De multe ori în viaţa aceasta se întâmplă lucruri, zicem noi, „întâmplătoare”. De fapt, aceste lucruri se întâmplă cu voia lui Dumnezeu. Iată aşa pe neaşteptate a rânduit Dumnezeu să văd şi eu Federaţia Rusă, dar nu aşa cum o văd azi toţi moldovenii.

Atât la facultate, cât şi după absolvire aveam o altă impresie despre Rusia, ţinând cont că este o ţară realmente ortodoxă. O ţară cu o istorie controversată şi, în repetate rânduri, falsificată. Acum probabil că majoritatea din cei care o locuiesc nici nu ştiu de unde provin şi cum au ajuns pe acele meleaguri. Recunosc că nu eram foarte tentat să fac o vizită în această ţară. Îmi este dor şi acum doar de locurile unde şi azi odihnesc moşii şi strămoşii noştri români duşi cu sila fie la moarte, fie în deportări (tot la moarte), fie la apărarea „Patriei sovietice” în lupta cu Afganistanul (iarăşi la moarte).

În data de 24 septembrie anul acesta, prot. Petru Buburuz, parohul bisericii ortodoxe române „Sf. Ap. Petru şi Pavel” dela Chişinăum-a solicitat de urgenţă într-o mică şedinţă. Acea mică întâlnire era între trei persoane: prot. Petru Buburuz, profesorul Vasile Şoimaru şi subsemnatul. Despre prof.V. Şoimaru ştiam multe, dar cel mai mult ştiam că mereu călătoreşte cu scopul de a lărgi frontierele Ţării noastre dragi, dacă nu în realitate, măcar în cărţi şi pe hărţi. Am fost surprins când dl Şoimaru a solicitat permisiunea de la părintele Petru să-l însoţesc într-un pelerinaj, să ajungemla Stalingard(azi Volgograd) şi să identificăm locul/locurile unde şi azi zac osemintele a peste 150 000 de ostaşi români măcelăriţi de armata sovietică la 19-24 noiembrie 1942. Prezenţa mea nu era una simplă, am fost solicitat să fac un parastas exact în locul unde se odihnesc eroii neamului nostru, de fapt, eroii uitaţi de Statul nostru. Dl V. Şoimaru a întrebat atunci: „Părinte, putem organiza un parastas odată la 70 de ani pentru 150 000 de ostaşi români?”. Mi-am dat seama că profesorul încerca să mă convingă să particip cu dumnealui la acest eveniment istoric. Nu m-am lăsat mult convins şi, spre surprinderea părintelui Petru, şi a dlui Şoimaru, am acceptat cu întrebarea: „Când plecăm?”

Trebuie să menţionez că de mai bine de zece ani sunt pasionat de un studiu care intenţionează să scoată la lumină numele preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor, a cântăreţilor şi a credincioşilor care şi-au data viaţa pentru Hristos în perioada comunistă. Pe parcursul acestui studiu individual am citit şi analizat mai multe izvoare, printre ele am cercetat şi cartea „Preoţi în tranşee 1941-1944”, editată de Fundaţia „Ştefan Guşă” din România, deci eram un pic informat de calvarul din ’42 dela Stalingrad.Îmi doream mai mult să ajung pe la Vorkuta, Kazan şi alte mari lagăre de concentrare ale imperiului bolşevic, unde s-au stins mari personalităţi biserceşti basarabene. Îmi era dor de locul martirajului lor. Auzind propunerea, m-am bucurat, liniştindu-mă: „E bine să calc pentru prima dată în Rusia cu un asemenea scop, mai întâi să vizitez locul eroilor neamului, după care şi locul eroilor Domnului nostru Iisus Hristos”.

Cu ajutorul Domnului şi binecuvântarea părintelui Petru Buburuz, miercuri, 25 septembrie, am purces la drum. La drept vorbind, nici eu nu ştiam exact unde merg, de aceea nu am anunţat pe nimeni, doar preotesei mele i-am spus că plec într-o misiune importantă şi timp de o săptămână voi lipsi justificat. Mijlocul de transport ne-a slujit maşina „misionară” a dlui Şoimaru, o Toyota, care mergea de parcă ştia drumul spre Stalingrad. Dl Şoimaru revenea în acele ţinuturi pentru a treia oară, deci, eram liniştit că sunt cu un expert. În maşina noastră se aflau: hainele personale, instrumentele dlui profesor – aparatele de fotografiat, precum şi o cruce dezasamblată, o coroană şi obiectele de cult trebuincioase pentru un parastas. Am trecut Nistrul pela Dubăsari, apoi, după  câţiva kilometri, am trecut frontiera în Ucraina, o altă ţară, alţi oameni. Copacii erau îmbrăcaţi în alte veşminte, mai ruginii decât la noi. Până am ajuns să trecem râul Bug, dl Şoimaru mi-a povestit istoria fiecărei localităţi, mi-a spus numele fiecărei vâlcele sau coline, de fiecare dată accentuând: „Aceste locuri au fost, şi mai sunt locuite de români, chiar dacă mulţi sunt rusificaţi/ucrainizaţi”. Am trecut prin unele oraşe ucraineşti mai mari: Kirovograd, Dnepropetrovsk, cu lume multă agitată, cu drumuri care lasă de dorit. După  câteva sute de kilometri a sosit momentul să ne odihnim. Aşa că ne-am oprit într-un modest hotel din centrul raional Pavlograd.

A doua zi de dimineaţă am pornit iar la drum, ne propuneam spre seară să ajungemla Stalingrad.Dlprofesor mi-a mai povestit despre evenimentele plăcute şi neplăcute din multele lui călătorii. Imediat după ce a terminat să-mi spună cum l-a lipsit de bani poliţia rusească anii trecuţi în oraşul Rostov pe Don, imediat şi pe noi ne opreşte (la Lugansk) poliţia rutieră ucraineană. Dl Şoimaru, în calitate de şofer, a discutat cu inspectorul, acesta din urmă a inspectat maşina şi l-a chemat pe şofer să-l însoţească în localul de pe marginea drumului. Când a revenit, am înţeles că evenimentul dela Rostovpe Don s-a repetat şila Lugansk. Dupăce ne-am despărţit de aceşti „vampiri financiari” la drumul mare, ne-am continuat traseul. Vreau să menţionez că pe hainele poliţiştilor ucraineni, pe spate era scris cu litere majuscule „DAI” (adică „dă-mi”), deci ne-am făcut datoria faţă de ei, am dat tot ce am avut.

Am trecut frontiera în ţara rusă. Vreau să menţionez un lucru important, la vamă erau doar două benzi: pe una treceau cetăţenii ruşi, pe cealaltă bandă cetăţenii altor ţări (m-a impresionat faptul că poliţia de frontieră rusă mai întâi îi deservea pe cetăţenii ruşi, apoi pe ceilalţi). Am trecut, cu ajutorul Domnului, frontiera rusă, după ce declarasem tot ce aveam la noi. Spre seară, morţi de oboseală am ajuns în orăşelul Surovikino, la150 kmde Stalingrad. Ne-am odihnit ultima seară (atât ne-au ajuns bani de cazare) într-un hotel-baracă. După ce am tras un pic de aer, l-am felicitat pe prot. Petru Buburuz cu prilejul împlinirii, în acea zi, a frumoasei vârste de 76 de ani, menţionându-i că suntem aproape de locul unde zac eroii români care, de 71 de ani, nu au fost pomeniţi şi prohodiţi de nimeni aici.

Vineri, pe la ora patru dimineaţa, ora Moscovei, am pornit spre Stalingard. Am ajuns, am văzut oraşul întins pe o fâşie de70 kmpe ambele maluri ale fluviului Volga. Am trecut câteva poduri prin acest oraş încurcat, ţinându-ne calea spre satul Rossoşki, unde se afla cimitirul ostaşilor germani, căzuţi în cel de al Doilea Război Mondial. Am găsit cu uşurinţă acest cimitir de onoare deoarece se afla în preajma unui memorial închinat ostaşilor sovietici. Am vizitat ambele memoriale, care se află la o distanţă de 150-200 metri. Am rămas profund impresionat de frumuseţea cimitirului german şi, spre surprinderea mea, nu am văzut nimic devastat sau profanat. Într-un ungheraş de cimitir am văzut o placă comemorativă de un 1m x 0,7m, de culoare neagră, care amintea că aici se odihnesc pe veci 600 de eroi români (din cei 150 de mii) aduşi aici din alte părţi. Pentru aceşti eroi am spus o rugăciune de pomenire. Pe tot complexul german erau încrustate numele ostaşilor germani căzuţila Stalingradîntre 1942 şi 1943, înhumaţi acolo, printre care am văzut şi multe nume româneşti (probabil erau ostaşii germani din rândurile foştilor saşi transilvăneni), dându-mi lacrimile de durere… După ce dl profesor a fixat în fotografii toate detaliile, ne-am închinat de trei ori până la pământ Sfintei Cruci din cimitir şi am mers mai departe.

Ne-am îndreptat spre cel mai important loc, oraşul Kletskaia şi staniţa Gromki, la vreo 150 de kilometri de Stalingrad, unde a fost spart frontul pe 19 noiembrie 1942, şi unde au murit ostaşii români. Pe drum, dl Şoimaru a ţinut să-mi arate canalul Volga-Don de100 kmlungime, săpat de prizonierii de război. D-lui m-a rugat să fiu atent că voi vedea cum în stepa Calmucă merg corăbiile. Aşa şi a fost, la o distanţă de 300 metri am văzut un vapor plutind prin …stepa Calmucă. Explicaţia este că malurile canalului nu sunt mai înalte decât orizontul şi de la o distanţă nu prea mare printre copacii plantaţi pe malul canalului se observă vapoarele. Dacă nu ştii de acel canal, ţi se creează impresia că vapoarele se deplasează prin câmpie. Ne-am amintit şi de canalul nostru, Dunărea-Marea Neagră, construit tot de oamenii din gulagurile kominterniste din România ocupată de ruşi. Aceeaşi politică comunistă, dar în ţări diferite.

Tot mai mult ne apropiam de locul cel mai important, Cotul Donului. Am ajuns pe la ora şaisprezece în centrul raional Kletskaia. Dl profesor a mers acasă la un scriitor băştinaş, care a scris o schiţă de istorie a acestei localităţi. Scopul a fost să întrebe unde se află azi staniţa Gromki, acolo fiind înhumaţi o bună parte din ostaşii români. După biserică s-a făcut o groapă uriaşă unde au fost îngropaţi ostaşii români căzuţi sau morţi pe câmpul de luptă. Azi nici biserica şi nici satul nu mai există. Am găsit în acel oraş un băştinaş cherchelit de-a binelea, care ne-a promis că ne arată locul unde a fost staniţa şi biserica, desigur nu i-am spus scopul pentru a nu avea neplăceri. Acesta (mai mult semăna cu un asiatic) ne-a arătat trei drumuri de ţară care duceau spre Gromki. Însă, după o ploaie torenţială cu vânt puternic nu am izbutit să ajungem în acel loc sfânt. „Ghidul” nostru, supărat că nu am ajuns la fosta staniţa Gromki, ne-a obligat să oprim maşina pe marginea drumului care ducea spre Kletskaia şi a încercat să ne caute un mijloc de transport, ca să putem ajungela Gromki. Asunat la un prieten de-al său pe care l-a rugat să vină repede cu tractorul personal, nu gratis ci: „Zdesi nemţî, budem zarabatâvati horoşie denghi” („Aici sunt nemţii şi vom câştiga mulţi bani”). Ne-am schimbat ambii la faţă ştiind că ar putea să nu ne ajungă bani nici de benzină până acasă, mai aveam două pâini, două kilograme de roşii ruseşti şi o sticlă de vin moldovenesc, cu gândul că îl vom lăsa unui rus bun în calitate de suvenir, să se convingă că vinurile noastre sunt bune. Am încercat să-l convingem că nu mai dorim pe acest timp urât să ajungem în Gromki, dar, explică-i unui rus beat că ţi-ai schimbat repede planul! Dânsul dorea să ne „ajute”, să-i dăm tot ce mai aveam. Cu mari greutăţi l-am convins să coboare din maşină, nu simplu cum a urcat, ci cu un mare dar: o sticlă de vin Cabernet de Cricova. Dânsul a zâmbit satisfăcut de dar şi a rămasla Kletskaiapentru a-l bea.

Noi ne-am grăbit să ajungem la CotulDonului.În partea dreaptă a oraşului Kletskaia era o colină înaltă de cretă de unde se vedea o panoramă excepţională a Văii Donului în partea de nord a Cotului Donului. Anul trecut pe acea colină dl profesor a înfipt o cruce din crengi uscate de copac legată la mijloc cu bandă adezivă şi ornamentată cu un tricolor de hârtie – în memoria ostaşilor căzuţi la datorie. Cu greu am găsit Crucea de anul trecut, era jos, desfăcută, ne-am închinat evlavios la ea, am ridicat-o, am pus-o în maşină şi ne-am îndreptat spre cele trei drumuri care duc spre fosta staniţă Gromki. Am ales unul, cel mai scurt, şi ne-am oprit să ne facem datoria de români. Am ridicat componentele Sfintei Cruci aduse de la Chişinău în portbagajul maşinii, le-am asamblat. Pe cruce erau încrustate cifrele mai mult decât semnificative: 19.XI.1942 – 150 000, şi la o distanţă de 3-4 km de locul martirajului am înfipt Crucea Românească, în pământ străin, am depus Coroana Memorială dela Chişinău şi Sfântul Tricolor adus tot de acasă, pentru cei care nu au mai ajuns acasă. Afară era deja noapte, vântul cu ploaie torenţială te dădea jos, iar noi am făcut parastas, am adus omagiu ostaşilor şi am intonat câteva strofe din Imnul României. Ambii am închis ochii şi în loc de vin sau altă băutură am vărsat lacrimi pe pământ străin în memoria şi de dragul ostaşilor români căzuţi la datorie. Ne-am închinat până la pământ în faţa eroilor noştri. Era o noapte de septembrie, dar foarte friguroasă, eu îmbrăcat sumar, am îngheţat de-a binelea, retrăind acea tragedie din 1942 şi aducându-mi aminte de dragii noştri eroi care au îngheţat aici.

Frontul dela CotulDonuluia fost rupt din trădare şi din neglijenţă. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rând cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă şi nemiloasă. Aşa că iarna a prins armatele a III-a şi a IV-a române total neechipate. Sunt sigur că mulţi din ostaşi pe front au murit de foame şi de ger, aceasta o povestesc şi veteranii care au scăpat cu viaţa din acel măcel. Trădarea nu se opreşte aici. Ce am făcut noi până acum pentru sufletele şi osemintele ostaşilor români căzuţi în câmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoarela Gromki. Cuce apă ne vom spăla obrazul în faţa acestor eroi? Ei nu au mers din ambiţia personală pe câmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am câştigat bătălia, avem ostaşi căzuţi la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam şi de Ţară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În şcoli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, aşa ne despărţim de trecut şi ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forţele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, aşa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România. Aceşti eroi pentru noi şi pentru copiii noştri şi-au vărsat sângele. Să ne închinăm şi noi, basarabenii, până la pământ acestor bravi eroi care ne-au întregit ţara, chiar dacă pentru puţin timp. Unirea va fi atunci când vom fi din nou români în inimă şi faptă. Atunci când vom mărturisi  public păcatul trădării de Neam şi Biserică, atunci când vom dovedi cu jertfă credinţa în Dumnezeu şi Ţară.

Am rămas neîmplinit pentru că nu am ajuns să sărut locul cu osemintele Martirilor neamului. Am promis atunci că vom mai veni o dată în acel loc, voi vărsa şi rugăciuni şi lacrimi eroilor noştri români dela CotulDonului.Cu foarte mari încercări şi greutăţi, am ajuns acasă ţinându-ne ambii treji timp de 42 de ore (nu mai aveam bani pentru hotel).

Ajuns acasă, m-am bucurat nespus de mult că m-am născut în România de Est, azi încă Republica Moldova. Mă bucur că slujesc Patriarhiei Ortodoxe Române, numai această Biserică identifică două categorii de martiri: martirii lui Hristos pomeniţi în sinaxare, care şi-au dat viaţa pentru credinţa cea adevărată, şi martirii Neamului, care se odihnesc în cimitirele de onoare, pe câmpuri şi coline de luptă, dar care şi-au dat viaţa pentru Ţară, pentru Neam, pentru Limbă, pentru întregirea poporului. Biserica se roagă pentru aceşti eroi ca Dumnezeu să le pomenească jertfa.

Pe tot parcursul traseului am dorit să intru într-o mănăstire ortodoxă rusească, dar în cei circa 4000 de km n-am întâlnit nicio mănăstire. Şi-am întrebat, unde se află Sfânta Rusie? Am văzut biserici dărâmate încă de pe vremea lui Stalin, nerestabilite încă, dar pe una din biserici, staniţa Golubinskaia, pe o placă era menţionat: „Biserică ocrotită de Stat”. Ce să mai ocroteşti în această dărâmătură?

Acum ca niciodată avem mare nevoie de educaţie morală şi patriotică în Ţara noastră. Un creştin bun se naşte patriot. Chiar dacă am greşit în faţa Domnului, să ne întoarcem, să ne pocăim şi să vieţuim creştineşte. Chiar dacă am greşit în faţa Ţării, să ne pocăim şi să o slujim în continuare cu devotament.

Viorel COJOCARU, preot ortodox român din Chişinău