Există cărţi-monumente.
Dar iată şi o carte-statuie.
E vorba de volumul „Românii din jurul României” de Vasile Şoimaru.
Are 376 de pagini şi e o lucrare crescută pe verticală, precum Coloana Infinită a lui Constantin Brâncuşi.
Despre tipăriturile deosebite, de regulă, se spune: o carte ca aceasta apare una la un an, sau una la zece ani, sau una la o sută de ani.
Despre astă operă unică se poate afirma că asemenea cărţi apar o dată la două mii de ani.
De ce?
Albumul lui Vasile Şoimaru prezintă, pentru prima dată în istorie, mărturii scrise şi imagini fotografice despre marele popor al dacilor, despre care Herodot spunea că se întinde din munţii Moraviei şi până la apele Niprului.
Această carte de circa 3 kilograme e o carte grea. În primul rând – de sensuri şi frumuseţi.
Am mai putea-o denumi: un sfert de milion de kilometri într-o mie de imagini.
Atâţia kilometri a făcut Vasile Şoimaru pentru a aduna cele o mie de imagini din carte. Alte câteva sute de mii de fotografii i-au rămas în afara acestei Enciclopedii a Daciei refăcute simbolic. Dacă Decebal ar putea-o răsfoi, şi-ar regăsi lesne ţara toată între filele ei.
Precum arheologul care reconstituie după un os dinozaurul preistoric, Vasile Şoimaru reconstituie cu un peisaj, cu ruinele unei catedrale sau licăririle din privirile unor consângeni – o epocă, o ţară, un neam.
Imaginile volumului respectiv sunt ca un comentariu la cartea de istorie.
Această Cazanie a neamului românesc trebuie să fie predată în şcoală ca o anexă la manualul de istorie.
Îl întreb pe Vasile:
– Cum ai găsit subiectul?
– Nu eu l-am găsit. El m-a găsit. Trebuia cineva să facă acest lucru. Îi sunt recunoscător Celui-de-Sus că m-a binecuvântat să-l realizez anume eu.
Vasile Şoimaru are un suflet care i se zbate ca apa-n vad. Când îl sun pe posesorul lui fără de astâmpăr, îmi răspunde ba de la Bitolia, ba de la Uzdin, ba de la Martanoșa, ba de la Cornova Italiei, locuri nu unde românii au fost risipiţi de intemperiile istoriei, ci – pe unde au mai rămas: rămăşiţe din vechiul Imperiu al Dacilor, care, la două mii de ani de la suprimarea lui de către romani şi barbari, mai dau semne a nu fi dispărut de tot.
Răspândiţi în cele patru zări, ei se mai încăpăţânează să vorbească limba lor, să-şi păstreze tradiţiile, să ţină la vetrele moşilor şi strămoşilor de care nu s-au despărţit, ele fiind situate în chiar leagănul civilizaţiei multimilenare al acestora.
Vasile Şoimaru a mers pe urmele lupilor daci. Formula: valah-voloh-volh-volk desemnează o posibilă ascendenţă a valahilor (românilor) identificaţi cu lupii, puşi pe drapelele Daciei.
Sate ascunse în munţi sau pe şesuri ca nişte lupării. Femei cu ochi de lupoaice. Bărbaţi cu mers de lup pus la pândă. Copii cu hârjoneli de lupuşori, scoborâţi de pe steag dacic. Pe toate le surprinde Vasile Şoimaru.
El reconstituie basme şi vise. Doruri şi nădejdi.
Un reporter de la un post de radio bucureştean, aflând că basarabeanul Vasile Şoimaru vizitase câteva zeci de ţări, i-a pus acestuia ceva mai demult următoarea întrebare:
– Ce ţară aţi mai dori să vedeţi, domnule Şoimaru, după ce aţi văzut, s-ar părea, toate ţările de pe glob?
Cel întrebat a răspuns în felul următor:
– Unica ţară pe care aş dori mult s-o văd se numeşte…
Şi aici Vasile a făcut o pauză, ca mai apoi să adauge:
– …România Mare.
Pe ea încearcă s-o refacă cu aparatul său de fotografiat ilustrul călător şi om de cultură.
A găsit localităţi, altădată româneşti, în care azi doar morţii din cimitire mai au nume româneşti. Celor mai mulţi dintre urmaşii lor li s-au furat numele, graiul, memoria.
Se ştie: un popor care nu are memorie încetează să mai existe.
Norocul nostru a fost limba română: cuvintele ei nu ne-au uitat. Acolo unde mai e vorbită limba noastră, memoria este vie.
V. Şoimaru s-a deplasat unde a auzit că ni se mai vorbeşte graiul. Şi s-a găsit pe sine.
În Ucraina de dincolo de Transnistria, între râurile Tiligul şi până dincolo de Bug, până în 1956 funcţionau circa 500 de şcoli româneşti.
În acel an, acestea au fost închise delaolaltă. De ce? Argumentul a fost hilar: acestea îi românizau pe ucraineni şi ruşi. Dar – Basarabia a făcut parte din Rusia ţaristă 106 ani, iar din URSS – alţi vreo 50 de ani, şi nu le-a românizat. Dimpotrivă, ea s-a lăsat rusificată. Acolo unde nu s-a reuşit timp de sute de ani să fim asimilaţi, rusificaţi, deznaţionalizaţi a poposit Vasile Şoimaru.
Toate satele de acolo îl cunosc pe Vasile. El le-a amintit limba noastră, le-a dus costume populare, cărţi, CD-uri cu melodii de-ale noastre şi de-ale lor.
Nicolae Bobeică, sosit la lansarea albumului de la Martanoşa, sat de dincolo de Bug, care în 1956 mai avea 20 000 de români, îmi povesteşte:
– Când l-am auzit pe Vasile Şoimaru vorbindu-ne în limba noastră la întâlnirea cu consătenii mei, tot satul a început să plângă. De bucuria de a auzi tot ce spune şi de durerea de a nu înţelege tot ce spune.
În toate satele româneşti din teritoriul vast de la ţărmurile Mării Negre pe care Ecaterina a II-a îl botezase „Moldova Nouă”, pentru că în 1740 majoritatea locuitorilor de acolo vorbeau în „valahă”, azi şcolile sunt ruseşti. Şi moldovenii rusificaţi de acolo se vor cu Rusia. În localităţile unde mai există şcoli cu predare în limbile tătară, armeană, acestea se doresc în Ucraina. Iată ce n-a înţeles până azi puterea de la Kiev, că cei rusificaţi – ca şi minorităţile din Republica Moldova – se vor dori veşnic cu cei care i-au rusificat.
Poate nu-i târziu ca politicienii din ţara vecină să revină la deciziile aberante ale celora de la 1956.
Îl ştiu pe Vasile Şoimaru de mult (am fost colegi de parlament în câteva rânduri), dar nu l-am cunoscut deloc.
Abia când a scos prima ediţie a cărţii „Românii din afara României” l-am cunoscut cu adevărat ca pe una dintre marile personalităţi ale Basarabiei, care nu se bate cu pumnul în piept că face, dar face şi face bine ceea ce face.
Mă miră entuziasmul lui permanent şi faptul că pune mai presus de toate iubirile – dragostea de Neam.
Vasile Şoimaru ar fi cel mai bun director al Departamentului Românilor de Pretutindeni, care sponsorizează la nimereală programe care n-au nici în clin, nici în mânecă cu promovarea identităţii româneşti, şi care, acum câţiva ani, era în căutare de români pe insulele Maldive, prin Singapore şi Noua Guinee, în loc să treacă Prutul, Tisa sau Siretul şi să-l ia drept călăuză pe Vasile Şoimaru, cel mai bun cunoscător al vetrelor româneşti din afara actualelor frontiere ale României.
Când s-ar putea să dispărem, Doamne fereşte!, în gulagurile Uniunii Euroasiatice, care ia naştere în aceste zile, pe fundal de rafale de mitraliere în Ucraina de răsărit sau în globalizări negândite până la capăt, cartea lui Vasile Şoimaru va fi o mărturie şi o dovadă că am fost…
Această carte e mai mult decât o carte. E un pomelnic al unui neam decimat. O mărturie. Şi un vis.
E ca o catedrală ridicată pe ruinele unei catedrale care a fost. E ca o albie de râu cu apele mutate în alte albii, care aşteaptă nişte ploi să le umple.
Când răsfoieşti volumul lui Şoimaru, simţi aer proaspăt ca stârnit de aripi de şoimi.

Această carte
e din viaţă şi moarte,
e din nopţi şi din zile,
Vasile, Vasile…

Nicolae DABIJA, poet, membru de onoare al Academiei Române

Literatura si Arta, 29 mai 2014

Îi mulțumesc lui Nicolae Dabija pentru această frumoasă cronică, acest Poem-recenzie, Poem în proză, Poem-statuie, dedicat noului meu volum: ROMÂNII DIN JURUL ROMÂNIEI.Monografie etnofotografică!

V.Ș.