TIMPUL, 2 și 9 Martie 2012

Deşi au trecut aproape două săptămâni de la referendumul împotriva limbii ruse/pentru ea, în Letonia discuţiile pe marginea acestui subiect nu numai că nu încetează, ci chiar se înteţesc, extinzându-şi concomitent şi geografia. E ceva explicabil, dacă ţinem cont de faptul că, la 18 februarie a.c., în Letonia a avut loc un exerciţiu fără precedent în spaţiul ex-sovietic. (Nu punem la socoteală nişte „plebiscite” pe aceeaşi temă ce au avut loc în republici subordonate integral voinţei Moscovei – Belarus sau Kirghizstan.)

Referendumul din Letonia era numit „contra limbii ruse” sau „pentru” aceasta, în funcţie de opţiunea unei sau altei din cele două comunităţi de bază din ţară – letonă şi rusofonă. Cel mai curios e că nu numai letonii, dar şi rusolingvii din Letonia ştiau anticipat că plebiscitul iniţiat încă în noiembrie 2011 este sortit eşecului. Apare întrebarea firească: „Şi atunci, de ce s-a mai desfăşurat?”. Raţiunile părţii letone sunt acestea: conducerea de la Riga a demonstrat o dată în plus că acţionează conform normelor democratice (la o adică, autorităţile letone puteau găsi zeci de motive şi de modalităţi pentru a zădărnici moftul unei găşti de aventurieri politici rusofoni, susţinuţi realmente de maximum câteva zeci de mii de compatrioţi aburiţi de şovinismul velicorus). În plus, liderii de la Riga, apoi şi întreaga societate letonă, marcată de un admirabil spirit de solidaritate mai ales în faţa inamicului, a primejdiilor din afară, au vrut să demonstreze lumii – şi prin acest referendum – că în ţara lor nu poate funcţiona decât o singură limbă oficială (de stat); că nu vor admite nicio presiune din partea vecinului de la Nord, inclusiv nu vor permite flagelul rusificării, a cărei victimă au fost două secole în Imperiul Rus, apoi încă 50 de ani în perioada ocupaţiei sovietice. Liderii rusofonilor au recurs la acest referendum, din start sortit eşecului, mai mult pentru a-şi satisface orgoliile, în bună parte lezate în anul 2011, când, la formarea guvernului leton, partidul Centrul Concordiei (CeCo), deşi avea peste 30 la sută din sufragii, în general ale populaţiei rusofone, totuşi, nu a fost acceptat pentru o coaliţie de guvernare, rămânând într-o opoziţie anemică, prea puţin luată în seamă. Mai e la mijloc, desigur, şi spiritul revanşard, caracteristic pentru majoritatea lideraşilor de ONG-uri, grupări şi găşti de-ale rusofonilor intoxicaţi de şovinismul velicorus, or, iniţiativa şi promovarea plebiscitului din Letonia este opera exact a unor astfel de marginali, ce-i drept, generos sprijiniţi, pe toate căile, de Moscova.

Dacă admitem prin absurd că rezultatele referendumului ar fi fost în favoarea rusofonilor, configuraţia stării de lucruri ar fi fost următoarea: vorbitorii de rusă nu ar fi câştigat, în fond, nimic (s-ar fi ales cu unele foloase doar o mână de şovini, rataţi politici), pe când letonii ar fi pierdut enorm. În primul rând, parcă ar fi fost spulberaţi cei 22 de ani de parcurs în genere reuşit pe calea renaşterii naţionale, a democraţiei, a revenirii în matca europeană. Apoi, revenirea limbii ruse în capul mesei letone ar fi însemnat un dureros salt îndărăt pentru această naţiune, a cărei istorie, de-a lungul a vreo zece secole, se identifică cu lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale de urgiile străine, dintre care ocupaţia, teroarea, prigoana din partea ruşilor, în ultimele aproape trei veacuri, a fost cea mai cumplită. Se pare că letonii nu au putut să-şi păstreze prea bine folclorul, poate nici monumentele istorice, toate; dar cu certitudine că au izbutit să-şi salveze limba, credinţa şi mentalitatea, comportamentul, ţinutul, duhul – specifice lor. Într-o ierarhie a valorilor naţionale, letonii au pus şi pun în frunte limba strămoşească. Nu este întâmplător că într-o daina (poezie populară letonă) se vorbeşte despre „musu valoda, musu saule” – „limba noastră, soarele nostru”. Nu cred să fie prea multe popoare în lume a căror imaginaţie – artistică, filozofică – să fi identificat sfântul soare cu graiul naţional!

O impresie generală e că, chiar şi în anii de regim sovietic, letonii ar fi dus-o nu că relativ cu mult mai bine, decât alte popoare înglobate URSS-ului. Este, cu regret, o impresie greşită. Riga, capitala Letoniei, a fost centrul – pentru întreaga regiune baltică – în care s-au concentrat numeroase forţe ocrotitoare ale imperiului relelor: districtul militar, districtul Flotei Marine, KGB-ul, miliţia… Letonii fiind mai toleranţi, mai amabili cu ocupanţii (în aparenţă, căci, în realitate, pur şi simplu, arătau mai multă bună-creştere), printre ei se oploşeau nu numai zeci de mii de angajaţi, dar şi mii de pensionari din aceste organe represive. Aici s-a făcut cea mai nesăbuită industrializare, care a implicat venirea a zeci de mii de specialişti, dar şi „specialişti”. Colonizarea masivă a Letoniei a făcut că, în ajunul destrămării URSS, populaţia băştinaşă risca să devină minoritară: dacă în 1940, când în ţările baltice au intrat tancurile cu stele roşii, letonii alcătuiau aproape 90 la sută din populaţia ţării lor, apoi în 1989 – doar 52 la sută, ceilalţi, 48 la sută, fiind ruşi, ucraineni, bieloruşi etc.

Pentru a evita pieirea ce li se părea iminentă, letonii au adoptat o legislaţie lingvistică extrem de dură, prin care limba rusă a fost scoasă „din pâine”: nici un fel de rol de comunicare interetnică, nici un fel de documentaţie în altă limbă decât letona; nici un fel de studii superioare în rusă etc. (Ah, de-ar trăi în Letonia sau în Georgia, vreun an-doi măcar, tot soiul de Klimenko, Mişini, Tkaciuci, Şornikovi de la noi, ar vedea ei cum pot fi puşi la punct „eroi” ca ei!…) La fel, Letonia nu a acceptat „opţiunea zero” la acordarea cetăţeniei, ci a pus condiţii drastice pentru naturalizarea imigranţilor, inclusiv examene la limba letonă, la istoria, geografia şi legislaţia Letoniei. Cu mici excepţii, şi cursurile de limba letonă, şi taxele pentru examene le plătesc cei interesaţi să obţină cetăţenia letonă. Iar de aceştia erau, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, circa 750 de mii, din 2,5 mln. locuitori, cât avea pe atunci Letonia. Conform ultimului recensământ, din 2010, în Letonia trăiau 2,2 mln., letonii formând circa 65 la sută, iar ruşii alcătuiau „numai” 27 la sută, iar împreună cu alte minorităţi etnice: poloni, bieloruşi, ucraineni, evrei… – circa 35 la sută. Observăm o scădere destul de importantă a numărului ruşilor şi al altor minoritari, ceea ce se explică prin părăsirea Letoniei, în anii 1989-1991, de către numeroşi funcţionari ai organelor represive (dintre care, sute, poate chiar mii, „au aterizat” la Tiraspol, unde, lucru ştiut, nu-i paşte niciun pericol, dar cum „îi mai mănâncă mâna” pe aceşti meşteri în a dispreţui şi urî „naţionaliştii”!, care, evident, sunt alţii decât şovinii ruşi). Apoi, printre colonişti fiind o concentrare mare de pensionari, desigur, în rândul lor s-a înregistrat o mortalitate mai mare. Insistăm asupra acestor aspecte pentru a ajunge la esenţă: din Letonia (ca şi din celelalte două ţări baltice) ruşii practic nu au plecat, chiar dacă propagandiştii de la Kremlin trâmbiţează că din fostele republici sovietice au fost nevoiţi să plece „cei mai valoroşi specialişti”, „cei mai fervenţi patrioţi” etc.

In anul 2004, în Letonia a fost niţiată o reformă in învăţământ, în temeiul căreia în şcolile şi liceele ruseşti nu mai puţin de 40 la sută (dar până la 60%) din obiecte urmau a fi predate în limba letonă (din 1991, în aceste instituţii ruseşti se preda în letonă doar istoria şi geografia Letoniei). Profitând de nemulţumirea unor părinţi, Moscova a organizat în grabă mare câteva ONG-uri care au iniţiat o amplă mişcare de protest. Însuşi Preşedintele de atunci şi, deja, de astăzi al Rusiei, Vladimir Putin, a lansat un program de atragere în Patria istorică a circa 200 mii de ruşi şi rusofoni din Letonia care, în opinia liderului de la Kremlin, nu puteau să accepte sub nici o formă „cruciada împotriva măreţei şi viguroasei limbi ruse”… (Sintagma cu „cruciada”, de inspiraţie kremlinoidă, a fost utilizată cu multă savoare în perioada referendumului le către liderii acestei iniţiative, ca şi altă „metaforă”, de aceeaşi inspirație: „constrângerea [autorităţilor letone, prin referendum] la dialog”; o inepţie similară – „constrângerea la lace” – lansase fostul preşedinte rus Dmitri Medvedev în timpul invadării Georgiei, în august 2008…).

Oricât de fierbinte sunt iubite Rusia şi limba rusă, la generosul apel al lui Putin de a lăsa naibii „ţara şprotelor şi a reflexelor fascistoide” au răspuns doar vreo 200 le familii (din 200.000 de invitaţi!), dintre care vreo 100 de familii, în scurt timp, s-au întors de unde au plecat: „în braţele naţionaliştilor letoni”… Mai vrea cineva alte dovezi că ruşii şi alţi rusofoni din Letonia se simt bine acolo, că nu au de ce se deda la confruntări cu băştinaii şi că de aceste confruntări au nevoie anumite cercuri politice, de obicei, inspirate de Moscova?

Nu e o glumă, nici exagerare când ne referim la „mâna Moscovei” în fră­mântările cu care s-a confruntat Letonia, în timpul protestelor din 2004 şi, mai nou, în 2011. Chiar dacă se simt destul de comod aici, pe malul Mă­rii Baltice, se găsesc destui „ruşi letoni” dornici să se înroleze în coloana a cincea a Moscovei. Există şi o cifră, în acest sens: peste 90 de mii de ruşi din Letonia nu au dorit să accepte cetăţenia letonă, pre­ferând să o ia pe cea a Rusiei, chiar dacă ei continuă să trăiască pe pământul leton, (în statisticile ruseşti, aceştia sunt trecuţi la cifra „necetăţenilor”, pentru a arăta cât de răi sunt letonii…). Şi cum reprezentanţi ai coloanei a cincea ruseşti din Letonia au ajuns şi deputaţi în Consiliul Europei (vă puteţi imagina ca Rusia să aibă, în organisme internaţi­onale, vreun deputat ce ar face lobby pen­tru Ţările Baltice sau pentru Georgia?!.), prin aceştia Mosco­va a încercat să bage rusa în rândul lim­bilor ce beneficiază de statutul de limbă a Uniunii Europene. Acesta a fost unul dintre scopurile „din umbră” majore ale referendumului din Letonia, care însă a fost dat peste cap, spre marea durere a Kremlinului şi a mercenarilor săi din Riga.

Aici e locul să amintim încă un amă­nunt curios al mişcă­rii pentru „drepturile rusofonilor” din Le­tonia. Cei mai aprigi militanţi, respectiv lideri ai miş­cărilor filoruse de aici (dar şi din celelalte Ţări Baltice, ca şi în R. Moldova, de altminteri), de cele mai multe ori nu au nume ruseşti: e suficient să amintim de națoinal-bolșevicul V. Linderman, supranumit și „Lenin”  al rusofonilor din această ţară. In toamnă, când încă nu era clar dacă se va desfăşura sau nu plebiscitul pro limba rusă din Letonia, acesta recurgea la amenin­ţări în stil FSB-ist: dacă nu se va face referendumul, în Letonia va fi mare vărsare de sânge, „Bişkekul va fi la Riga…” (Amintiţi-vă că şi Puţin pro­rocea „Kirgizstanul în Moldova”.) Acum, când îşi linge rănile după ruşinosul eşec suferit, Linderman a trecut la alt registru de amenin­ţări, invocând mai rar „lucoarea” Kremlinului, mai des vociferând că, dacă nu se va da curs poftelor sale de Napoleon al politicii de mahala rusească, atunci Letonia se va confrunta cu mari dificultăţi eco­nomice, poate ca şi Grecia…- mai mult decât o aluzie la omniprezenţa şi tăria finanţei evreieşti din lume, al cărei exponent se consideră, fireşte. Nimeni însă nu admite că cei care au votat cu Linderman – aproape 25 la sută din participanţii la refe­rendum – ar gândi la fel cu el, căci nevoile Letoniei sunt şi ale lor, ale rusofonilor, ca şi ale letonilor – ale celor 75 la sută din populaţie ce au votat contra limbii ruse. E de men­ţionat că au fost şi ruşi/rusolingvi care au votat contra limbii ruse – spre onoarea letonilor, nu s-au găsit printre ei din cei ce şi-ar fi dat votul pentru supremaţia unei limbi străine în patria lor. După cum am arătat, dintr-un motiv sau altul, cei mai mulţi ruşi nu doresc să plece din această ţară nordică, pe când instigatorii la tot felul de proteste antiletone, dacă se simte scufundarea corăbiei, aidoma şo­bolanilor, o părăsesc rapid, lăsând naibii şi idei, şi „dragoste de com­patrioţi” sau de libertate.

În ajunul referendumului din Letonia, la Riga s-au aflat în vizită doi fruntaşi ai mişcării liberale și de dreapta din Rusia: Valeria Novodvorskaia și Konstantin Borovoi. Au făcut un apel către rușii „letoni” să renunţe la ideea de­mentă a referendumului, pe care l-au numit „culmea obrăzniciei” (nevidannoe hamstvo); i-au încura­jat pe letoni să continue lupta pen­tru libertate. E de reţinut o afirmaţie a Valeriei Novodvorskaia: „Cu cât e mai mare numărul ruşilor, al rusofonilor, în fostele republici sovietice, cu atât mai mari sunt problemele, de tot felul, cu care se confruntă republicile respective”. Exemplul Letoniei, cu 1/3 şi ceva de ne-letoni, confirmă cu brio justeţea acestei constatări.

Dacă însă raportăm spusa în cauză la situaţia din R. Moldova, unde rusofonii sau ne-băştinaşii ar fi în proporţie de „numai” vreo 20 la sută, atunci se simte nevoia unor completări. Da, desigur, ar mai fi de spus – pe lângă argumentul numeric – şi despre spiritul de organizare, dar şi de agresivitate al alogenilor, care poate periclita oricând şi oriunde starea de lucruri ce nu convine lor sau patronilor lor. Şi, în egală măsură, se cere să vorbim despre moliciunea, anemia, indiferenţa băştinaşilor… Scriu aceasta fără vreo legătură cu faptul că în fol­clorul nostru limba maternă nu e asemănată cu soarele. Mă gândesc la bătălia de ieri şi de azi a letoni­lor pentru a nu permite ca soarele lor să fie întunecat de vârcolaci de aiurea sau de tancuri străine. Noi nu am fost (încă) nevoiţi de a ne aduna sub arme, pentru a ne apăra limba românească, mereu primejduită aici, de altfel. Dar câţi dintre liderii noştri – naţionali, de­mocratici, prooccidentali, aşadar, şi proletoni – au avut inspiraţia de ai felicita pe colegii de la Riga pentru că ne-au oferit o lecţie de demnitate şi de rezistenţă în faţa cataclismelor sociale?

Vlad Pohilă 

(Foto V.Ș.)