrele unui zid de cetate, un liant al capitolelor monografiei, Mihai Eminescu e reprezentat în varii ipostaze artistice. Le propun cititorilor în ordine: bustul de la Slatina (cu primele versuri emblematice ale Doinei: De la Nistru pîn’ la Tisa / Tot românul plînsu-mi-s-a…), statuia în picioare și bustul de la Cernăuți – orașul formării adolescentului; bustul situat în curtea casei memoriale Aron Pumnul, legîndu-i o dată în plus în postumitate pe cei doi intelectuali ai Bucovinei; două plăci memoriale amplasate în același oraș pe clădirea școlii primare și pe cea a gimnaziului care i-au marcat primii pași ai devenirii sale geniale. Mai departe, îl descoperim la Odesa, unde i s-a ridicat un bust, în plus fotograful imortalizînd și Kuialnikul lui Mihai Eminescu din suburbia orașului. Un alt bust există, de asemenea, și la Uzdin, în Voivodina. La pagina 278 e reluat cunoscutul portret din tinerețe realizat în 1869 de fotograful Jan Tomas, care a locuit într-unul din imobilele situate în Piața Sf. Wenceslas din Praga. Mergînd pe urmele studentului extraordinar M. Eminovici, Vasile Șoimaru fotografiază Cetatea Cracoviei (vizitată de poet pe la 1874) și sugerează inspirat atmosfera celebrului oraș austriac prin cîteva sedii, uși și scări din viața vieneză a lui Mihai Eminescu (cf. p. 321). Timp îndelungat rămîn privind Universitatea din Viena, unde mintea celui de-al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici s-a îmbogățit audiind cursurile de anatomie descriptivă ale lui Joseph Hyrtl, cele de fiziologie ale lui Ernst Brücke, prelegerile de drept roman ale lui Rudolf Ihering, de istoria filosofiei ale lui Robert Zimmermann, de filosofia dreptului, economie politică, științe financiare și administrative ale lui Lorenz Stein, de drept internațional ale lui F. X. von Neumann ș.a.m.d., dovadă stînd manuscrisele și caietele sale, parțial publicate de Magdalena D. Vatamaniuc în 1981 sub titlul Fragmentarium, la Editura Științifică și Enciclopedică din București… Nu aflu mai potrivite cuvinte însoțitoare pentru fotografiile-omagiu ale lui Vasile Șoimaru decît Legămîntul lui Grigore Vieru: Știu: cîndva la miez de noapte / Ori la răsărit de soare / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții Sale. // Am s-ajung atunce poate / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideți cartea / Ca pe recile-mi pleoape. // S-o lăsați așa, deschisă, / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dînșii / Al străvechii slove bucium, / Așezați-mi-o ca pernă / Cu toți codrii ei în zbucium. 

Istoria modernă, însîngerată, își deschide din album privirile către noi, de pildă prin Memorialul de la Fîntîna Albă (Katynul românesc), despre care am scris și eu un îndurerat articol în urmă cu ceva timp[7], ori prin crucea dureros improvizată și înălțată simbolic, după șapte decenii de la tragedia armatei române din 19-24 noiembrie 1942. Cea din urmă imagine e preluată și pe coperta unei cărți cutremurătoare, Cotul Donului 1942, căreia, de asemenea, i-am dedicat cîteva pagini[8] și o chemare către românime printr-o petiție comemorativă online bine primită chiar și de autorul cărții – același brav patriot Vasile Șoimaru[9].

„Lacrimile roșii ale Basarabiei“ – cum își intitulează metaforic talentatul fotograf o altă superbă imagine cu maci (cf. p. 154) – ar putea fi trimise cu dedicație, una cîte una, decidenților politici ai prezentului, nu numai spre luare-aminte, ci și spre inspirație făptuitoare, căci mulți îmi apar atît de patrioți în vorbe (mai ales în campaniile electorale!), încît, potrivindu-mă acestor fraze, mai, mai că-mi vine a scrie: UNIREA-i foarte aproape, frați români! Pregătiți-vă hainele de sărbătoare!!

Ce alt argument istoric mai puternic întru reunire ar putea exista decît domnia glorioasă peste aceste meleaguri a Sfîntului voievod Ștefan cel Mare a cărui umbră îmi pare a plana vulturește atît deasupra impunătoarei Cetăți Albe (cf. p. 150), cît și deasupra turlelor bisericii din Căpriana ce se oglindesc în undele lacului învecinat (cf. pp. 132-133)? Nu văd cum ar putea un român să interpreteze în alt fel invocația din Doina lui Mihai Eminescu, ori monumentul din Chișinău al voievodului, cu simbolul creștinătății ridicat deasupra capului de cel ce-a învins în cele patruzeci și patru de războaie de apărare socotite de cronicar, după numărul ctitoriilor, ori sabia viteazului, învăluită în legende, aflată la Topkapî (cf. p. 315)… Lipnicul și biserica din Putinești, Florești mi se par emoționant secondate de fotografiile recente ale unor români anonimi din Crimeea ori din satele românești din Caucazul de nord (Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka…), români care țin la vedere tablouri ale sfîntului voievod… Sînt încredințat că uriașul stejar din Cobâlnea (cf. p. 120), atribuit prin tradiție aceluiași mare sfînt, va apuca să înfrunzească și-n aerul mai tare al României reunite…

Îmi permit în acest loc al însemnărilor, cerînd asentimentul cititorilor rîndurilor mele, o mărturisire. Dacă pentru soția mea, Liana Floarea, cel mai entuziasmant capitol din album este al XIII-lea: Copiii românimii. De la poalele Caucazului pînă la Munții Stîncoși (cf. pp. 304-311), unde, într-adevăr, minunatele făpturi ce sînt daruri dumnezeiești își înfățișează splendorile promițînd dăinuirea – și aici descopăr cîteva fotografii ce ating foarte înalte calități artistice, îndeosebi acelea care-i prezintă pe micuți în costume tradiționale –, pentru semnatarul acestor pagini cel de-al III-lea capitol, dedicat Basarabiei, e cel preferat. Privind imortalizarea unor locuri încă nevizitate de mine, dar tainic familiare și mai ales chipurile omenești cu ochi ce mă scrutează și ei pe mine, parcă năzuind ceva și îndatorîndu-mă printr-un fel de promisiuni nerostite, mi se accelerează bătăile inimii mai tare. Există în această secțiune a albumului două imagini, la paginile 137 și 139, aparent fără a ieși din comun comparativ cu celelalte. Ele însă produc sufletului meu rezonanțe ce se pierd în adolescența petrecută, ca licean, în preajma unor oameni foarte dragi – i-aș putea numi chiar părinții mei spirituali –, anume familia Nedela. E vorba, mai precis, despre profesorul Enache (Ache) și profesoara Valentina, ambii trecuți deja la Domnul. I-am frecventat aproape lunar, de-a lungul anilor, iarna, cînd locuiau în București. De nenumărate ori m-au invitat într-un loc special, la Cropolea, din Mehadia, pe Valea Cernei, unde se refugiau vara, loc mirific situat la vreo unsprezece kilometri de Băile Herculane (domnul Enache Nedela acolo își avea obîrșia). Ei bine, blînda, ospitaliera, frumoasa, cocheta, priceputa gospodină și mereu zîmbitoarea doamnă Valentina se născuse în Cimișlia! Se refugiase în Patrie, de frica deportării te miri unde, cînd li se rechiziționase casa de către rușii invadatori și fuseseră aruncați pe drumuri… Îi ascultasem adeseori povestirile despre Basarabia sa natală, despre viața îmbelșugată pe care o dusese, căci familia sa era una fruntașă… De aceea, îndrăgind-o pe doamna Valentina, nu puteam să nu îndrăgesc și eu Basarabia ei natală, acel trup smuls Țării și supus unei atroce desnaționalizări. Abia după 1990, cînd, amețită de „podurile de flori“ și de avînturile unor idealiști (ca mine!) răspunzînd entuziast îndemnului „cărți pentru Basarabia“, își învinsese rațiunea nemaiputînd de dor și se repezise în Cimișlia să-și vadă casa unde se ridicase cîndva copăcel, învățînd să meargă ținîndu-se de balustrada scării de la ușa principală, avea să descopere cu amar că proprietarii imobilului ce fusese transformat demult în grădiniță (de copii), instalaseră vajnici gardieni care, agitîndu-și armele din dotare, i-au interzis în rusește să se apropie de gard, necum să-i dea voie să mai mîngîie, măcar o dată, acea balustradă a copilăriei… (Re)povestindu-mi întîmplarea printre hohote, lacrimile doamnei Valentina îmi șiroiau în suflet și sughițurile sale îmi urcau și mie un nod în gît care nu mă lăsa a-i spune niciun cuvînt de consolare, așa cum nici acum, cînd aștern aceste rînduri, nu aflu vreunul…

De aceea dintre inserțiile textuale situate în debutul capitolelor aleg mai întîi frazele eminesciene: Însuși numele „Basarabia“ țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decît țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor… Pentru capătul veacului al paisprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă (cf. p 113).

Capitolul al II-lea începe cu notațiile descriptive ale lui Teodor T. Burada[10]: (…) Intrăm în Bucovina, situată între Carpați, Dnistrul de Sus și Molna, cu vechile capitale Siret și Suceava, și cu mormintele lui Dragoș și Ștefan cel Mare. Sînt 127 de ani, de cînd ea fu dezlipită de Moldova, căzînd sub dominațiunea Austriei la anul 1775. Realipită Patriei în 1918, cedată în 1940 U.R.S.S., recuperată în 1941, iar în 1944 din nou cedată, de astă dată R.S.S.Ucraina, Bucovina noastră are astăzi o soartă ceva mai sumbră decît a Basarabiei (diversionist, aceasta din urmă a fost botezată, după cum știm „Republica Moldova“, dar are șanse reale de integrare în UE și deci, pe o cale ocolită, de reunire cu România în următorul deceniu)…

Și mai îndepărtate îmi apar posibilitățile celorlalte zone locuite de români de a reveni la matcă, așa încît nici n-aș mai insista, sporind amărăciunea mea și a cititorilor, prin citarea observațiilor lui Nicolae Iorga despre Maramureșul istoric, ale lui Anton Golopenția despre Cadrilaterul românesc, sau, din nou, ale neobositului călător Teodor T. Burada, de astă dată despre vlahii din Valea Timocului…

În fine, ca și imposibile, în aceeași ordine de idei, ar fi perspectivele istroromânilor, ale aromânilor și ale moldovenilor transnistreeni de a-și potrivi și administrativ-geografic fluxul vieții alături de frații lor ce trăiesc, mai departe, în inima Vechii Europe (dar, scriind aceste fraze, nu uit să adaug, parafrazînd Cuvîntul biblic: ceea ce oamenilor li se pare, la un moment dat, imposibil, lui Dumnezeu îi este posibil!)…

Meritul cărții excepționale pe care am avut privilegiul s-o comentez în aceste pagini este subliniat și în prefața prof. univ. dr. Zamfira Mihail[11]: Vasile Şoimaru a visat, a îndrăznit şi a realizat un fond inestimabil de etnofotografii, cu valoare de unicitate, valorificată doar parțial prin cele peste 1000 de reproduceri tipărite, pe care cercetătorul individual cu greu poate să şi-o imagineze încheiată. Este o carte pentru veşnicie pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile aşa cum Vasile Şoimaru le-a înregistrat, despre confraţii români şi pentru a întări „conştiinţa de sine” a lor, şi pe care le oferă drept ofrandă. // Unicitatea cercetării tuturor românilor din jurul României a lui Vasile Şoimaru este o realitate ştiinţifică. Timpul lucrează în favoarea întăririi prestigiului ei ştiinţific. Instituţiile culturale au început să-l premieze şi Societăţi savante să-l numere printre membri. Iar cercetătorii să folosească aceste cărţi pentru bogăţia lor de informaţii. // Ceea ce ne mai dorim sunt cărţile viitoare, pe care le pregăteşte Vasile Şoimaru sau la care începe să se gândească, şi pentru finalizarea cărora îi dorim mulţi, mulţi ani cu realizări şi cu succese! (cf. p. 8)

Alăturîndu-mă urărilor Zamfirei Mihail, conchid că neamul românesc e pe cale de a-și redobîndi conștiința de sine, căci atît populația adunată în rotunjimea actuală a Țării, cît și conaționalii risipiți în lume, din varii motive (chiar dacă aceștia din urmă par ireversibil desnaționalizați), beneficiază de rugăciunile stăruitoare ale celor ce participăm la Sfintele liturghii dar, mai ales, de rugăciunile la picioarele Tronului Dumnezeiesc ale Sfinților Români, știuți și neștiuți, recunoscuți ori nu de sinodul BOR aflat „sub vremi“, după cum am constatat… Dacă gîndul meu, pînă în 2 decembrie 2014[12], era oarecum confuz și greu de exprimat public, acum, mulțumită albumului datorat lui Vasile Șoimaru, a devenit convingere.

Mulțumesc, frate Vasile[13]!

[1] Onești, Editura MAGIC PRINT, Chișinău Editura SEREBIA, 2014.

[2] Prin aceste descoperiri [este vorba despre rezultatele cercetărilor arheologice din Lunca Dunării, mai exact din depozitul fosilier de la Bugiulești – nota mea, M. F.], istoria pămîntului țării noastre și însăși istoria Europei capătă o vechime de circa două milioane de ani – afirma în 1963 arheologul dr. C. S. Nicolăescu-Plopșor (citat de prof. dr. Augustin Deac, înIstoria adevărului istoric, vol. I, Giurgiu, Editura TENTANT, 2001, p. 31). Din fericire, luînd-o înaintea adormiților noștri istorici oficiali (în cel mai bun caz ocupați cu „demitizările“ ori cu publicarea unor articole „corecte politic“ – a se citi: învechite și tributare unei viziuni timorate asupra originilor românimii –), există realizatori străini de bună credință care au dat la iveală seriale precum cele ce s-au putut accesa, de cei norocoși, la:

https://www.youtube.com/watch?v=_ReAcq6hog4

https://www.youtube.com/watch?v=2TJTlvM_XtM

https://www.youtube.com/watch?v=i0OOxovcpS8

https://www.youtube.com/watch?v=BvbmJQFF92k

https://www.youtube.com/watch?v=GqsQz9VOzT0

https://www.youtube.com/watch?v=pJRVEcDFrnU

https://www.youtube.com/watch?v=EH4_CR51JAo

etc.

[3] Între alții, Marija Gimbutas folosește această sintagmă, alături de Vechea Civilizație Europeană: Curînd după introducerea unei economii producătoare de alimente în timpul mileniului al VII-lea [î. Hr.], sud-estul Europei s-a consolidat într-un bloc cultural cu rădăcini și o identitate a sa proprii. Acesta a fost un complex cultural cu desăvîrșire îndreptățit a fi considerat o entitate independentă, nicidecum o reflectare provincială a evoluțiilor Orientului Apropiat, ci o civilizație pe deplin echivalentă celor din Mesopotamia și Anatolia  (…) / Spre a identifica această arie din sud-estul Europei drept o entitate separată în familia civilizației Lumii străvechi și, de asemenea, spre a o distinge de Europa Antică (denumire care desemnează de obicei civilizația clasică greco-roamnă și de Europa Preistorică, am folosit denumirea de Vechea Civilizație Eurpeană (Old European Civilization) propusă în 1971 la al optulea Congres Internațional de Științe Preistorice și Protoistorice de la Belgrad (…)  (cf.Vechea Europă, 7000-3500 [î. Hr.]: cea mai veche civilizație europeană înainte de infliltrarea popoarelor-indoeuropene, Terminologia, în vol. Marija Gimbutas,Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere de Sorin Paliga, București, Editura Meridiane, 1989, pp. 52-53).

[4] România tot timpul are probleme interne sau externe mult mai importante decît durerile românilor din jurul  granițelor. Sînt mult prea suficienți cei 20 de milioane (sau cîți or fi rămas) de români din interiorul țării, de ce să-și mai bată capul Bucureștiul și cu nenorociții ăia care au rămas, după trasarea granițelor, în afară. Cu ei sau fără ei, viața celor din România este la fel… (Eva Iova-Șimon, „Foaia Românească“, din 25 februarie 2011, Jula Ungaria) (cf. Vasile Șoimaru, Românii din jurul României…, p. 267).

[5]Am inclus pe listă și această țară nu numai gîndindu-mă la doi apropiați ai mei, ce locuiesc în Bruxelles, împreună cu familiile lor, anume pr. Bogdan Popescu (fiul nașului nostru, pr. Ion Popescu, de la Biserica Icoanei) și fiica mea, Daniela Liliana, ci mai ales la un alt minunat preot, slujitor la o mînăstire din Namur, situată la aproximativ 50 de km de capitala țării. Mă refer la pr. Ciprian Grădinaru (cf. PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate… Publicat pe 20 Aug 2013 pe site http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/08/20/parintele-ciprian-gradinaru-manastirea-namur-belgia-fratietate-comunitate-parohie-ortodoxa-constiinta-adamica-unitate-familia-ortodoxa/ (am păstrat grafia postatorilor – nota mea, M.F.). Îmi permit să preiau un fragment edificator din articolul citat spre a sublinia că în aceeași direcție a trezirii conștiinței de neam se înscrie și demersul lui Vasile Șoimaru: Apoi, odată începută slujirea în mînăs­tire, imediat după cumpărare, în mai 2011, am căutat să punem și acestui loc, de la înce­put, temelia pe care o găsesc esențială oricărei comunități: duhul de frățietate întru Hristos. (…) Plecînd de la ideea canonului de obște și inspirat de cele pe care le-am citit la Sfinții închisorilor, despre cum se nevoiau să se roage chiar și în acele condiții de detenție, am propus comunității să facem la fiecare început de lună cîte o candelă a rugăciunii. Concret, în atîtea nopți cîte putem acoperi, cei care pot dintre noi își „iau“ cîte o oră în care să se roage – pentru ei și familiile lor, pentru obște, pentru lume, încercînd să nu lăsăm să se stingă rugăciunea niciun minut, vreme de mai multe nopți. Cînd unul a încheiat și merge la culcare, un altul se trezește și aprinde candela. Ne-a adus multă bucurie și apropiere întru Hristos, căci e mult har în acele nopți și te simți responsabil pentru obștea ta și pentru toți frații creștini care dorm la acea oră din noapte – fiind singurul, poate, care stă înaintea Domnului, în numele tuturor.

[6] Celelalte sînt: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), Teodor Burada (1839-1923), Nicolae Iorga (1871-1940), Dimitrie Gusti (1880-1915) și Anton Golopenția (1909-1951).

[7]Cf. Ziua Naţională de Cinstire a Victimelor Masacrelor, Deportărilor, Foametei şi Represiunilor sovietice din Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Basarabia April 4th, 2013.

[8] http://limbaromana.org/blog/2014/08/cotul-donului-1942-o-carte-cit-un-tratat-de-istorie/

[9] https://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/1619/vom-obtine-o-frumoasa-victorie/

[10] Iată cum îl prezintă Sava Gârleanu în publicația „Libertatea“, din New York, Anul VI, nr. 57, mai 1987: Un pelerin neastîmpărat străbătea cu neostenire, între anii 1878-1900, toate meleagurile din lume pe unde se vorbea sau se mai vorbise în trecut limba română, pe unde adică se aflau români. O făcea cu dragoste, cu pasiune și dăruire, cum n-a făcut nimeni altul pînă azi, nici măcar cu mintea, după cum pare.
Acesta era ieșeanul Teodor T. Burada (1839-1923), un intelectual polivalent, cunoscut muzician, jurist, folclorist și etnograf, nu mai puțin istoric și literat, animator al teatrului românesc. (Punctuația și ortografia îmi aparțin – M.F. Cf. http://miscarea.net/libertatea-teodor-burada.htm).

[11] Această prefață e reluată la http://www.ziaristionline.ro/2014/05/16/romanii-din-jurul-romaniei-o-noua-lucrare-de-referinta-a-cercetatorului-basarabean-vasile-soimaru/

[12]E memorabila dată la care, în chip minunat, l-am întîlnit pe autor la librăria bucureșteană „Sophia“, beneficiind de generozitatea domniei sale de a-mi dărui un exemplar al cărții!

[13]Fiindcă am scris despre Neam în încheierea acestor rînduri și am folosit (nu doar cu valoare stilistică, întrucît sentimentele și rațiunea nu încap mereu în astfel de haine convenționale!) cel mai înalt nivel de înrudire omenească pentru autorul monumentalului album, anume FRATE, nu pot trece sub tăcere considerațiile sale, preluate dintr-un interviu: UN NEAM ÎNTREG NU POATE AVEA DEFECTE! Noi, românii, zi şi noapte trebuie să ne mîndrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid! Acest Neam nu poate fi blamat, dar se încearcă acest lucru prin diferite vicleşuguri mediatice. Cei ce ponegresc popoare, dacă nu se vor opri la timp, vor ajunge să fie blamaţi de cele șapte miliarde de pămînteni de pe glob. Unii ne consideră chiar un popor ucigaş, învinuindu-ne pe nedrept de diferite păcate, inclusiv de genocid, uitînd să se uite sub propriul nas naţional şi să-şi numere crimele şi păcatele. Etniile mari şi cele mici sunt de la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu fie „etnovore”, înghiţind etniile mici.Cf. Liliana Moldovan, „Să ne mândrim că facem parte dintr-un neam care a supravieţuit milenii pe o insulă latină înconjurată de un ocean acid!” – Interviu cu Conf. Univ. Dr. Vasile Şoimaru (http://www.dacoromania-alba.ro/nr61/sa_ne_mandrim.htm)

 Prof. Mihai FLOAREA

http://limbaromana.org/blog/2015/03/vasile-soimaru-autorul-unui-album-monumental/

Actorul român Dan Puric a definit specificul sufletului românesc pe baza comportării personajelor din basmele populare şi a spuselor unor personalităţi înţelepte, din care a ajuns la concluzia că pentru sufletul românesc „dorul, iubirea e mai puternică decât nemurirea”. Românul basarabean, doctorul în economie, profesorul universitar Vasile Şoimaru, fiind un suflet românesc, filosof din fire, mare patriot, cu dragoste de Neam şi Ţară, a parcurs circa un sfert de milion de kilometri, singur, la volanul propriului autoturism, pe cont propriu, în căutarea sufletului românesc, risipit prin insuliţe într-un ocean de slavi. Pelerinajul Domniei sale s-a încununat cu succes, cu publicarea cărţii-album Românii din jurul României. Monografie etnofotografică (Chişinău, 2014, 376 p.), în care a demonstrat prin 1000 de imagini unitatea poporului român şi măreţia sufletului românesc, al acelor români care, trăind în afara graniţelor României, pe continentul european şi pe alte meridiane, oriunde s-ar afla, îşi păstrează cu demnitate identitatea naţională, portul, limba, tradiţiile şi obiceiurile, dragostea de Neam, şi de Patria istorică.

Aceasta este o lucrare originală, alcătuită numai din fotografii, fotografii grăitoare, elocvente, din care se desprinde o informaţie bogată referitoare la: geografie, istorie, etnografie, folclor, lingvistică, artă (sculptură, arhitectură, pictură) şi nu în ultimul rând arta fotografică.

Astfel, prin caracterul ei cultural-ştiinţific această carte poate fi numită, pe drept cuvânt, o Enciclopedie în imagini a enciclopediilor. Ea poate, şi ar trebui neapărat să fie folosită şi ca material didactic-ilustrativ în şcolile de toate gradele, la diferite discipline, fiindcă zice înţelepciunea populară: mai bine o dată să vezi, decât de zece ori să auzi. Impresionează şi devin memorabile vederile generale, vaste, de panoramă, ce reprezintă: oraşe, sate, câmpii, coline, ape curgătoare cu pragurile lor în culori vii, cascade, drumuri, poduri etc. De o importanţă cognitivă sunt imaginile ce reprezintă: biserici, catedrale, mănăstiri cu picturi murale, castele, peşteri, cetăţi, troiţe, porţi, case memoriale unde s-au născut, şcoli şi universităţi unde au studiat personalităţi istorice şi personalităţi contemporane notorii, monumente, busturi şi cimitire unde sunt înhumaţi domnitori valahi, mitropoliţi, cronicari, scriitori, pictori, actori etc. (de ex., Universitatea vieneză unde a studiat Mihai Eminescu, Opera vieneză, unde a cântat Maria Cebotari şi locul ei de veci la cimitirul din Viena).

Un element important ilustrat în album, element ce demonstrează unitatea românilor de pretutindeni, este portul, costumul naţional – cămăşi, ii, catrinţe, fote, fuste, şorţuri, brâie, broboade – toate cu broderii, dantele croşetate (horboţică), cu modele foarte variate, dar care alcătuiesc un stil comun – stilul românesc. Elocvent în acest sens este şi capitolul XIII din lucrare, intitulat Copiii Românimii. De la poalele Caucazului până la Munţii Stâncoşi. Bucură ochiul şi le simţim aproape de inimă pe aceleaşi covoare seculare, prosoape, cearşafuri, feţe de pernă, feţe de masă (brodate), cu zimţi („dantele croşetate”), ţesături, cusături, până şi ţolul cu dungi (vârste) de diferite culori, toate acestea atestate fotografic la românii de pe alte meridiane (de ex., ţolul din Canada), dar care împodobesc şi azi casa basarabeană, ca și cea maramureşeană, oltenească, bucovineană sau bănăţeană.

Imaginile din album scot la iveală şi viaţa spirituală a românilor din afara Ţării: serbările populare, datinile (de ex., Malanca şi Steaua din Mahala, Nordul Bucovinei, Zvoncearii din Croaţia etc.), grupurile de dans şi muzică populară, impresionantele festivaluri folclorice (de ex., Festivalul folcloric al aromânilor de pretutindeni la Moscopole în Albania), variate manifestări culturale (Sărbătoarea Mare la Boian), instrumente populare muzicale, hramuri cu Hora Mare (de ex.,  Hora Mare la hramul satului Gâmzova, Valea Timocului bulgăresc, Hora basarabeană a lui Ion Bazatin la festivalul folcloric din Varna) etc., etc.

Sub aspectul lingvisticii, acest album-monografie ne pune la dispoziţie şi informaţii despre atitudinea românilor care de secole locuiesc în alte state faţă de limba lor maternă, elementul de bază al identităţii. De ex., pe panoul Festivalului folcloric al aromânilor de pretutindeni, de la Moscopole, alături de inscripţiile în dialectele limbii române (aromân, istroromân, macedoromân), e scris şi în limba română literară: Vă iubim – Vă respectăm!!! Interesul şi dragostea pentru păstrarea limbii materne e exprimată şi în Imnul Aromânilor, care este un blestem (asemenea celui din Doina lui Eminescu) pentru cei ce se lasă de limba mamei şi de numele dat de părinţi:

Blestem mare să aibă-n casă / Cine limba lui îşi lasă.

***

Cei ce fug de-ale lor mume / Şi de părintescul nume …

(Transpunere din macedoromână în dacoromână)

Informaţii valoroase se desprind şi din toponime care, în mare parte, au depins nu de voinţa locuitorilor români, ci de politica statelor pe teritoriul cărora se află. Multe nume de localităţi româneşti din Basarabia, Transnistria, Ucraina au fost înlocuite cu numiri ruseşti, ucrainene şi în majoritatea lor – schimonosite: Parisul basarabean (azi Vesiolâi Kut), oraşul Nani (azi Ananiev), satul Grădiniţa (azi Gradinţî), comuna Mardari (azi Mardarivka), Corneşti (azi Carnalievka) de lângă Cetatea Albă, Bahmutul istoric din Donbas (azi Artiomievsk), Purcari (azi Troiţkoie) pe râul Lugani etc. Noua carte a lui V. Şoimaru ne oferă şi un material foarte preţios, e chiar mură-n-gură pentru lingviştii-toponimişti care ani la rând se află în căutarea numirilor româneşti de localităţi ce au existat pe teritoriile altor state contemporane.

Merită atenţie şi laudă spiritul fin de observaţie, ingeniozitatea, lirismul şi dragostea autorului Vasile Şoimaru la prezentarea peisajelor localităţilor basarabene: Feteşti „Elveţia basarabeană” de la Edineţ, „Carpaţii basarabeni” de la Maşcăuţi, „Everestul basarabean” de la Bălăneşti, Vâlcovul – „Veneţia basarabeană”, „Dantelele” Siretului la Lăpuşna bucovineană; un câmp cu maci de la Corneşti (azi Carnalievka), de lângă Cetatea Albă, este numit „Lacrimile roşii” ale Basarabiei istorice ş.a.m.d.

Aşadar, monografia în imagini Românii din jurul României reprezintă oglinda sufletului românesc al profesorului Vasile Şoimaru. Dacă Gustave Flaubert spunea că sufletul se măsoară după dimensiunea dorinţelor lui, sufletul românesc al dlui V. Şoimaru se măsoară după dimensiunea dorinţelor şi realizărilor lui. Susţinem părerea profesorului universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Moldova Dumitru Moldovanu care numeşte această lucrare tratat ştiinţific, studiu interdisciplinar pentru care autorul merită conferirea gradului ştiinţific de doctor habilitat şi Premiul Naţional al Republicii Moldova (vezi „Literatura şi arta”, 5 martie, 2015, p. 3).

Această lucrare este, într-adevăr, un cadou făcut României şi tuturor românilor din partea românilor basarabeni. Dacă funcţionarii din Ţară n-au reacţionat pozitiv, dovadă că nu au suflet românesc, trebuie sesizată opinia ştiinţifică basarabeană. Profesorul Vasile Şoimaru, cu  frumoasele, originalele realizări ale Domniei Sale, este mândria noastră, a basarabenilor. Însă nu am nicio îndoială că fiece român, de oriunde, s-ar bucura şi s-ar mândri de asemenea cercetări şi creaţii, căci ele au în vedere întreaga românime.

Maria COSNICEANU,

doctor în filologie   

Desigur, este vorba despre cartea doctorului în economie, ex-vice-rectorul ASEM, Vasile Şoimaru, cu titlul “Românii din jurul României. Monografie etnofotografică” (*). Dacă este adevărat că omul vine pe planeta Pământ cu o anumită misiune concretă, apoi, în cazul lui V. Şoimaru, misiunea sa este “producerea” acestei cărţi.
Grigore Vieru spunea că “economistul Şoimaru este un miracol”. Evident, este un miracol şi această carte a “vieţii sale”. Răsfoind-o, iniţial ai impresia că ţii în mână un simplu album de fotografii colorate. Chiar dacă acesta este albumul unei naţiuni aflate, în mare parte în afara frontierei vetrei strămoşeşti. Mai apoi însă, captivaţi de descoperirea unei lumi, pe care n-am cunoscut-o altă dată, ajungem treptat la concluzia că de fapt este vorba de un tratat ştiinţific, de un studiu interdisciplinar în care se “topesc” într-un tot întreg arta şi istoria, economia şi geografia, filosofia şi literatura. Acest tratat este rodul unui efort inspirat şi creativ de descoperire, de analiză, de tălmăcire a destinului unui întreg popor. Este o prezentare a unei lumi mai colorate, mai reale, mai vesele şi mai triste, mai optimiste şi mai pesimiste decât ne închipuiam până acum.
V. Şoimaru este economist de profesie. J.M. Keynes (1883-1946), cel mai mare economist al secolului XX, spunea: “economistul trebuie să fie matematician, istoric, om de stat, filosof – toate în aceeaşi măsură”. Un economist bun, nu se poate deci limita la nişte simple analize cantitative a procesului de creare şi repartizare a bunurilor materiale. Iar în condiţiile Republicii Moldova un bun economist mai trebuie să fie şi un bun patriot. Căci rămânând “absolut obiectiv” riscă să aducă ţării sale mai mult rău decât bine.
Acel Univers, care este cuprins în cadrul unor limite geografice şi istorice concrete, descoperit şi prezentat de un economist cu imaginaţie şi gândire creativă şi cu aparatul de fotografiat mereu la îndemână, se memorizează uşor şi-l vom purta apoi cu noi întreaga viaţă. Mai cu seamă că studiul domnului V. Şoimaru nu doar ne aprofundează cunoştinţele despre neamul românesc, ci ne creează o altă viziune, o altă înţelegere a destinului istoric al acestui neam. În carte sunt surprinse: modul de viaţă, portul, cultura materială şi tradiţiile consîngenilor noştri, rămaşi în afara vetrei strămoşeşti – România. Este adevărat, din carte desprindem mai greu modul cum oamenii aceştia îşi câştigă pânea cea de toate zilele, cum decurge viaţa lor economică. Dar acest lucru este mai puţin important. Principalul este promovarea ideii că trăind de secole în alte state (de regulă pe pamânturile lor strămoşeşti) consângenii noştri, îşi păstrează cu sfinţenie, dar poate şi cu speranţă, identitatea lor naţională.
Surprinzător este faptul că în pozele făcute doar cu câţiva ani în urmă, şi tinerii şi cei mai în vârstă, poartă straie naţionale noi, de curând cusute. Chiar şi acest detaliu ne îndeamnă să ne punem întrebarea: oare spiritul românesc, contrar unor opinii ce mai persistă încă, este la fel de rezistent la nenumăratele valuri de deznaţionalizare, la fel de vivace şi puternic, ca şi celebrul spirit german?
Dacă vorbim despre un tratat ştiinţific este şi firesc să ne întrebăm: ce-a descoperit, ce-a inventat Vasile Şoimaru? Răspundem: o realitate care nu era ascunsă, dar pe care n-o cunoaştem, o realitate la care ne uitam, dar pe care n-o vedeam. Acum cunoaştem, acum vedem această realitate şi ea a devenit deja parte a patrimoniului nostru cultural şi ştiinţific. Acestea fiind spuse, considerăm că lucrarea doctorului în economie V. Şoimaru poate servi drept temelie pentru conferirea gradului ştiinţific de doctor habilitat. În economie, de exemplu, sau în istorie, sau în artă. Cartea merită a fi înaintată şi la Premiul Național al Republicii Moldova.
Incontestabil, după multe criterii, este imposibil să compari cartea domnului V. Şoimaru cu o teză ştiinţifică obişnuită. Aşa este, dar în privinţa creativităţii acesteia, a descoperirii unei lumi necunoscute, a unui fenomen necercetat, neexplorat până acum, dar mai cu seamă a impactului acestuia asupra conştiinţei naţionale, cartea-album întrece unele teze de doctor habilitat. În această ordine de idei unul din cei mai cunoscuţi lideri spirituali ai secolului

XX, indianul Osho (1931-1990) spunea următoarle: “Du-te în universităţi şi ai să vezi ce fel de muncă creativă se desfăşoară acolo. Se scriu mii de tratate, în baza cărora oamenilor li se conferă tot felul de titluri: doctor în medicină, doctor în filosofie, doctor în litere. După aceea, nici unul un ştie ce s-a întâmplat cu teza lui de doctorat: toate ajung maldăre de gunoi în biblioteci. Nimeni nu le citeşte, nimeni nu se inspiră din ele, ba da, câţiva oameni le citesc; dar aceştia sunt oamenii care, la rândul lor, au să scrie şi ei o teză. Bineînţeles că viitorii doctori o citesc”.Or, Vasile Şoimaru n-a imitat, n-a plagiat pe nimeni. A “produs” o lucrare dintr-o singură răsuflare, ca pe un vis, descoperind, cu instrumente noi, mai expresive, un univers ce va rămâne mereu parte a conştiinţei noastre naţionale.

Dumitru MOLDOVAN, prof. univ. dr. habilitat, membru-corespondent al AȘM

{(*) Vasile Șoimaru. Românii din jurul României. Monografie etnofotografică. Editura Serebia,
Chișinău, Magic Print, Onești, 2014, 376 pp.}

Literatura și arta, 5 martie 2015

Reviewed by Marin Constantin*

Vasile Şoimaru (born on April 30, 1949, in Cornova, the Republic of Moldova), is basically a lecturer in economics (PhD in 1978) at the Academy of Economic Studies in Chisinau, the Republic of Moldova; another specialization of the author (as particularly represented through the book under discussion) is that of writer and photographer. On March 27, 2008, on occasion of the 90^th anniversary of Moldova’s unification with Romania), V. Şoimaru issued a first version of his current major work, with the title Românii din jurul României în imagini [Romanians from around Romania in images], as a result of the author’s travels along of “over 100,000 kilometers” in ten Southeastern European countries. This time, according to his own account (p. 22),  V. Şoimaru’s book draws on “about one quarter of one million kilometers” he counted during “almost 12 years” across the “Romanianness from beyond Romania’s present borderline”, which is recorded within the “1000 images” making his today’s “ethnophotographic monograph”.

In her foreword, Professor Zamfira Mihail remarks that Romanians from around Romania was preceded by the three volumes that Tache Papahagi had published – in 1928, 1930, and 1934 – as Images d’ethnographie roumaine – actually, a landmark of Romanian interwar ethnography.  As to the starting point of V. Şoimaru’s own project, it is associated with his “need of a complete knowledge of what the Romanian soul would mean beyond the contemporary borders of Romania”; within such enterprise, the Romanian language is argued to have been “an element of control, [as] a people’s identity mark”. The crucial question Vorbiţi româneşte? (Do you speak Romanian?) is indeed described as “miraculous” in V. Şoimaru’s photo-travelogic approach of Romanian communities that – like a “nimbus” or a “garland” – live around Romania (Z. Mihail, pp. 5-8).

Following V. Şoimaru, as “a pilgrim through the Romanianness” (in Vlad Pohilă’s words), is to acknowledge Nicolae Iorga’s sentence according to which “Romania is surrounded by Romanians”. As a matter of fact, such “pilgrimage” is an attempt to encompass the Romanian history and geography as well. V. Şoimaru’s itineraries, therefore, are not only “ethno-photographic”: from his native Moldovan co-villagers – in Cornova, the Orhei County – to the Moldovans in Northern Bukovina, Transnistria, Southern Bessarabia, and Northern Caucasus, the Aromanians in Greece, Bulgaria, Albania, and Macedonia, the Vlachs in Bulgaria, Serbia, the Czech Republic, and Poland, the Istro–Romanians in Croatia, the Romanians in Hungary, the Bolohovenians in the Polish Galicia and Pokutsia, in the now-Ukrainian Transcarpathia, and in Podolia (also in Ukraine), between co-national and foreign friendship and reticence – the author’s clockwise journey across transborder Romanians is continuously lived (according to V. Pohilă) as an ethno-psychological endeavor. Patriotism is enounced as the primum movens of this project and its “primordial” ethos (V. Pohilă, pp. 9-11).

How is V. Şoimaru representing his travelling experience? After openly describing it as a personal quest – “I always had the curiosity to know my brothers […]” (p. 12) -, the author highlights his classical references: “I was guided by the works of five great researchers of Romanians from the four cardinal winds: Bogdan Petriceicu Hasdeu[1], Teodor Burada2, Mihai Eminescu3, Nicolae Iorga4, and Anton Golopenţia5 […]” (p. 13). While synthesizing his Moldovan citizenship and his Romanian national identity, V. Şoimaru’s memories constantly narrate and hypostasize his own sense of Romanianness, as an ethno-cultural consciousness stemming from, and revealed by, the very encounters he accounts for, “in the field’:  “Aunt Vasiliţa (aged of 79) from Moldovanskoe, Krasnodar, confided she sang Hora Unirii [Romanian round dance, as celebrating the 1859 unification of Moldova and Wallachia] in 2009, after 65 years […]”, “Thousands of Romanian soldiers lie buried in the Kuban soil, and no Romanian official does anything to retrieve Romanian dignity” (p. 14), “If comparing Romanianness of the two Romanian capitals – Chisinau and Bucharest -, then Chisinau should be recognized as the authentic capital.” (p. 15) “In Ukraine beyond the Dniester and Bug, Anton Golopenţia’s research team discovered thousands of non-Russified villages, inhabited by hundreds of thousands of Romanians who, after World War II, will be Russified; nowadays, in the independent Ukraine, these Romanians are massively Ukrainized, and very rarely a Romanian can still speak his ancestors’ language.” (p. 21).

The structure of the book includes 12 chapters about as many distinct areas of the Romanians from around Romania, one chapter dedicated to the “Children of Romanianness: from the Caucasus foothills to the Rocky Mountains” (pp. 304-311), and a last chapter concerning “Romanian vestiges worldwide: Turkey, Italy, Austria, Baltic Countries, Kazakhstan, and Canada” (pp. 312-339). As for the core 12 chapters, they deal with “(1) The historical Maramureş [Transcarpathia]” (pp. 24-57), “(II) North Bukovina and Hertza Region” (pp. 58-111), “(III) Bessarabia” (pp. 112-151), “(IV) Transnistria” (pp. 152-165), “(V) New Serbia and Slavo-Serbia [in Ukraine], Crimea, and North Caucasus” (pp. 166-191), “(VI) Quadrilateral and the Bulgarian Valley of Timok River” (pp. 192-205), “(VII) The [Serbian] Valley of Timok River and the Serbian Banat” (pp. 206-217), “(VIII) Aromanians [in Greece, Albania, Macedonia, and Bulgaria]” (pp. 218-253), “(IX) Istro-Romanians [in Croatia and Slovenia]” (pp. 254-265), “(X) Romanians in Hungary” (pp. 266-271), “(XI) Slavicized Vlachs in the Czech Republic, Slovakia, and Poland” (pp. 272-293), and “(XII) Bolohovenian traces in the Polish Galicia and Pokutsia, and in Podolia [in Ukraine]” (pp. 294-303).

Within the limits of my book review, it is only possible to “pick and choose” some of what V. Şoimaru himeself has selected to best visualize Romanians extra muros. Needless to argue that my own choice, in this case, cannot be otherwise but incomplete and inequitable; by admitting such risk, I hope that the examples from below could determine the reader to make – much more comprehensively, indeed – his own inventory of the book pictures. Let me now just transiently evoke the wooden church “St. Nicholas” of Apşa de Mijloc (dated 1428)(p. 24), the wooden watermill in Apşiţa village (p. 35), the herding in Slatina village (p. 39), etc. (Transcarpathia), “Mihai Eminescu” Monument in Cernăuţi (p. 63), “Ion Neculce” Monument in Boian (p. 72), Monuments of Romanian soldiers in Zveniacin and Valea Cosmin (pp. 83, 87), Malanca winter ceremonial in Crasna Bukovina (p. 92) (North Bukovina and Hertza Region), “Stephen the Great’s Oak Tree” in Cobâlnea village (p. 120), “Mihai Eminescu” Monument in Chisinau (p. 126), “Last historical household of a răzeş [Middle-Ages free peasant]” in Bursuceni village (p. 130), Căpriana Monastery (p. 132), a woman’s wooden weaving loom in Sărata village (p. 142), Cetatea Albă / Bihorod Dnistrovski (p. 150) (Bessarabia), the traditional peasant house in Caragaş village (p. 154), “Lucian Blaga” College in Tiraspol (p. 156), the church ruins in Perişoare village (p. 163) (Transnistria), the traditional peasant house in Gruzskoie (p. 174), the Slavo-Serbian plain near Frunze village, the vestiges of Mangop citadel (p. 184), Moldovan villagers in the Caucasian villages of Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka, etc. (p. 186), the wooden cross remembering Romanian soldiers’ sacrifice in the Don Bend battle, November 19-24, 1942 (p. 190) (New Serbia and Slavo-Serbia [in Ukraine], Crimea, and North Caucasus), a view of Baltchik (p. 194), the remains of Romanian school in Turtucaia town (p. 200), the Monuments of Romanian 1877-1878 heroes in Grivitsa and Smârdan (Quadrilateral and the Bulgarian Valley of Timok River), the Romanian folk dancing in Jâtcovitsa village (p. 209), “Mihai Eminescu” Monument in Uzdin town, Romanian church in Torac town (p. 217) (The [Serbian] Valley of Timok River and the Serbian Banat), the views of Aminciu town (p. 220), Avdela village (p. 224), Samarina village (p. 230), Moscopole Monastery (p. 234), Kruschevo town (p. 244), Peshtera town (p. 251), Aromanian folk festivals in Moscopole (p. 234) and in the Punikva Mountains (p. 248) (Greece, Albania, Macedonia, and Bulgaria), the “Zvontchiari” folk ceremonial in Jeiani town (p. 259), a folk fair in Utchika town (p. 262), Istro-Romanian cemetery in Cicearija village (p. 264) (Croatia and Slovenia), “Nicolae Bălcescu” Romanian College in Gyula town (p. 269), the Romanian village centre in Micherechi (p. 271) (Hungary), the Vlach folk costumes in Moravia (p. 274), Romanian nuns at the Vilemov Orthodox Monastery (p. 276), the Vlach open-air museum in Rožnov pod Radhoštĕm (p. 279), Vlach / Goral villages of Dolny Kubin and Lendak (p. 281), the Vlach / Goral sheepfold in Istebna-Koniakow-Jaworzynka (p. 291) (the Czech Republic, Slovakia, and Poland), the Moldovan Orthodox church in Lvov (p. 298), Bolohovenian cave monastery in Bacota (p. 302)(Galicia, Pokutsia, and Podolia), etc….

What conclusions can be drawn, after all, from V. Şoimaru’s ethno-monograph in images? It has been said that he would have “tracked the Romanians in the world as if visiting the Holy Land places”, as a sort of mission “to share with all Romanians their identitary geography” (Lidia Kulikovski, pp. 340-341). In fact, this book – even if mapping Romanianness, as its visual “theme” – has now definitely become a part of the world iconography, since (according to Andrei Vartic, p. 343) “To take a photo today, in either German, English, or Romanian manner, means to be a world’s citizen.” Romanians from around Romania implicitly speaks of various geographic and ethnographic areas – broadly localized in Southeastern and East-Central Europe. As a result only in appearance paradoxical, it is rather cross-cultural, than ethnocentric. When one of the book’s reviewers (Nicolae Dabija, pp. 344-345) calls the reader’s attention that “Romanians from around Romania did not emigrate from Romania, but they were born in their native places, which always belonged to them and their ancestors” – his notice is essentially (despite some cases of migration and exchange of population6) about ethnic rootedness and permanence (in its historical meaning, “permanence” is another term of Nicolae Iorga7 ).

Of course that V. Şoimaru’s book is now on open to further interpretations of the ethno-cultural identity and belongingness in contemporary Europe. I expect such exegetic “rethinking” to severely question a phrase like Mihai Eminescu’s “‘Romanians are everywhere autochthonous, not colonists…’8, which is one of V. Şoimaru’s axioms in pursuing his “initiatic travel to provide a geo-ethnic memory […]” (Th. Codreanu, p. 351). In lieu of any other conclusion, I need to accept the lack of statistical evidences for the current situation of Romanian or Latinophone “archipelago” in East-Central and Southeastern Europe9. And, since the Department of Romanians from Everywhere will probably “prioritize”, among its so legitimate programs, the initiative of providing an approximation (at least) of the number of such “neighboring” Romanians, V. Şoimaru’s “ethno-photography” is already referential for the design of a next assessment (demographic, social, and cultural, this time) of cross-border Romanianness.

Annuaire Roumain d”ANtropologie. Tome 51, 2014. (Editura Academiei Române), p.165-168.

Marin Constantin*

Domnul Vasile Şoimaru (născut la 30 Aprilie 1949, în satul Cornova din Republica Moldova), este lector în economie la Academia de Studii Economice din Chişinău, cu un doctorat de profil în 1978; o altă specializare a autorului (reprezentată cu deosebire prin cartea de faţă) este aceea de scriitor şi fotograf. La 27 Martie 2008, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a unirii Moldovei cu România, Domnul Şoimaru a publicat o primă versiune a impunătoarei sale lucrări, cu titlul Românii din jurul României în imagini, ca rezultat al călătoriilor autorului de-a lungul a „peste 100.000 de kilometri” în zece ţări ale Europei Orientale. De această dată, potrivit propriei sale mărturii (p. 22), Domnul Şoimaru acoperă prin cartea sa „un sfert de milion de kilometri” pe care i-a înregistrat pe durata a „aproape 12 ani” pe parcursul unei „Românimi de dincolo graniţele actuale ale României”, lucru consemnat prin cele „1000 de imagini” ce constituie a sa „monografie etnofotografică” din prezent.

In prefaţa semnată de Profesor Zamfira Mihail, este remarcat faptul că Românii din jurul României a fost precedată de cele trei volume pe care Tache Papahagi le-a publicat – în 1928, 1930 şi 1934 – cu titlul Images d’ethnographie roumaine – anume, un reper al etnografiei româneşti interbelice.  Cât despre punctul de pornire a proiectului Domnului Şoimaru, acesta este asociat cu a sa „nevoie de cunoaştere plenară a tot ce înseamnă suflet românesc în afara graniţelor de astăzi ale României”; într-o atare căutare, limba română este susţinută drept un „element de control, [ca o] marcă a identităţii […] unui popor”. Întrebarea crucială Vorbiţi româneşte? este descrisă într-adevăr ca fiind „miraculoasă” în abordarea foto-travelogică pe care Domnul Şoimaru o face asupra comunităţilor româneşti care – precum un „nimb” sau o „ghirlandă” – trăiesc în jurul României (Z. Mihail, pp. 5-8).

A-l însoţi pe Domnul Şoimaru ca pe un „pelerin prin românitate” (după expresia lui Vlad Pohilă) invită la rememorarea cuvintelor marelui istoric Nicolae Iorga, potrivit căruia „România este înconjurată de români”. De fapt, un asemenea „pelerinaj” este o încercare de a cuprinde geografia şi istoria românească, deopotrivă. Itinerariile Domnului Şoimaru, de aceea, sunt nu doar „etno-fotografice”: de la consătenii săi din Cornova (în raionul Orhei), la Moldovenii din Nordul Bucovinei, din Transnistria, din Sudul Basarabiei şi din Nordul Caucazului, continuând cu Aromânii din Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, apoi cu Vlahii din Bulgaria, Serbia, Cehia şi Polonia, cu Istro-Românii din Croaţia, Românii din Ungaria, Bolohovenii din Galiţia şi Pocuţia polone, din Transcarpatia acum ucraineană, şi din Podolia (tot în Ucraina) – călătoria autorului, în sensul acelor ceasornicului, printre Românii transfrontalieri este trăită continuu (potrivit lui V. Pohilă) şi ca o încercare etno-psihologică. Patriotismul este invocat ca primum movens al acestui proiect şi ethos-ului său „primordial” (V. Pohilă, pp. 9-11).

Cum îşi reprezintă Domnul Şoimaru experienţa sa călătoare? Începând cu o aspiraţie lăuntrică – „Am avut dintotdeauna curiozitatea de a-mi fraţii [de neam românesc][…]” (p. 12) -, autorul pune în lumină referinţele sale clasice: „Am fost călăuzit de lucrările marilor cercetători ai Românilor din cele patru puncte cardinale: Bogdan Petriceicu Hasdeu1, Teodor Burada2, Mihai Eminescu3, Nicolae Iorga4 şi Anton Golopenţia5 […]” (p. 13). Sintetizând cetăţenia sa moldavă şi identitatea sa naţională românească, Domnul Şoimaru evocă constant prin amintirile sale şi ipostaziază astfel propriul său simţ al Românimii, ca o conştiinţă crescută din, şi revelată de – chiar întâlnirile pe care el le-a avut „în teren”: „Mătuşa Vasiliţa (79 de ani) [Moldovanskoie, Krasnodar], mi-a mărturisit că de 65 de ani nu a mai cântat nimănui Hora Unirii”; „Mii de ostaşi români [din cel de-al Doilea Război Mondial] zac în pământul din Kuban şi niciunui oficial român nu-i dă în gând să întreprindă ceva pentru recuperarea demnităţii româneşti” (p. 14); „Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti – la capitolul românism, apoi adevărata capitală trebuie recunoscută Chişinăul” (p. 15); „În Ucraina de dincolo de Nistru şi de Bug, echipa lui Anton Golopenţia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a descoperit zeci de sate nerusificate, locuite de sute de mii de români, care după război au fost rusificaţi, iar azi, în Ucraina independentă, sunt masiv ucrainizaţi, şi rar de tot Român în acele raioane care mai vorbeşte limba maternă a străbunilor săi” (p. 21).

Cartea include 12 capitole ce acoperă tot atâtea arealuri distincte ale Românilor din jurul României, un capitol dedicat celor „Copiilor românimii de la poalele Caucazului până la Munţii Stâncoşi” (pp. 304-311) şi un ultim capitol despre „Vestigii româneşti pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, Ţările Baltice, Kazahstan, Canada” (pp. 312-339). Cât despre cele 12 capitole principale, acestea se referă la „(I) Maramureşul istoric” (pp. 24-57), „(II) Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei” (pp. 58-111), „(III) Basarabia” (pp. 112-151), “(IV) Transnistria” (pp. 152-165), „(V) Noua Serbie, Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord” (pp. 166-191), „(VI) Cadrilaterul şi Valea Timocului Bulgăresc” (pp. 192-205), „(VII) Valea Timocului şi Banatul Sârbesc” (pp. 206-217), „(VIII) Aromânii [din Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria]” (pp. 218-253), „(IX) Istro-Românii [din Croaţia şi Slovenia]” (pp. 254-265), „(X) Românii din Ungaria” (pp. 266-271), „(XI) Valahii Slavizaţi din Cehia, Slovacia şi Polonia” (pp. 272-293) şi „(XII) Urmele Bolohovenilor în Galiţia, Pocuţia şi Podolia” (pp. 294-303).

În limitele recenziei de faţă, este posibilă doar o alegere oarecare a ceea ce Domnul Şoimaru însuşi a selectat spre a vizualiza cel mai bine pe Românii extra muros. Nu este trebuinţă de un argument cum că, în acest caz, alegerea pe care eu o fac nu poate fi altfel decât incompletă şi inechitabilă; admiţând acest risc, îmi exprim speranţa că exemplele ce urmează ar putea convinge cititorul să facă – mult mai cuprinzător, într-adevăr – propriul său inventar al fotografiilor din carte. Să-mi fie îngăduit acum a evoca doar în trecere biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Apşa de Mijloc (datată la 1428)(p. 24), moara de apă din satul Apşiţa (p. 35), păstoritul din satul Slatina (p. 39), etc. (în Transcarpatia), Monumentul „Mihai Eminescu” din Cernăuţi (p. 63), Monumentul „Ion Neculce” din Boian (p. 72), Monumentele ostaşilor români din Zveniacin şi Valea Cosmin (pp. 83, 87), datina de iarnă Malanca în Crasna Bucovina (p. 92) (Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei), „Stejarul lui Ştefan cel Mare” din satul Cobâlnea (p. 120), Monumentul „Mihai Eminescu” din Chişinău (p. 126), „Ultima gospodărie istorică răzeşască” în satul Bursuceni (p. 130), Mănăstirea Căpriana (p. 132), războiul de ţesut din lemn al unei bătrâne din Satul Nou – Sărata (p. 142), Cetatea Albă (p. 150) (Basarabia), casa ţărănească tradiţională din satul Caragaş village (p. 154), Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol (p. 156), ruinele bisericii din satul Perişoare (p. 163) (Transnistria), casa ţărănească tradiţională din Gruzskoie (p. 174), Câmpia Slavo-Serbiei lângă localitatea Frunze, vestigiile Cetăţii Mangop (p. 184), sătenii moldoveni din satele caucaziene Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka, etc. (p. 186), crucile din lemn ce rememorează jertfa ostaşilor români la Cotul Donului, în 19-24 Noiembrie 1942 (p. 190) (Noua Serbie şi Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord), o vedere a Balcicului (p. 194), cladirea fostei şcoli româneşti din oraşul Turtucaia (p. 200), Monumentele eroilor români de la 1877-1878, la Griviţa şi Smârdan (Cadrilater şi Valea Timocului Bulgăresc), dansul popular românesc din satul Jâtcovitsa (p. 209), Monumentul „Mihai Eminescu” în oraşul Uzdin, biserica românească din oraşul Torac (p. 217) (Valea Timocului şi Banatul sârbesc), imaginile oraşului Aminciu (p. 220), satul Avdela (p. 224), satul Samarina (p. 230), Mănăstirea Moscopole (p. 234), oraşul Kruşevo (p. 244), oraşul Peştera (p. 251), festivalurile populare aromâneşti din Moscopole (p. 234) şi din Munţii Punikva (p. 248) (Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria), ceremonialul popular „Zvonciari” în oraşul Jeiani (p. 259), iarmarocul din oraşul Ucika town (p. 262), cimitirul istro-român din satul Cicearija (p. 264) (Croaţia şi Slovenia), Liceul „Nicolae Bălcescu” din oraşul Gyula (p. 269), centrul comunei româneşti Micherechi (p. 271) (Ungaria), costumele populare ale Valahilor din Moravia (p. 274), măicuţele românce de la Mănăstirea Ortodoxă din Vilemov (p. 276), muzeul în aer liber al Valahilor de la Rožnov pod Radhoštĕm (p. 279), satele valahe / gorale din Dolny Kubin şi Lendak (p. 281), stâna şi coliba gorală din Istebna-Koniakow-Jaworzynka (p. 291) (Cehia, Slovacia şi Polonia), biserica ortodoxă moldovenească din Lvov (p. 298), mănăstirea rupestră a Bolohovenilor din Bacota (p. 302)(Galiţia, Pocuţia şi Podolia), etc….

Ce concluzii pot fi desprinse, la urma urmelor, din etno-monografia în imagini a Domnului Şoimaru? A fost spus că autorul „a mers prin românime […] ca şi cum ar fi mers la locurile sfinte”, ca un fel de misiune de a „împărtăşi tuturor românilor această geografie identitară” (Lidia Kulikovski, pp. 340-341). De fapt, lucrarea de faţă – chiar prin cartografierea românităţii, ca o „temă” vizuală – a devenit acum parte a inconografiei mondiale, din moment ce (potrivit lui Andrei Vartic, p. 343) „[…] a fotografia azi nemţeşte sau englezeşte, ca şi româneşte, înseamnă a fi cetăţean al lumii”. Românii din jurul României expune de o manieră explicită variate zone geografice şi etnografice – localizate îndeobşte în Europa Orientală. În mod paradoxal, viziunea unei asemenea cărţi este mai degrabă inter-culturală, decât etnocentrică. Atunci când unul din referenţii volumului (Nicolae Dabija, pp. 344-345) atrage atenţia cititorului că „Românii din afara României n-au emigrat din România, ei s-au născut în acele locuri, care au fost ale lor şi ale strămoşilor lor, din vecii vecilor” – observaţia implică într-un mod esenţial (în pofida anumitor cazuri de migraţie şi schimb de populaţie6) înrădăcinarea şi permanenţa (în înţelesul său istoric, „permanenţa” este un alt termen al lui Nicolae Iorga7 ).

De bună seamă, cartea Domnului Vasile Şoimaru este o fereastră deschisă către alte interpretări ele identităţii şi apartenenţei etno-culturale în Europa zilelor noastre. Din păcate, o penurie de date statistice persistă cu privire la situaţia actuală a acestui consistent „arhipelag” românesc sau latinofon în Europa Centrală şi de Sud-Est. Cu toate acestea, informaţiile existente validează afirmaţia lui Mihai Eminescu: „Românii nu sunt nicăieri colonişti […]  ci, pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni […]”8, ceea ce este o axiomă a Domnului Vasile Şoimaru în a-şi urma „călătoria de iniţiere [întru] redarea memoriei geo-etnice [româneşti]” (Th. Codreanu, p. 351)9. Şi, în aşteptarea unei posibile „prioritizări” de către Departamentul Românilor de Pretutindeni a unui atât de legitim program de investigaţie, iniţiativa de ne fi oferită o aproximare (cel puţin) a numărului acestor Români „învecinaţi”, monografia etno-fotografică a Domnului Vasile Şoimaru este deja referenţială în conturarea unei viitoare evaluări (demografice, sociale şi culturale, de această dată) a Românimii tranfrontaliere.

Annuaire Roumain d”ANtropologie. Tome 51, 2014. (Editura Academiei Române), p.165-168.

Vasile Şoimaru nu este nici etnograf, nici scriitor. Este doctor în eco­nomie. Demersul său întru cunoaşterea istoriei românilor dintre Prut şi Nistru, în genere al celor din jurul României nu este mai puţin pasionat decât al unui istoric, al unui etnograf. Îşi exercită însă acest demers în fe­lul său specific, de fotoreporter, de editor, de remarcabil factor cultural, înarmat cu bune cunoştinţe din domeniul istoriei (cărţi ale lui Nicolae Iorga precum Neamul românesc în Basarabia, Neamul românesc în Bucovina, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara ungurească, apoi studii ale lui T.T. Burada, Anton Golopenţia, Ioan Caragiani, Paul Mihail ş.a. in­tră în bibliografia sa de referinţă). A fost preocupat şi este preocupat să prezinte istoria adevărată a Cornovei natale, celebra localitate cercetată, în 1931, de o mare echipă a şcolii sociologice de la Bucureşti, condusă de Dimitrie Guşti şi alcătuită din sociologi, folclorişti, antropologi, jurişti, istorici, psihologi, filozofi, demografi, medici, muzicologi, artişti plastici. „Se simţea imperios necesitatea – scrie el – împrospătării memoriei cornovenilor despre înaintaşii lor, în condiţiile în care o jumătate de se­col le-au fost «spălate» memoria şi conştiinţa cu cele mai murdare me­tode de intoxicare de către regimul de ocupaţie sovietică, prin zelul veneticilor sprijiniţi de câteva cozi de topor din partea locului.” O poli­tică diabolică, menită să distrugă conştiinţa de români a locuitorilor dintre Prut şi Nistru, să le insufle convingerea că nu sunt români, că limba pe care o vorbesc nu este limba română. Cornovenii uitaseră că localitatea lor fusese cercetată de echipa lui D. Guşti, că au fost scrise nu­meroase studii despre realităţile comunei, că s-a făcut atunci şi un film, semnat de Emanoil Bucuţa, H.H. Stahl şi Anton Golopenţia ca regizori, iar de Tudor Posmantir ca operator, ca director de imagine. A fost un şoc pentru urmaşii cornovenilor de la 1931 când le-a fost prezentat (după 60 de ani) filmul, când le-au fost arătate studiile scrise atunci.

Ca editor şi ca autor al proiectului, Vasile Şoimaru a contribuit la apari­ţia ediţiei Cornova (Editura Museum, 2000, 708 p.), în care au fost incluse atât studii alcătuite în timpul campaniei monografice din 1931, semnate de Anton Golopenţia, H.H. Stahl, P.V. Ştefănucă, Emil Turdeanu, Ernest Bernea, cât şi studii privind realităţile de la anul 2000 ale comunei, sem­nate de Vasile Şoimaru, Ion Dron, Alexandru Furtună, Iurie Colesnic, Zamfira Mihail, Elena Ploşniţă, Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Sanda Golopenţia Eretescu, Pompiliu Gâlmeanu, Ion şi Tatiana Varta, Paul Bran. Este apoi coeditor, împreună cu Marin Diaconu şi Zoltán Rostás, al noii ediţii, Dimitrie Guşti şi colaboratorii, Cornova 1931 (Editura Quant, Chişinău, 2011, 852 p.). Are în proiect o nouă ediţie, îmbogăţită, a acestei cărţi pentru că ne-a spus în iunie 2013 – au mai fost descoperite în arhiva existentă la doamna Sanda Golopenţia Eretescu, alte pagini despre campania monografică din 1931.

Dar Vasile Şoimaru, „cu o admirabilă îndărătnicie răzăşească, adese­ori în detrimentul unei existenţe comode de intelectual şi în dauna bu­getului familial” (Vlad Pohilă), a întreprins, între anii 2002 şi 2008, lungi călătorii, în timpul cărora a străbătut o sută de mii de kilometri, pentru a cunoaşte pe românii din jurul României. A călătorit în Maramureşul istoric (Ucraina), nordul Bucovinei şi al Basarabiei şi ţinutul Herţei (Ucraina), Republica Moldova, Basarabia istorică (Ucraina), la moldo­venii din Transnistria.de la est de Bug şi din Caucazul de Nord, a căutat urme româneşti la Istanbul (Constantinopol), a călătorit în Cadrilater, Valea Timocului, la alte insule româneşti din Bulgaria, pe Valea Timo-cului, în sudul Banatului, în Banatul Unguresc şi ţinutul Debreţin, la istro-românii din Croaţia şi la friulanii din nordul Italiei, a căutat vesti­giile valahe din Cehia şi Slovacia, ca şi urmele bolohovenilor în Polonia şi Podolia (Ucraina). Le-a făcut toate acestea convins, ca şi Mihai Eminescu, din care citează, că „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oame­nii nimănui, ci, pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât conlocuitorii lor.”

Ochiului expert al reporterului fotograf nu-i scapă nimic semnifica­tiv: expresive chipuri de oameni de toate vârstele, localităţi, lăcaşuri de cult, locuri celebre, clădiri vestite legate de evenimente istorice, monu­mente, inclusiv monumente naturale, renumite cetăţi. Astfel, vedem cu un interes constant, chipuri de români din Apşa de Mijloc la sărbători­rea celor şase secole de la prima atestare documentară a localităţii lor, biserica Sf. Nicolae (zidită la 1428), izvorul Tisei, o biserică din Apşa de Jos, imagini din localităţile Apşiţa şi Biserica Albă,locul unde a fost cândva Mănăstirea Peri, „şi va mai fi curând” precizează autorul, casca­dele Tisei, apoi în nordul Bucovinei, mormântul lui Aron Pumnul, şcoala primară şi clădirea gimnaziului în care a învăţat tânărul Mihai Eminescu, catedrala mitropolitană, casa în care a locuit Ciprian Porumbescu, sala de marmură a Universităţii din Cernăuţi, în care s-a votat Unirea la 28 noiembrie 1918, clădirea Universităţii. Vedem mai departe, la Boian, monumentul în amintirea cronicarului Ion Neculce şi ctitoria lui, bise­rica centrală. Obiectivul s-a oprit la stejarul lui Ştefan cel Mare din Codrii Cosminului, la lăcaşuri de cult din Toporăuţi, Lujeni, la intrarea Nistru­lui pe teritoriul Moldovei istorice, la Şiretul despletit la Lăpuşna bucovi­neană, la satele Răstoace, Zahariceni, Şipotele Şiretului, Storojineţ, Ciudei, la monumentul natural „Baba Odochia” din Macrinici de pe ma­lul drept al Ceremuşului. în nordul Basarabiei se opreşte la cetatea Hotin, la Cristineştii Hasdeilor, la imagini ale Nistrului la Comarova, Bârnova şi Gruşeviţa, la casa memorială şi monumentul lui Gheorghe Asachi. De la Chişinău prezintă, între altele, statuia lui Ştefan cel Mare, bustul lui Nicolae Iorga, bustul lui Mihai Eminescu, clădirea şi sala de şedinţe a Sfa­tului Ţării, unde s-a votat Unirea la 27 martie 1918. Alte imagini prezintă vechiul şi noul Orhei, casa memorială a lui Alecu Donici din preajma Orheiului, biserica medievală Sf. Dumitru din Orhei, ctitorie a domni­torului Vasile Lupu (1636), cu o impunătoare statuie a domnitorului, Căpriana lui Ştefan cel Mare, Cetatea Tighina, gloriosul Lipnic al lui Ştefan cel Mare, casa memorială a lui Constantin Stere din Ciripeau, co­nacul lui Constantin Stamati din satul Ocniţa, biserica din Pererita, baş­tină poetului Grigore Vieru, cetatea Soroca, stejarul lui Ştefan cel Mare din Cobâlea, apoi din Basarabia istorică, cetatea Albă, Babele, satul natal al mareşalului Alexandru Averescu, urmele care au mai rămas din ceta­tea Chilia. Imaginea satului Valea Hoţului (Dolinskoie) este însoţită de precizarea că localitatea a fost cercetată, în 1942, de echipa condusă de Anton Golopenţia. Călătorul este plin de mândrie când ajunge la satul Iasca, unde a fost şi T.T. Burada în 1883.

Ţinem să semnalam un aspect cu deosebire consemnat prin imagini: locuri amintind de jertfa de sânge a românilor întru apărarea unor stră­vechi pământuri româneşti. Astfel, în nordul Bucovinei el prezintă monu­mentul ostaşilor români-bucovineni încorporaţi în armata austro-ungară în Primul Război Mondial, apoi, tot în nordul Bucovinei, cimitirul de la Oieni (Ojeni), Sochireni al ostaşilor români căzuţi la Nistru în vara anului 1941, cimitirul eroilor români din Ţiganca, Cantemir, troiţa maramu­reşeană la Cimitirul eroilor români la Ialoveni, în fine, locul unde s-a aflat cimitirul Veliki Dalnik, Odesa, unde au fost înmormântaţi ostaşii români căzuţi în vara-toamna lui 1941.

În totul, albumul lui Vasile Şoimaru se parcurge cu interes şi cu emo­ţie, ca un document etnografic de prim ordin, ca o cartea pentru suflet, ca o carte de învăţătură, ca o carte a unei mari pasiuni.

Iordan Datcu. Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi transnistrieni. RCR Editorial. București-2014, p.258-261.

În ultimele câteva decenii, se constată, atât în stânga cât şi în dreapta Prutului, un mare interes pentru valorificarea monografiei Cornova: pe de o parte pentru a fi strânse în volum studiile rezultate din cercetarea din 1931, pe care Dimitrie Gusti voia să le vadă adunate în trei volume, iar pe de alta pentru că cercetători basarabeni, în principal dr. Vasile Şoimaru doresc să le documenteze cornovenilor de astăzi că bunicii şi părinţii lor au fost prezentaţi, cu mare interes, în erudite studii şi într-un film de către echipierii şcolii sociologice de la Bucureşti, eveniment care avea să fie apoi ocultat, de către bolşevici şi neobolşevici, timp de aproape o jumătate de secol.

După ce avuseseră loc campaniile monografice de la Goicea Mare-Dolj (1925), Ruşeţu-Brăila (1926), Nerej-Vrancea(1927), Fundu Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930), Secţia sociologică-monografică a Institutului Social Român şi Seminarul de sociologie etică şi politică de la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, al cărui di­rector era Dimitrie Gusti, au hotărât să fie cercetat şi un sat din Basarabia. A fost ales Cornova, din judeţul Orhei, din regiunea Codrului, pe valea Culei, sat situat la 60 km de capitala judeţului, la 25 km de calea ferată şi la 8 km de târguşorul Vlad. Un sat cu 380 de familii de „români curaţi” (Gh. Focşa), cu şase familii de evrei, una de germani, una de ucraineni şi cu zece ţigani (un văcar, un cismar, doi fierari şi şase lingurari). În sat exista moara germanului Klink, „cu înfăţişare de curte boierească” şi o firmă a ucraineanului Pirogov, „concurentul evreilor” – apreciază Domnica I. Păun. Aici monografiştii au făcut cercetări între 26 iunie şi 13 august 1931.

Campania de la Cornova,nu s-a deosebit – şi-a amintit H.H. Stahl, într-un interviu cu Zoltán Rostás — „întru nimic, ca schemă de organizare şi metodă de lucru de campania precedentă. Monografia ajunsese un mecanism foarte bine pus la punct a cărui funcţionare revenise aproape mecanică. În ciuda greutăţilor deosebit de mari pe care    le-am întâmpinat în acest sat, rezultatele campaniei au fost foarte bune, evident şi datorită numărului mare de monografişti cu veche experienţă care alcătuiau rân­durile noastre.” Noutatea adusă de cercetările de la Cornova – continuă H-H. Stahl, care s-a ocupat acolo în principal de agrimensură, adică de mijloacele de măsurare a pământului – a fost dată de formele de organi­zare socială, de formele juridice specifice, de urmele adânci lăsate de ad­ministraţia rusească: „Era un lucru cu totul nou, pentru că aveam de-a face aici cu problemele unui sat care suferise influenţa, puternică, şi cul­turală, dar şi administrativă rusească. Aveai acolo o serie întreagă de pro­bleme care erau inexistente în alte regiuni. Toată împărţirea ţăranilor în christiani, mesceanini, grajdanini şi mai ştiu eu ce, astea erau toate im­puse de «cinurile» ruseşti. Şi atunci ar fi fost de pus întrebarea: în ce mă­sură ruşii au reuşit să impună sistemul cinurilor ierarhice, până în lumea satelor? Şi era destul de puternic făcută, pentru că între dvoreni şi christianini şi mesceanini era o diferenţă netă. Un copil de mazili avea şi la biserică drept să stea înaintea celui mai bătrân dintre christianini.”

La campanie au participat 55 de cercetători, de cele mai diferite spe­cializări: sociologie, folclor, antropologie, ştiinţe juridice, istorie, psiho­logie, filozofie, demografie, medicină, muzicologie, arhitectură, arte plastice etc. Aceştia au constatat îndată că procentul analfabeţilor era de 70%, că „femeile de la 25 de ani în sus sunt aproape toate analfabete -dacă sunt abia 3,5 procente ştiutoare de carte”, că situaţia, în aceeaşi problemă, a bărbaţilor era ceva mai bună, 40 % dintre ei fiind ştiutori de carte, tinerii învăţând carte în timpul armatei/războiului. Deşi exista în sat şcoală românească, copiii erau învăţaţi în limba rusă, învăţătorii ar­gumentând că aceasta „e limba ţarului”. Învăţătorii aveau de luptat cu indolenţa sătenilor – a scris P.V. Ştefănucă – fiindcă „nu erau destul de convinşi de rostul şcolii”. Mulţi cornoveni nu fuseseră în vreun oraş mai mare, nu văzuseră tren. Condiţiile în care funcţiona şcoala erau „mai presus de orice compătimire”, lipsa materialului didactic, a unei biblio­teci era endemică. Apeluri de îndreptare a situaţiei fuseseră făcute la Casa Şcoalelor, la Bucureşti, dar ele au rămas fără răspuns. Sub alt as­pect, la fel de edificator, s-a constatat că în sat nu veneau decât zece ga­zete săptămânale. Cărţile de bază erau Biblia, psaltirile, vieţile sfinţilor şi ceaslovul, „învechite, afumate şi roase”. Cel mai cult din sat era celebrul şi pitorescul preot Ioan Zamă, care a făcut o vie impresie monografiştilor şi care a fost invitat, în 1932, să conferenţieze la Bucureşti la Institu­tul Social Român. În interiorul caselor ţărăneşti, pe pereţi, erau expuse tablourile cu chipurile ţarului Nicolae II, al lui Petru cel Mare şi al Regelui Carol al II-lea. Chestionaţi cu privire la această devălmăşie de portrete, ţăranii răspundeau: „lasă-i să şadă, că se împacă, nu se bat”. Oamenii nu ştiau cine este regele ţării.

Şi totuşi, satul acesta manifesta vădite tendinţe de orăşenizare în port, în repertoriul dansurilor, în ţesăturile de interior, în veselă şi tacâmuri. Se afla într-un proces avansat de părăsire a costumului naţional şi a indus­triei casnice. Procesul acesta, analizat cu profunzime de A. Golopenţia, era pus în seama influenţei intelectualilor din sat: „Preoţii, învăţătorii, studenţii, intelectualii satului… trăiesc la ţară după forma de viaţă oră­şenească, în îmbrăcăminte, moravuri, aranjarea gospodăriei.” Fetelor mari li se spunea domnişoare iar flăcăilor – cavaleri. Folcloriştii au ob­servat că procesul de orăşenizare influenţase şi repertoriul de joc, jocurile populare tradiţionale fiind concurate de Lizghinca, Krakoveaku, Boiareşnea, Simi, Vals. Ritualul nunţii se făcea – scrie P. V. Ştefănucă -„foarte simplificat, numai la mireasă”. Mihai Pop a povestit mai târziu –   într-un interviu luat de Zoltán Rostás – că localnicii „n-aveau muzică [adică taraf], ei cântau după fanfară, formaţie care nu exista nici ea în sat”. O întreagă tevatură a fost cu aducerea fanfarei dintr-o localitate în­vecinată, formaţie care n-a acceptat să se deplaseze decât adusă de şeful de post. Ernest Bernea a constatat existenţa a numeroase legende despre Ştefan cel Mare, iar Ştefania Cristescu a făcut observaţii esenţiale despre magie, credinţe, practici şi agenţi magici. Mărturie a sărăciei folclorului este – a observat H.H. Stahl – şi filmul documentar şi sociologic Cornova, regizat de Emanoil Bucuţa, Η. H. Stahl şi Anton Golopenţia, director de imagine şi operator fiind Tudor Posmantir.

Filmul, a spus acelaşi sociolog, este „lipsit de farmecul filmului Drăguş datorită sărăciei dureroase a satului acesta basarabean în porturi şi ca­dru decorativ de datini. Ca document al vieţii de acolo, filmul este însă deosebit de preţios.”

Au existat, în ultimele decenii, câteva trepte ale redeşteptării interessului pentru Cornova, pentru cercetarea sociologică din 1931. In1997, la Editura Economică, din Bucureşti, a apărut lucrarea Cornova, un sat de mazili. Texte identificate, stabilite, organizate, note, prefaţă şi introducere de Ovidiu Bădina. Lucrarea a fost efectuată împreună cu o echipă de studenţi. Dr. Vasile Şoimaru a proiectat şi coordonat apoi, în anul 2000, volumul Cornova, în care au fost inserate câteva contribuţii ale unor monografişti din 1931, precum Petre V. Ştefănucă, Anton Golopenţia, Η. H. Stahl, Emil Turdeanu şi Ernest Bernea, cărora li s-au alăturat cer­cetătorii contemporani: Vasile Şoimaru, Ion Dron, Alexandru Furtună, Iurie Colesnic, Zamfira Mihail, Elena Ploşniţă, Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Ion şi Tatiana Varta, Paul Bran şi Pompiliu Gâlmeanu, acesta autor al unui nou film, Cornova după 60 de ani. Trebuie să subliniem contribuţia majoră a lui Vasile Şoimaru care, împlinind o promisiune făcută preotului şi istoricului cornovean Paul Mihail, a început să redeştepte interesul ştiinţific pentru Cornova, loca­litate asupra căreia s-a tăcut, în Basarabia, timp de o jumătate de secol. Au tăcut despre trecutul localităţii, despre cercetările ce se făcuseră des­pre ea şi intelectuali din localitate: „Şi când te gândeşti – a scris Vasile Şoimaru – că noi cornovenii născuţi după invadarea de către sovietici a Basarabiei, nu am ştiut aproape nimic din acestea – atât de bine a lucrat «maşina de spălare a creierelor», atât de mult am fost feriţi de ceea ce numeau ocupanţii «influenţa nefastă a propagandei româno-burghezo-moşiereşti»! Chiar şi profesorii de limbă, literatură şi istorie, la şcoală, se temeau – fiindcă e greu să crezi că, mulţi dintre ei, născuţi în satul nostru în anii interbelici, să nu fi ştiut lucruri elementare din istoria neamului şi a satului natal – dar nici nu se pomenea despre acele remarcabile personalităţi şi evenimente care au marcat nu numai Cornova din România Mare…”

Cea mai recentă contribuţie este masivul volum Dimitrie Gusti şi colaboratorii, Cornova 1931, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru (Editura Quant, Chişinău, 2011, 852 p.). Paginile 817-848 reproduc numeroase fotografii făcute la Cornova în 1931 de Iosif Berman. Volumul se deschide cu un amplu şi concis citat, Sociologia monografică, extras din cartea lui Dimitrie Gusti, Sociologia militans. Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I, Cunoaştere (1946), pe care îl dăm integral, pentru că explică întreaga mişcare monografică gustiană:

„Monografia sociologică fiind sinteză în timp şi în spaţiu a unui colţ de ţară, o vedere de ansamblu menită să înglobeze într-un tot atât tradiţiile, cât şi realităţile prezentului şi posibilităţile viitorului; un instanta­neu panoramic atotcuprinzător, care rezumă zăcămintele de bogăţii şi rezervele de energie acumulată ale naţionalului, descoperă cu ochi ageri, sprinteni şi sfredelitori pricinile de amorţire, ca şi principiile de viaţă, adică principalele caracteristici sociale, politice şi etice ale satului şi oraşului românesc. Monografia, deşi străbătută de o ideologie sever, ştiinţifică, dobândeşte astfel valoarea unui act de credinţă. Studiile sociologice ne învaţă să descoperim şi să înţelegem adevărul sociologic că satul este sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului românesc; că el este tipul rezumativ, sinteza neamului; căci satul este încarnarea unei vieţi româneşti într-un colţ minuscul al umanităţii. Printr-o tenacitate panteistă satul este păstrătorul raporturilor metafizice ale naţiunii cu veşnicia. În adâncimea satului lumi­nează încă taine nepătrunse şi nebănuite, adevărurile pe care el le răspândeşte formează cel mai nimerit simbol al ştiinţei naţiunii, o şti­inţă nouă, care se bazează pe o enciclopedie de ştiinţe, pentru că satul cuprinde o enciclopedie a vieţii.”

Monografia este alcătuită din studiile cunoscute, cu câteva excepţii, încă din Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială (1932): D. C. Georgescu {Evoluţia demografică a satului Cornova), H.H. Stahl {Vatra satului Cornova şi Despre Inochentie şi inochentism. Fragmente de convorbire cu părintele Zamă, din satul Cornova), Petre Ştefănucă {Scrisori din război), Ernest Bernea (Contribuţii la problema calendarului în satul Cornova şi Botezul în satul Cornova. încercare de interpretare sociologică), Ştefania Cristescu (Practica magică a descântecului „de strâns” în satul Cornova; Frecvenţa formulei magice în satul Cornova; Agentul· magic în satul Cornova (Basarabia); Chestionarul pentru studiul credinţelor practicelor şi agenţilor magici în satul românesc), Emil Turdeanu (Un manuscris miscelaneu necunoscut), Mihai Pop (Contribuţii la studiul limbilor speciale din Cornova: păsăreasca), Ion Zamfirescu (Contribuţii la cercetarea unei gospodării din satul Cornova), Domnica I. Păun (Ţiganii în viaţa satului Cornova), Traian Herseni (Categoriile sociale cornovene. Prezentare de material şi schiţarea problemei), Anton Golopenţia (Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizare a satului Cornova), Dumitru Şandru (Basarabia), H.H. Stahl şi Anton Golopenţia (învăţă­turi din zodiac), Ion I. Ionică (Criterii de clasificare pentru manifestările spirituale), Xenia C. Costa-Foru (Studiul monografic al câtorva tipuri de familie reprezentative):

Toate acestea n-ar fi putut să constituie materia pentru trei volume, câte intenţiona Dimitrie Gusti. Bănuiala doamnei Sanda Golopenţia este că „Cercetarea monografică de la Cornova a fost fructificată doar parţial prin studiile publicate până acum. Multe materiale, culese atent în vederea unor analize specializate, se află încă în arhivele personale ale monografiştilor (dacă nu au fost distruse de posesorii lor la sfârşitul ani­lor ’40, când a vorbi despre Basarabia devenise tabú în România.)” Şi cei trei editori sunt convinşi că proiectul lui Gusti „arăta cu totul altfel”, de aceea lasă altcuiva, din viitor misiunea de a înfăptui monografia ideală, după ce se vor găsi, eventual, materialele pe care le-a amintit mai sus doamna Sanda Golopenţia.

Studiile acestea n-au avut doar o importanţă în sine, ci au şi atras aten­ţia sociologilor de la Chişinău că trebuie să fie continuate în alte comune, ceea ce s-a şi întâmplat, Filiala Institutului din Chişinău efectuând cerce­tări monografice în localităţile Iurceni-Lăpuşna (1935), Copanca-Tighina (1937), Popeştii de Sus-Soroca (1938), Vâprova şi Dişcova (1939).

Ideea exprimată mai sus, că monografia, cum arată acum, este incompletă nu ne împiedică să recunoaştem excelenţa ediţiei alcătuite de cei trei sociologi, vădită în impecabila reproducere a textelor, în foarte utilele anexe: scrieri despre ciclul de conferinţe, recenzii, însemnări de jurnal, memorialistică, articole, portrete sociologice (în unele dintre ele informaţia fiind şi nouă şi bogată, ca aceea despre D.C. Amzăr, spre exemplu), fişe despre monografişti, bogate ilustraţii de Iosif Berman, rezumatele în franceză ale unor studii.

Extras din Iordan DATCU, Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi transnistrieni,

RCR Editorial, Bucureşti, 2014

http://www.cooperativag.ro/cornova-1931/

REVIEW: Edited by Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru, Chişinău, Quant Publishing, 2011, 852 pages.

Cosmina Timoce-Mocanu (Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române”)

The volume Cornova 1931, the title page of which lists Dimitrie Gusti and his contributors as authors, was edited by Marin Diaconu, Zoltán Rostás and Vasile Şoimaru, and appeared in the second half of 2011 at Quant Publishing, Chişinău. By taking a quick look at the contents, we note that these contributors are deliberately from different fields and time intervals. Thus, the studies of Ernest Bernea, Xenia Costa-Foru, Ştefania Cristescu, D. C. Georgescu, Anton Golopenţia, Traian Herseni, Ion Ionică, Domnica Păun, Mihai Pop, Henri H. Stahl, D. Şandru and Petre Ştefănucă are alongside the immediate reports of events dedicated to the monographic campaign at Cornova and alongside its contemporary reception written by Grigore Botezatu, Lina Codreanu, Iordan Datcu, Marin Diaconu, Sanda Golopenţia, Iulia Mărgărit,  Dora Mezdrea, Zamfira Mihail, Zoltán Rostás and Vasile Şoimaru.

In the present, canons of academic research are rather governed by the principle of deconstruction and restitutio gestures are rare, readers in the social sphere cannot but admire the efforts of editors Marin Diaconu, Zoltán Rostás and Vasile Şoimaru to carry out one of intellectual projects of the Gustian School. The volume Cornova 1931 represents, from this perspective, the terminus point of an editorial path that has had at least three more major episodes over eight decades. The first dates from the fourth decade of the twentieth century, when, in a letter dated June 21, 1931, addressed to Ştefan Ciobanu, Dimitrie Gusti asked for a contest to choose a

“a village in Bessarabia suitable for our monographic research that will take place there this year. We are looking for an old village of free peasants, who call each other Captains, and that is situated next to a monastery”. [p. 584]

That is why, between June 25 and August 13, 1931, the seventh monograph campaign, organized in the framework of what posterity would call the Sociological School of Bucharest, was held under the leadership of Dimitrie Gusti and with the participation of fifty-five people at Cornova. Campaign results were the subject of monograph lectures and conferences, which were held in Bucharest, under the aegis of the Romanian Social Institute, on Wednesdays in the months from January to April of 1932. Posters and reports of these lectures and conferences are included in the reviewed volume between pages 411 and 462, revealing to the reader that the idea of a future monograph of the Bessarabian village was announced by Gusti on January 16, 1932, in the discussions that followed the projection of sociological documentaries about Drăguş and Cornova:

“A filmed, Romanian sociology of villages, would stand beside the series of publications: the monographic sociology of Romania that will inaugurate its publishing with the three-volume monograph of the Bessarabian village of Cornova, thanks to the generosity of the American Rockefeller foundation (a monograph which we hope to provide the deciding argument to those who still do not know how old Romanian Bessarabia is)”. [p. 417]

The conferences resulted in studies, printed in 1932, in the tenth volume of the Arhiva pentru Știința și Reforma Socială [Archive for Science and Social Reform] or, in the coming years, in Sociologie Românească [Romanian Sociology]  and other specialized publications or even in books.

The second episode in the attempt of writing the monograph of  the village of Cornova occurs only six decades later, when, under the auspices of the Dimitrie Gusti Foundation and coordinated by Ovidiu Bădina, the resumption of research in the ​​Bessarabian village was attempted and the volume Cornova. Un sat de mazili [Cornova. A village of the deposed] was published in 1997. A third episode of the same monographic project took place in 2000, when Museum Publishing in Chişinău printed a book under the coordination of Professor Vasile Şoimaru, Cornova, written by a group of authors that includes: Ion Dron, Alexandru Furtună, Iurie Colesnic, Zamfira Mihail, Elena Ploşniţă, Petre V. Ştefănucă, Vlad Pohilă, Grigore Botezatu, Anton Golopenţia, Sanda Golopenţia-Eretescu, Henri H. Stahl, Emil Turdeanu, Ernest Bernea, Pompilu Gâlmeanu, Paul Bran, Ion and Tatiana Varta.

Representing in a way the fulfilment of the interwar intellectual project, the volume Cornova 1931 is an improvement compared to the works of 1997 and 2000, not only because of its size (852 pages, of which 815 are actual text and 35 are visual speech – the landscape seen by the photographer Berman, and a few contemporary looks), but especially because of the editorial formula adopted, that structures the text into four distinct parts.

The first part, from pages 7 to 400, called Studies, opens with a text written by Dimitrie Gusti – Sociologie românească [Romanian Sociology] – in which he explains the theoretical concept of the School, and which is followed by the articles of the monographers, published originally in 1932 in the Archive for Science and Social Reform. These articles were put in the order of the Gustian system of contexts: biological (D. C. Georgescu – Evoluția demografică a satului Cornova [The Demographic Evolution of the Village of Cornova]), historical (H. H. Stahl – Vatra satului Cornova [The Hearth of the Village of Cornova]), psychological (H. H. Stahl – Despre Inochentie și inochentism [About Inochentie and Inochentism]; P. Ştefănucă – Scrisori de război [War Letters]; E. Bernea – Contribuții la problema calendarului în satul Cornova [Contributions to the Problem of the Calendar in the Village of Cornova]), and of spiritual manifestations (Ştefania Cristescu – Parctica magică a descântatului de ”strâns” în satul Cornova [The Magical Practice of the “Ingathering” Incantation in the village of Cornova]; Emil Turdeanu – Un manuscris miscelaneu necunoscut [An Unknown Miscellaneous Manuscript]; Mihai Pop –  Contribuții la studiul limbilor special din Cornova: păsăreasca [Contributions to the Study of Special Languages in Cornova: ”Păsăreasca” Language]), of units (Domnica I. Păun – Țiganii în viața satului Cornova [Gypsies in the Village Life of Cornova]), of relations (Traian Herseni – Categorii sociale cornovene [Cornovan Social Categories]) and of social processes (Anton Golopenţia – Aspecte ale desfășurării procesului de orășenizare a satului Cornova [Urbanization Process Development Aspects of the village of Cornova]).

Without insisting on the contents of these texts, we only point out that we are dealing with some of the best works of monographists: these are texts containing in nuce topics that they will further develop in their later work and which will provide the grounds for their theoretical or methodological reflection. For instance, the research of the issues of the Cornova calendar carried out by Ernest Bernea will underpin his later works Timpul la ţăranul român [Time for the Romanian Peasant] (1941), Cadre ale gândirii populare româneşti [Contexts of Romanian Folk Thought] (1985), Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român [Space, Time and Causality for the Romanian People] (1997). Henri H. Stahl studies the techniques of geodesy, developing his “social archaeology” project, which he will later elaborate in the three volumes of Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti (1958-1965). Anton Golopenţia, being at his first monographic research in Cornova, is the first Romanian to study urbanization, a socio-economic and cultural process, to which he will later dedicate interesting notes in the Marginals  of the issues of Romanian Sociology in the years between 1937- 1939. (Cf. Anton Golopenţia, Opere complete.Vol. I: Sociologie. Edited by Prof. Sanda Golopenţia, Ph. D., introductory study by Prof. Ştefan Costea, Ph. D., Bucharest, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 420-438.) The three case studies by Ştefania Cristescu discuss, very technically, different aspects of the phenomenon of incantations in the village of Cornova: the social construct of the magical agent, the frequency of magic formulas and, respectively, the type of the “ingathering” incantation. Giving a glimpse of a theoretical and methodological concept of sociological origin, without neglecting, however, especially regarding incantations, the acquisitions of the Philological School of Ovid Densusianu, the articles, together with subsequent research plans, with the texts of communications and five hundred observation sheets, will form the body of the volume Descântatul în Cornova-Basarbia [Incantation in Cornova-Bessarabia], edited by Sanda Golopenţia in 1984, and, in a revised edition, in 2003.

We consider the following three big sections of the book to be of a very special value, namely Despre a VII-a campanie monografică [About the Seventh Monographic Campaign] (pp. 403-590), Portrete sociologice [Sociological Portraits] (pp. 593-748) and Monografiștii. Fișe de dicționar [Monographers. Dictionary Files] (pp. 749-722), because they reconstruct the context of research and bring together not only textualized, finished ideas, but also a bit of the work that was put into them; not only the finished work, but also its editorial aspect, or work in progress, and the process of its reception in different times, too; not only the fulfilments of the Sociological School of Bucharest, but also its stumblings and failures.

Specifying, the second section of the book, – About the Seventh Monographic Campaign – represents an attempt to reconstruct the intellectual effervescence raised by research in Cornova by grouping texts edited on other occasions, and many of them unique, from various generic categories: announcements of conducting conferences or their brief reports, reviews of publications, obituaries, log files, observation sheets, letters identified on the field by monographists or letters exchanged between each other. Especially these epistolary exchanges will be, from this time on, unavoidable documents in any social history approaches of the Sociological School of Bucharest. For instance, in a letter addressed to Dimitrie Gusti, quoted from pages 405-406, Henri H. Stahl questions even the monographic method, as it was conceived by the mentor, showing him the practical limitations:

“A reclassification is needed, and for the upcoming campaign we will have to greatly reduce the number of monographists. In fact, it was your opinion, too: twenty monographists working efficiently are more than enough. The large number of participants brings an administrative strain that is not rewarded by the labor input accordingly. When there is more than one person working on a single issue, everyone hopes that the others will do the work. When there are few, each works in all areas, to the maximum. At least I, unhindered by administrative concerns, can now work not only on my problem, but on those of the others, in a completely different way and more prolifically than before”.

Furthermore, reading the same letters allows the reader to approximate the researcher-subject relationship during monograph campaigns, and the impact of this kind of research on the investigated community or daily fieldwork. I quote again, in this sense, a larger fragment for its novelty and savour:

“Nevertheless, Professor, I am doing quite well, although a bit alone. And if I happen to sprain a leg, then I enrich the folder of magic with files, because I get healed by dirt taken from the roots of a plum tree, boiled with flax oakum, and I am taken to all the women who enchant (by age and social status). I get along extremely well with the villagers. The knights of the first class, from the whole region, won’t organize a dance without me. They call me, and I am forced to do demonstrative dances, like we dance in Bucharest, in boots, with damsels who are barefoot. You know that in the village there is a fashion of the monograph: with buttoned-down shirts, rolled up sleeves and cut brims, i.e. hats in the forms of berets. This is a costume worn by elite knights of the first class. Vineyards haven’t started yet. But people are already preparing wine in small barrels, so that they have some by the harvest. The drunkenness in the village is generalized and appalling. At night, the whole village yells: monographist songs. They gather to pluck feathers, to spin, where I take part. Sometimes, lads cut themselves and come to me to whine. I put iodine on their cuts and complete files on morality. Thus, the village is completely different now, in autumn. Pathetic, but interesting”.

The Conversations section from the same part contains clippings focused exclusively on the monographic campaign at Cornova, of the interviews that were conducted by Zoltán Rostás with the monographists of the Sociological School, starting from the 1980s. The importance of the selected fragments lies not only in the fact that they motivate, criticize, evaluate from several, often contradictory, perspectives the results of the research. The motivation of the choice of the Bessarabian village as the space for research is briefly exposed by Henri H. Stahl:

“Cornova was, without a doubt, interesting. It was a completely new thing, because here we have to deal with the problems of a village that suffered because of the strong, cultural and administrative Russian influence. There you had a number of issues that were non-existent in other regions”. [p. 493]

Furthermore, the interviews show how the land of Cornova was by how it was received by such or such monographist. Thus, for Stahl, Cornova was “without a doubt, interesting” [p. 493], as it was for Mihai Pop and Roman Cressin, who thought of it as a “very interesting village of free peasants, pure Romanian” [p. 504], for Ernest Bernea it also marks the beginning of his scientific career:

“Cornova was very interesting; it launched me as a scientist”. [p. 501]

Gheorghe Focşa highlights the major differences of Cornova compared to other investigated villages, noting that “there was another environment at Cornova. Completely else environment” [p. 504], while, for this same reason, it was a disappointment for Paula Stahl:

“It was something completely else. The village was a village, because it was not paved, there was no sewerage, the houses were small, but for me, especially, it was desolation. I had nothing… not much to do around there, they were dressed just as people dress in the cities, with skirts and blouses or complete dresses made of linen purchased and tailored there…” [p. 503].

On the contrary, Marcela Focşa, who studied somewhat the same segment, remembers something else:

“Cornova was very funny (…) The atmosphere was relaxed, friendly, cheerful”. [pp. 498-499]

The Conversations show how monographists actually worked and had fun, where they stumbled in the implementation of the monographic method, and also how they theoretisized the various aspects of social reality and what was the impact of their works in time. Regarding the latter, criticizing the comments of Panaitescu and Giurăscu on the forms of joint property, Stahl notes:

“What is a Romanian village? There is not a Romanian village, there are multiple forms of Romanian villages. And then you have to know which these forms are. For this, you need to do research; you have to be a sociologist, not a historian. The documents don’t always clear up things sufficiently. You must have in mind the living image of the extraordinary differences between villages in the Romanian countryside today. There is no comparison”. [p. 495]

            I also call attention to the section of Sociological Portraits, masterfully complied by Zoltán Rostás for Dimitrie Gusti, Mihai Pop, Henri H. Stahl and Octavian Neamţu, by Sanda Golopenţia for Ştefania Cristescu, by Dora Mezdrea for Dumitru Cristian Amzăr and by Lina Codreanu for Gheorghe Focşa. We dare say that, beside these seven portraits, the work also contains another two, at a somewhat vague level: one of the priest Ion Zamă – a figure that follows the reader obsessively a long time after reading the book; the second is that of Petre Ştefănucă, a portrait that is emphasized through the eleven texts that belong to it, which are included in the pages of the book.

All these above mentioned aspects, as well as many others that can be discovered by reading the book, demonstrate that the editors of Cornova 1931 found the best formula for achieving what Gusti called, at the same conference of January 16, 1932, [p. 416], sociological monograph, i.e. “a synthesis in time and space of a part of a country”.

http://www.cooperativag.ro/dimitrie-gusti-contributors-cornova-1931/

Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás şi Vasile Şoimaru, Chişinău, Edit. Quant, 2011, 852 p.

 Andrei Negru

An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XI, 2013, p. 422–427

Plasată cronologic în cea de-a treia etapă („etapa expansiunii monografice”1), a cercetărilor de teren desfăşurate de Seminarul de sociologie condus de către Dimitrie Gusti, campania monografică de la Cornova (Basarabia) din 1931 trebuia să se finalizeze printr-un proiect editorial de amploare, care viza prezentarea rezultatelor activităţii monografice în cadrul Congresului Internaţional de Sociologie care era preconizat a se desfăşura la Bucureşti. („Atunci, alături de proiectele lui Stahl şi Herseni, s-a pus şi problema monografiei Cornovei sub direcţia lui Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu şi Mihai Pop. Dintre aceste proiecte, s-a finalizat doar monografia lui Stahl, parţial cel al lui Herseni, iar ultima monografie a rămas în fază de proiect”, p. 709). În realitate, campania cornoveană a împărtăşit, şi ea, drama cercetărilor sociologice interbelice româneşti, „drama neîmplinirii lor în sinteze scrise şi editate”2.

Faţă de campaniile anterioare, cercetarea de la Cornova a fost, totuşi, mai bine şi mai substanţial valorificată chiar în perioada respectivă, prin câteva „studii secvenţiale”, publicate, în cadrul unui grupaj consacrat cercetării monografice, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”. Astfel, în volumul X (nr. 1-4/1932) al revistei, considerat cea mai consistentă şi mai reprezentativă „producţie publicistică” a membrilor Seminarului de sociologie de până atunci3, din cele 28 de contribuţii rezultate din primele şapte campanii monografice ale acestuia, 12 sunt consacrate „cadrelor şi manifestărilor” cornovene. Aceste contribuţii constituie miezul „monografiei” apărute, la distanţă de opt decenii, în capitala Basarabiei – Chişinău.

Apariţia acestui volum monumental se datorează efortului a trei editori, legaţi sentimental şi profesional de „făptuitorii” cercetării din 1931 ori de localitatea care i-a fost gazdă. Primul dintre ei, editorul şi istoricul literar Marin Diaconu, este un „apropiat” al multor filosofi şi sociologi români din perioada interbelică, remarcându-se prin o serie de lucrări de recuperare a publicisticii şi eseisticii acestora, între care şi una consacrată mişcării monografice (Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. Documentar sociologic – 2000). Cel de al doilea, sociologul Zoltán Rostás, este, probabil, cel mai bun cunoscător şi cel mai avizat exeget al „fenomenului monografic” (căruia i-a consacrat în ultimii ani nu mai puţin de şase volume4), de care s-a apropiat atât prin aprofundarea scrierilor sociologilor monografişti, cât mai ales prin investigaţiile de istorie orală din anii ’80 ai secolului trecut în rândul unor „supravieţuitori” ai Şcolii sociologice de la Bucureşti. În fine, economistul basarabean Vasile Şoimaru, cornovean de baştină – coordonatorul unei lucrări, de asemenea monumentală, despre istoria Cornovei5, dedicată „profesorului Dimitrie Gusti, cetăţean de onoare al Cornovei”, ca şi altor personalităţi care şi-au legat numele de această localitate, şi inspirată de cercetarea din 1931 – este, se pare, cel care a mobilizat resursele materiale necesare publicării acestui volum.

Aşa după cum subliniază şi cei trei editori, Cornova 1931 nu este o monografie în sensul „clasic” al termenului, ci mai curând o „inventariere” a rezultatelor cercetării respective, precum şi a persoanelor implicate în desfăşurarea sa. Lucrarea „se deschide cu suita studiilor, continuă cu scrieri despre ciclul de conferinţe, recenzii, însemnări de jurnal, memorialistică, articole şi se prelungeşte cu portrete sociologice şi fişe despre monografişti, spre a se îmbogăţi printr-o suită de ilustraţii” (p. 784).

Nu ştim care ar fi fost contribuţia lui D. Gusti la proiectata monografie a Cornovei din anii ’30, profesorul absentând, din motive obiective, de la cercetarea de teren, dar este de apreciat ideea editorilor de a prefaţa volumul din 2011 cu un scurt extras din lucrarea acestuia – Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale. Fragmente substanţiale din această lucrare, relevantă pentru concepţia metodologică gustiană, deschid şi capitolul de bază al lucrării (aprox. 400 pagini), în care sunt reproduse, respectând ordinea din teoria cadrelor şi manifestărilor, cele 12 contribuţii publicate în vol. X al „Arhivei”, precum şi altele opt, apărute ulterior, în alte publicaţii ele epocii. Aceste contribuţii sunt, aşa cum remarca şi recenzentul lor din anul 1934, inegale atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi al modului de elaborare: „Unele conţin doar culegeri de documente; cele mai multe sunt însă analize îngrijite ale unui singur domeniu al vieţii ţăranului; foarte multe studii se ocupă şi cu probleme de principiu şi sistematice.”6 În afară de contribuţia lui D. Gusti (Sociologia monografică), capitolul Studii cuprinde următoarele lucrări: Evoluţia demografică a satului Cornova. 1817–1930 (D. Georgescu); Vatra satului Cornova; Despre Inochentie şi inochentism. Fragment de convorbire cu părintele Zamă, din satul Cornova (H. H. Stahl); Scrisori din război (P. Ştefănucă); Contribuţii la problema calendarului în satul Cornova; Botezul în satul Cornova. Încercare de interpretare sociologică (E. Bernea); Un manuscris miscelaneu necunoscut (E. Turdeanu); Contribuţii la studiul limbilor speciale din Cornova: păsăreasca (M. Pop); Contribuţii la cercetarea unei gospodării ţărăneşti din satul Cornova (I. Zamfirescu); Ţiganii din viaţa satului Cornova (Domnica I. Păun); Categoriile sociale cornovene. Prezentare de material şi schiţarea problemei (Tr. Herseni); Aspecte ale desfăşurării procesului de orăşenizare a satului Cornova (A. Golopenţia); Basarabia (D. Şandru); Învăţături din zodiac (H. H. Stahl, A. Golopenţia); Practica magică a descântecului de „strâns” în satul Cornova; Frecvenţa formulei magice în satul Cornova; Agentul magic în satul Cornova; Chestionarul pentru studiul credinţelor, practicilor şi agenţilor magici în satul românesc (Ştefania Cristescu); Criterii de clasificare pentru manifestările spirituale (Ion I. Ionică); Studiu monografic al câtorva tipuri de familie reprezentative (Xenia Costa-Foru).

Dacă s-ar fi mărginit doar la reproducerea acestor studii, demersul şi efortul editorilor ar fi fost aproape inutil, deoarece o parte dintre acestea fuseseră deja retipărite de Ovidiu Bădina în lucrarea Cornova. Un sat de mazili (1997), precum şi de V. Şoimaru, în lucrarea din anul 2000, pe care am amintit-o mai sus. Faţă de aceste două lucrări, volumul Cornova 1931 oferă cititorului, într-un al doilea capitol, de asemenea substanţial (circa 200 pagini), un grupaj de „informaţii” privitoare la cercetarea de la Cornova, grupate sub genericul Despre a VII-a campanie monografică, menite să întregească imaginea acesteia şi a contextului în care s-a desfăşurat.

Este vorba, mai întâi, de un text al lui A. Golopenţia din anul 1931 (Cornova – satul ultimei campanii monografice), care „trasa în câteva notaţii rapide elementele mari ale icoanei” satului-gazdă al campaniei de teren din 1931, ce anticipau monografia Cornovei, care „va sta destul de curând la îndemâna celor interesaţi” (p. 407). Apoi, de câteva materiale consacrate Cornovei, apărute în diferite publicaţii basarabene sub semnătura lui P. Ştefănucă, în 1931–1932 (Starea culturală a satului Cornova; Studenţii, învăţătorii şi preoţii, factori de orăşenizare a satelor; Substrat revoluţionar în lume satelor; Însemnări pe marginea bibliotecii unui sătean etc.), care, din motive obiective, n-au putut fi incluse în capitolul Studii (alte contribuţii ale acestui autor au fost doar menţionate în anexa Note a volumului).

Un alt grupaj din capitol cuprinde informaţii despre ciclul de prelegeri referitoare la Cornova, prevăzut a se desfăşura în cadrul Secţiei sociologice a Institutului Social Român în prima parte a anului 1932, „desfăşurătorul” acestui ciclu constituind, se pare, planul pe baza căruia urma să fie redactat materialul de teren şi, în acelaşi timp, planul de elaborare a monografiei. Ciclul de conferinţe, găzduit de Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, a debutat cu prelegerile cu caracter metodologic: Sociologia monografică (D. Gusti: filmul sociologic, realitatea socială şi cercetarea monografică, şi Tr. Herseni: metoda monografică). Alte prelegeri au vizat: Metoda cercetărilor monografice (H. H. Stahl: tehnica muncii monografice); Natura şi viaţa socială (I. Conea: condiţionarea geofizică a aşezării satului; Livia Gavat: flora şi fauna satului; Maria Cotescu: cadrul construit; Tr. Herseni: raportul dintre natură şi cultură); Magia şi descântecul în Basarabia (A. Golopenţia: aspecte generale privind viaţa spirituală; Ştefania Cristescu: descântecele); Viaţa morală a satelor basarabene (Gh. Focşa). De mare interes şi audienţă s-a bucurat „conferinţa” ţinută în acest cadru de către preotul Ion Zamă („Popa Zamă”), un povestitor de talia lui Ion Creangă, animator şi „observator” timp de peste patru decenii al vieţii cornovene şi un „furnizor” de date şi informaţii preţioase pentru monografişti.

O altă secţiune a capitolului II cuprinde materiale ale unor monografişti, elaborate şi/sau publicate mai târziu, precum şi texte ale altor autori despre cercetarea de la Cornova. De menţionat, în acest context, studiul lui Anton Golopenţia, Un sat basarabean, publicat iniţial de Sanda Golopenţia în 1988, care, probabil, era menit să „deschidă” monografia pe care acesta trebuia s-o coordoneze: „Înfăţişarea de către unul singur a ceea ce e miezul rodului şederii îndelungate a câtorva zeci de cercetători tineri, membri ai celei de a şaptea campanii monografice, icoana satului de la marginea Codrului Basarabiei pe care urmează să o întruchipăm aci prin câteva din trăsăturile sale de căpetenie nu e închegată dintr-un număr oarecare de imagini desprinse cu prilejul unei treceri de câteva ceasuri prin partea locului. Ci este înmănuncherea vederilor la care au dus feluritele cercetări particulare săvârşite cu acest prilej, care datorează fiecăruia dintre părtaşii acestei cercetări cel puţin câteva trăsături. Părerile şi spusele băştinaşilor ce o întregesc sunt culese chiar din dosarele cercetării” (p. 512–513). Apoi, textul lui E. Turdeanu, Într-un sat basarabean (Cornova, 1931), publicat iniţial în anul 1995, şi contribuţia Sandei Golopenţia din anul 2000, Fişe de teren din campania monografică de la Cornova (1931), care valorifică materiale din arhiva familiei. Tot aici este publicat şi textul lui V. Şoimaru, Un sat în flori, născut din dragoste, care ţine loc de prefaţă în lucrarea coordonată de acesta, Cornova 2000, dar şi o substanţială recenzie a acesteia, semnată de Iulia Mărgărit. În fine, câteva texte inedite, dintre care două cu caracter documentar: Alegerea satului Cornova pentru cercetări sociologice (autor Gr. Botezatu), care prezintă, între altele, Regulamentul campaniei, respectiv Campania monografică Cornova, 1931 (autor M. Diaconu), în care este prezentată lista monografiştilor.

Capitolul este întregit în mod fericit cu extrase din „convorbirile” din anii ’80 ale lui Zoltán Rostáş cu unii dintre monografiştii din anul 1931, care introduc elemente noi privind activitatea de la Cornova. Interlocutorii lui Zoltán Rostáş sunt: H. H. Stahl („Era, fără îndoială, interesantă Cornova. Era un lucru cu totul nou, pentru că aveam de-a face aici cu problemele unui sat care suferise influenţa puternică, şi culturală, dar şi administrativă rusească. Aveai acolo o serie întreagă de probleme care erau inexistente în alte regiuni”, p. 493), M. Pop („Păi s-a văzut cum a ieşit la monografii, că pe urmă s-a căutat să se rotunjească cât mai mult, dar tot nu s-a putut, nu s-a putut face adică o cercetare interdisciplinară, nici nu se poate face de către mai mulţi oameni… Părerea mea este că o cercetare interdisciplinară poate fi făcută de un singur om care stăpâneşte această realitate. Este, desigur, foarte greu. Este foarte greu să găseşti un om care să fie şi folclorist muzical, şi folclorist literar, şi să poată să facă şi inter-relaţii, şi să poată face şi scheme de comunicare şi toate lucrurile astea…”, p. 496), Marcela Focşa, E. Bernea, Paula Herseni („…niciunul dintre noi nu se rezuma numai la un singur lucru, n-aveam ochelari de cal. Când îţi pica o informaţie interesantă pentru altă problemă ori pentru o altă echipă, o notai, inclusiv – evident – informatorul, şi o transmiteai echipei respective”, p. 503), R. Cressin, Gh. Focşa, Gh. Lăzărescu, Gh. Macarie şi C-tin Marinescu.

Majoritatea participanţilor la cercetarea din Basarabia sunt prezentaţi în capitolul Monografişti. Fişe de dicţionar (Cornova, 1931). De astfel de prezentări bio-bibliografice, de mai mare sau mai mică extensie, se bucură 32 din cei 55 de echipieri, la care se mai adaugă două persoane implicate în realizarea filmului sociologic despre Cornova. Câţiva dintre aceştia „beneficiază” însă de prezentări mai ample, textele inedite reunite în capitolul Portrete sociologice putând constitui, ele singure, o lucrare de sine stătătoare. „Portretele” monografiştilor sunt realizate cu contribuţia majoră a unuia dintre editori, profesorul Zoltán Rostáş – remarcat prin „munca sa de o viaţă şi lucrările sale despre lumea gustiană” –, precum şi prin noua direcţie de studiu iniţiată de el, aceea a raportului dintre ştiinţă şi politică la D. Gusti7 – cel care semnează patru dintre cele şapte studii inserate în capitol. Seria acestora este deschisă, firesc, de studiul consacrat conducătorului Şcolii monografice (Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator), o abordare complexă a operei şi activităţii acestuia, care relevă principalele sale contribuţii la dezvoltarea sociologiei noastre: „…Dimitrie Gusti a reuşit să înfiinţeze o şcoală sociologică şi să o facă cunoscută atât în ţară, cât şi în viaţa ştiinţifică internaţională. Organizând activitatea ştiinţifică în Universitatea din Capitala română şi în spaţiul extrauniversitar, a fost propulsorul unor instituţii specializate legate de ştiinţele sociale. Preluând conducerea Fundaţiei Culturale, a înfiinţat reviste de sociologie şi de îndrumare culturală, a editat volume, a înfiinţat muzee de tip skansen şi a integrat sociologia în circuitul mondial al ştiinţelor sociale. A lărgit cunoaşterea monografică a realităţii rurale româneşti, mergând până la organizarea unor acţiuni sistematice de modernizare a satului, în care a implicat tineretul universitar. În ciuda lipsei de realism a Serviciului Social iniţiat de el, Gusti a oferit o alternativă morală la mobilizarea de tip fascist a tineretului” (p. 615).

Tot Zoltán Rostáş semnează şi „portretele” lui O. Neamţu (Octavian Neamţu sau valoarea devotamentului), „legendarul îndrumător al echipelor regale studenţeşti” (p. 696), „eminenţa cenuşie a efortului colectiv care a fost crearea Muzeului Satului” (p. 699) şi, mai presus de toate, „discipolul şi colaboratorul cel mai loial al profesorului Dimitrie Gusti” (p. 704), M. Pop (Mihai Pop sau luciditatea discretă), sub a cărui conducere ştiinţifică „maniera de cercetare monografică a continuat să funcţioneze” (p. 716) şi după înlăturarea sociologiei din cercetare şi învăţământ, în cadrul Institutului de Folclor din Bucureşti, şi H. H. Stahl (H. H. Stahl sau un savant solitar într-o comunitate), cel mai longeviv reprezentant al Şcolii gustiene şi, în acelaşi timp, cea mai autorizată sursă de informaţii despre sociologia monografică, inclusiv despre campania de la Cornova. Alte trei „portrete” îi vizează pe Dumitru C. Amzăr, printr-un studiu bio-bibliografic exhaustiv semnat de Dora Mezdrea (editor al unor gânditori interbelici, între care şi acesta), Ştefania Cristescu (Ştefania Cristescu şi Cornova), a cărei „producţie” monografică (studiile privind manifestările spirituale din Cornova, dar şi din Drăguş) o „recenzează” fiica sa, Sanda Golopenţia, şi Gheorghe Focşa (Gheorghe Focşa – etnograf şi muzeograf), remarcat de Lina Codreanu pentru „contribuţia fundamentală la aprofundarea cercetării monografice pe temeiuri ştiinţifice, la ctitorirea muzeală şi sistematizarea dezvoltării muzeografice” (p. 681).

În fine, volumul cuprinde şi trei anexe: Note, în care sunt furnizate informaţii privind materialele reproduse (sursa de unde au fost preluate, alte eventuale publicări, caracterul inedit ale unor materiale, locul de desfăşurare a unor conferinţe, autorii şi sursele fişelor de dicţionar; Rezumate în limba franceză ale celor 12 studii publicate în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” în anul 1932; Cornova 1931. Iconografie de Iosif Berman, în care sunt reproduse 133 de imagini fotografice din satul-gazdă al campaniei monografice realizate de renumitul fotograf al acesteia, câteva imagini din localitate după opt decenii, dar şi diploma de cetăţean de onoare acordată lui D. Gusti de către Consiliul sătesc al satului Cornova.

Cornova 1931 este o realizare editorială deosebită, care îi permite cititorului să-şi formeze o imagine asupra activităţii Seminarului de sociologie condus de către D. Gusti, mai apropiată de dimensiunile sale reale. Această apreciere nu poate înlătura însă constatarea unei anumite lipse de interes a lui D. Gusti pentru valorificarea, prin lucrări de sinteză, a rezultatelor campaniilor de teren, în condiţiile în care alte instituţii ale epocii aflate în strânsă legătură cu el şi cu sociologia monografică (Echipele regale studenţeşti, Institutul Social Banat-Crişana) au reuşit să-şi finalizeze o parte din cercetările lor prin lucrări de o asemenea factură. Această deficienţă din activitatea Seminarului a fost, de altfel, subliniată şi de H. H. Stahl în următorii termeni: „Până la urmă, monografia se transformase în rutină, lipsită de orişice scop. Fără finalizare vizibilă. Ceea ce, fără îndoială, a dezamăgit pe foarte, foarte mulţi oameni, care, pur şi simplu, n-au mai venit, n-au mai participat la aceste lucrări. Dar asta s-a întâmplat încă o dată la Cornova… (Gusti) A lăsat-o încurcată – deci, nu s-a amestecat nimeni la conducere şi s-a mers mecanic; au reuşit câţiva să mai facă câte ceva. Dar prin faptul că au avut ei o anumită idee proprie. Dar n-a mai fost o conducere. O acţiune colectivă” (p. 496).

Note

1 Lucia Apolzan, Sate, oraşe şi regiuni cercetate de Institutul Social Român. 1925–1945, Institutul Social Român, Institutul de Cercetări Sociale al României, Bucureşti, 1945, p. 15.
2 Tr. Vedinaş, Cercetarea monografică de la Măguri, „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai», Series Sociologia-Politologia, XXXVIII, nr. 1, 1993, p. 57. Această „dramă” a sesizat-o, de altfel, şi George Em. Marica, care semnala în epocă lipsa unor „lucrări de sinteză” şi limitarea valorificării rezultatelor cercetării monografice la „studii secvenţiale” (vezi George Em. Marica, Satul ca structură psihică şi socială. Curs de sociologie rurală, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2004 [1948], p. 11).
3 Acest volum a beneficiat de o prezentare amplă în revista germană „Kölner Vierteljahrshefte für Soziologie” (vezi George Em. Marica, Dorfsoziologische Untersuchungen in Rumänien, XII, 1934, nr. 2, p. 127–138).
4 Monografia ca utopie, interviu cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Edit. Paideia, 2000; O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Edit. Printech, 2001; Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Bucureşti, Edit. Paideia, 2003; Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Edit. Tritonic, 2005; Parcurs întrerupt. Discipolii şcolii gustiene din anii 30, Bucureşti, Edit. Paideia, 2006; Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Bucureşti, Curtea Veche, 2009.
5 *** Cornova, V. Şoimaru (coord.), Chişinău, Edit. Museum, 2000, 708 p.
6 George Em. Marica, art. cit., p. 128.
7 A. Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2012, p. 6 şi 11.

http://www.cooperativag.ro/recenzie-dimitrie-gusti-si-colaboratorii-cornova-1931/

– Philobiblon /  Volume XVII (2012) – Nr. 2 – 

Ionuţ Butoi

University of Bucharest,

Department of Sociology

 A new volume appeared among the spontaneous and non-institutionalized recoveries of memory of Gusti’s School: Dimitrie Gusti et al., Cornova 1931, edited by Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru, appeared at Quant Publishing House, Chisinau, 2011 (852 pp., we will quote below with direct reference to the page, unlike the other references). The volume is the first monograph of a monographic campaign of Gusti’s School, which shows a historical delay of such recoveries, absolutely amazing. It has all the qualities and “defects” of Gustism: starting from an enthusiastic and totally disinterested initiative of a “son” of Cornova (Vasile Soimaru), summed up, following a remarkable collective effort, a huge amount of information, studies, historical sites required for a monograph assembled in a comprehensive file of the theme. “Defects” are not related to content but to its structuring: the contemporary contributions about the campaign from Cornova and monographists are not clearly defined from the contributions occurred in that historical period, for example. Uninformed readers can get lost in this volume and will not easily capture a unitary view of the village, of the monographic campaign as collective action and of Gusti’s School. This does not mean that the image does not exist, on the contrary (even here we shall try to provide one of the possible images) but it is the fault of any comprehensive approach that is structured on the basis of aggregation of materials and not on a thematic basis.

The monograph is divided into four parts: Studies, a first part containing completed scientific productions resulted from the Cornova campaign, About the Seventh Monographic Campaign, bringing together various communications, articles, conferences, events on the campaign, either published in the press of the time or private documents (monographists’ letters, for example), or testimonies closer to our time, consistentSociological Portraits made for several leading participants of the campaign (Dimitrie Gusti, D.C. Amzăr, Ştefania Cristescu, Gh. Focşa, Octavian Neamţu, Mihai Pop, Henri H. Stahl – it should be noted that the last three portraits, made by Zoltán Rostás, are original contributions made especially for this volume) andDictionary Sheets enriched with new information made to all the Cornova monographists. The end of the volume has a collection of vintage photos made during the campaign of 1931, by Iosif Berman.

Publishers’ imprint is also visible: the local patriotism of Vasile Şoimaru (faithful to the village tradition of being “smarter, more educated, more modified” than others) is combined with the innovative talent of Zoltán Rostás in the research conducted on an apparently cleared land and with an archivist’s exactness of Marin Diaconu. This new contribution is a must have for anyone interested in the history of Gusti’s School, in the history of interwar sociology and also, extending the framework, in the social history of the Romanian interwar period. Next we shall try to argue why it would be so.

Cornova 1931 is a vintage photo that captures three moments: 1) Gusti’s School moment in 1931; 2) the issue of interwar village and the Bessarabian issue and 3) the moment of recovery of this past of social and sociological history.

1) Gusti’s School in 1931

The monographic campaign from Cornova is, according to Zoltán Rostás (that partly follows H.H. Stahl in this classification) the last in the series of “classical” campaigns started by Dimitrie Gusti (1890–1955) with that of Goicea Mare in 1924. The monographs of this period are primarily of research and less or not at all of social action, they are directly coordinated by Professor Gusti, have a strong interdisciplinary focus, also given by the myriad of cultural figures in fields other than the sociological ones involved in the field work, are extensive in participants’ number and methods of capitalization and impact on the public opinion of the time. Basically, the monograph shows signs that it may turn into a trend or phenomenon of the era. The highlight of this period is reached at Drăguș (1929), where the first “sociological” film (p. 600) was made and where we have the highest number of participants.

A “fatigue” is already experienced at Cornova, despite the interest aroused by the study, for the first time, of a Bessarabian[1] village, that some monographists make their first appearance here, remaining core members of the later Gusti approach and despite the production of the second propaganda documentary of the School (“A Bessarabian Village – Cornova”, p. 569). But Professor Gusti was already absorbed by new and high state tasks, marking the beginning of his involvement in first rank decision-making levels, making him stop coordinating the Cornova campaign in the field, and only visit it in passing.

The methodological construction of monographs had also reached its limits: the theoretical “system” of Gusti and the team investigation method had been set out from Fundul Moldovei (1928) and the epistemological shortcomings begin to be strongly manifested: the weight of scientific exploitation of the material gathered and the impossibility to provide a unified perspective of the objectives pursued. At “macro” level, the failure of the ambition of a total knowledge of the social life of the investigated units is obvious. Along with Gusti’s rise in the highest circles of power and thus his relative distancing from the field work, the ambiguity of the status of researchers involved is added. In other words, Gusti does not designate any informal leader or coordinator to fill his absence, given that no member emerges from the “big names” able to perform such a group function (p. 496).

However, at the “micro” level, Cornova represents an important moment, if not decisive, for clarifying and polishing some research issues for two prominent members of the school and scores three interesting debuts. We could say, risking an uchronia, that this “crisis” state of the monographic school could have been very fertile if all the predictable conclusions would have been drawn all the way and the new promising research directions would have been developed. Instead, the monograph somewhat loved to hear itself sing, subsequently turning into cultural or social action (placing the organizer Neamţu and the sceptic Stahl in the foreground), scattered into dissident directions (Golopenţia), tearing (the Iron Guard group of Rânduiala) or absences (Vulcănescu).

As mentioned, two important moments may be identified at Cornova, clarifying the “niche” research. It is about deepening the common ownership problems in which H.H. Stahl (1901–1991) had advanced considerably since Nerej (1927). In Cornova he meets, according to his own testimonies, a “frontier” that helps him reconstruct the past of cornovene estates formation, a village “umblător pe bătrâni” (493 and 727), a veritable living archive of popular surveying technique, an important and defining research topic for Stahl. In addition, also at Cornova, Stahl began to write an important book of methods and techniques about “social archaeology”.

A second important moment of clarification belongs to Mircea Vulcănescu (1904–1952); it is related to the study of economic life of agricultural holdings and can only be understood indirectly in the volume reviewed here. Indeed, the absence of an important contribution from Vulcănescu is surprising, both in the studies and echoes or conferences arising from disseminating the results of Cornova research. It is true that, in the list of lectures organized by RSI (Romanian Social Institute) on the occasion of the seventh monographic campaign, on April 6 there is scheduled the conference “Structure of the economic life in the village” (p. 412) held by Mircea Vulcănescu; however without any notes of the content in the press of the time. However, based on other records of the economist, in conjunction with the studies carried out by researchers involved in studying the economic life of the village in Cornova, the stage may be rebuilt.

Vulcănescu got involved in the Runcu campaign (1930) in issues regarding the economic life of the Romanian village and was struck by the method used by then in monographs, namely, the achievement of accounting budgets of peasant families in order to calculate their profitability. The method belonged to a “top” agronomist of the time, namely Nicolae Cornăţeanu (1899–1977), founder of the agrarian economy school (p. 755) involved in monographs from the campaign of Nerej. The problem with Cornăţeanu’s method, i.e. calculating family budgets, was “their sociological inaccuracy”, both in terms of the method and of the epistemological premises. Thus, argues Vulcănescu in a conference held in 1932, the conceptual mistake lies in considering the peasant household, the social unit under study, in a similar manner as an enterprise or a small capitalist business. Therefore, the “business” profitability was calculated, while the economic equation was lacking the essential elements of such a calculation (employee wages, profit, investment term) or even, to a large extent, the money (the teammates had to artificially monetarize different household activities in order to calculate the budget). Against the statistical method borrowed by Cornăţeanu from the Swiss agronomist highly quoted at the time, Ernst Laur (1871–1964), Vulcănescu comes up with the quality-statistical method of the Russian economist Alexandr Ceajanov (1888–1939).

The result of weighing the method of study of the economic life is strongly felt in the study that the monographist Ion Zamfirescu (1907–2002) dedicates to the peasant household (pp. 160–199) and the sequential contribution made by Xenia Costa-Foru (1902–1983) to the issue in her broader study about representative families of the Cornova village (pp. 375–382). The accounting budgets are integrated into typlogical analyses that attempt to capture the social status of the village and/or household (autarkic vs. dependent on the market and city) and instead of profitability, at which the output of the peasant economic activity is aimed, that is the (subjective) balance established by the peasant between the effort necessary to production and the results obtained. Vulcănescu will make an intensive use of the monographic research experience in his subsequent economic studies and reports.

With regard to the debuts made at Cornova, Anton Golopenţia (1909–1951) is first of all worth mentioning. Although he had previously visited Runcu, being brought by H.H. Stahl in order to “inform him about the social investigator’s crafts”,[2] the Bessarabian village is the first monographic campaign attended by the great sociologist, with a summary theme foreshadowing his later “dissident” approach: the urbanization phenomenon. Indeed, the theme escapes the classical Gustist framework, or frameworks and manifestations, being a transversal synthesizing of other niche researches using information about spiritual manifestations, aspects of social differentiation, the impact of entry into “the pace of global economic life” on all relevant dimensions of the village. Moreover, the theme chosen by Golopenţia fits the specificity of this Bessarabian village, more urbanized than would be expected given the historical region where it is located.

Ernest Bernea (1905–1990) may also be considered as a debut, but of another type, because he had already participated, actively, in several previous monographic campaigns. However, by his own statements, the study carried out at Cornova about the calendar issue launched him “as a scientist” (p. 501). It is about the only sociological study made on the consequences of introducing the new (Gregorian) calendar in the cult of the Orthodox Church, instead of the Julian one, which caused a 13-day delay. Although “the calendar reform” had been applied, with retractions and inconsistencies of the church and state authorities, since 1924, the disorders related to rejecting this innovation were still present in 1931, especially in Bessarabia. According to Bernea, Vulcănescu was very interested in his study, which is not surprising: he had consistently participated in the media campaign waged by the paper Cuvântul against changing the Easter date. Bernea will also integrate the ideas from this study in the subsequent classic production.[3] This issue had also been tackled by the teams coordinated by Golopenţia in Transnistria, where they were studying the Romanian populations of the area.[4]

Finally, an actual debut was the participation of Octavian Neamţu (1910–1976), leading member of Gusti’s School and main organizer of the form it would take in the second part of the interwar ’30s, when the focus shifts to social action (p. 697).

2) The issue of interwar villages and Bessarabia

Cornova is twice relevant: both as a village (Romanian village in general) and as a Bessarabian village. Regarding the Romanian village, Gusti’s monographic campaigns were true pioneering expeditions because they tried to make the village accessible in terms of the social science. The Romanian village was a world in itself, i.e. a socially distinct world,[5] entirely different from the city (elsewhere, Vulcănescu also used the dichotomy of the two Romanias – “of villages and towns”[6]). But the village was also a world completely unknown to the elite, be it academic or political, as believed by Vulcănescu or Stahl who also used the expression “terra incognita” to characterize this state of things. Anton Golopenţia refers to the same problem when he writes (emphasis added):

The ultimate ambition of monographic research is based on true knowledge of village understanding by people of the city, which is above all necessary. For the village is little known in Romania. Although almost all our city dwellers come from the country and although many of their grandparents or even parents live there. […] here, one rarely says anything about villages even when one speaks about the Romanian village, although the country’s rural regions are no longer overlooked for a quarter-century (p. 512).

 Vulcănescu, referring to the economic understanding of the Romanian village, is just as drastic:

That Romania is a country essentially agricultural and that we are a country of peasants is a truism that all our economic publications multiply over and over again. What this means in terms of economic life forms, nobody knew until 1928; and since then, about eight people know it.[7]

Then, this village is in the middle of social change, which is noticed by all major monographists, even if each of them values this reality differently. The village is not restrained in any pure ideal womb, nor is it a place of poverty and backwardness, as described by current representations of the era. First of all, the Romanian village is very diverse, as shown by the results of monographic researches conducted by Gusti’s School in different parts of the country: Walachia, Transylvania and Bessarabia. Stahl even believes that we cannot speak of a Romanian village: “there is no one Romanian village; there are multiple forms of Romanian villages” (p. 495). However, in almost every village, monographists identify relatively similar traditional life forms that co-exist, in a greater or lesser extent, with “modern” or “urbanization” forms. Common ownership is one of such forms that survived as remains of old structures of social life. Autarkic economy or peasant family economy is another form of the same category.

At Cornova, the intensity of the urbanization process of this Bessarabian village is surprising. Rather a result of the Russian influence before the Bolshevik Revolution, later replaced by the influence exercised by the Romanian compulsory school and military service, the village is almost devoid of the symbolic forms of traditional life: clothing, dances and language are in an advanced stage of modernization, making the ethnographic teams have a lower activity (p. 500) than in other villages previously investigated (as Drăguş, for example). Sometimes, this modernization takes strange forms, for instance when, because of lower revenues amid the interwar crisis and bad harvests, villagers prefer to fall into debt and take loans, than to spare the town outfit (p. 242), for reasons of social pride, as if justifying Vulcănescu’s remark related to one of the harmful effects of the influence of capitalism on the village: stimulating the satisfaction of some“artificial needs created by advertising suggestion”[8]

This does not preclude the existence of phenomena in which the cleavage between traditional and modern life forms manifests itself more strongly as elsewhere, such as the calendar phenomenon, relatively got out of control with all the authority exercised by the priest, “the legendary” Ion Zamă, over the village. This issue captures another important feature of Cornova: that of Bessarabian village. Not only was the village neglected or treated discriminatorily by the academic and political elite of the interwar period, but also an entire historical province, such as Bessarabia, was rather a “daughter” treated fairly adversely by the“motherland”. For example, the press reports indicate that the most serious uncontrollable disorders against the introduction of the calendar reform took place in Bessarabia, which led His Eminence Gurie, Metropolitan of Chişinău, along with other bishops, dissent to the ROC Holy Synod decision to change the Easter date to 1929. The conflict is not just a religious one, but one between periphery and centre, between reforms imposed from above and the stubborn resistance of the people below. On that occasion, another metropolitan, that of Bukovina, Vissarion Puiu said that Bessarabia “was not studied by anyone, as the ministerial visit from the car chase, or the investigations with the previously intended purpose of seeing in a certain way do not mean looking into a province.”[9] Thus, the incidents started from the calendar brought the province of Bessarabia to the foreground for the press, criticizing its ignorance in the policies decided in Bucharest and disfavouring compared to the rest of the country.

His Eminence Gurie is present at Cornova, with the government minister for Bessarabia, I. Răşcanu, in order to mark the significance that Gusti’s enterprise had for the province, as if suddenly taken seriously by the gentlemen in Bucharest. The Minister for Bessarabia hopes that “the governors and legislators of tomorrow will no longer govern and make laws in theory, but will address these studies and will make laws based on the needs of the people and for the needs of the people” (p. 576). Gurie, at the same festive occasion of greeting Gusti, metaphorically formulates the separation between Bessarabia and the other Romanian provinces in the guise of estranged brothers who can find and know each other, without prejudice, through monograph (p. 577). The hierarch warns on the distrust that the Moldavians may feel for other Romanians; priest Zamă said the same thing in Bucharest, a year from the monographic campaign:“we believed that Romanians seemed to be different people. There are not like us. But if they came to the village and lived in the village with us for a month and a half, we became such good friends and so acquainted, that I saw them as my own children.” (p. 432).

Has the monograph school of Gusti managed to achieve these generous social and national ideals? However, such targets were too high for what a simple sociological school could have done, like those related to research (total knowledge of society).

3) Are we still interested in Gusti today?

If we can speak of something systematic about Gusti’s School, then it is about ignoring the phenomenon rather than its recovery. Even the publication of this book is a testimony to this effect, being the result of the publishers’ perseverance and not of an institutional project. Moreover, Professor Rostas, at the colloquium organized by the School of Sociology at Braşov (Acum 2011), noted that the research on the account of Gusti’s School is in a “Don-Quixote” stage, existing through the active interest manifested by a handful of researchers on their own account, as the major academic institutions ignored the issue. A situation which has its beneficial parts – the research is not likely to become, as often happens in the academic environment, an “industry” that is institutionalized, is connected monopolistically to funds, that confiscates the theme and turns into a phenomenon of power rather than one of knowledge, but also its damaging parts – failure to obtain systematic and comprehensive valorization in the field.

Although, as never before, we need to draw some lessons from the meaning of adequacy to social realities of the theoretical models of knowledge of the local social sciences, about the relationship between sociology and power, about the abstract reformism, imported as such from the West, and the reformism that (at least) seeks to understand, first, the reality of the “bottom”, Gusti’s School, however, is perceived rather as a strictly historical, obsolete subject. Why would a sociology school be of interest today since it failed both in its research ambitions and in those related to social action? But Gusti’s School should not necessarily be a “success story” in order to awaken interest and despite all the failures related to its major targets, it was one of the rare phenomena in the interwar academic life that had social dimensions beyond the restricted area of the department or seminar.

One reason for the need of exploring the social history of Gusti’s sociology is that it represents “a different kind of interwar.”[10] This different kind of interwar can be understood in two ways, as we also find it in the file of the Cornova campaign. Thus, on the one hand, the performance, academic excellence can be found not only in the extremely popular names of the “classical” interwar period (Eliade, Cioran, Noica) but also in the monumental (the word is not exaggerated if we consider the enormous volumes of Golopenţia’s integral, for example) foray into the Romanian social field made by monographists. An academic performance that is, however, not related to the scope of an autonomous cultural field, i.e. a free exercise torn from the social reality, but to the persistent effort to seek its understanding and use this knowledge to substantiate adequate policies for the society. A collective action that, beyond the internal dissensions and inconsistencies, gave the only sociological school of Romanian history. Gusti’s school is a social phenomenon itself that has so many links with the interwar society circles that what has been recovered so far is still far from being exhausted.

On the other hand, thanks to the monographic campaigns, an absolutely essential sociological and ethnographic material was gathered in order to get an idea about the realities of the interwar Romanian society. The social history of the interwar Romania has stuck so far to a series of “macro” descriptions, statistical data or pictures of the large scale social developments and states and the “micro” investigation went more in marginal areas. However, the re-reading, re-discovery of the Romanian society (the village, in this case) through the information gathered by monographic campaigns provides an opportunity to go to the micro level of a social history yet to be written. Only if we took the example of the volume reviewed, we would find an extremely diverse issue, although it is about one single village.

Therefore, the interwar period that we glimpse through Gusti’s School is almost of an endless wealth: from the specific social reality revealed in monographists’ investigations, to the very consistent discussions in method and philosophy of knowledge in their social sciences, from Gusti’s attempt to impose a new way of governing, to the reality of current political relations and the challenges, betrayals and traps laid by the interwar history. A whole society is opened before our eyes, full of lessons, basically an inexhaustible resource to reveal the relevant aspects of our recent past. Ultimately, one way to get to know ourselves better.

[1]. Bessarabia, the eastern part of Moldova, is a region that was under the rule of the Russian Empire until 1918, when it united with The Romanian Kingdom.

[2]. Anton Golopenţia, Opere complete I. Sociologie (Complete works I. Sociology) (Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2002), p. LIII.

[3]. Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, (Space, time and causality with the Romanian people) (Bucureşti: Ed. Humanitas, 2005).

[4]. Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug (Romanians east of Bug), Vol. 1 (Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 2006).

[5]. Mircea Vulcănescu, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice (Works II. Spiritual faces. Prolegomena in sociology) (Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, 2005), p. 508.

[6]. Ibid., 683.

[7]. Ibid.,  629.

[8] Ibid., 644.

[9] D.I. Athanasiu, ”Problema pascaliei e o consecinţă a bisericii dezorganizate” (The problem of Easter is a consequence of an inorganized church), Curentul 362 (1929): 8.

[10]. Zoltán Rostás, ”Când s-a dat drumul la peisaj? Un altfel de interbelic” (When was the landscape let go? Another kind of interwar period) Observatorul Cultural 330 (2011): 7.

http://www.cooperativag.ro/cornova-1931-the-first-monograph-of-a-monograhic-campaign-of-gustis-school/