Marin Constantin*

 

Domnul Vasile Şoimaru (născut la 30 Aprilie 1949, în satul Cornova din Republica Moldova), este lector în economie la Academia de Studii Economice din Chişinău, cu un doctorat de profil în 1978; o altă specializare a autorului (reprezentată cu deosebire prin cartea de faţă) este aceea de scriitor şi fotograf. La 27 Martie 2008, cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a unirii Moldovei cu România, Domnul Şoimaru a publicat o primă versiune a impunătoarei sale lucrări, cu titlul Românii din jurul României în imagini, ca rezultat al călătoriilor autorului de-a lungul a „peste 100.000 de kilometri” în zece ţări ale Europei Orientale. De această dată, potrivit propriei sale mărturii (p. 22), Domnul Şoimaru acoperă prin cartea sa „un sfert de milion de kilometri” pe care i-a înregistrat pe durata a „aproape 12 ani” pe parcursul unei „Românimi de dincolo graniţele actuale ale României”, lucru consemnat prin cele „1000 de imagini” ce constituie a sa „monografie etnofotografică” din prezent.

In prefaţa semnată de Profesor Zamfira Mihail, este remarcat faptul că Românii din jurul României a fost precedată de cele trei volume pe care Tache Papahagi le-a publicat – în 1928, 1930 şi 1934 – cu titlul Images d’ethnographie roumaine – anume, un reper al etnografiei româneşti interbelice.  Cât despre punctul de pornire a proiectului Domnului Şoimaru, acesta este asociat cu a sa „nevoie de cunoaştere plenară a tot ce înseamnă suflet românesc în afara graniţelor de astăzi ale României”; într-o atare căutare, limba română este susţinută drept un „element de control, [ca o] marcă a identităţii […] unui popor”. Întrebarea crucială Vorbiţi româneşte? este descrisă într-adevăr ca fiind „miraculoasă” în abordarea foto-travelogică pe care Domnul Şoimaru o face asupra comunităţilor româneşti care – precum un „nimb” sau o „ghirlandă” – trăiesc în jurul României (Z. Mihail, pp. 5-8).

A-l însoţi pe Domnul Şoimaru ca pe un „pelerin prin românitate” (după expresia lui Vlad Pohilă) invită la rememorarea cuvintelor marelui istoric Nicolae Iorga, potrivit căruia „România este înconjurată de români”. De fapt, un asemenea „pelerinaj” este o încercare de a cuprinde geografia şi istoria românească, deopotrivă. Itinerariile Domnului Şoimaru, de aceea, sunt nu doar „etno-fotografice”: de la consătenii săi din Cornova (în raionul Orhei), la Moldovenii din Nordul Bucovinei, din Transnistria, din Sudul Basarabiei şi din Nordul Caucazului, continuând cu Aromânii din Grecia, Bulgaria, Albania şi Macedonia, apoi cu Vlahii din Bulgaria, Serbia, Cehia şi Polonia, cu Istro-Românii din Croaţia, Românii din Ungaria, Bolohovenii din Galiţia şi Pocuţia polone, din Transcarpatia acum ucraineană, şi din Podolia (tot în Ucraina) – călătoria autorului, în sensul acelor ceasornicului, printre Românii transfrontalieri este trăită continuu (potrivit lui V. Pohilă) şi ca o încercare etno-psihologică. Patriotismul este invocat ca primum movens al acestui proiect şi ethos-ului său „primordial” (V. Pohilă, pp. 9-11).

Cum îşi reprezintă Domnul Şoimaru experienţa sa călătoare? Începând cu o aspiraţie lăuntrică – „Am avut dintotdeauna curiozitatea de a-mi fraţii [de neam românesc][…]” (p. 12) -, autorul pune în lumină referinţele sale clasice: „Am fost călăuzit de lucrările marilor cercetători ai Românilor din cele patru puncte cardinale: Bogdan Petriceicu Hasdeu1, Teodor Burada2, Mihai Eminescu3, Nicolae Iorga4 şi Anton Golopenţia5 […]” (p. 13). Sintetizând cetăţenia sa moldavă şi identitatea sa naţională românească, Domnul Şoimaru evocă constant prin amintirile sale şi ipostaziază astfel propriul său simţ al Românimii, ca o conştiinţă crescută din, şi revelată de – chiar întâlnirile pe care el le-a avut „în teren”: „Mătuşa Vasiliţa (79 de ani) [Moldovanskoie, Krasnodar], mi-a mărturisit că de 65 de ani nu a mai cântat nimănui Hora Unirii”; „Mii de ostaşi români [din cel de-al Doilea Război Mondial] zac în pământul din Kuban şi niciunui oficial român nu-i dă în gând să întreprindă ceva pentru recuperarea demnităţii româneşti” (p. 14); „Dacă am compara cele două capitale româneşti – Chişinău şi Bucureşti – la capitolul românism, apoi adevărata capitală trebuie recunoscută Chişinăul” (p. 15); „În Ucraina de dincolo de Nistru şi de Bug, echipa lui Anton Golopenţia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a descoperit zeci de sate nerusificate, locuite de sute de mii de români, care după război au fost rusificaţi, iar azi, în Ucraina independentă, sunt masiv ucrainizaţi, şi rar de tot Român în acele raioane care mai vorbeşte limba maternă a străbunilor săi” (p. 21).

Cartea include 12 capitole ce acoperă tot atâtea arealuri distincte ale Românilor din jurul României, un capitol dedicat celor „Copiilor românimii de la poalele Caucazului până la Munţii Stâncoşi” (pp. 304-311) şi un ultim capitol despre „Vestigii româneşti pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, Ţările Baltice, Kazahstan, Canada” (pp. 312-339). Cât despre cele 12 capitole principale, acestea se referă la „(I) Maramureşul istoric” (pp. 24-57), „(II) Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei” (pp. 58-111), „(III) Basarabia” (pp. 112-151), “(IV) Transnistria” (pp. 152-165), „(V) Noua Serbie, Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord” (pp. 166-191), „(VI) Cadrilaterul şi Valea Timocului Bulgăresc” (pp. 192-205), „(VII) Valea Timocului şi Banatul Sârbesc” (pp. 206-217), „(VIII) Aromânii [din Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria]” (pp. 218-253), „(IX) Istro-Românii [din Croaţia şi Slovenia]” (pp. 254-265), „(X) Românii din Ungaria” (pp. 266-271), „(XI) Valahii Slavizaţi din Cehia, Slovacia şi Polonia” (pp. 272-293) şi „(XII) Urmele Bolohovenilor în Galiţia, Pocuţia şi Podolia” (pp. 294-303).

În limitele recenziei de faţă, este posibilă doar o alegere oarecare a ceea ce Domnul Şoimaru însuşi a selectat spre a vizualiza cel mai bine pe Românii extra muros. Nu este trebuinţă de un argument cum că, în acest caz, alegerea pe care eu o fac nu poate fi altfel decât incompletă şi inechitabilă; admiţând acest risc, îmi exprim speranţa că exemplele ce urmează ar putea convinge cititorul să facă – mult mai cuprinzător, într-adevăr – propriul său inventar al fotografiilor din carte. Să-mi fie îngăduit acum a evoca doar în trecere biserica de lemn „Sfântul Nicolae” din Apşa de Mijloc (datată la 1428)(p. 24), moara de apă din satul Apşiţa (p. 35), păstoritul din satul Slatina (p. 39), etc. (în Transcarpatia), Monumentul „Mihai Eminescu” din Cernăuţi (p. 63), Monumentul „Ion Neculce” din Boian (p. 72), Monumentele ostaşilor români din Zveniacin şi Valea Cosmin (pp. 83, 87), datina de iarnă Malanca în Crasna Bucovina (p. 92) (Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei), „Stejarul lui Ştefan cel Mare” din satul Cobâlnea (p. 120), Monumentul „Mihai Eminescu” din Chişinău (p. 126), „Ultima gospodărie istorică răzeşască” în satul Bursuceni (p. 130), Mănăstirea Căpriana (p. 132), războiul de ţesut din lemn al unei bătrâne din Satul Nou – Sărata (p. 142), Cetatea Albă (p. 150) (Basarabia), casa ţărănească tradiţională din satul Caragaş village (p. 154), Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol (p. 156), ruinele bisericii din satul Perişoare (p. 163) (Transnistria), casa ţărănească tradiţională din Gruzskoie (p. 174), Câmpia Slavo-Serbiei lângă localitatea Frunze, vestigiile Cetăţii Mangop (p. 184), sătenii moldoveni din satele caucaziene Moldovanskoie, Moldovanovka, Moldovka, etc. (p. 186), crucile din lemn ce rememorează jertfa ostaşilor români la Cotul Donului, în 19-24 Noiembrie 1942 (p. 190) (Noua Serbie şi Slavo-Serbia [în Ucraina], Crimeea şi Caucazul de Nord), o vedere a Balcicului (p. 194), cladirea fostei şcoli româneşti din oraşul Turtucaia (p. 200), Monumentele eroilor români de la 1877-1878, la Griviţa şi Smârdan (Cadrilater şi Valea Timocului Bulgăresc), dansul popular românesc din satul Jâtcovitsa (p. 209), Monumentul „Mihai Eminescu” în oraşul Uzdin, biserica românească din oraşul Torac (p. 217) (Valea Timocului şi Banatul sârbesc), imaginile oraşului Aminciu (p. 220), satul Avdela (p. 224), satul Samarina (p. 230), Mănăstirea Moscopole (p. 234), oraşul Kruşevo (p. 244), oraşul Peştera (p. 251), festivalurile populare aromâneşti din Moscopole (p. 234) şi din Munţii Punikva (p. 248) (Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria), ceremonialul popular „Zvonciari” în oraşul Jeiani (p. 259), iarmarocul din oraşul Ucika town (p. 262), cimitirul istro-român din satul Cicearija (p. 264) (Croaţia şi Slovenia), Liceul „Nicolae Bălcescu” din oraşul Gyula (p. 269), centrul comunei româneşti Micherechi (p. 271) (Ungaria), costumele populare ale Valahilor din Moravia (p. 274), măicuţele românce de la Mănăstirea Ortodoxă din Vilemov (p. 276), muzeul în aer liber al Valahilor de la Rožnov pod Radhoštĕm (p. 279), satele valahe / gorale din Dolny Kubin şi Lendak (p. 281), stâna şi coliba gorală din Istebna-Koniakow-Jaworzynka (p. 291) (Cehia, Slovacia şi Polonia), biserica ortodoxă moldovenească din Lvov (p. 298), mănăstirea rupestră a Bolohovenilor din Bacota (p. 302)(Galiţia, Pocuţia şi Podolia), etc….

Ce concluzii pot fi desprinse, la urma urmelor, din etno-monografia în imagini a Domnului Şoimaru? A fost spus că autorul „a mers prin românime […] ca şi cum ar fi mers la locurile sfinte”, ca un fel de misiune de a „împărtăşi tuturor românilor această geografie identitară” (Lidia Kulikovski, pp. 340-341). De fapt, lucrarea de faţă – chiar prin cartografierea românităţii, ca o „temă” vizuală – a devenit acum parte a inconografiei mondiale, din moment ce (potrivit lui Andrei Vartic, p. 343) „[…] a fotografia azi nemţeşte sau englezeşte, ca şi româneşte, înseamnă a fi cetăţean al lumii”. Românii din jurul României expune de o manieră explicită variate zone geografice şi etnografice – localizate îndeobşte în Europa Orientală. În mod paradoxal, viziunea unei asemenea cărţi este mai degrabă inter-culturală, decât etnocentrică. Atunci când unul din referenţii volumului (Nicolae Dabija, pp. 344-345) atrage atenţia cititorului că „Românii din afara României n-au emigrat din România, ei s-au născut în acele locuri, care au fost ale lor şi ale strămoşilor lor, din vecii vecilor” – observaţia implică într-un mod esenţial (în pofida anumitor cazuri de migraţie şi schimb de populaţie6) înrădăcinarea şi permanenţa (în înţelesul său istoric, „permanenţa” este un alt termen al lui Nicolae Iorga7 ).

De bună seamă, cartea Domnului Vasile Şoimaru este o fereastră deschisă către alte interpretări ele identităţii şi apartenenţei etno-culturale în Europa zilelor noastre. Din păcate, o penurie de date statistice persistă cu privire la situaţia actuală a acestui consistent „arhipelag” românesc sau latinofon în Europa Centrală şi de Sud-Est. Cu toate acestea, informaţiile existente validează afirmaţia lui Mihai Eminescu: „Românii nu sunt nicăieri colonişti […]  ci, pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni […]”8, ceea ce este o axiomă a Domnului Vasile Şoimaru în a-şi urma „călătoria de iniţiere [întru] redarea memoriei geo-etnice [româneşti]” (Th. Codreanu, p. 351)9. Şi, în aşteptarea unei posibile „prioritizări” de către Departamentul Românilor de Pretutindeni a unui atât de legitim program de investigaţie, iniţiativa de ne fi oferită o aproximare (cel puţin) a numărului acestor Români „învecinaţi”, monografia etno-fotografică a Domnului Vasile Şoimaru este deja referenţială în conturarea unei viitoare evaluări (demografice, sociale şi culturale, de această dată) a Românimii tranfrontaliere.

 

Annuaire Roumain d”ANtropologie. Tome 51, 2014. (Editura Academiei Române), p.165-168.

 



* Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, Academia Română, Bucureşti; adresa electronică a autorului: [email protected]

 

1 Bogdan Petriceicu Hasdeu, Pe unde sunt şi pe unde au fost românii, Calendarul Wartha, 1867.

2 Teodor Burada, Puncte extreme ale spaţiului etnic românesc, Editura Vestala, Bucureşti, 2003.

3 Mihai Eminescu, Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.

4 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Editura Semne, Bucureşti, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Bucovina [Romanian people in Bukovina], Editura Semne, Bucureşti, 2006; Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2005.

5 Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, Vol. I-II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006.

6 Într-o măsură însemnată, prezenţa Valahilor în Nord-Vestul Bulgariei este asociată cu migraţia românească din Oltenia, în cursul veacului al XIX-lea, cauzată de regimul fiscal din Principatele Române post-fanariote (V. Vaseva, „Vlachs”, in Anna Krasteva (editor), Communities and Identities in Bulgaria, Longo Ravenna: Editore Ravenna, 1999, pp. 315-329). Cu privire la politicile româneşti interbelice de colonizare şi împroprietărire funciară a unui număr de aproximativ 6000 de familii aromâneşti în Dobrogea, precum şi cu referire la schimbul de populaţie românească şi bulgară, în Nordul şi Sudul Dobrogei, după Tratatul de la Craiova (1940), vezi V. Nicoară, Dobrogea: spaţiu geografic multicultural, Constanţa, Editura Muntenia, 2005.

7 Nicolae Iorga, „Permanenţele istoriei”, in N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1944, pp. 237-255.

8 Mihai Eminescu, [Se vorbeşte că în Consiliul], publicat în Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 Noiembrie 1876; Mihai Eminescu, Opere, Vol. V, Editura „GUNIVAS”, Chişinău, 2001, pp. 204-205.

9 Estimarea lui Stelian Ţurlea (vezi Românii din jurul României…, p. 353) este doar generală, deşi ea ar putea fi parţial corelată cu rezultatele recensămintelor curente din ţările est-central şi sud-est europene (aceste rezultate se cuvin însă a fi privite cu precauţie în legătură cu informaţia etno-lingvistică şi confesională a recensamintelor şi cu variabilitatea auto-identificării etnice, nu doar civice, a Românilor, Moldovenilor,  Aromânilor,  Vlahilor, Bolohovenilor, etc.) Potrivit presupunerii lui S. Ţurlea, „Românimea” ar include 3.300,000 oameni in Basarabia, 459.300 in Ucraina, 800.000 pe Valea Timocului, 38.000 în Banatul Sârbesc, 400.000 în Grecia, 130.000 în Bulgaria, 500.000 în Macedonia, 20.000 în Ungaria, 40.000 în Bosnia şi Herzegovina, 15.000 în Albania, etc.