Vasilesuş şi adormiţii lângă floricica din grădină
M-am născut într-o zi cu dânsul, dar e mai mare cu un an decât mine. Mă mândresc. Cică şi Filipp Kirkorov, interpretul ruşilor, tot în aceeaşi zi a venit pe lume. Treaba lui, însă, de data asta, mă bucur mai puţin. Fiind-că prenumele personal se termină în us, de acum încolo, din respect, o să-l latinizez şi pe el, zicându-i Vasileşus, o abreviere relativă pentru Vasile Soimaru. (Accentul, de dorit pe e. Antrenaţi-vă un pic.)
În toamna lui 2008 Vasile Şoimaru, pe care îl cunoşteam şi îl mai cunosc fragmentar, m-a sunat şi m-a anunţat că a doua zi vine la Bălţi cu o delegaţie de la Banca Naţională a României, rugându-mă să fiu ghid pentru câteva ore. Am acceptat. După ce ne-am plim-bat prin urbe, i-am invitat pe oaspeţi în locuinţa mea, inclusiv pe Vasile. Toate detaliile vizitei mi-au zburat din memorie, unul însă, sub formă de probă materială, s-a păstrat. În timp ce oaspeţii contemplau nişte cărţi din biblioteca persoanlă, Vasile, stând sprijinit de un raft, a făcut o mişcare neatentă şi o sticlă a unei poliţe a plesnit. Se întâmplă. Înainte de el, un vechi şi bun cunoscut îmi spărsese sticla de la o poliţă vecină. Mai târziu, incidentul s-a repetat a treia oară cu un alt vizi-tator. De atunci au trecut vreo patru-cinci ani, tot mă gândesc să invit un meşter, ca să reinstaleze sticlele la poliţe. Pare-mi-se, o să mă răzgândesc. După reparaţia lor, posibil, îi voi uita pe făptaşi. Eu însă nu doresc să-i dau uitării. De lipsa musafirilor nu mă plâng, de aceea le repovestesc cu plăcere păţaniile con-sumate, arătând mereu cu degetul spre poliţele fără de sticle. Mă simt confor-tabil. Iată un procedeu de a nu-l uita pe Vasile Şoimaru.
În rândurile următoa-re refuz să analizez opera propriu-zisă a lui Vasile – au făcut-o alţii de zeci de ori. Mi-a atras atenţia perseverenţa sa ieşită din comun în a-şi implemen-ta intenţiile. Fanatismul lui Vasile seamănă cu cel al colecţionarului incurabil. Diferă doar spaţiul geogra-fic de acţiune între primul şi al doilea. Am simţit pe pro-pria piele necazul de a căuta bani şi a-i găsi cu multă bă-taie de cap pentru confecţionarea medaliilor Eminescu în perioada 1996-2003. Dacă cineva s-ar încumeta azi să facă acelaşi lucru – m-aş mira să reuşească. Incan-descenţa momentului s-a spulberat. Oamenii bogaţi pre-feră valorile deşarte. Nici în trecut nu era mai bine, dar atunci, cel puţin, persista o curiozitate.
În numărul precedent, ultimul din anul 2012, săp-tămânalul Literatura şi artaa publicat un Chestionar 2013, la care au participat o mulţime de personalităţi scriitoriceşti. Fiecare a răspuns cum a găsit de cuviinţă. Mi-a rămas în memorie o frază tristă a Mariei Augustina Hâncu: Am constatat cu mult regret indiferenţa cetăţe-nilor noştri faţă de tot ce înseamnă valori naţionale, istorie, viitor european. Perspectiva europeană sea-mănă, deocamdată, cu o noţiune ceţoasă pentru multă lume, dar nepăsarea faţă de valorile naţionale şi istorie reprezintă boala noastră genetică. Cel mai iritant e că şi numeroşi indivizi cu scaun la cap se prefac a igno-ra această maladie, iar unii, deprinşi să contemple doar floricica din grădină, nu însă şi buruienile din preajmă, se complac să-şi trăiască viaţa în iluzii. Îi priveşte, dacă nu i-ar îndemna şi pe alţi naivi să vegeteze în minciună. Şoimaru se prezintă ca o excepţie în cazul dat. Un afectat de dragoste arhaică şi nobilă. Un rătăcit ciudat în lumea actuală a globalizării. Pare un teleportat din epo-ca împăratului roman Hadrian – unicul şi cel mai îndră-gostit de istoria în opere de artă dintre toţi încoronaţii faimosului imperiu. Trimis într-o deplasare de o viaţă aici, printre noi, Vasileşuss-a pricopsit cu o maşină şi cu un aparat de fotografiat, cutreierând pământurile pe unde s-au conservat resturi ale urmaşilor daci neolatini.
Program supraîncărcat, cu un itinerar lung, obositor şi întortocheat ca un labirint: Maramureşul istoric din dreapta Tisei, apoi Galiţia, Pocuţia, Podolia, Trans-nistria, teritoriul de dincolo de Bug până în Caucazul de Nord, Ungaria, Carpaţii Nordici din Slovacia, Po-lonia, Cehia, Austria, Carpaţii Sudici, Valea Timocului şi Voievodina din Serbia, Timocul bulgăresc, Balcanii aromânilor din Albania, Grecia, R. Macedonia, istro-românii din Croaţia şi Slovenia, friulanii din Nordul Italiei ş.a.Aşa s-a creat albumul monogafic Românii din jurul României în imagini.
Perigrinări glorioase, pretutindeni însoţite de con-cluzii amare. Am întâlnit în Europa antiromâni mult mai înrăiţi decât cei din defuncta URSS. Încerc să-mi ima-ginez mesajul acestor inamici, mai periculoşi decât cei sovietici. Vasile, probabil, îl va raporta fidel la Roma. Sper să-l tipărească şi în prezentul românesc, cu rol de duş rece pentru inşii toxicomani, adormiţi cu nasul în floricica din grădină.
Antiromâni nesimţiţi s-au cuibărit şi în metropola Daciei moderne – Bucureşti. Niciun sprijin financiar. Mai ales din partea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Acesta, invidios din fire, s-a supărat pe Vasileşus. Bine măcar că Laude şi ofuri pozitive am avut suficien-te, am avut şi premii, dar băneşti mai puţine. De vreo distincţie din partea celor două state româneşti mi-e teamă să întreb. Dacă se apuca Vasileşus să repare drumurile – necalitativ, ca în Republica Moldova –, un ordin, precis, ateriza pe pieptul lui.
Intervine şi un caz ciudat: re-spectivul Departament soseşte cu mare alai la Grinăuţi (Răşcani), care alai, presupun, costă miişoare de euraşi, pentru a acorda ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor lui Simion Plămădeală, trăind de 54 de ani în Kazahstan. Şi care, lipsit motivate, distincţia i-a fost transmisă fra-telui său. Anterior, Vasile, pe bani proprii, i-a publicat acestuia o plachetă de versuri la Chişinău. Ingratul de Departament a uitat, cel puţin, să-l invite pe Şoimaru la festivitate. Foarte urât! Taman în spiritul nesimţirii româneşti.
Perseverează, Vasileşus, nu dispera! Revenind de unde ai pornit spre aceste vremuri zăpăcite, imperatorul îţi va dărui o latifundie ca lumea, poate şi vreo 50 de sclavi din Cartagena. Intuiesc, te va lua cu el în călă-toriile sale prin toate colţurile imperiului. Te apuci, vei ajunge şi prin Carpaţi. Află, te rog, informaţii concrete despre mormântul lui Decebal şi cum şi-a terminat viaţa idiotul de Bicilis după ce a indicat împăratului Traian locul ascuns al tezaurului dacic. Oricum, investigaţia respectivă armonizează cu conţinutul albumurilor tale fotografice. Îmi asum răspunderea să-ţi public infor-maţia în săptămânalul nostru. Care va fi reacţia, mă întrebi? Nulă! Primul comentariu, posibil, va apărea în New York Times. Apoi, într-un târziu, reprodus şi în presa locală. Nu te întrista: pierdem în istoria naţională, în schimb ne afirmăm, dintr-odată, în cea universală.
Salut!
Iulius POPA
Literatura şi Arta, 3 ianuarie 2013