Ştefan Petrache: savoarea vocii sau insolitul firii

(Un articol de Rodica Iuncu)

Nu am cunoscut un artist mai contrariat, diferit, răzvrătit şi pasionat ca Ştefan Petrache. Un ghem de nervi şi discreţia se întâlnesc în aceeaşi voce ce tună şi fulgeră, ori îşi invocă extaziat sentimentele, ori ia tenta catifelei baritonale, una atât de elegantă şi plină de o nobilă strălucire cu care îşi învăluie cântecele sale. Cântece de un mare succes acum 30 – 40 de ani şi care, în pofida trecerii timpului, şi-au păstrat prospeţimea şi ineditul care-l definesc fără greş pe interpretul lor inconfundabil: cântă Ştefan Petrache. “De-aş avea…”, “Ce-aş fi fost”, “Şi daca..” , “Ce te legeni, codrule”, “Eu vin” – în melodiile sale  atât de diferite, pulsează acelaşi temperament, aceeaşi sensibilitate acută, aceeaşi fervoare ce iau foc din lava fierbinte a talentului său exploziv. Un flux vulcanic şi copleşitor de muzică vie, romantică, patetică şi sentimentală, în variantele ei cele mai frumoase scrisă de Anatol Chiriac, ori de Valentin Dânga, ori de Mihai Dolgan, ori de Liviu Ştirbu, sau de un autor mai puţin cunoscut, C. Fugaru, al acelui bluz senzual pe versuri eminesciene – o muzică pe care vocea sa o încarcă emoţional, o împinge în zonele visării, o face fierbinte şi adevărată. E, de fapt, acea valoare care nu se stinge niciodată.

Ştefan Petrache s-a lansat pe valul succesului şi a popularităţii imense de care s-a bucurat formaţia “Noroc” la sfârşitul anilor ’60. Tipare strivite, bariere desfiinţate, ritmuri şi sonuri altele decât până la ei erau apanajul unei trupe nonconformiste – dacă nu chiar rebele! – apărute într-o micuţă republică periferică, RSSM, care însă a cucerit întreg spaţiul imperiului sovietic: 2,5 mln. de discuri vândute doar în anul 1969 şi turnee, cu un public în delir, de la Marea Baltică până la Komsomolsk-pe Amur şi Iujno-Sahalinsk. “Noi eram asemeni unui prunc care se naşte, se pişă sub el, încă nu înţelege ce i se întâplă, dar trăieşte totul ca pe o necesitate” – amintirile şi limbajul sunt ale “norocosului” ce debuta, la 17 ani, în piesa “Am 20 de ani”, având el însuşi revelaţia de a proba – ca o necesitate! – punerea în aplicare a vocii sale neobişnuit de puternice şi viguroase. Foamea de libertate şi schimbare îşi crea idolii săi, “Norocul” lui Mihai Dolgan devenise un gen de “Beatles” din cuşca URSS-ului, solistul său având curajul să cânte hituri englezeşti, franţuzeşti, italiene, care fac furori alături de acel “Crede-mă, amore, crede-mă” al lui Ion Aldea Teodorovici. Extaz, beatitudine aduse până la psihoză, cu scaune rupte într-o sală de spectacole incendiată de ovaţii şi ropote de aplauze. Ştefan Petrache triumfă împreună cu “Norocul” său, desfiinţat însă de autorităţile vigilente tocmai pe creasta succesului şi tocmai pentru acest triumf calificat a fi “periculos pentru tânăra generaţie” ce nu avea voie decât să fie “cuminte” (nu şi cu-minte?).

Ce poate fi mai provocator pentru un tânăr ce pifteşte de talent şi de propriul «eu» de abia ţinut în frâu decât să se pună de-a curmezişul rigorilor puterii? El rupe demonstrativ în public biletul comsomolist, se echipează în blugi (primii purtaţi de cineva la Chişinău) şi, cu o podoabă capilară coborând în bucle pe umeri, pe care agaţă o traistă cusută din lăicerul mamei, defilează desculţ pe străzile capitalei, un loc potrivit şi acesta pentru a se da în spectacol. De data aceasta în rol de “stileaga”. Doar că… Ochiul regimului neadormit al micului dictator şi prigonitor al artiştilor acelei epoci, Ivan Bodiul, tresare, se revoltă şi acuză: ce tupeu, ce nonşalanţă, ce lipsă de respect să te comporţi într-o asemenea manieră! În replică, tânărul solist, plictisit, nu speriat, îi întoarce spatele şi pleacă în marele ocean al show-businessului rus, care îl menţine pe linia de plutire în “Poiuşcie ghitarî”, la “Lenkonţert”, în faimoasa orchestră de jazz a lui Anatoli Kroll, în “Sovremennik” de la Leningrad şi “Sovremennik” de la Doneţk, dar şi în grupuri vocal-instrumentale mai puţin cunoscute cum e cel din Magadan – peste tot având un câştig de vis, la acea oră, de 2000 de ruble. Dar nu, traseul său profitabil e atât de atrăgător pentru a fi urmărit de un veghetor de politici komsomoliste de la Chişinău (ah, şi ce viraje va face acesta în timpul tranziţiei noastre “democratice”, ocupând postul de director al Operei Naţionale, apoi de viceministru al Culturii…), delictul de a fi rupt biletul e atât de grav şi decisiv, mai ales pentru o voce cu un repertoriu subversiv din “Rolling Stones”, încât lanţul concedierilor, în urma intervenţiilor telefonice ale acestuia, îl readuc, în ultimă instanţă, acasă. În componenţe diferite, Ştefan Petrache prezintă, la acea oră, varianta cea mai sfâşietoare a şlagărului Margaretei Pâslaru: “Nu mai plânge baby/Uită tot ce-a fost/ Nu mai plânge baby/ Plânsul n-are rost…”

 Pe acest spirit etern de “baby”, respirând liber propria voinţă şi propriul destin, rău de gură, incomod şi necruţător în judecăţi condimentate pitoresc cu “bijuteriile” internatului copiilor supradotaţi ai Liceului de Muzică al Conservatorului şi argoul mediului artistic în care s-a format, pe acest Ştefan Petrache mai bine decât el însuşi, se pare, nu l-a definit nimeni: “Un artist trebuie să fie un pic smintit, altminteri e ca toţi ceilalţi”. Nu a fost niciodată ca toţi ceilalţi: exmatriculat de 14 ori (!) de la şcoală (şi admis de 15 ori înapoi), pasionat de fizică, matematică şi mecanică, este şeful radioului  şi al proiectorului de filme şcolar care scrie versuri, improvizeaza la pian muzică şi inventează dispozitive artizanale, care scurtează orarul soneriilor şi iluminarea claselor, şocând profesorii şi administraţia şcolii. Un copil al mamei sale sentimentale, despre care atunci când îşi aminteşte, la orice vârstă, plânge, şi al unui părinte rebel, care nu vrea să se înroleze în kolhoz şi “e plecat” în Donbas, unde se prăpădeşte înghiţit de o mină. Două emisfere diametral opuse care funcţionează concomitent şi îi alimentează ideile, şotiile, deciziile imprevizibile (el le numeşte “prostiile”), acestea proiectându-l la Tehnicumul Electromecanic, părăsit instantaneu pentru o muncă de mecanic al aparatajului electronic al Filarmonicii, unde Mihai Dolgan îi descoperă vocea de aur şi talentul scenic pentru “Noroc”. Nu se putea întâmpla altfel cu acel “mecanic” care, atunci când era copil, se urca într-o salcie şi cânta, ameţit de plăcere, cât îl ţinea beregata.  

Un plus şi un minus energetic în această fire, baterie care îi încarcă, pendulând, combustia şi stilul vieţii. Stimulat de plusul de capacităţi şi talente, de la demontări şi montări utile de aparate de uz curent şi până la creaţie, fie muzică, versuri sau interpretare, se avântă cu ardoare să descopere, să savureze, să împlinească fructul dorit, pentru ca plictiseala (măria sa plictiseala, de care a mai fost bolnav cineva…) de a se concentra pe aceeaşi preocupare, pe acelaşi model sau idee îl împinge – de data aceasta un “minus” de neînvins! – îndărăt, spre un alt punct de interes, pentru care îşi adună, din nou, energia sa pozitivă. Orchestra de jazz simfonic a Radioteleviziunii moldoveneşti (ce alcătuire ciudata de sensuri, calchiată din rusă, această titulatură de “jazz simfonic”), formaţia “Orizont” a lui Oleg Milştein şi “Contemporanul”, alias “Norocul” rebotezat al lui Mihai Dolgan nu sunt, în anii ’70, locurile de popas provizoriu al lui Ştefan Petrache. De la o trupă la alta, una după alta, acestea sunt, mai degrabă, nişte modalităţi de a se exprima pe sine însuşi, mereu altfel, mereu în altă parte, ale unui artist care îşi vede împlinită frumuseţea vocii, ambitusul ei generos, la fel şi fervoarea pasională, de data aceasta doar în ambianţa unei orchestre simfonice. Şi astfel apare “De-aş avea”, topind, într-o inspiraţie unicat, versul eminescian, muzica lui Anatol Chiriac şi zbuciumul pasional, reverberând în orchestră şi în grupul vocal, al vocii lui Ştefan Petrache. (Tot atunci, un membru al Consiliului artistic al Radioteleviziunii şi autor de opulente oratorii comuniste constata, în discuţii private, surprins şi încântat deopotrivă, că “Dacă Ştefan Petrache s-ar fi născut în altă parte şi nu în provincia noastră mediocră, el ar fi devenit, cu siguranţă, vedetă de talie internaţională.) Sau, apelând la matricea folclorică, ori scriindu-şi versurile pentru un “Monolog”, ori întrebându-se patetic, pe muzica regretatului Valentin Dânga, “Ce-aş fi fost?” (Ştefan Petrache: “Fără leagănul tău cel sfânt/ Rădăcina mea din pământ /Ce-aş fi fost?/Fără gândul tău doinit, /Fără graiul tău şoptit /Ce-aş fi fost?/Fără aripa ce mi-ai dat,/ Fără crezul ce m-a înălţat / Ce-aş fi fost, ce-aş fi fost?/ Ţara mea!”), solistul formaţiei “Orizont” al lui Oleg Milştein a făcut din ea mai mult decât un grup vocal-instrumental călător pe scenele sovietice. Basarabeanul Ştefan Petrache îi împrumută propria viziune şi propria personalitate, pentru că uneori e suficient doar de un cântec ca să schimbi o lume dominată de acel amalgam sonor, superficial şi distractiv, destinat doar “pentru picioare şi şira spinării” (Şt. P.). Schimbarea însă nu poate veni decât odată cu declanşarea unei sensibilitaţi vii şi profunde, din instinctul nativ al frumuseţii şi al adevărului ce zboară însetat către orizontul generos al valorii.

Viaţa sinusoidală a lui Ştefan Petrache, destinul său artistic, într-o traiectorie mulată perfect pe expresia talentului, dar şi a caracterului său (iată şi confirmarea vechiului dicton: stilul este omul) nu putea să nu cuprindă şi un proiect de o emanaţie proprie, în care directorul artistic, prezentatorul şi interpretul propriilor cântece – “un balaur” cu trei capete! – adună, orientează şi stăpâneşte o trupă vocal-instrumentală lansată la Filarmonica Naţională în anii ’80: “Plai”. Acest grup prin excelenţă al ideilor sale, al efortului său, al energiei şi al fanteziei sale “nu mai sare în sus şi nu mai ţopăie pe scenă” (Şt. P.) în stilul tradiţional al ansamblurilor vocal-instrumentale. Nici chiar pauze, între piese, nu mai face pentru a culege multrâvnitrele apluze ale spectatorilor săi. “Plai” dă lovitura de graţie cu un spectacol muzical-poetic, “Pledoarie pentru om”, care are o compoziţie complexă, riguros structurată şi regizată, are cultul poeziei de calitate (Pavel Boţu, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, Gheorghe Vodă, Nicolae Dabija) şi muzica unor autori dornici, pentru moment, să se exprime într-o altă formulă decât şlagărul uzual în vogă. Surpriză pentru unii şi nedumerire pentru alţii! Succes şi entuziasm într-o sală de concerte (inclusiv Premiul uneia dintre ediţiile “Concursului artiştilor de estradă” de la Moscova, singurul câştigat de o formaţie vocal-instrumentală de la Chişinău) şi reticenţe în alta, în care spectatorul aşteaptă altceva decât o avalanşă năucitoare de “Blesteme” ori invocări incendiare provocate de “Focul lui Prometeu”. Vestimentaţie, repertoriu, stil şi manieră – toate sunt decise de acest caracter voluntar, caustic şi liber de convenienţe, pe care nu-l modelează decât propria vointă, propria viziune şi propriul gust. Solistul formaţiei “Plai” vrea să fie mai puţin liric, mai puţin cald şi intim ca altădată. Pătimaş, vehement şi incisiv, el oferă adevărate cântece-apel, cântece-avertisment, cântece-blestm, cântece-jurământ. Dacă iubeşte – numaidecât aprig, dacă înfierează – neapărat violent, dacă mărturiseşte – numai franc, deschis şi adevărat. O “pledoarie pentru om” pe care şi-o doreşte într-o altă dimensiune decât cea oferită de rutina muzicii “uşoare”. Fără a fi emfatic, deşi întins pe coarda expresiei extreme, spectacolul său, care a fost şi unul de adio, identifică, poate, ca niciunul altul glasul său interior – glasul artistului, căruia demnitatea înnăscută şi neastâmpărul talentului său creativ îi alimentează, într-o permanentă antiteză, instinctul modului său de a exista şi a înţelege lumea. El vrea cu tot dinadinsul să caute şi să găsească în această lume tărâmul misterios, acel “plai”, în care a vrut să fie  – dar nu a fost cu adevărat – fericit.

La nici 40 de ani împliniţi, Ştefan Petrache părăseşte scena, izgonind din preocupările sale (nu şi din sufletul său) muzica, poezia, ansamblurile şi orchestrele, care au fost aproape un sfert de secol parte din viaţa sa. El nu admite să fie plafonat, ramolit, epuizat şi reluat în scheme artistice epuizate, el vrea să fie complet altcineva: Ştefan Petrache-antreprenor în construcţii imobiliare. “Emisfera” fizicii şi a mecanicii declanşând fanteziile şi şotiile copilăriei sale revine în forţă pentru afaceri pragmatice , în chiar centrul capitalei ridicându-se, unul după altul, edificii impozante, cu o arhitectură stilată după proiecte originale plătite de clienţi înstăriţi. Un calcul de supravieţuire intuit exact în condiţiile unui “capitalism sălbatic”, în tranziţie interminabilă, în care se zbate recent formata R. Moldova. El nu vrea să sucombe în sărăcie, nu vrea să fie artistul în căutarea umilitoare a sponsorilor, pe care să-i convingă că este Artist al Poporului şi deţinător al Ordinului Republicii. “Optimistul este văr drept cu prostul”, consideră el, şi astfel negativ-pozitiv fortificat, încearcă să navigheze, împreună cu echipele sale de constructori, în spaţiul minat de interese şi afaceri ale faunei oligarhice moldovene. Pentru moment, iese victorios: blocurile de elită á la Ştefan Petrache, vila decentă de pe strada Eminescu, în care locuieşte împreuna cu familia sa, îi încununează efortul şi priceperea de a gestiona banii, de a dirija o afacere din care să existe. Pentru o fire pasională însă, pentru această reţea nevralgică, ce captează şi intă în alertă la orice modulaţie de atmosferă, la orice semnal de pericol, povara e prea dificilă. Un diabet avansat şi agresiv îl scoate pe linie moartă, în trei ani suportă şase intervenţii chirurgicale, inclusiv într-un spital din Moscova, ceea ce îl face să renunţe la afacerea sa scurtcircuitată de suferinţă. Apoi de foştii săi parteneri, cu care ajunge să se judece, asistat, cum mărturiseşte el într-o emisiune TV, “de o haită de hiene”, nu de justiţie…

Omul necruţător cu sine şi cu alţii, aplicând biciul cuvântului fierbinte, poate trezi din amorţeală atunci când spune despre moldoveni că “sunt un pic colerici, un pic beţivani, un pic leneşi, un pic mofturoşi, un pic iresponsabili”, despre Europa că “e putredă, lenoasă şi tolerantă peste măsură”, iar ruşii “sunt duşmanii, care nu trebuie nici urâţi, nici iubiţi, ci respectaţi”. “Nu sunt mulţumit de mine, cu atât mai mult de alţii” sau şi mai rău: „Sunt sătul de mine şi de lume”. Şi dezamăgit, fără să fie disperat: „Când va sosi ceasul, vreau să fiu cremat – oare nu e mai frumos să dispari odată cu focul decât să te mănânce viermii?” Dar intervine un alter ego: “Scena e locul unde se întâlnesc sufletele”. Lumini şi umbre. E destul să asculţi ultimul său CD, “Eu vin”, nişte “flori galbene de dor”, cum  numeşte el cântecele sale în cuvântul său însoţitor, să priveşti imaginea sa de pe copertă, cu o pipă “churchill” în mână, şi privirea sa şi aici, şi întotdeauna ironică, e destul să te laşi în voia zborului liber, sublimat de înălţimi, de frumuseţea vocii şi a cântecelor sale, ca să înţelegi nu doar că “eu vin”, că el, artistul re-vine. Ştefan Petrache, pur şi simplu,  nu a plecat niciodată.

Eseu publicat în revista Sud-Est Cultural, 2016, nr.2