Marea tragedie a Armatei Române de la Cotul Donului 

şi Câmpia Calmucă (1942–1943)

La 2 februarie curent se împlinesc 70 de ani de la cea mai mare tragedie a Armatei Române, care a avut loc în perioada 22 noiembrie 1942-2 februarie 1943. În acele zile de tristă amintire în regiunea Cotul Donului, Stalingrad şi Câmpia Calmucă au fost încercuite câteva unităţi ale Armatei a 3-a Române, Armatei a 6-a Germane şi o parte din Armata a 4-a Română şi mai apoi distruse, nimicite şi umilite de către armatele Imperiului Sovietic.  În 1942-1943 pe frontul antisovietic au fost angajaţi 253.957 de ostaşi şi ofiţeri români. Dar în urma luptelor sângeroase de la Cotul Donului, după cum scrie istoricul român Petre Otu, s-a întâmplat „un dezastru total: 158.854 de militari români, răniţi şi dispăruţi” (Historia, 2012, nr. 130, p. 39). Despre istoria luptei Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial au scris istoricii Alexandru Wert, Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Anatol Petrencu, Petre Otu, Adrian Pandea, Manuel Stănescu, Ioan Scateş, Călin Hundea, Dan Falcan, Florin Cristescu, Vasile Şoimaru, Gheorghe Pârlea, Iosif Niculescu, Adrian Cioroianu, Ion Cristoiu, subsemnatul acestor rânduri şi alţii.
Considerăm că această problemă a istoriei românilor a fost cercetată insuficient atât în România, cât şi în Republica Moldova. Numai în 2012 s-a încercat să se analizeze şi să fie apreciate obiectiv evenimentele sângeroase de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă. Şi astăzi sunt unii istorici comunişti şi oameni politici care se întreabă: de ce Ion Antonescu a mers după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei din 22 iunie-31 iulie 1941 să lupte cu regimul sovietic de peste Nistru? De ce a angajat Ion Antonescu un sfert de milion de soldaţi români să lupte la o distanţă enormă de România? (Historia, 2012, nr. 130, p. 80). În legătură cu aceste întrebări vom răspunde următoarele. 1) România a fost nevoită să participe la acest război de către statele mari, precum Anglia, SUA, URSS, Italia, Germania şi Japonia. Aceste mari puteri după 1918 şi până în 1941 au promovat o politică antiromânească. Conducătorii acestor state mari n-au recunoscut Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, n-au recunoscut că Basarabia este pământ românesc, ne-au considerat pe toţi românii basarabeni ca o „turmă, ca o populaţie înapoiată, primitivă, rusificată. Aceste ţări au făcut jocul lui Stalin şi al lui Horte.
2) În conformitate cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Basarabia a fost lăsată de Germania în zona de control a URSS, iar Stalin, cu ajutorul a 36 de divizii, a atacat mişeleşte România şi a ocupat Basarabia şi Bucovina la 28 iunie 1940.
3) Scopul principal al lui Ion Antonescu şi al Armatei Române a fost nu de a cuceri teritoriile ruseşti, dar de a elibera Basarabia şi Bucovina de sub jugul colonial al URSS.
4) Generalul Magherescu scria că „dacă războiul din Est până la Nistru şi Crimeea poate fi considerat ca războiul Mareşalului Antonescu, apoi dincolo de Nistru războiul a fost un război al Destinului, războiul Sorţii. Nimeni nu l-a vrut, dar a fost o necesitate imperativă”.
5) Generalul Ion Antonescu ştia foarte bine că trebuie să fie întoarsă Transilvania, să răstoarne prin forţă dictatul de la Viena din 30 august 1940. Gheorghe Buzatu scrie că „în felul acesta, deşi sub un aspect paradoxal, Mareşalul a mers mai departe în război pentru a întoarce Transilvania. Deci a purtat un război indirect de îndată ce a trecut Nistru” (Gh. Buzatu, Op. Cit., p. 78).
6) În România se aflau mai multe unităţi militare germane. Nu putea da afară pe nemţi pe fereastră, ca să lese pe ruşi să intre pe uşă în România.
7) Problema Basarabiei şi Bucovinei putea fi rezolvată numai prin înfrângerea lui Stalin sau prin cedarea Basarabiei şi Bucovinei de către URSS în folosul României. Stalin a refuzat să facă acest lucru. Din această cauză războiul a continuat peste Nistru.
8 ) În aceste condiţii Antonescu a admis să meargă peste Nistru, dar tot cu un obiectiv limitat. Are dreptate Gheorghe Pârlea când scrie că Armata Română purcese în 1941 şi 1942 „să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei”. Meritele celor 154.854 de militari români căzuţi la Cotul Donului sunt foarte mari. Visul lor s-a îndeplinit numai pe jumătate, deoarece în 1991 Basarabia a devenit independentă de Imperiul Sovietic, iar problema unirii ei cu Ţara este un imperativ al timpului. De aceea, în acele zile, Ion Antonescu a luptat spre est, a urmat logica istoriei, logica acţiunii naţionale, logica evenimentelor istorice.
Cu părere de rău, până în prezent nu s-a cercetat, n-au fost evidenţiaţi acei ostaşi care şi-au jertfit viaţa pentru Basarabia şi Bucovina. Prima încercare în acest sens a făcut-o dr. Vasile Şoimaru, care a editat cartea sa „Cotul Donului. 1942” (Chişinău, 2012, 100 p.). Domnia Sa a colectat şi a adus mai multe materiale, documente despre luptele de la Cotul Donului decât toţi istoricii din Republica Moldova. La 20 februarie 1943 ziarul „Basarabia” scria: „Răsăritul a fost o permanentă ameninţare pentru poporul român”. „Asigurarea frontierei de la Răsărit a fost una dintre cele mai grele probleme în istoria noastră”. „Trebuie să răspundem cu promptitudine întotdeauna la datoria pe care o avem faţă de ostaşii noştri”, scria ziarul „Basarabia”. Dar care este datoria generaţiei contemporane faţă de ostaşii români căzuţi în luptele de la Cotul Donului? Noi propunem ca în Republica Moldova să fie numită o zi – „Ziua Ostaşului român căzut în luptele pentru eliberarea Basarabiei”. În această zi trebuie să fie publicate materiale, documente istorice cu privire la Armata Română. De asemenea, ar fi bine ca în fiecare biserică din R. Moldova şi din România să fie pomenite numele celor căzuţi pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei în 1941-1944. În Republica Moldova funcţionează circa 1500 de muzee săteşti, şcolare, comunitare, departamentale, didactice, memoriale etc. Nu demult a fost organizat Muzeul comunei Bravicea, Călăraşi. Am convenit cu doamna profesoară Nadejda Pruteanu ca în acest muzeu să fie evidenţiaţi şi pomeniţi toţi bravicenii care au luptat pe Frontul de Est pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul colonial al Imperiului Sovietic.
Cunoscutul jurnalist Sergiu Matei Nică a subliniat că în 1942-1943 Basarabia a fost prezentă la Cotul Donului prin 10 mii de ostaşi şi ofiţeri, luptători angajaţi în războiul cu bolşevismul moscovit („Raza”, 1943, 27 iunie, p. 1). „Aşa a vrut Destinul nostru. Au murit foarte mulţi ca nişte sfinţi, pentru izbânda idealului românesc, au murit ca nişte copii pentru viaţa părinţilor lor”.
La 28 iulie 1941, când se revărsa de ziuă, la Ţiganca a început atacul batalionului condus de maiorul Virgil Ionescu. Ploaia de gloanţe se amestecase cu ploaia deasă care sugera că Dumnezeu îşi deplânge fiii seceraţi de către ocupanţii bolşevici, care împroşcau cu plumbul aducător de moarte. Maiorul Virgil Ionescu se strecoară de la un pluton la altul, dând ordine de atac: „Înainte, băieţi!”. De undeva începe să latre o mitralieră duşmană. Gloanţele ucigaşe au străpuns inima neînfricatului maior Virgil Ionescu. A căzut secerat, dar a reuşit să rostească cuvinte de îmbărbătare, gândindu-se la îndeplinirea datoriei: „Să vină căpitanul Gheorghe Georgescu să ia comanda, să conducă băieţii mai departe. Să nu dea îndărăt”. Inima viteazului maior a încetat pentru totdeauna să mai bată” (Basarabia, 1941, 27 octombrie). Sublocotenentul Leonid Guzun, fost profesor de matematică, din satul Baraboi, Bălţi, a murit la Dalnik, regiunea Odesa. Sublocotenentul Nicolae Volintir din judeţul Soroca a fost ucis de un glonţ de mitralieră bolşevică direct în tâmplă când regimentul său a încercat să elibereze satul Novaia Datinka. În primele zile ale războiului au murit la Ţiganca maiorul Tulbure, sublocotenentul Nagacevschi. Locotenentul Simion Burduja, cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, a căzut ca un erou la Vacarjani, în 1941. Locotenentul Andrei Râmbu, cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, a căzut la trecerea Nistrului. Căpitanul Alexandru Stiht a murit la asedierea Odesei. Sublocotenentul Plămădeală a murit la Bujalâk, fiind lovit direct în inimă de un glonţ inamic. Sublocotenentul Boris Samek a murit pe cota 58 din faţa Odesei, fiind sfârtecat de un proiectil de brand, rămânând cu obrazul lipit de metalul rece al mitralierei. Sublocotenentul Papandopolo a fost ucis la cota 59 din faţa limanului Odesei. Sublocotenentul Vlah a fost zdrobit de o bombă. Sublocotenentul Ghigore Ciorap a fost ucis într-o incursiune de recunoaştere. Locotenentul Vicentie Puşculiţă a căzut ca un erou la Dalnik, înaintând spre duşmanul bolşevic. Sublocotenentul Gheorghe Madan, plutonierul Teodor Kondratiuk, sergenţii Teodor Scurtu, Toma Cimbir, Nicolae Buznea, Vlad Skobici au murit în timpul cuceririi cazematelor din Odesa.
La Cotul Donului şi în stepele calmuce au murit căpitanii Vlad Grosu, Grigore Grini, Ion Verbiţchi, sublocotenentul Ioan Dăniloi a fost prins în încrucişarea a două mitraliere. Tot la Cotul Donului au murit ofiţerii şi sergenţii Porfirie Ştefârţă, Anatolie Galaţki, Nicolae Focşa, Anatolie Mihail, Vasile Murguleţ, Eugen Alistar, Arcadie Babakov, Constantin Aioanei, Grigore Turcu, Anastasie Tehoviceanu, Vasile Năstase, medicul Levinski etc. La Cotul Donului şi-au pierdut viaţa generalul Sion Alecu Ion, colonelul Sorescu, sublocotenentul Popescu, ostaşii Dumitru Bejenaru din Mirceşti, Iaşi, Gheorghe Airinei (Ruginoasa, Iaşi), tânărul sublocotenent Ailenei, Ion Asachi şi fraţii Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru din Miroslăveşti, Iaşi. Mama acestor trei ostaşi români, după cum povesteşte Eugen Isachi, „Şi-a smuls părul din cap, strigând: „Trei ostaşi, Doamne, şi toţi trei” au murit pe front la Cotul Donului” (V. Şoimaru, Op. Cit, p. 50). Fostul soldat Eugen Isachi povesteşte: „Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul bolşevic” (Ibidem). „A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri (zdrenţuit de gloanţe), să-l împuşc! Şi n-am putut…” (Ibidem, p. 51). Colonelul Ioan Pălăghiţă a murit ca un erou la Kuban, lângă satul Moldovanca, locuit de moldoveni, deportaţi de Imperiul Ţarist. A fost înmormântat la Iaşi. La ceremonie a asistat ministrul Apărării Naţionale, generalul Pantazi („Basarabia”, 1943, 19 mai). Sublocotenentul Ion Vişanu a murit la cota 476 din Kuban pentru a-şi salva comandantul de divizie Teodor Boicu şi camarazii săi încercuiţi de mai multe zile.
Foarte mulţi din cei care au murit erau români basarabeni. Prin exemplul lor s-a constituit şi s-a întărit spiritul şi sentimentul naţional românesc al întregii Basarabii. La 27 iunie 1943 au fost decoraţi 27 de ofiţeri basarabeni cu „Crucea de Fier” a Germaniei, 350 de ostaşi şi ofiţeri au fost decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, alte sute de luptători basarabeni au fost decoraţi cu panglicile „Serviciul Credincios” şi „Bărbăţie şi Credinţă”. Autorul acestei cutremurătoare lucrări, Vasile Şoimaru, scrie că pe Frontul de Est România a pierdut circa 400 de mii de români, morţi şi schilodiţi, inclusiv peste 100 de mii de ostaşi români mobilizaţi în armata Ungariei. (V. Şoimaru, Op. Cit., p. 35). Printre aceştia au fost şi mulţi basarabeni. Ei au fost o pildă mai presus de orice apreciere omenească pentru acei care au luptat şi luptă şi astăzi pentru Reunirea Basarabiei cu România.

Anton MORARU,
Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală