Un poet basarabean – care s-a refugiat în munca din minele din Kazahstan,
după ce a refuzat, în anii ’50, să predea în limba rusă pe malul stâng al
Prutului – s-a întors acasă, în Republica Moldova, pentru a fi decorat de
români

Copiii în costume populare încep să dea semne de nelinişte în faţa
indicatorului de la intrarea în sat. Neliniştit e şi calul pe care
călăreşte un băieţandru. Colacii, sarea, vinul, catrinţele, pantofii cu
toc-cui, iile, primăriţa, fotografii, cameramanii, totul e pregătit. Şi
tocmai acum şi-a găsit un autoturism condus de un tip cu ochelari de soare
şi steguleţul Federaţiei Ruse lipit în parbriz să iasă din sat, dispersând
puţin adunarea cu profil tradiţional. Automobilul rusofil demarează,
gazdele se regrupează în urmă pe şosea.
E ora prânzului la Grinăuţi, raionul  Rîşcani, Republica Moldova, un sat
cu aproape 1.200 de locuitori de lângă Bălţi. Şi e poate prima dată când e
cuprins de atâta vervă. Simion Plămădeală, un poet născut aici, plecat în
Kazahstan pentru că nu voia să predea rusa lângă Prut, urmează să
primească Decoraţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria
A “Literatură”, din partea statului român.
Poetul întâmpină adunarea când automobilele negre ale oficialilor români
şi moldoveni ajung la intrarea în sat, Plămădeală e deja pregătit. E
îmbrăcat la costum, stă drept şi rosteşte tare, ritmat, pentru toţi cei
sosiţi, aceeaşi formulă de bun-venit: „Vă spun cele mai frumoase, cele mai
interesante, cele mai sublime cuvinte din lume, pentru că am venit să vă
văd aicea în satul unde m-am născut, la Grinăuţi…”. E un discurs pe care
îl va repeta, fericit, toată ziua.
Simion Plămădeală are 77 de ani. Uneori, e greu să-l urmăreşti. Dar e
singurul poet de limbă română care a trăit mai bine de 60 de ani în
Kazahstan (Plămădeală s-a mutat acum câțiva ani în Belarus). Printre
kazahi, trăiesc în jur de 40.000 de români, neoficial. Mulți au uitat
limba maternă. Așa că povestea lui Plămădeală, recunostituită mai degrabă
prin ochii celor care l-au descoperit ca poet acum câţiva ani, face
tabloul unui om care a învins frica de a vorbi româneşte în fostul spaţiu
sovietic.

UN MINER SCRIE

„Cât am fost acolo, mă gândeam: Unde e România mea?”
În urmă cu câţiva ani, profesorul şi fostul deputat moldovean Vasile
Şoimaru intra în casa lui Simion Plămădeală, din oraşul minier Karaganda,
Kazahstan. Şi se minuna de câte cărţi, vreo 3.000, în limba română
strânsese Plămădeală. Şoimaru l-a mai găsit şi cu mii de versuri în limba
maternă, strânse prin saci de care se împiedica. Scrise cu o oarecare
simplitate țărănească, dar pline de declaraţii de dragoste faţă de ţară,
poeziile lui Plămădeală l-au convins pe Şoimaru că acolo locuia un om care
nu a renunţat să gândească româneşte, chiar şi aşa, prins timp de decenii
în aparatul sovietic.

„Mai bine plec şi o să vă scriu poezii”

În 1959, tânărul Simion Plămădeală de atunci îşi vindea un sacou pentru a
pune mâna pe un volum, în grafie latină, cu „Poezii” de Mihai Eminescu.
Poetul lui preferat, al cărui portret îl ţine acasă, lângă fotografia
părinţilor. Dragostea asta pentru limba maternă a fost cea care avea să-l
trimită însă în exil.
„Am învăţat în institutul pedagogic „Ion Creangă”, la Chişinău. Apoi a
trebuit să dau examen, dar am zis că plec. Ei îmi spuneau că dacă am
terminat institutul acuma trebuie să lucrez pe malul Prutului, în limba
rusă. Şi eu le-am spus: Lasă că eu mai bine plec şi o să vă scriu poezii!
Am vrut să plec departe, să mă întâlnesc cu fel de fel de oameni. Şi am
plecat la Kazahstan. Acolo am lucrat la ţelină, apoi am construit case,
apoi la mină…”, scurtează Simion Plămădeală, lângă casa sa natală din
Grinăuţi, traseul său spre Kazahstan. De alături, Vasile Şoimaru spune că
Simion Plămădeală a avut, de fapt, motive foarte serioase de a-şi părăsi
casa.

De ce a fugit de acasă

În primul rând, ca student, s-a exprimat în favoarea grafiei latine când
ruşii căutau să îngroape orice brumă de românism, explică Vasile Şoimaru.
Apoi, nu era cel mai „disciplinat” dintre tinerii socialişti din URSS.
„A aruncat carnetul de komsomolist în faţa grupei de studenţi. Aşa curaj!
Mie mi-a povestit asta prozatorul Spiridon Vangheli, tot de aici din
Grinăuţi, coleg  cu el, cum s-a întâmplat asta. L-a chemat comitetul de
partid pe Spiridon Vangheli şi l-au întrebat dacă nu poate să facă ceva cu
consăteanul lui. El a aruncat carnetul că-i luau cotizaţie şi le-a zis:
„Dar cât am să mai plătesc!”. Pe urmă a început să fie chemat la
Securitate. Nu a fost bătaie acolo. A fost bătaie verbală. Dar s-a
speriat…”, spune Vasile Şoimaru. Aşa că Simion Plămădeală a luat,
alături de câţiva prieteni, drumul Orientului.

Se tăcea în Karaganda

Din câte se pare, în drumul său, Simion Plămădeală a fost tentat să
emigreze undeva în Canada, unde îl aştepta un bunic, mecanic auto acolo.
Dar n-a fost să fie. A rămas prin Kazahstan, după ce a bătut, cu diverse
treburi, stepele prin Mongolia.
Când a ajuns în Karaganda din Kazahstan, „acolo nu era nimic”. Un oraș
care se ridica pe sistem sovietic. Simion a lucrat în construcţii, la
locuinţele ce răsăreau pentru oamenii muncii din oraş. Apoi a intrat
electrician la minele de cărbuni de acolo, unde a lucrat timp de 33 de
ani.
Karaganda era un oraş care se clădea pentru o mixtură de naţii, calculate
azi ca fiind în număr de vreo 130. Erau mulţi germani ce fuseseră
deportaţi după război, de ei îşi mai aminteşte Simion Plămădeală. Erau şi
moldoveni. Doar că se temeau să vorbească româna.
„Eu acolo, în Kazahstan, am văzut că toţi tăceau din gură, parcă erau
muţi. Şi vorbeau moldovenii numai în limba rusă la mină, sub pământ. Dar
eu le-am zis, în română: „Băi, dar de ce nu vorbiţi acolo sus aşa?””,
povesteşte Simion cum propunea vorbirea în limba maternă măcar sub pământ.
Pur și simplu, nu înţelegea de ce trebuia să tacă. Era ceva moştenit de la
mama lui, lasă să se înțeleagă. „Mama mea când m-o făcut pe lumea asta
mi-o spus: pleacă unde vrei, dar unde oi pleca, niciodată să nu uiţi că
avem o singură limbă, română. Să nu spui niciodată nimănui că eşti
moldovean sau basarabean. Eşti român!”, spune bărbatul.

Câteva aspecte cu KGB

În Karaganda, moldoveanul care nu ezita s-o rupă uneori pe română printre
sovietici nu era un tip care să fi fost pe placul autorităţilor. Dar ăsta
e un capitol la care bătrânul spune că nici nu vrea să se gândească.
„Dar eu ştiu că de două ori au vrut să mă împuşte”, spune apoi deodată. Nu
ştie nici azi cine, nu se aruncă să strige: „KGB”. „Dar am cunoscut o
femeie, o evreică, Marta Ivanova Romanovna. Ea era persoană importantă
acolo. Şi mi-a spus: „Băi, nu face gălăgie cu dânşii! Mai bine vorbeşte
aicea cu mine. Cât stai cu mine, nu vei avea probleme”. Şi când a venit
Gorbaciov ea mi-a zis: „Nu mai trebuie să lupţi cu dânşii”. Ea m-a scăpat
de două ori de la moarte”, crede azi poetul român din Kazahstan.

„Unde e România mea?”

I-a fost greu. I-a fost greu şi pentru că era departe de casă – unde s-a
întors mai hotărât de-abia prin anii 80, în vizite – , dar şi pentru că
viaţa de miner nu avea cum să fie una uşoară. A strâns, primind cum a
putut, de la rude și alte cunoștințe, de-a lungul anilor cărți și
publicații în limba română.
„Cât am fost acolo, mă gândeam: „Unde e România mea? Ce fac oamenii acolo?
Când ne vom întâlni şi ne vom uni pentru totdeauna?”. Aveam o nostalgie
extraordinară. Eram întotdeauna departe de aici, de locul unde m-am
născut! Şi întotdeauna îmi aminteam de oamenii, de feţele celor care au
rămas unde m-am născut”, spune Simion Plămădeală.
Anul trecut, Simion a văzut totuşi România. Şi i s-a părut „extraordinar”.
De fapt, acum, la 77 de ani, Plămădeală pare că a învăţat să spună că
totul, lumea, oamenii de oriunde, sunt „extraordinari”. Nici cu ruşii nu
pare să mai aibă ceva de împărţit. „Vă spun şi dumneavoastră şi la Rusia
cele mai frumoase cuvinte!”, zice. „Pentru că nu mai vreau acuma, la 77 de
ani, să vorbesc contra lor”, adaugă poetul din Grinăuți.
De fapt, nici nu prea mai e loc de vorbă. Pentru că Simion Plămădeală a
scris. A scris tot ce trăia. A scris şi-n rusă, a scris şi-n română, a
scris şi-n „tătărească”. Acum e tolerant. Azi crede că „Vladimir
Vladimirovici Putin e un om extraordinar”. Deşi şi asta are o explicaţie
originală. „Eu cred că e un om care a venit din Basarabia”, e de părere
Simion Plămădeală.
Final cu serbare şcolară

E aproape ora 13. La şcoala gimnazială din Grinăuţi, unde Plămădeală a
urmat cursurile primare, se foieşte tot corpul profesoral, aducând ultime
pregătiri. Aici se va citi ordinul prin care basarabeanului i se
recunoaşte meritul de a nu-şi fi pierdut limba şi originile române în
Kazahstan.
Oficialii sunt conduşi spre sala de spectacole, pe holuri de a le căror
pereţi atârnă panouri cu „drepturile şi obligaţiile elevului”. Sau pe
lângă „Ungheraşul Armatei Naţionale” – un straniu avizier pentru cei mici
plin cu fotografii cu militari la antrenament şi informaţii legate de
înrolare.
Sala e plină ochi de săteni. S-a auzit că va cânta şi o interpretă de
muzică uşoară, ce va fi ulterior identificată într-o rochie roz, mulată,
undeva, pe holurile şcolii. Până una-alta, sunt citite versurile lui
Simion Plămădeală cu intonaţie studiată de eleve în port naţional. Apoi
are loc şi o scenetă, în care rolul mamei lui Simion Plămădeală, strângând
la piept o fotografie cu poetul, e jucat tot de o elevă, pe o melodie
despre dor de casă. Câţiva zâmbesc. Dar la partea asta Simion Plămădeală
lăcrimează.

DE CE A FOST DECORAT

A promovat „valorile naţionale şi culturale ale României”
Decoraţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A
„Literatură”  i-a fost oferită duminică lui Simion Plămădeală de
secretarul de stat pentru românii de pretutindeni Eugen Tomac, din partea
preşedintelui Traian Băsescu, „în semn de înaltă apreciere pentru
abnegaţia şi perseverenţa cu care a promovat valorile naţionale şi
culturale ale României, militând pentru respectarea drepturilor
comunităţilor româneşti din afara hotarelor ţării şi contribuind la
strângerea legăturilor dintre românii de pretutindeni”.
La eveniment, poetul din Kazahstan a cunoscut-o pe poeta Ana Blandiana,
iar şcoala din localitate a beneficiat de mai multe donaţii de carte din
partea oficialilor români. Plămădeală a mai fost felicitat şi de primarul
oraşului Chişinău, Dorin Chirtoacă, de ambasadorul român în Moldova,
Marius Lăzurcă, dar şi de Nicolae Plushkis, preşedintele Societăţii
Culturale a Românilor din Karaganda, sosit din Kazahstan.

Andrei Udişteanu, EvZ, 29 martie 2012

http://www.evz.ro/detalii/stiri/povestea-singurului-poet-roman-din-kazahstan-973926.html