(Nouă escale de suflet prin România dragă. Note de drum)

Orice călătorie, chiar şi una în interes de serviciu, urmăreşte şi neanunţatul scop al delectării, desfătării, relaxării… Puteţi pune la îndoială veridicitatea enunţului, dar vă rog să aveţi în vedere că vă spune / vă scrie aceasta un ins care a călătorit foarte mult – în raport cu alţi colegi de generaţie, într-o epocă de greutăţi şi interdicţii de deplasare, şi relativ mult, în comparaţie cu reprezentanţii actualei generaţii, „la ale căror picioare stă lumea întreagă”!

Cu atît mai bizară va părea precizarea că în călătoriile mele relaxarea sau desfătarea au avut mereu un loc secund, dacă nu terţ, chiar; în prim-plan situîndu-se cunoaşterea şi… cartea. Cu adevărat, cam toate drumeţiile de care am avut parte, în trecut şi cu deosebire în ultimul timp, au fost, în fond, nişte deplasări de diferite Drumuri ale Cărţii: peste tot pe unde am ajuns, am căutat şi Cartea sau poate Cartea m-a găsit şi, de regulă, m-a şi însoţit, aidoma unui excelent ghid, şi m-a consolat ca o gazdă deosebit de primitoare. Posibil şi de aceea că am preferat să vizitez ţări, popoare, spaţii culturale ale căror limbi le cunosc, într-o măsură sau alta. Ce să mai vorbim de „escapadele” făcute în dreapta Prutului, cînd pentru un intelectual basarabean, pentru un pasionat de literatură, România s-a identificat, obligatoriu, şi cu cartea în limba care un timp, la noi, era „arestată”, şi totuşi, mereu căutată, jinduită, dorită…

Un adevărat Drum al cărţii am parcurs şi la începutul lunii iunie curent, beneficiind, ca şi în multe alte rînduri, de tovărăşia lui Vasile Şoimaru, situată mereu între bunăvoinţă şi stricteţe, căci omul organizat, dacă se lasă dus numai de ale bunăvoinţei valuri, izbuteşte să realizeze doar jumătate din cîte îşi propune, iar acest pelerin prin românime nu că ar dori să cuprindă necuprinsul, dar să cuprindă maximum posibil – vrea, îşi pune în gînd şi întotdeauna reuşeşte să facă totul ce plănuieşte, ba şi ceva pe deasupra! De data aceasta ne-am propus un traseu relativ relaxant: vreo 1500 kilometri dus şi întors, de la Prut pînă la Olt, însă de-a lungul a 10-12 zile.

…Şi la început a fost oraşul Roman (judeţul Neamţ), ai cărui locuitori, vreo 70 de mii, se numesc, nu ştiu de ce, romaşcani, şi printre care se numără muzicienii Sergiu Celibidache sau Mihail Jora, poeta Otilia Cazimir; dintre romaşcanii mai tineri merită a fi amintiţi televedeta Andreea Marin şi omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, proprietarul grupului media Realitatea-Caţavencu. Aici şi-a găsit tragicul sfîrşit redutabilul cronicar şi filozof Miron Costin, al cărui bust domină peisajul din centrul Romanului. Tot în inima oraşului, un grup de busturi a zece mari clasici formează o „Rotondă a literaturii române”, situată nu departe de un pom devenit monument istoric: un „Stejar al Unirii”, răsădit în chiar ziua de 24 ianuarie 1859. În această formidabilă ambianţă urbană, pe strada Mihai Eminescu, se află şi Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, cu o existenţă de peste 140 de ani, care s-a oferit să găzduiască o prezentare a cărţii Cotului Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (colectiv de autori, autor de proiect, coordonator şi imagini – V. Şoimaru; Ch.: Balacron, 2012). Chiar dacă mulţi învăţăcei se află în vîltoarea emoţiilor generate de examenele de bacalaureat, sala de festivităţi a Colegiului era arhiplină: elevi, profesori, simpli orăşeni – unii cu filiaţii basarabene. Această impresionantă prezenţă se datorează şi spiritului managerial al dnei directoare Mihaela Tanovici, dar şi elanului corpului didactic, din care face parte şi dna profesoară Mirela Şoimaru, cea care a lansat iniţiativa prezentării şi la Roman – a 15-a manifestare de acest gen în dreapta Prutului, de la apariţie – a acestui volum despre tragedia de la Cotul Donului, „carte basarabeană de importanţă naţională, pan-românească”, după cum s-a exprimat dl prof. univ. dr. Alexandru Amititeloaie, venit din Bacău. V. Șoimaru a mulțumit Colegiului pentru invitație, iar dnei prof. M. Șoimaru – pentru că și-a păstrat numele… Pe marginea cărţii şi a proiectelor editoriale s-a vorbit la subiect şi emoţionant, din care motiv în sala cu peste o sută de audienţi, preponderent tineri, nici musca nu se auzea! Cînd am amintit mai sus de cei „cu filiaţii basarabene”, i-am trecut obligatoriu, în această listă, şi pe bunii noştri prieteni din comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi: înv. Gheorghe Pârlea, prof. de geografie Ioan Leleu, primarul Ionuţ Gospodaru, ei venind în compania unui erou – şi al cărţii ce se lansa, şi al cruntei bătălii din stepa calmucă – veteranul celui de-al Doilea Război Mondial Ion (Nică) Paiu. Ca şi cu alte ocazii, a avut un discurs admirabil „academicianul nostru de la Mirosloveşti”, dl Gh. Pârlea, al cărui exemplu de elocinţă a fost urmat de moş Ion Paiu, de 93 de ani trecuţi, dar cu o ţinută de invidiat. Discuţiile declanşate în sala de festivităţi a Colegiului Naţional din Roman au continuat la terasa unui restaurant, la un prînz oferit de primarul Ionuţ Gospodaru de la Mirosloveşti.

Oneşti este oraşul a cărui existenţă se asociază pentru unii cu numele lui Ştefan cel Mare, adică cu satul Borzeşti din preajmă, unde s-ar fi născut Domnitorul; pentru alţii – cu cel al gimnastei Nadia Comăneci. Mai recent, cei ce doresc să călătorească în lung şi-n lat prin România pitorească (Al. Vlahuţă), vin pe aici ca să vadă şi frumoasa, irepetabila Vale a Trotuşului; de vreo doi-trei ani, pentru basarabeni, mai ales pentru cei care ascultă postul de Radio „Vocea Basarabiei”, Oneştii se identifică cu oraşul de unde s-a lansat iniţiativa înălţării, pe un deal de lîngă Nisporeni, a Crucii Mîntuirii Neamului Românesc, acolo locuind şi cei care au adus principalele contribuţii întru realizarea acestui proiect insolit – familia Maria și Ghiță Dohotaru

Noi – subsemnatul, dr. Vasile Şoimaru, și istoricul Ion Negrei – am ajuns la Oneşti ca invitaţi la o conferinţă cultural-ştiinţifică, consacrată aniversării a 555-a de la prima atestare documentară a localităţii, eveniment organizat de Asociația Expresia ideii, Muzeul Municipal şi de filiala locală a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”. Mai simplu spus, eram invitaţii inimosului basarabean C. Rusanovschi, ai cărui părinţi s-au refugiat în dreapta Prutului pe cînd el avea doar trei ani, acum, la început de iulie omul nostru sărbătorind şapte decenii de vrednică existenţă pămîntească. Mulţi ani înainte, dragă domnule Constantin Rusanovschi! Sînteţi printre bunii prieteni ai Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” din Chişinău, printre autorii revistei noastre, şi dorim să vă ştim cît mai mult în aceste ipostaze, ca şi în cea de bază: un om de treabă, un patriot înflăcărat, un liant sigur între sufletele de români de pe malurile Prutului!

Conferinţa care ne-a motivat aflarea la Oneşti, dedicată trecutului, dar şi prezentului acestei localităţi, a fost moderată de simpatica doamnă Mariana Bendou, profesoară de română la un prestigios liceu de aici. Este o bună cunoscătoare a literaturii române şi a istoriei românilor (inclusiv a Basarabiei), dar mai e pasionată de arta şi etnografia berberilor – popor băştinaş din nordul Africii, din care se trage şi soţul dumneaei. La liceu, dna M. Bendou conduce un cenaclu (numit ceva mai sofisticat: Asociaţia Clubul Expresia ideii), la ale cărui şedinţe cultivă tinerilor dragostea pentru istoria naţională şi pentru cuvîntul scris. În ultimii ani, editează şi un almanah numit la fel Expresia ideii, în care sînt incluse scrieri literare, dar şi pe alte diferite teme, ale liceenilor şi ale profesorilor.

Multe comunicări, prezentate atît de adulţi, cît şi de adolescenţi, au putut încînta imaginaţia noastră, îmbogăţindu-ne cunoştinţele despre acest oraş cu adevărat frumos care este Oneştiul. A trezit un viu interes comunicarea istoricului nostru Ion Negrei, în care se face o surprinzătoare şi totuşi realistă legătură între dezvelirea monumentului lui Ştefan cel Mare la Iaşi, în 1883 (eveniment în care au fost implicaţi Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu) şi inaugurarea, în replică, la Chişinău, a unui bust al poetului rus Al. Puşkin, apoi şi a unui monument al ţarului Alexandru II. Viu, sincer s-a dovedit a fi şi interesul faţă de cartea despre bătălia de la Cotul Donului, manifestat nu numai de către dl Vilică Munteanu, directorul Arhivelor Naţionale, Filiala Bacău, sau dl Ionuţ Chiriac, şeful Direcţiei juridice a Primăriei municipiului Oneşti, ci şi de unii liceeni care, cel puţin la această manifestare, aveai impresia că au uitat cu totul de filme sau jocuri din internet, de discoteci şi de baruri… Părintele protoiereu Constantin Alupii a arătat o atitudine cu adevărat pioasă pentru cartea lansată, evocînd şi în timpul unei slujbe religioase la biserica de la Borzeşti faptele de eroism şi tragedia grelei înfrîngeri ale celor de o seamă cu străbunicii, bunicii şi unii taţi de-ai noştri, cu 70 de ani în urmă. Evenimentul a fost diversificat prin organizarea, în cadrul ei, a două expoziţii de artă plastică, de autori oneşteni: mozaic şi sculptură religioasă (mai ales de forme mici) în viziunea lui Ioan Tripa, un mare pasionat de arta impresioniştilor şi a celor de după aceştia; icoane şi alte lucrări din paie, măiestrit lucrate de Gheorghe Munteanu, acestea din urmă atrăgînd, se pare, în mod special atenţia vizitatorilor.

*  *  *

În după-amiaza zilei de aflare la Oneşti participanţii la conferinţă urmau să meargă la biserica de la Borzeşti, invitaţi într-acolo de părintele Constantin. Noi, basarabenii, am ajuns la presupusul loc de naştere şi de botez al slăvitului domnitor cu o anumită întîrziere, deoarece mai aveam în program un punct, suplimentar. Era ideea lui V. Şoimaru – de a ne deplasa la vreo 15 kilometri mai spre vest, la Tîrgu Ocna, oraş cunoscut ca staţiune montană, dar nu mai puţin – şi ca loc de aflare a unei temniţe, numită oficial „sanatoriu-închisoare” (sic!), destinată deţinuţilor grav bolnavi. Aici s-a continuat oribilul „experiment de la Piteşti”, în apogeul „reeducării” aflîndu-se cîţiva ani (1949-1952), ca de aici să plece la Domnul şi basarabeanul Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952), originar din Sîngerei, supranumit – deloc întîmplător, defel metaforic, de către Nicolae Steinhardt – „Sfîntul închisorilor”. Ştiam că administraţia oraşului în care s-a prăpădit martirul V. Gafencu l-a consacrat, cu cîţiva ani în urmă, Cetăţean de Onoare, însă acum, din noiembrie 2012, un Institut ce se autodefineşte „pentru studiul holocaustului”, exercită grele presiuni asupra consilierilor locali, ca să i se retragă mucenicului penitenciarelor kominterniste această simbolică demnitate. Absurditatea şi sălbăticia acestei lupte cu martirii a provocat revolta multor intelectuali de seamă din România şi din diasporă, însă cei programaţi să pîngărească orice umbră de demnitate românească nu se opresc. Viceprimarul de Tîrgu Ocna ne-a primit amabil, dar şi emoţionat, sincer uimit: aştepta din partea unor basarabeni orice, numai nu un mesaj de admiraţie pentru destoinica rezistenţă în faţa unor forţe diabolice. Peste cîteva zile, Ion Negrei avea să trimită la Consiliul orăşenesc Tg. Ocna un memoriu de solidaritate şi o notă explicativă pentru agresorii spirituali de la Bucureşti şi de aiurea, document din partea Asociaţiei Istoricilor din R. Moldova, de la baştina martirului schingiuit pînă şi în mormînt.

Ne-a arătat frumosul sediu al Primăriei, apoi ne-a condus spre penitenciar, în preajma căruia am putut vedea şi mormântul lui Valeriu Gafencu, la al cărui postament ard mereu lumînări şi o candelă, şi nici florile nu lipsesc niciodată. În clipele de reculegere la acest monument al durerii şi demnităţii româneşti, ne-am spus cu justificată mîndrie: slavă Domnului, vrăşmaşii noştri, demonii cu chip de om din jurul nostru, nu au putut „reeduca” chiar pe toţi românii, lucrarea lor diabolică de mutilare a sufletelor şi conştiinţelor nu poate fi dusă la capăt!…

Cu aceste gînduri luminoase ne-am îndreptat spre Borzeşti, unde am ascultat, ca o completare a înaltei noastre stări de spirit, cuvîntul Domnului, tămăduitor, în rostirea părintelui Constantin, între pereţii bisericii în care ar fi primit taina botezului viitorul apărător neînfricat al neamului românesc şi al altor seminţii creştine. Iar în curtea acestui locaş sfînt am avut bucuria de a vizita un excepţional muzeu: de icoane, cărţi bisericeşti, odoare şi veşminte, alte diferite obiecte de cult ortodox. Ghida, foarte competentă, ne-a comunicat cu mîndrie că cea mai veche carte din această colecţie e Cazania lui Varlaam, cunoscută şi cu titlul Carte românească de învăţătură…, scoasă de sub teascurile tiparniţei din Iaşi la 1643. Următoarea carte, ca vechime, din acest muzeu, este Biblia de la Blaj, din 1795, numită şi Biblia lui Micu-Clain (traducătorul ei) sau Biblia lui Bob (amintire a episcopului Ioan Bob, cel ce a sprijinit pe toate căile vrednica lucrare a lui S. Micu). Această carte cu adevărat mare şi măreaţă (circa 1000 de pagini!) a fost retipărită, în 1819, la Petersburg, de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi e de presupus că a avut cea mai largă circulaţie în Basarabia sub stăpînire rusească (1812-1918); oricum, se întîlnea în bisericile şi în mănăstirile din stînga Prutului nu mai rar decît prima traducere completă în română a Sfintei Scripturi – Biblia de la Bucureşti, din 1688.

Vizita la Oneşti, inclusiv la Borzeşti şi la Tîrgu Ocna, ne-a marcat şederea de mai departe în Ţară, drumurile ce le-am străbătut deja fără Ion Negrei, pe care, de altfel, l-am redescoperit ca pe un istoric perfect documentat, dar și ca pe un tovarăş de drum impecabil.

Cu atît mai mare ne-a fost tristeţea cînd, întorşi acasă, am aflat din presă că forţele întunericului de la Bucureşti, dar şi de la Apus şi de la Răsărit, au frînt totuşi admirabila rezistenţă a consilierilor Primăriei Tg. Ocna încît, într-o şedinţă ad-hoc a acesteia, s-a decis să se facă pe placul celor care nu mai au pe agenda de lucru decît să lupte cu morţii; cu cei aduşi la moarte prin chinuri şi umilire de chiar bunicii şi părinţii acestor politicaştri, excesiv de tineri şi neliniştiţi, dar şi prea de tot bine situaţi. Astfel, pe 21 iunie a.c., Consiliul orășenesc de la Tîrgu Ocna a votat pentru retragerea titlului de Cetăţean de Onoare lui Valeriu Gafencu, din cei 17 consilieri locali unul votînd, totuși, împotrivă. Nu ştim cine-i acest Om care s-a ridicat împotriva fărădelegii ce s-a dezlănţuit la Tîrgu Ocna, dar cei care au pus la cale nelegiuirea, ar trebui să nu să se grăbească a-şi sărbători victoria: cît mai e un Om, demn şi curajos, într-o bătălie criminală, lupta pentru dreptatea noastră românească va continua… Spre marea deznădejde a celor care stau în spatele unui degenerat de parlamentar USL (dar promovat de Partidul Conservator), O. Raeţchi, deputat Colegiul 4 Diasporă. Se spune că tocmai acest individ a avut un rol decisiv la ruperea rezistenţei consilierilor de la Tg. Ocna, după ce a prezentat un deşănţat „discurs privind solidarizarea cu Institutul Elie Wiesel”, în care, de fapt, se solidarizează cu logica unor opţiuni luate în timpul regimului antonescian. În plus, chiar dacă are două cărţi de scrieri „filozofice” (Eseistică, 2004; Din Agora, 2012), şi mai pretinde a avea un indicator măsurat IQ de 149, vorbind, cică, vreo şase limbi străine, original în „discursul” său este doar la un singur compartiment: O. Raeţchi se lansează în ameninţări făţişe, deschise, tranşante faţă de bieţii consilieri dintr-un orăşel cu vreo 12 mii de locuitorii, că nu-i va lăsa în pace pînă nu vor face cheful unor figuri odioase ca Elie Wiesel, în care scop va bate pragurile Knessetului (Parlamentul israelian), Ambasadei Israelului la Bucureşti etc.

La începutul lui iulie 1940, după invadarea, de către hoardele sovietice, a Basarabiei, Nordului Bucovinei cu Ţinutul Herţa, bande înarmate de mercenari evrei agresau în cel mai mişelesc şi mai barbar mod pe reprezentanţii administraţiei, ai armatei şi ai populaţiei civile româneşti, în timpul apocalipticei retrageri, respectiv, al refugiului nu mai puţin apocaliptic, în dreapta Prutului. De ce atîta ură?, se întreba într-un articol atunci, profund îndurerat şi revoltat, dar şi profetic, Nicolae Iorga. Pe urmele marelui nostru învăţat, ne întrebăm şi noi acum, în iulie 2013: De ce atîta încrîncenare? – în a şterge din memoria noastră personalităţi ca Valeriu Gafencu, despre care părintele Gh. Calciu afirma că „nu am nicio îndoială că este sfînt; a trăit cuvîntul Domnului la o înălţime de neînţeles pentru noi”.

Întrebarea nu este defel retorică, aşadar, necesită un răspuns. Unul, din mai multe posibile, l-am găsit în volumul Sfîntul închisorilor: Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa (Alba Iulia, Editura „Reîntregirea”, 2007, 336 p.). Iată ce mărturiseşte monahul M. Iorgovan în această zguduitoare carte: „Oameni prin care Duhul Sfînt lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori ai temniţelor, vrednici de toată preţuirea, îşi aşteaptă locul în calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi şi în vremurile acestea dominate de confuzii. Viaţa lor merită a fi cunoscută, nu pentru slava lor pămîntească, ci ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atîtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX-lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini” (sublinierile ne aparţin – Vl. P.; citat apud recenzia teologului Stelian Gomboş, senior editor: http://www.sfintii-inchisorilor.ro/2011/02/14/in-ajunul-praznuirii-noului-mucenic-valeriu-gafencu).

Asta e. Altădată terorişti ai trupurilor, acum terorişti ai sufletelor noastre, tot felul de simbriaşi ai holocash-ului (termenul aparţine savantului american evreu Norman Gary Finkelstein) nu acceptă ca românii să urmeze modele proprii, să-şi aibă aleşii proprii; căci acești demoni ai sec. XXI ar vrea numai ei să fie „modele” pentru alţii, numai ei să fie „aleşii”.

Nu-mi fac iluzii că aceştia vor ceda prea uşor; că în curînd vor fi puşi la punct, într-o bătălie inegală, în care ei se află în continuă ofensivă, iar noi – mitraliaţi din toate părţile. Nu speriat, ci îngreţoşat de agresivitatea lor, inclusiv din diferite „discursuri de solidarizare” cu diverse institute oculte, mă consolez la gîndul că România a supravieţuit şi va supravieţui datorită unor oameni ca cel care a votat contra dezmăţului Ocultei, ce a ales ca punct ochit Tîrgu Ocna.

În plus, tocmai în acest timp de mare derută sufletească, în chiar ziua celei mai mari tristeţi româneşti – pe 28 iunie, cînd ruşii au reocupat Basarabia – am trăit bucuria de a afla că marele nostru scriitor şi disident Paul Goma, născut cu 77 de ani în urmă în s. Mana din judeţul Orhei, şi expulzat în 1977 din România comunizată (de atunci fiind apatrid), a primit paşaportul de cetăţean al R. Moldova, în cadrul unei modeste ceremonii la ambasada basarabeană de la Paris. Documentul i-a fost înmînat de nimeni altul decît dl ambasador Oleg Serebrian, cel care, cu trei ani în urmă, trimesese şoferul ambasadei ca să-l anunţe pe faimosul nostru conaţional că realizarea iniţiativei de la Chişinău, de a i se acorda paşaport moldovenesc, se amînă… Să se fi temut atunci aşa de tare „al nostru tînăr social-liberal” (devenit, ulterior, PDM-st), de la Paris, de cei care nu-i iartă lui Paul Goma nici talentul (de a fi scris vreo 20 de romane traduse, fără aranjamente, în zeci de limbi!), dar nici curajul de a fi scris cărţi documentare precum Patimile după Piteşti, Jurnale, Basarabia ori Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie (1940) sau Basarabia şi Evreii sau de a ţine un blog, supranumit „al demnităţii româneşti şi umane”?! Dacă e aşa, atunci de unde această bruscă schimbare? Nu s-o fi datorînd ea, mutarea, scrierii şi editării romanului Cîntecul mării – un titlu aproape identic cu al unui film româno-sovietic – carte pentru care O. Serebrian a luat în 2012 un premiu special al Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, iar în primăvara anului curent a fost primit în această organizaţie de creaţie?

*  *  *

…În drum spre Bucureşti, oprim pe la cîteva benzinării, zise şi staţii PECO: ba pentru a face plinul, ba pentru o lua o cafea. Observăm că aici se vînd nu numai cafele, tartine, plăcinte, covrigi, tot felul de băuturi, dar şi ziare, reviste, CD-uri, precum şi unele cărţi. Fenomenul este şi mai prezent spre vestul Europei: în Croaţia, Slovenia sau Austria ai impresia că unele librării „s-au refugiat” în benzinării, atît de mare şi variat este sortimentul de literatură pusă în vînzare în spatele pompelor din care se bagă în maşini combustibil. În schimb acolo, se pare, a scăzut drastic numărul librăriilor din oraşele mari, ceea ce nu se poate spune despre Bucureşti, unde, chiar dacă s-a şi redus cifra per total, oricum, în centrul oraşului, cel puţin, nu trebuie să cauţi prea mult una din librăriile devenite la fel de celebre ca şi anumite restaurante cu veche şi statornică faimă. Şi mai important mi se pare faptul că, la Bucureşti şi în alte mari oraşe româneşti, cele mai multe librării nu sînt numai vizitate, dar şi părăsite cu pachete de cărţi – cam de către fiecare a treia persoană care le calcă pragul, conform unor recente statistici oficiale. Totuşi, dispare cîte ceva din peisajul colorat al comerţului de cărţi… M-am întristat să aud că au dispărut anticarii din Piaţa Universităţii – ce mai bogăţie cognitivă şi ce frumuseţe literară, spirituală puneau ei la dispoziţia căutătorilor de „comori vechi”, doar la prima vedere învechite! Este adevărat, că nu au fost închise alte anticariate din inima Bucureştiului, unde, de data aceasta, mai mult decît în alte rînduri, am putut săvîrşi miraculoase călătorii în universul cărţii româneşti din anii tinereţii mele şi a generaţiei mele. (Tocmai în orele cînd îmi scăldam ochii şi mintea în anticariatele bucureştene, mi-am dat seama cu toată limpezimea că anticarii de la Chişinău vînd exclusiv cărţi ruseşti…) Acolo, în inima „micului Paris”, am găsit (fără prea mare greutate, şi am procurat, fără a simţi că rup prea mult din modestul meu buget de voiaj) cîteva cărţi care mi-au mîngîiat anii monotoni de existenţă sub un regim ce-şi dorea o stupidă „unitate prin uniformitate”: a ideilor, opiniilor, gusturilor, proiectelor, iar în ultimă instanţă – şi a oamenilor înşişi, declaraţi de-a valma constructori ai unui suspect „viitor luminos şi fericit”. Amintesc doar cîteva titluri din cărţile acelei epoci, apuse, probabil că definitiv: Vă place Brahms?, de Françoise Sagan (Franţa), Poveste de dragoste, de Erich Segal (SUA), N-a dansat decît o vară, de Per Olof Ekström (Suedia), Primavera, de Lilli Promet (Estonia, ex-URSS)… Precizările dintre paranteze le-am făcut pentru tinerii de azi; pe unii dintre ei „îi testez”, propunîndu-le, spre lectură, aceste şi alte cărţi în vogă în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Deşi, mai întîi le dau să le (re)citească unor colegi de generaţie. Reacţiile, cum e şi firesc, se împart: sînt tineri care citesc cu interes, cu emoţie, asemenea scrieri, unii spun însă că-s cam sentimentale, cam naive, poate. Să te miri de asemenea impresii? Se vede că oamenii astăzi sînt mai obişnuiţi cu durităţile, cu atrofierea sentimentelor (bine, fie: a sentimentalismului!…). M-am bucurat mult să descopăr că buna, neasemuita noastră prietenă și gazdă, dna prof. univ. dr. Zamfira Mihail a „devorat” într-o noapte arhisolicitata, celebra cîndva Poveste de dragoste (Love Story, cum se numeşte şi filmul, şi melodia axate pe acest roman), iar în altă noapte – romanul scriitorului (şi traducătorului din română) suedez P.O. Ekström, şi acesta ecranizat cu destul succes, de altfel. La Chişinău cineva aştepta cărţile mai sus enumerate, însă, avînd certitudinea că anticarii de la Bucureşti vor mai pune în vînzare şi alte exemplare, la o noua venire a mea, le-am lăsat în „marea capitală”. Am lăsat cîteva cărţi dragi mie cîndva şi în prezent, cum se zice, în mîini sigure, de cititor avid (şi avizat), unde mai pui că tînăra şi frumoasa doamnă ce le-a primit îl cunoaşte personal pe Andrei Brezianu, traducătorul din engleză, iar despre meritele literare ale lui Lilli Promet aflase amănunte impresionante din articolele mele.

*  *  *

Nu e deloc simplu să lansezi o carte la Bucureşti! Cît de mare şi de intelectualizat este oraşul, locuitorii lui preferă lansărilor de carte alte moduri de a se cultiva: spectacole de teatru, conferinţe, expoziţii; în fine, multe ore le fură, zi şi noapte, bucureştenilor pasiunea (sau viciul?) ce se numeşte acum telemanie. Astfel încît, să aduni o sută de persoane la o lansare / prezentare de carte  e o problemă. Graţie spiritului organizatoric al lui V. Şoimaru, autor de proiect, şi al prietenilor de la Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina”, lansarea monografiei Hagi Curda (Camîşovca): un sat românesc din Basarabia istorică, de Tudor Iordăchescu (Chişinău: Editura „Prometeu”, 2011) a beneficiat de prezenţa a 70-80 de persoane. Şi unde! – la faimosul Palat Şuţu, actualmente Muzeu al municipiului Bucureşti! Şi ce de-a lume bună a venit la manifestare! Voi înşira doar o parte din numele de rezonanţă ce le purtau cei veniţi să se bucure de apariţia şi de succesul la destinatari ale acestei cărţi despre poate cei mai necăjiţi conaţionali ai noştri, din stînga Prutului: unul dintre seniorii disidenţei basarabene, jurnalistul Nicolae Lupan; profesorii universitari doctori Zamfira Mihail, Iulia Mărgărit, Ion Coja, cîțiva fruntaşi ai Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”; dr. Mihai Nicolae de la Institutul „Fraţii Golescu”, jurnalista emerită Iulia Scutaru-Cristea, basarabeancă refugiată în 1944 din judeţul Ismail (azi, Cahul), mai tinerii colegi de breaslă de la Radio România Internaţional (Roxana Iorgulescu-Bandrabur), de la agenţiile RGN (Romanian Global News), RBNP (Romanian Breaking News Press), RGMC (Romanian Global Media Center), ziarişti online, cîţi alţii. Cu regret, nu şi-au făcut apariţia reprezentanţi ai unor structuri de stat în a căror competenţă intră şi grija pentru ameliorarea stării de lucruri în sfera păstrării limbii, culturii, monumentelor, a memoriei istorice şi etnice a conaţionalilor din afara României. Au strălucit prin absenţă capii Departamentului pentru românii de pretutindeni, dacă facem abstracţie de un tînăr din Galaţi, care a avut amabilitatea de a asigura deplasarea, de la Dunăre spre Bucureşti, a autorului monografiei prezentate, dl T. Iordăchescu de la Hagi Curda (Camîşovca), Ismail, regiunea Odesa din actuala Ucraină.

M-am referit şi la acest aspect dat fiind că mai mulţi participanţi la manifestare au reiterat ideea potrivit căreia Statul Român acordă în prezent puţină atenţie conaţionalilor din jurul României sau, dacă îi şi are în vedere, de cele mai multe ori sprijinirea lor nu este prea eficientă, nu are întotdeauna efectele scontate. Şi doar cei care au luat cuvîntul – bucureşteni get-beget sau basarabeni deveniţi locuitori ai marii noastre capitale – cunosc situaţia românilor din sudul Basarabiei istorice (căci, în mod firesc, de această zonă a fost vorba cel mai mult) nu din auzite, nu numai din monografia pusă în discuţie, ori din cartea Românii din Bugeac pe cale de dispariţie, de George Damian şi Cătălin Florențiu Vărzaru, editată la Bucureşti în 2010. Unii au trăit pe propria piele drama băştinaşilor de pe această palmă de pămînt românesc, alţii au acolo fraţi, surori, alte rude, prieteni, colegi.

La manifestarea de la Muzeul municipiului Bucureşti a vorbit, profund emoţionat, căci o făcea prima dată, public, în capitala patriei istorice, dl Tudor Iordăchescu, apoi au luat cuvîntul subsemnatul şi dr. Vasile Şoimaru; toţi au trebuit să răspundă la o serie de întrebări ce veneau, copleşitor, din sală. Dintre invitaţi ne-a impresionat în mod deosebit alocuţiunea dnei Iulia Scutaru-Cristea care, printre altele, a declarat că eforturile şi contribuţiile, excepţionale, ale unor intelectuali basarabeni contemporani, sinceri patrioţi români, oameni ataşaţi trup şi suflet românismului – toate acestea au anvergura şi valoarea faptelor săvîrşite de fruntaşii Şcolii Ardelene, de la sfîrşitul secolului XVIII. Tocmai de aceea, prin similitudine, trebuie să vorbim acum, cu toată claritatea, despre existenţa unei Şcoli Basarabene, în beneficiul românismului… În replică, dl prof. univ. dr. Ion Coja şi-a exprimat acordul total, cerînd autoarei dreptul de a utiliza şi a promova, în scrierile Domniei Sale, această sintagmă: Şcoala Basarabeană.

Mi-am amintit în acea după-amiază de la Palatul Şuţu din Bucureşti că ceva similar ne-a fost dat să auzim și de la profesorul Raoul Şorban (1912-2006), la conacul său, părintesc, de la Stoiana – Cluj, cu vreo 15 ani în urmă…

*  *  *

În ghiduri, pliante, prospecte, dar şi în resursele electronice, Piteştiul este supranumit „Oraşul lalelelor”. Frumos, dar cam artificial, chiar dacă în scuarurile acestui oraş primăvara înfloresc multe lalele, în plus, se organizează aici şi un festival numit Simfonia lalelelor.

Totuşi, nu aceste gingaşe flori au făcut Piteştiul cunoscut în ţară şi în lume. De Piteşti este legată viaţa şi activitatea unor remarcabile personalităţi ca scriitorul Ion Minulescu (1881-1944), cîntăreţul de mare succes Zavaidoc (Marin Teodorescu, 1896-1945), economistul şi politicianul Armand Călinescu (1893-1939), unul dintre făuritorii României Mari, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), mareşalul Ion Antonescu (2 iunie 1882 – 1 iunie 1946)… Originar de aici e şi fotbalistul Adrian Mutu, dar cine face vreo legătură între acest sportiv de performanţă şi oraşul de reşedinţă a judeţului Argeş?

Pentru cei care nu numai cu pîine trăiesc şi nu numai de fotbal se interesează, Piteşti este sinonimul unui experiment diabolic, care poartă numele acestui oraş. Un experiment calificat, de către mult pătimitul scriitor rus Aleksandr Soljeniţin, ca „cel mai oribil cu putinţă”, din cîte s-au făcut în lumea comunistă. M-am gîndit dacă nu cumva cei care promovează supranumele de „Oraşul lalelelor” doresc să şteargă din memoria îndurerată a românilor acele pagini demne de Infernul lui Dante. Se pare că de aceleaşi intenţii se ghidează şi autorii informaţiilor de pe portalul Wikipedia: la articolul consacrat municipiului Piteşti o vorbă nu se suflă despre criminalul experiment kominternist, supranumit, pe bună dreptate, „genocidul sufletelor”, căci la „reeducarea prin tortură”, adică la umilirea pînă la îndobitocire (victimele erau transformate în călăi), la nimicirea morală, pe urmă şi fizică, au fost supuşi iluştri reprezentanţi ai intelectualităţii române, mai ales tineri. (A se vedea – pentru a nu vedea nimic despre „experimentul Piteşti”! – sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Piteşti, cu o versiune şi în limba engleză; de altminteri, nici în informaţia despre Tîrgu Ocna, de pe Wikipedia românească – http://ro.wikipedia.org/wiki/Târgu_Ocna – nu este nici măcar o aluzie la existenţa unei puşcării, transformată, de acelaşi Komintern, în iad pe pămînt.) Dacă totuşi se aminteşte în vreun context, cît de cît oficial, despre „experimentul de la Piteşti”, acesta este numit mai curînd „fenomenul de la Piteşti” (de parcă ar fi vorba de poezie sau filozofie!), iar cînd trebuie să se invoce şi nume de călăi, cel mai des apare numele demonului Eugen Ţurcanu, trecîndu-se „elegant” peste nume sonore ca Alexandru Nikolski (tot el Baruch Grunberg), Ludovic Czeller sau Ana Pauker, căci şi această tovarăşă avea curiozitatea sau plăcerea sadică de a pune umărul la „reeducarea” intelectualităţii române.

Aşadar, dacă şi încearcă unii a îndepărta de Piteşti renumele de oraş al unui oribil penitenciar, respectiv, al celui mai inuman experiment, apoi o fac nu pentru a-i indispune mai puţin pe orăşeni, pe români în genere, ci pentru a nu le strica dispoziţia (şi gheşeftul) fiilor şi nepoţilor de călăi.

Totuşi, urmele şi umbrele acelui experiment se simt, se văd la Piteşti. Nu mă refer la ansamblul arhitectural-comemorativ, sugestiv, însă extrem de modest pentru amploarea „patimilor de la Piteşti”. Atît de modest pentru că Statul Român actual se gîndeşte în ultimul rînd la victimele ce le-a făcut regimul din care a ieşit, ca şi la consecinţele genocidului prin care au trecut milioane de români, oamenii de stat români fiind preocupaţi mai ales de bunăstarea proprie şi a celor legaţi genetic de torţionari, care acum le dictează regulile jocului.

La Piteşti am avut şansa de a fi găzduiţi de familia Ilie şi Rodica Popa, nişte oameni de o cumsecădenie şi o modestie dezarmante, faţă de cîte fac ei numai pentru a cinsti memoria celor schingiuiţi şi omorîţi în condiţii infernale la cîteva sute de metri de frumoasa casă în care îşi duc existenţa de oneşti intelectuali şi patrioţi, capabili să împărtăşească dragostea din suflete cu toţi oamenii de bună-credinţă de pe acest pămînt. Tocmai se întorseseră dintr-o delegaţie de la Chişinău, unde au participat la un simpozion științific, şi mai trăiau sub impresia – şocantă – a gradului sporit de rusificare şi sovietizare a unor basarabeni.

Dl prof. univ. dr. ing. Ilie Popa de mai mulţi ani predă la Universitatea din Piteşti nişte cursuri destul de sofisticate pentru înţelegerea noastră, a celor cu aplecare pentru ştiinţele umanistice, din care motiv eram tentat să-l întreb: ce îl determină să organizeze, împreună cu doamna, un serial de simpozioane ştiinţifice consacrate „experimentului Piteşti”? Cu atît mai mult cu cît autorităţile, fie centrale, fie locale, nu manifestă prea mult entuziasm faţă de iniţiativele sale, iar istoricii, mulţi istorici – adică cei mai indicaţi să organizeze asemenea manifestări – îi cam fug din cale… Ce îl face să scoată tomuri de materiale ale acestor simpozioane? (Vreo zece volume, cîte simpozioane a putut desfăşura.) De ce menţine arzînd mereu făclia Fundaţiei culturale „Memoria”, prin care editează (sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România) o publicaţie de excepţie – Memoria. Revista gîndirii arestate, ajungînd la volumul 82-83 (nr. 1-2 din anul curent)? De ce a reeditat la Piteşti amintirile din gulag ale lui Vadim Pirogan, alte cărţi similare de autori de la noi? De ce invită an de an, pe propriul risc, foşti deportaţi în Siberia sau deţinuţi în temniţele de acolo, basarabeni şi nord-bucovineni? Multe aş fi dorit să-l întreb, dar acum mă bucur că nu am făcut-o… Pentru că o parte de răspunsuri le-am aflat în tăcerea sau în zgîrcenia vorbei dlui prof. univ. Ilie Popa, acolo, la dînsul acasă, iar alte nedumeriri mi le-am limpezit la Chişinău, cînd am răsfoit şi / sau am citit din volumele în care familia Popa figurează ca editori, autori, machetatori, traducători din română în engleză şi în alte ipostaze ce pot fi doar bănuite, intuite. Însă chiar dacă nu ai atîta inspiraţie, oricum, la auzul acestor nume, Ilie şi Rodica Popa, ţi se face mai cald pe suflet, căci ai la îndemînă o dovadă în plus că demnitatea, mîndria, bucuria de a fi român nu pot fi eclipsate, bruiate, negate, depăşite de ruşinea de a fi român, pe care o cultivă în disperare de cauză cei schilodiţi de experimentul Piteşti sau urmaşii regizorilor acestui experiment infernal.

Mulţumim familiei Popa pentru că ne-au oferit atît de omeneşte casă şi masă; domnului profesor, în special, îi spunem mulţumiri pentru bunăvoinţa cu care ne-a însoţit prin oraşul natal, la frumoasele biserici din centru, după care ne-a condus şi la Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu” – un edificiu impresionant, modern, funcţional. Aici am transmis o modestă donaţie de carte basarabeană, inclusiv publicaţii ale BM „B.P. Hasdeu”, doamnei director-adjunct, o femeie pe cît de frumoasă, pe atît şi de rafinată, dar şi deşteaptă – în acele zile tocmai îşi luase doctoratul. De altfel, donații similare am făcut la biblioteci sau la instituțiile gazdă și în alte puncte ale traseului nostru: Roman, Onești, Tg. Ocna, București, Rîmnicu Vîlcea, Bran…

*  *  *

La Rîmnicu Vîlcea am ajuns exact pe 13 iunie, de Ziua eroilor români, cu această ocazie avînd programată lansarea cărţii despre luptele de la Cotul Donului, alături de alte cîteva noi tipărituri apărute în edituri locale. Manifestarea a avut loc într-o sală mare de festivităţi a Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul”, această instituţie fiind printre organizatori, deşi noi eram invitaţi ai moderatorului de eveniment, prof. Ion Măldărescu, scriitor, publicist, editor, redactor-şef al unei importante reviste electronice – ART-EMIS, citită (accesată) de multă lume în toată România, dar şi dincolo de hotarele ei actuale, inclusiv în Basarabia. Personal, am savurat în ART-EMIS numeroase – zeci, poate chiar sute – de articole, eseuri, editoriale, studii documentare etc., unele le-am dat la imprimantă ca să le poată citi şi alţii; multor colegi şi prieteni, care s-au obişnuit cu lectura la calculator, le-am recomandat să citească această revistă de aleasă calitate, de la Rîmnicu Vîlcea.

Atmosfera de sărbătoare ce se făcea simţită în oraş (poate chiar şi în întreaga Ţară) a avantajat activitatea în care eram antrenaţi: sala, oricît de mare ni se părea, la un moment dat a devenit neîncăpătoare. S-a anunţat că asistă la eveniment oameni în vîrstă… aproape zece nonagenari, aşadar, oameni care au apucat, într-un fel sau altul, anii cînd România a fost sfîrtecată, răpindu-i-se Basarabia şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţa, pe urmă nordul Ardealului, mai apoi şi Cadrilaterul. Oameni care au trăit un timp cu speranţa refacerii Patriei, ca să audă, îngroziţi, de ostilităţile din Răsărit, unde au murit peste 150 de mii de militari români: de foame, de frig, din lipsă de ajutoare, din cauza laşităţii şi a trădării. Unii au văzut cu ochii lor re-ocuparea provinciilor din estul Prutului, salvîndu-se de urgia bolşevică graţie refugiului, care a constituit şi un început de noi şi grele încercări.

Veniţi dintr-o zonă atît de militarizată cum e R. Moldova, cu armată rusă şi cu „garda” transnistreană în coaste, am rămas plăcut surprinşi, adînc emoţionaţi, să vedem la manifestare cîteva plutoane de ostaşi români – neîncruntaţi, degajaţi, paşnici şi, esenţial – toţi vorbitori ai românei literare! Au onorat activitatea de la Biblioteca „Antim Ivireanul”, de Ziua eroilor, şi doi colonei ai Armatei Române, au vorbit şi ei, aşa cum stă bine unor ofiţeri superiori: unul despre semnificaţia sărbătorii de comemorare a eroilor Armatei şi ai Neamului; altul – despre eroismul şi jertfa militarilor români pe Frontul de Răsărit, cu referire la cartea Cotul Donului 1942…, subliniind valoarea documentară, dar şi educativă a iniţiativei editoriale a lui V. Şoimaru. Luările de cuvînt despre această carte au fost anticipate de proiectarea unui film documentar cu imagini cutremurătoare, surprinse de cineaşti germani, pe Frontul de Est, în anii de graţie 1942-1943.

De Ziua comemorării eroilor, la principala bibliotecă din Rîmnicu Vîlcea, oraş cu circa 100 000 de locuitori, s-a vorbit şi despre oraşul natal, despre tinerii lui cetăţeni şi despre… dragoste. Acest mănunchi de subiecte a putut fi adunat la prezentarea cărții Prima dragoste, pentru totdeauna, de Ioan Marius Marian, în prezent trăitor la Vancouver, Canada, dar care, în prima sa carte de proză matură evocă oraşul natal gradat: cu ochii unui copil, apoi ai unui adolescent, în fine, ai unui tînăr, elev în clasele superioare din cel mai prestigios liceu din municipiu. Vorbitorii, la manifestare, însă nu mai puţini şi după terminarea acesteia, au comentat cu căldură surprinzătoarea scriere a concitadinului lor, naraţiune în care unii s-au re-găsit, au identificat cu uşurinţă locuri, chipuri, caractere, întîmplări… Am arătat cu plăcere mulţimii din sală ultimul număr al revistei noastre, în care am inserat una din primele recenzii la acest debut literar româno-canadian, autorul recenziei fiind un prozator de talent de la noi (a se vedea: Ion Iachim. Oraşul unde nu se întîmplă nimic. În: BiblioPolis, nr. 1/47 din 2013). Astfel am împărtăşit şi noi bucuria autorului, mai exact – bucuria unei mame de a vedea succesul fiului şi, în egală măsură – împlinirile verişorului din Basarabia, căci dna doctor Lia Marian (născută Şoimaru, la Cornova, refugiată de mic copil, în 1944) este mama lui Ioan Marius Marian şi vară bună a lui Vasile Şoimaru.

Dna doctor Lia Marian a fost şi una din gazdele noastre la Rîmnicu Vîlcea. Nu are rost să comentez ce bucate gustoase ne-a făcut… Voi insista asupra incredibilei biblioteci pe care o are într-o garsonieră din centrul urbei. Am mai cunoscut medici din România, mă convinsesem că majoritatea lor justifică perfect impresia de excelenţi specialişti în domeniu, dar şi de oameni de mare cultură şi sensibilitate. Această impresie am re-trăit-o şi în casa dnei doctor Lia Marian, în ambianţa de acolo, în timpul discuţiilor pe care le-am avut. Punctul culminant a fost însă un gest copleşitor al acestei femei: cînd ne-a făcut sugestia, ne-a acordat dreptul de a ne alege cărţi preferate – oricare şi oricîte! – din extrem de bogata-i bibliotecă personală…

La Rîmnicu Vîlcea s-a întîmplat să fie nişte seri extrem de agreabile şi tocmai atunci am avut şi deosebita plăcere de a sta la masă cu noii noştri prieteni, intelectuali de marcă din partea locului, în nişte localuri de mîna întîi, cu bucate şi băuturi alese, în compania unor interpreţi de muzică populară, aceştia delectîndu-ne cu irepetabilele hăuliri olteneşti, dar şi cu un Trandafir de la Moldova… În timpul discuţiilor la o terasă de la buza unui munte, cineva invocase aflarea, în preajmă, a unei staţiuni meteo şi atunci mi-am reamintit că am avut un turist din Rîmnicu Vîlcea care lucra inginer la o aşa staţiune. Călătoria ceea avusese loc demult, cu vreo 35 de ani în urmă, într-o vară, în Rusia, pe traseul Moscova – Leningrad – Kiev. O habă ţinusem un capăt de legătură, prin intermediul scrisorilor, al cărţilor poştale, graţie acestui fapt nu-i uitasem numele: Ungureanu. Unul dintre noii prieteni rîmniceni a adăugat şi prenumele: Petru, zis şi Bebe. L-a găsit în cîteva minute, la telefonul celular… Între timp, turistul meu avusese o frumoasă ascensiune: a mai făcut o facultate (Dreptul), a ajuns prefect de Vîlcea, apoi şi senator la Bucureşti. A doua zi, înainte de a părăsi Rîmnicul, ne-am întîlnit, am stat puţin de vorbă. Prin anul 2000, la Făgăraş, am reîntîlnit în condiţii similare, o familie de intelectuali, Doina şi Traian Greavu. Cînd am intrat în curtea casei lor, după ce ne-am îmbrăţişat, după ce am schimbat cîteva vorbe, am simţit cum s-au topit 25 de ani ce ne despărţeau. Acum, în altă clipită, s-au topit încă vreo 37 de ani…

*  *  *

Oricît de plăcute drumeţiile, la un moment dat simţi că te roade tot mai mult dorul de casă. Aşa s-a întîmplat şi de data aceasta, unde mai pui că ziua plecării din Rîmnicu Vîlcea era a zecea noastră zi de călătorie. Deci, mergem spre casă, spre Prut, spre Basarabia. Totul e simplu, numai că datele problemei se schimbă atunci cînd „la cîrmă”, la volan adică, e Vasile Şoimaru. Mare amator de surprize, la drum numai el ştie toate hăţişurile, serpentinele, opririle, respectiv, popasurile. Astfel ajungem şi la Bran, oraşul românesc ce nu are nevoie de niciun fel de publicitate în Vest(-ul cu adevărat cam sălbatic în unele privinţe): celebritatea i-o asigurat-o Vlad Ţepeş. Să nu ne grăbim însă! Branul poate deveni şi mai celebru (iertaţi-mi forţarea superlativului) graţie prezenţei acolo, de cîţiva ani buni, a unei familii basarabene de talentaţi pictori, Andrei Negură şi Lilia Şeremet. Poate datorită şi bijuteriei pe care au deschis-o ei acolo, un magazin-galerie de artă. Cu regret, cînd treceam pe alături, dugheana-galerie era închisă, deşi orarul ne sugera contrariul.

Lîngă Bran, nu departe de legendarul castel, e un orăş de basm: Predeluț. Fireşte, nu are faima Branului, însă pentru noi Predeluțul este un loc deosebit de drag sufletului. Pentru că aici locuieşte un om cu suflet mare, de o rară sensibilitate umană şi estetică: Alexandru Lupescu, alias Sasha, regizorul de cinema, poetul, prietenul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” etc. Şi de data aceasta ne-a primit cu căldura şi generozitatea cu care ne-am obişnuit încă de la prima noastră vedere: ne-a făcut o masă cu bucate care ştia că ne plac, ne-a cazat în camere ornate, jur-împrejur, pe pereţi, cu farfurii în inconfundabilul stil de Horezu. Şi de data aceasta ne-a făcut o surpriză, dăruindu-ne cîte un exemplar al cărţii Castelele în Spania, ce include jurnale intime şi amintiri ale prietenului şi colegului său din tinereţe, Petre Sirin-Hrşanovschi. Volumul a văzut lumina tiparului la prestigioasa Editură „Humanitas”, în colecţia Memorii. Jurnale. Călătorii, cu o prefaţă de Al. Lupescu.

„Veniţi greu, adică foarte rar, dar plecaţi uşor, adică foarte repede”, ne-a spus la despărţire Al. Lupescu, ascultînd din maşină o piesă în interpretarea Olgăi Ciolacu, una din cîntăreţele cele mai dragi lui, pe a cărei muzică munceşte, scrie, se relaxează. Am mai fi ascultat şi noi ceva muzică uşoară basarabeană, la Bran, dar, vorba veche: călătorului îi stă bine cu drumul!

…Pe stînga şi pe dreapta de „Toyota” lui V. Şoimaru se desfăşoară, pe cît de cuminte, pe atît de falnic, peisajele Patriei: fragede, curate, vii, eterne. Trecem în goană prin orăşele şi oraşe cochete, gospodăreşte amenajate încă de pe timpul lui Nicolae Ceauşescu. Mi-am amintit, prin nu ştiu ce asociere, de Oneşti – un oraş cu adevărat frumos, înălţat de-a întregul în epoca numită acum exclusiv „de tristă amintire”. Cu o săptămînă în urmă, la o cină la bunul Rusanovschi, ne-a surprins cu o constatare gen: „Oneşti e un oraş pe cale de dispariţie: tinerii pleacă pe unde apucă şi puţini se mai întorc înapoi, iar cei care rămîn – îmbătrînesc şi se grăbesc să moară…” „Ce vorbeşti, bădie?! îi dădu replica V. Şoimaru. Să mergi matale în Rusia sau în Ucraina, să vezi acolo murind oraşe… inclusiv oraşe «milionare».” Să vii în Basarabia şi să vezi cum mor satele, mi-am zis în gînd. Căci sătenii noştri pleacă pe capete şi nimeni nu mai vrea să revină acasă. Aici, în dreapta Prutului, cei plecaţi se mai întorc – pentru că ştiu că au o ţară, o limbă, o lege, o istorie… Pe cînd noi, basarabenii, nici măcar un proroc nu ne-am putut înălţa, cum ne îndemna într-o poezie părintele Alexe Mateevici!…

Calculată de la Bran, pe la o jumătate de cale spre casă, facem o ultimă escală în Bacău, la invitaţia familiei Viorel şi Veronica Cucu, un cuplu ce se identifică, pentru cei apropiaţi de lumea cărţilor, cu Editura „Vicovia”, una dintre casele de editură performante din oraş, din judeţ, din partea de est a României. Marca Vicovia este bine cunoscută la noi şi datorită faptului că de mai mulţi ani ia premii, diplome, alte distincţii şi la Saloanele de carte din Chişinău. Familia Viorel şi Veronica Cucu merită toată preţuirea noastră şi pentru că editează, destul de des şi de o calitate impecabilă, volume de autori originari din Basarabia: Paul Goma, Ovidiu Creangă, Nicolae Dabija, Nicolae Rusu etc. Şi, desigur, Andrei Vartic, cel care a fost un apropiat al familiei Cucu. În acest an „Vicovia” pregăteşte al şaptelea volum de A. Vartic, o serie de cărţi a văzut lumina tiparului după stingerea luminosului intelectual şi patriot. După o masă copioasă, după o discuţie la aburul cafelelor, V. Cucu şi V. Şoimaru pun la punct nişte amănunte privind editarea, în toamnă, a unei antologii poetice omagiale Leonida Lari, după care discuţiile încetează, cafelele dispar, făcînd loc unor scurte schimburi de replici şi gîndului persistent de a ajunge la casa cui ne are.

…Dar ce-i cu mia ceea de cărţi necititite, despre care am scris în titlu? – se va întreba cîte un cititor mai atent. Ah, da, a fost o butadă ce mi s-a întipărit în memorie de cum am auzit-o, dar care poate fi acceptată numai dacă i se ştie contextul. Eram la faimoasa staţiune Călimăneşti, de lîngă Rîmnicu Vîlcea, la o masă cu ocazia aniversării celui care ne invitase, juristul Petre Dinescu. Un om uluitor. Nu numai pentru că ne-a spus că are aniversare în chiar acea zi abia după ce luasem loc la masă. Nu numai că şi-a crescut fiul, acum, un domn inteligent, cu poezii de Grigore Vieru, pe care ni le recita savurînd fiece cuvînt. Nu numai că ştia la perfecţie arborele genealogic al lui Grigori Melehov şi ale altor personaje din Pe Donul liniştit al lui Şolohov, crîmpeie din romanele altor scriitori clasici ruşi, de la Gogol, Dostoievski şi Lev Tolstoi la Cehov, M. Gorki, Bulgakov și Aleksei Tolstoi. Plus o mulţime greu finită de cărţi ale unor autori sovietici obscuri, ale căror scriituri le-am citit şi noi, obligatoriu, în anii de şcoală.

Tocmai cînd ne simţeam mai bine în compania lui Petre Dinescu, iată că îl mai sună un camarad ca să-l felicite, apoi să-l întrebe: „Ce vei face, Dinescule, după ce îți expiră mandatul?” Atunci era să aflăm că imediat după aniversare îi expira al doilea mandat de şef al Tribunalului Judeţean Vîlcea. „Ce voi face, mă întrebi? îi răspunse interogativ, dar cu statornică bunăvoinţă, P. Dinescu. Păi, abia aştept să fiu mai liber…” „Şi ce vei face, totuşi?”, se auzi persoana de la celălalt mobil. „Cîte am de făcut!” „Şi mai exact?!”, insistă interlocutorul, ca să audă: „Elementar: am o mie de cărţi necitite! Să spună cineva că nu am ce face!…” De la celălalt mobil urmă o pauză lungă. O pauză la fel de lungă se făcu şi în mintea mea. Ca să vezi numai! Doar fiecare dintre noi, indiferent de vîrstă sau de pregătire, avem o restanţă în ale cititului: care o sută, care cîteva sute, care o mie, care cîteva mii de cărţi. Odată şi odată, vine timpul, apoi vine şi termenul-limită pentru lichidarea acestei restanţe. Şi nu contează mărimea ei în expresie aritmetică, ci, mai ales, uşoara, ba chiar dulcea apăsare a gîndului că mai avem mult de citit.

(Pentru a vedea un fotoreportaj din drumeție, faceți click pe “Galerie foto“!)

                                                                                                                                   Vlad POHILĂ

Revista BIBLIOPOLIS, Nr.2, 2013