Din JURNALIER-polemice: „Ce-ați făcut la Revoluție?…”

…Încerc (din nou, căci am mai răspuns, de-a lungul vremii, la întrebarea aceasta pusă de unii elevi de-ai mei) să reformulez, să redau, depănînd firele aducerilor-aminte, atmosfera din Decembrie 1989.

Aflat în Piața Universității, acum exact un sfert de veac (încep, nu doar simbolic, să compun aceste rînduri copleșit de emoțiile amintirii, la ora 22:35), îmi stăpîneam cu greu fluviul gîndurilor contradictorii din năvala potopitoare a realităților care-mi depășeau cu mult închipuirea.

De ce mă aflam acolo?

Anunțat pe la 18:30 – 18:40 printr-un telefon alarmat al fostei soții, care era dactilografă pe-atunci într-o întreprindere de distribuire a energiei electrice (DEN) situată pe bulevardul Hristo Botev nr. 10, împreună cu mii de concitadini exercitam, cum se spune astăzi, presiunea străzii asupra trupelor de scutieri, de milițieni, de securiști și de militari în termen masați în zona Intercontinentalului, în prelungirea străzii Batiștei. Alcătuind un fel de baricadă, oficialii aceștia înarmați lăsau din cînd în cînd să treacă prin mijlocul bulevardului Magheru, în mare viteză, transportoare amfibii blindate, un fel de tanchete dotate cu cîte un furtun pe turelă, mobilizate, probabil, din depozitele pompierilor, din care stropeau la întîmplare manifestanții și, în cele din urmă, tancuri ce zguduiau asfaltul uruind asurzitor. Aceste masive dispozitive militare de luptă, în contrast cu brațele goale ale adversarilor, aveau evident sarcina de a intimida lumea, de a împrăștia „mulțimea de gură cască“ (așa eram considerați de atacatori, în raportările lor către superiori din acele momente fierbinți, după cum aveam să aflu ulterior).

Nici vorbă, așadar, la acea oră, de „revoluționari“, cum tot ulterior aveam să citesc în ziare că se autodenumiseră cei care, adunîndu-se inițial asemenea nouă, fără a bănui că reeditează trăirile confuze ale personajului colectiv din nuvela romanticului Costache Negruzzi, căpătaseră repejor un licăr de conștiință practică hotărînd, ei-înde-ei, de bună seamă mai „tupeiști“, să înființeze ad hoc și niscaiva „comitete și comiții“ – oh, bravi descendenți ai conului Leonida, ai lui Trahanache, ai lui Dandanache și-ai Miticilor! – să obțină, „adecătelea“, și „un ce profit“, dacă tot „s-au înnemerit pe-acolo-șa“, „neicusorule“, „care va să zică“…

Pînă la sentimentele pîngăritoare pe care le voi încerca prin ianuarie 1990, la acea dată mă locuiau, de-a valma, trăiri năvalnice de uluire, de speranță, de dor de primenire, dar mai ales de pace obștească, întocmai ca-ntr-o Biserică Universală. Nimic nu mi se părea mai natural, așadar, decît să îngenunchez, rostind Tatăl nostru…

Văd și acum cu ochii minții lumînările arzînde aduse inspirat de pe la Bisericile Enei și Colței de niște fete retrase, cumva, pe treptele dinspre Teatrul Național – asta mi s-a părut, în primul moment, straniu în dispunerea mulțimii aceleia: FEMINITATEA, retrasă sfielnic, de-o parte, lăsînd locul MASCULINITĂȚII în teatrul de operații, ca odinioară spectatorii și actorii din turnirurile medievale! Gîndindu-mă la aceasta mai tîrziu, am ajuns la ideea că Îngerii noștri păzitori conlucraseră alcătuind acel măreț, prin tragismul lui, spectacol –, lumina rozalie, inexplicabilă, curgînd parcă matern din cer… Simt și acum, ca o mîngîiere divină, temperatura primăvăratecă a acelui decembrie… Îmi răsună și acum în auzul lăuntric glasurile ferme rostind cînd Rugăciunea Domnească, cînd „Vom muri și vom fi liberi!“, cînd „Libertate!… Libertate!…“, cînd „Fără comunism!“, cînd „Ieri în Timișoara, azi în toată țara!“…

Din zece-n zece minute, ca la semnalul unui regizor nebun, totul era răvășit de răpăitul bastoanelor scutierilor, de urletele motoarelor, de scrîșnetul șenilelor, de torentele de apă sub presiune antrenînd frunzele moarte și praful rigolelor (toată partea dreaptă a mea fusese, la un astfel de asalt, stropită fulgerător, de la cozorocul șepcii pînă la vîrful ghetei!)… La alt atac, unui tînăr, la doi-trei metri de mine, îi fu strivit piciorul de roata unui TAB. L-au luat repede camarazii săi: „E spitalul aproape!…“; „Pierde sînge!“; „Să-l ducem la camera de gardă!…“

În pofida acestor dovezi că nu era de joacă, miracolul se depăna însă, topind distanțele, inamicițiile: nu pleca niciunul dintre noi! Frica dispăruse!

Ca un berbece medieval lovind porțile unei cetăți, așa cum am mai scris în urmă cu ani într-un articol din „România literară“, noi pendulam către cordonul scutierilor, retrăgîndu-ne cînd auzeam că ni se pregătește un nou asalt de intimidare. Drept „arme“, pe lîngă piepturile și brațele goale, descoperisem cu imensă bucurie, aruncîndu-mi la un moment dat privirile spre stînga mea, că, în mîinile fostului meu profesor „de ebraică“, poetul Ion Alexandru, se aflauBiblia ca pavăză în dreptul inimii sale clocotitoare și o cruce simplă, artizanală…

Cînd Dumnezeu a vrut ca una dintre fetele cu lumînări aprinse să coboare de pe trepte și să se alăture bărbaților care ne aflam în stradă și, cu o rapiditate și o îndemînare pe care doar Îngerii le pot manifesta, strecurîndu-se pînă-n față, s-a repezit și a aruncat unui scutier o floare albă (de unde avea crizantema, tufănica sau crinul va rămîne pentru mine veșnic o taină, alături de tăria gestului acelei ființe celeste), din piepturile cîtorva apropiați de teatrala scenă, apoi ale mulțimii a izbucnit strigătul: „Armata e cu noi!“, „Armata e cu noi!“, „Armata e cu noi!“… Recunosc: realitatea fulgurantei scene mute ar putea fi alta: soldatul o fi refuzat, stîngaci, oferta neașteptată; poate o fi vrut să pareze gestul „agresoarei“, chiar s-o lovească… Mai are însă vreo importanță?… Zeci de alte flori au imitat la scurt timp zborul celei dintîi și iarăși strigătul din sutele de glasuri „Armata e cu noi!“, „Armata e cu noi!“, „Armata e cu noi!“ a răsunat în noapte, cutremurînd securitatea și întreg comandamentul activ aflat „în misiune“ al momentului…

Cînd, cu ochii la ceas, mi-am amintit că a doua zi aveam cursuri la școala generală din  Săbăreni și m-am retras spre metrou[1], să mai prind, poate, un ceas-două de odihnă, din liniștea interioară pe care ți-o conferă intuiția că „totul e în ordine“, că „totul se va termina cu bine“ am aflat puterea de racordare la realitatea proprie, la interesele meschine din care, multora dintre noi, ființe mărunte, ni se țese majoritatea covîrșitoare a zilelor.

Abia a doua zi, din mersul cursei de Zurbaua – acolo aveam pregătită, în curtea unei colege, la rîndul ei profesoară de matematică, bicicleta cu care-mi continuam zilnic drumul spre locul de muncă – urma să remarc înfiorat că participasem la un eveniment istoric: dinspre periferia capitalei afluiau spre centru, ca la o uriașă defilare, miile de oameni care urmau să pecetluiască soarta cuplului ceaușist! Pasă-mi-te, autoritățile mobilizaseră peste noapte, la o uriașă manifestație în Piața Palatului, „oamenii muncii“, în speranța salvării regimului…

După cele cinci ore de literatură și limbă română predate claselor a V-a – a VIII-a, după ce le împărtășisem colegilor, prin pauze, în cancelarie, experiențele trăite (vedeam bine că nu mă credeau și mă simțeam ca în copilărie, cînd un adult mă suspecta de minciună, deși eu mărturiseam, cu lacrimi în ochi, purul adevăr!), am făcut o vizită unei familii din sat, căci acceptasem să ajut cîte un elev mai slab, primind, în schimb, modeste daruri în alimente: doar aveam și eu un copil de hrănit, „rațiile științifice“ nefiindu-ne suficiente! Atunci, fiindcă gazdele aveau televizorul deschis, urmărind declarațiile uimitoare ale „emanaților“, am renunțat la îndrumările obișnuite pentru eleva cu pricina. Am lămurit pe cei ai casei despre revoluția din 21-22 decembrie și am prevestit mari schimbări. Oamenii aceia simpli acceptau cu o liniște speriată vorbele mele, derutați de chemările și declarațiile de pe micul ecran. Nu intuiam grozăvia ce avea să urmeze, rezumată peste abia o jumătate de an prin „Ați mințit poporul cu televizorul!“…

Pedalînd înapoi cu hărnicie spre Zurbaua, niciodată n-am așteptat mai nerăbdător cursa IRTA către București ca atunci, în după-amiaza lui 22 decembrie 1989!…

Urma să-mi petrec, în acea imposibil de uitat vacanță însîngerată de iarnă, multe zile și nopți pe străzile capitalei socotind, în naivitatea firii mele, că-mi fac datoria civică și că de prezența mea și a altora ca mine, la Radio, la Televiziune, la Guvern etc., spre a „apăra de teroriști (sic!) noile organisme în curs de constituire, în vidul de putere creat (sic!)“, ar depinde „instaurarea democrației originale în România“…

Realizez postfactum că unul dintre gloanțele ce-și începeau sarabanda drăcească anume regizată după căderea întunericului mă putea răni ori putea pune punct traiectoriei mele prin lumea aceasta. Incomensurabila grijă divină m-a ferit de un atare sfîrșit. Fără Arhanghelul protector, aș fi căpătat o oarecare valoare statistică, devenind un număr mai mult peste acea mie și ceva de conaționali trecuți la Domnul; o victimă în plus, dintre acelea menite consfințirii afirmației că România, ca în atîtea alte împrejurări cruciale istorice, ar fi o țară atipică, unde nu numai că nimic pozitiv, că niciun progres real nu se obține vreodată gratis, ci dimpotrivă: doar plătindu-se „cu asupra de măsură“ – vorba Poetului –, dîndu-se, adică, însemnate jertfe se depășesc situații critice în care, în alte colțuri de lume, trecerile mai departe s-au făcut și se fac pașnic, ca la un pocnet din degetele unui mare maestru păpușar, în cîntec de fanfară și cu focuri de artificii…

(21-22 decembrie 2014)

http://mihaifloarea.blog.com/2014/12/22/%e2%80%9ece-ati-facut-la-revolutie-%e2%80%9d/