Pentru un istoric de meserie incursiunile în trecutul unei națiuni sunt catalizate mai întâi de toate de interesul său profesional, ele fiind susținute  și realizate cu suportul vestigiilor de tot soiul care pot fi interpretate într-un fel sau altul – subiectiv, tendențios, general-uman etc.  La un scriitor însă care are curajul să descrie un subiect de factură istorică, veridicitatea narațiunii bazată pe documente de arhivă este suplimentată artistic și de  personajele sale. Ceea ce se și întâmplă în romanul lui Radu Teodoru ”Calea Robilor – Basarabia în flăcări” (Editura PACO, București, 2013, 475 pag.), în care cititoruleste adus în timpul domniei lui Duca Vodă, într-un timp concret al unei răscoale dintr-o margine a Țării Moldovei, mai precis dintre Nistru și Prut, cunoscută ca răzmerița lui Mihalcea Hâncu. E un timp istoric destul de complicat prin acțiunile și intrigile care se țeseau în țările europene și în Imperiul otoman aflat în apogeul dominației sale,un timp în care se făceau primele încercări de centralizare a celor trei provincii românești într-un singur stat, precum a fost cea a domnitorului Țării Românești Mihai Viteazul în 1600. Peste două secole despre această tendință firească a națiunii române va spune în 1854, impresionat, clasicul literaturii ruse L. N. Tolstoi (în calitatea sa de ofițer al armatei țariste, participant la războiul ruso-turc pentru Crimeea din 1853-1856) că ”destinul acestui popor e împletit din farmec și tristețe”. Spațiul în care se manifestă personajele lui Radu Teodoru e însă cu mult mai întins și cuprinde întreaga parte nord-vestică a fostului Imperiu Otoman, începând cu Istanbulul și ajungând până la Liovul leșesc.

Acest personaj istoric, Gheorghe Duca Vodă, domnitor de origine fanariotă, s-a aflat pe tronul  Țării Moldovei în trei rânduri și, dacă Mihail Sadoveanu în romanul său „Zodia cancerului sau vremea Ducăi Vodă” îl face personaj literar în cea de a treia domnie a sa (1678 – 1683), Radu Teodoru descrie evenimentele care au loc în cea de a doua domnie a fanariotului (1668 – 1672). În această pânză epică pe autor însă nu-l interesează figura domnitorului, personajele sale fiind atât oameni ai ținuturilor Tigheciului, Lăpușnei, Orheiului, cât și ai Basarabiei de Sud stăpânită pe atunci de tătarii-nohai. Cel mai important dintre ele este căpitanul de plai tighecean Mârzea Șoimul cu care cititorul face cunoștință chiar din primele pagini ale romanului. Acest lucru are loc în casa din Istanbul a comerciantului moldovean Petre Bârlădeanu într-o ambianță și atmosferă învăluite de un misterios aer oriental. Căpitanul de plai are  acolo niște întrevederi cu mesageri ai unor structuri secretecare pretind că orânduiesc și guvernează societatea umană, prin el autorul introducându-l pe cititor în atmosfera unei lumi mai speciale pe care Mârzea Șoimul în ultima instanță o numește Nevăzuta. Casa comerciantului nu este doar o simplă locuință, ci și un ”nod al ortodoxiei”, un loc de întâlniri tainice ale mesagerilor structurii secrete Iglisia, una care ”este deopotrivă ortodoxie, dar este și Răsărit pithagoreic, și Răsărit zamolxian, și Răsărit valaho-egiptean, și putere nevăzută care (…) păstrează de veacuri ființa neamului în trupul, cugetul și duhul său”(p.9). Iglisia este similară cu ”eclesia latină și iglesia spaniolă” și întruchipează încă din vremea propovăduirii sfântului apostol Andrei în Dobrogea ”unitatea dintre lumea văzutelor și a nevăzutelor în scopurile ei legate de atemporalitate”(p.12). În ierarhia celor inițiați în relațiile Iglisiei există câteva trepte, în cea superioară ajungând un grup de numai șapte persoane care dirijează anumite acțiuni din cele trei provincii (Moldova, Transilvania și Valahia) ale Țării Soarelui,precum este denumită vechea Dacie. Iglisia este împărțită în mai multe subdiviziuni: Frăția Lupilor Cenușii (din Țara de Sus), Frăția Ortodoxă (de la Liov), Frăția Calului Sălbatec (a tătarilor-nohai din neamul Cantemireștilor), Frăția Zimbrului (din Țara Hațegului), Frăția Căpriorului (din Țara Tigheciului), Frăția Dropiei (din Ținutul Balta, de dincolo de Nistru), Frăția Peștelui (din Dobrogea) și altele. Una din rivalele Iglisiei este cea a Zidarilor, structură care promovează  catolicismul, unii dintre ”zidari” găsindu-se și printre boierimea moldoveană, mai ales printre cei cu studii la Colegiul iezuit din orașul Bar din Lehia (actualmente în Ucraina), o instituție de învățământ a papistașilor. Din această rivalitate a suferit și ”Mihail Voievod Viteazul căzut sub sabie catolică și nu sub sabie islamică, (…) Mihail Vodă, domnul Țării Românești, Ardealului și Moldovei, cel căruia moșul său Mârzea Bătrânul i-a închinat sabia și viața” (p.10). Astfel, autorul sugerează că prenumele tătăresc Mârzea al căpitanului ar fi românescul Mircea, acest personaj fiind urmașul lui ”Mârzea, poreclit de tigheceni Cazacul și cunoscut de tătari ca Mârzea-baatur sau, mai ales, Bogdan Mârzea-baatur, adică Mârzea Moldoveanul cel Viteaz” (p.9). Asemenea lucruri se mai întâmplă și în actualitatea noastră imediată, când în Basarabia aflată de aproape două secole sub ruși foarte mulți moldoveni cu prenumele românesc Ion acceptă să se numească Vania sau Ivan, iar pe atunci Ținutul Tigheciului se mărginea cu Bugeacul tătarilor-nohai.

Încurcate și complicate sunt relațiile dintre marile puteri, lupta ducându-se fără încetare prin intrigi ascunse, aspect pe care îl înțelege la un moment dat unul din personajele acestei ample pânze epice: ”Dintr-o dată lucrurile i se par limpezi și înfricoșătoare: Iglisia joacă deopotrivă cartea marelui maestru al Ioaniților, care luptă în credință împotriva piraților sarazini, încercând să ușureze apărarea Hispaniei dinspre mare, ca să-și poată întoarce armele împotriva Franciei; dar și pe partea regelui frânc care-i ușurează sultanului lupta cu Viana, războindu-se cu Habsburgul prin Țările de Jos și spre Dunărea de Sus”(p.96).

Întinsul spațiu al narațiunii istorice este populat de o mulțime de personaje, unele dintre ele, în pofida faptului că apar doar episodic, sunt ca niște scăpărători meteoriți care apar strălucind feeric pe cerul controversat al subiectului istoric. Unul dintre ei, bunăoară, este popa Agapit, un om ”trunchios, noduros, tufe de sprâncene negre frânte la mijloc, parcă lipite pe fruntea câtă se mai vede de sub comănacul sfinției sale, cunoscut în tot Tigheciul, cu fund gros din lemn de gorun învelit în pâslă să-i ferească creștetul de tăiș. Bărboi negru. Plete negre împletite în coadă strânsă în curea roșie. Ochi negri, isteți și iscoditori. Neduhovnicești, cum neduhovnicești îi sunt și mâinile tăpăhgoase  acoperite cu blăniță de păr, și el, negru…”. Popa Agapit mai are și un citeț,  unul Văsălie Poalelungi, cu învățătură slavonească de la mănăstirea Căpriana, dar în comparație cu acesta părintele face slujbă ” pre rumânie, s-o prindă și tighecenii, slujbă cam după capul lui, citețul cântând pre slavonie, popa pre rumânie, așa că răzășii și răzășițele ticsesc biserica din Hârtop”. Acest citeț al bisericii, deși respectă canoanele bisericești, se află alături de popa Agapit în rândurile răzvrătiților care, adoua zi, pe 9 decembrie 1671, urmau să lupte cu dăbilarii lui Duca Vodă pe câmpia Ciricului de lângă Iași, fiind ”înarmat cumplit cu patru pistoale turcești, având plăsele de os, săbioi ca al părintelui, patima lui lumească pe lângă văduvele mai coapte fiind calul”(p.397). Memorabile sunt și alte personaje, precum Maria din Săliștea Orheiului ”cu ochi albaștri-oțelii, frumoasă de pică, aprigă”(p.372), una din jertfele răscoalei sau tătăroaica Ildî (Steaua) de ”cam 40 de ani, dar nu se dă pe una de 20(…),vârtoasă, șolduri cărnoase, țâțe tari și ascuțite…”, ea fiind o ”dăscăliță de dragoste în haremul pașei de la Trebizonda, peste Marea Neagră” și care învață „cadânele nemțoaice cele 64 de feluri de a face dragoste” (p.308). În această numeroasă lume a personajelor sale, autorul se dovedește a fi un neîntrecut maestru în descrierea lor, fiecare portret potrivindu-se cu felul de a fi al celui redat. Iată-l pe hotnogul Ilie Iurașcu, unul dintre inițiații Iglisiei: „Are glasul gros. Îi ies aburi pe nări. Mustățile le poartă moldovenește, prelinse pe la colțul buzelor. Sprâncene stufoase. Negre. Negre pletele. Negri ochii. Palmele pe măsura trupului. Degete rădăcinoase…” (p.458). În plus, mai e surprinzătoare și relația trecutului (de acum trei secole) cu realitatea noastră în care acest spațiu își duce existența deja în cel de-al doilea deceniu al  secolului nostru. Astfel, în consens cu actualele evenimente din Ucraina sună și vorbele unul sol al căzăcimii care îi recunoaște lui Mârzea Șoimul: ”Zurba lui Stepan Razin i-a adus pe moscoviteni la Don. Boiarii Moscului au împărțit Ucraina cu panii leși. O știți, pre noi nu ismailitenii ne prigonesc…”(p.169).

În deplină concordanță cu atmosfera încărcată de spaime și de grozăvii a nopții de după înăbușirea în sânge a răscoalei este și stilul narațiunii: „Dinspre monastire se ridică un vuiet surd. Un vaier tăiat de chirăit muieresc. Se văd sâmburii roșii ai unor făclii. Se văd umbrele unor călăreți lingând omăturile” (p.461). Pe ampla pânză a narațiunii, în afară de personajele de ficțiune artistică sunt prezente și figuri proeminente ale istoriei neamului românesc. Cea mai importantă dintre ele este vornicul Miron Costin în călătoria cu alaiul său de care și călăreți, împreună cu fratele său Velicico, de la Chilia spre Iași, iar în drum oprindu-se pentru popas la ”conăcelul” său de la Comrat. Cărturar fiind, vornicul poartă cu sine o căruță în care-și ține cărțile, deseori oprindu-se din mers, când îi abate să verifice un citat sau vreo idee a cuiva. Iată cum îl vede fratele său Velicico: „A împlinit Miron 36 de ani. Are avere de n-o poate număra (…). De atâtea sfaturi filosoficești, barbă în barbă cu sfinția sa Dosofteiu, episcopul Romanului, care încă își scurge ochii pe bucoavne, a mai îmbătrânit Miron. Are crețuri subțirele la colțul ochilor. Bărboiul îl îmbătrânește și mai mult. Chipeș, cu sprâncenele lui haiducești, negre, cu obrazul tras ca de sfânt mucenicit în evlavii, l-ar vrea bărbierit, îmbrăcat ostășește, fără anteriu și comanac, ca un mare vornic și călăreț strașnic, așa cum a fost în tinerețe, în călărimile leșești care s-au spârcuit cu cazacii lui Hmel…” (p.276). Având relații mai speciale cu leșii, Miron Costin nu ascunde faptul că face parte din structura secretă a Zidarilor, („Dușmanii de moarte ai Țării Soarelui”, p.127), cei care jinduiesc să-i papistășească pe moldoveni, iar frate-său îl sfătuiește: „Nu te da Zidarilor cu totul (…). Aici avem rădăcinile până-n afundul veacurilor. Și-n legea moșilor noștri (…). Așa că lucrează cu Zidarii, atâta timp cât să nu vinzi Moldova” (p.279). În această discuție apare deja temerea de serdarul Constantin Cantemir, pe care Iglisia îl pregătea pentru tronul Moldovei, dar nu imediat după Duca Vodă, să nu trezească suspiciuni la curtea Sultanului, ci după ce urma să domnească o vreme boierul Petriceicu, „blând boier din Țara de Sus” (p.460). Aceste lucruri ies în vileag la sfatul de taină de la Mârzești al mesagerilor Iglisiei, la care e prezent și spătarul Neculai Milescu, poreclit Cârnul. Aici sunt puse în discuție și candidaturile lui Miron Costin, a spătarului Tudosie Dubău și a cărturarului Milescu, acesta însă refuzând („nu voi a sta nici măcar în țarc de aur. Țarcul meu este lumea mare și buna mea voie…”), și ale fraților Apostol și Constantin Durac, și aserdarului Mihalcea Hâncu, și a boierului Grigorie Hăbășescul. În final, se ia decizia: „Rămâne să fie școlit oșteanul fărășcoală, serdarul Constantin Cantemir” (p.348). Pentru organizarea și conducerea răscoalei împotriva lui Duca Vodă la acest sfat de taină căpitanului de plai Mârzea Șoimul i se schimbă numele în Crivăț, acesta urmând să fie ulterior un personaj de legendă, un mit care să-i însuflețească și să-i încurajeze pe răsculați, un personaj „De Iglisia născocit. De ea slobozit în lume. De ea pretutindeni lăudat pentru făcute și nefăcute. Sunt cel puțin 10 căpitani Crivăț purtând glugi negre care taie dăbilarii domnești în Lăpușna, Soroca și Orhei”. Crearea mitului Crivăț avea câteva scopuri, printre care „să-i taie Ducăi, acum, în pragul iernii, când se pornește haraciul la Înalta Poartă (…), să-i taie mâna stângă cu care jupoaie țara: cel care se numește Stilyanos Lados și să închege nemulțumirea norodului…(p.374). Din cauza însă a orgoliilor celor doi boieri, Mihalcea Hâncu și Apostol Durac, care și-au asumat conducerea răzvrătiților, ei înghesuindu-se apoi să urce pe tronul fanariotului, răscoala eșuează. Peste câteva zile, cu ajutorul turcilor și al tătarilor, Duca Vodă revine la putere, dar este lăsat de otomani să se răzbune pe răsculați și să mai adune biruri pentru sine și pentru Poartă doar încă opt luni, el încheindu-și astfel, în august 1672 cea de-a doua domnie.

Referitor la aceste evenimente, bătrânul tătar Nohai baatur celebi, tatăl grațioasei și războinicei Hurrem, un alt personaj memorabil al romanului, spune: „Ce clădesc ziua, Bogdanii surpă peste noapte… Nu noi suntem pedeapsa pe care le-a dat-o Allah! Pedeapsa lor ei înșiși sunt! (…).Jumătățile de măsură se plătesc greu, mai precizează el, având în vedere faptul că l-au lăsat pe Duca Vodă să fugă, dacă-l ucideau, nu mai avea cine să se răzbune”(p.491). În acest context, memorabile sunt și profeticele vorbe ale Elisavetei-Sofia (”nici monahie, nici văduvă, nici curtezană, cu case și botici de cosmeticale în Pera și Fanar”), care e de fapt o mândră și frumoasă femeie din structura Iglisiei, ea având misiunea de a-i ”ține de urât” lui Kaunitz, ambasador la Istanbul al Sfântului Imperiu Roman și al împăratului Leopold de Habsburg al Austriei. Într-o pauză dintre pătimașe efuziuni de dragoste aceasta îi spune căpitanului Mârzea: ”Nu sabia este puterea care vă va supune, ci hiclenia mârșavă a banului și puterea intrigii, machiaverlâcurile politichiei și neunirea, dar și lăcomia celor care pohtesc Dachia ca pe o țară a Canaanului”(p.45). În acest context,o duioasă, tandră și impresionantă prin trăirea ei este și relația de dragoste dintre Mârzea Șoimul și Hurrem (Vesela), tatăl ei fiind tătar-nohai, iar mama, Sirina, moldoveancă. Pe malul lacului Chitai se aprinde prima scânteie din focul etern al dragostei lor: „Căpitanul Mârzea Șoimul prinde privirea mârzacei Hurrem. Liniștitoare. Adâncă. (…). Hurrem râde, arătându-și dințișorii. Râs pe jumătate alintat. Pe jumătate aspru. Mlădie în șaua înaltă de safian roșu, cu scărițe arăbești late, cazaca strânsă pe sânii cărnoși, împungându-i camizola de mătase, îl privește în lumini cu ochii ei verzi, pieziși”. (p.212).

În afară de iscusința de a crea caractere vii, impresionante prin veridicitatea lor, autorul demonstrează profunde și vaste cunoștințe în detalii de epocă, nuanțe ce țin de limbaj, de obiceiuri, de viața de toate zilele ale oamenilor locului. Mulți dintre basarabeni cunosc, probabil, expresia cu care în copilărie mamele îi certau  atunci când întârziau prea mult la joacă: „Iar ai fost la halcă, farmazonule!”, în acele timpuri descrise în roman halca fiind un fel de competiție sau hârjoană a bărbaților pentru a le ridica moralul înainte de bătălie, un obicei preluat de la tătarii-nohai din Bugeac. Moldovenii de pe margine foloseau expresiile „a încălări” în loc de „a încăleca”, „a aromi” în loc de „a mirosi” și încă multe alte cuvinte cu scăpărătoare nuanțe arhaice, precum „s-a moldovit”, „bârfelniță” (un fel de balcon), „buhurdar” (un fel de sfeșnic), „vivandiere unguroaice, arzoaice și înfocate”, „țorsamuri”(ciucuri sau franjuri), „blăni de stejar” (scânduri), „o ciurdă de copii” (o ceată), „a se șopocăi” (a se șușoti), „a leorfăi” (a sorbi), ”a se tologi” (a se tolăni) etc., etc. Autorul s-a informat și despre vestimentația de atunci a lipovenilor din deltă: „Cizme din pânză de corabie, cămășoaie încinse cu brâu roșu, părul retezat pe frunte și la ceafă, legătură de frenghioară peste frunte…”(p.112). Lectura devine cu totul familiară când cititorul basarabean întâlnește locuri atât de cunoscute și aproape de suflet: Fântâna Zânelor, Cotul Chitaiului, Hagi Curda din zona lacului Chitai din Bugeac (actualmente în Ucraina), Căușeni, Ciucur-Minjir, Comrat, Hâncești, Drăsliceni, Orhei, Criuleni, Ustia, Bulăiești, Râșcova, Ivancea, Bahmut, Păhărniceni, Zamcioji, Căpriana și încă multe alte localități basarabene. Iar despre hotnogul Ion Șipoteneanu lumea spunea că „ridică boul pe umeri, iar șipotenenii se trag din niște uriași care ar fi stăpânit Bâcul în vremea măriei sale Ștefan Vodă” (p.120).

Finalul romanului este zguduitor prin tragismul său, în care eternul sentiment al dragostei dintre căpitanul de plai Mârzea Șoimul și neasemuit de apriga și frumoasa Hurrem, relațiile lor prevestindu-le un strălucit viitor, se sfârșește în mod tragic. Ei reușesc doar să se cunune, conform credinței ortodoxe, „robul lui Dumnezeu, Mârzea Șoimul (…) cu roaba lui Dumnezeu, Ioana…”, fata preferând acest nume de creștină în memoria mamei sale Sirina. Complicate, dar și tandre, imprevizibile, dar și captivante, încurcate, dar și magnifice sunt relațiile dintre aceste două personaje, precum similară este și istoria poporului român. Orice s-ar spune, încurcate sunt căile Timpului, ale Istoriei, ale Nevăzutei, dar nebănuite ale Domnului și, oricât ar părea de paradoxal, după lectura cărții cititorul este tentat să revină la prima pagină pentru o relectură a ei, narațiunea deschizându-și alte și noi semnificații și nuanțe.

                                                                                                   Nicolae Rusu