Apariţia recentă a unui nou volum, Românii din jurul României, a adus în atenţia „românilor de pretutindeni“ un album, continuare a celui publicat cu câţiva ani în urmă de basarabeanul Vasile Şoimaru. El a pregătit o a doua versiune, complementară celei din 2008, cu acelaşi titlu şi cu subtitlul Monografie etnofotografică, Oneşti, Editura Magic Print, Chişinău, Editura Serebia, 2014, 376 pp. Lucrare impecabilă din punct de vedere grafic, albumul se deschide şi se închide, simetric, cu harta privind „repartiţia populaţiei româneşti pe continentul european“. Autorul a optat, nu întâmplător, pentru culoarea roşie, aproximativ compactă pe teritoriul României (mari) şi redusă la „stropi“ (enclave) către Doneţ, spre Est, în Crimeea, Grecia, Albania spre Sud, Cehia, Slovenia spre vest, Polonia, Galiţia spre Nord. De altfel, cuprinsul albumului „vorbeşte“ în acelaşi sens: I. Maramureşul istoric (pp. 24–57); II. Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (pp. 58–111); III. Basarabia (pp. 112–151); IV. Transnistria (pp. 152–165); V. Noua Serbie, Slavo-Serbia, Crimeea şi Caucazul de Nord (pp. 166–191), VI. Cadrilaterul şi Valea Timocului bulgăresc (pp. 192–205); VII. Valea Timocului şi Banatul sârbesc (pp. 206–217); VIII. Aromânii (pp. 218–253); IX. Istroromânii (pp. 254–265); X. Românii din Ungaria (pp. 266–271); XI. Vlahii slavizaţi din Cehia, Slovacia şi Polonia (pp. 272–293); XII. Urmele bolohovenilor în Galiţia, Pocuţia şi Podolia (pp. 294–303); XIII. Copiii românimii: de la poalele Caucazului la Munţii Stâncoşi (pp. 304–311); XIV. Vestigii româneşti pe alte meridiane: Turcia, Italia şi Austria, Ţările Baltice, Kazahstan, Canada (pp. 312–339). Realizare de înaltă ţinută artistică, albumul dispune de coperte sugestive imagistic. Prima constituie suportul pentru reprezentarea unui copac cu o generoasă coroană (neamul românesc), iluminat puternic de „soarele speranţei“, străjuit de un gard, la un moment dat întrerupt. Imaginea se suprapune hărţii României, camuflată, dar evidentă printr-un joc de lumini (al sorţii). Coperta a doua, în replică, prezintă, ca o aspiraţie, harta „la vedere“ a României Mari, în care oraşul Sighet nu mai figurează pe frontieră, oraşul Cernăuţi apare în centrul Bucovinei, iar Cetatea Albă se întoarce la cei pentru a căror protecţie a construit-o Ştefan cel Mare.

Vasile Şoimaru a găsit un mijloc adecvat de a comunica atât cu cei pe care ţine să îi avertizeze de existenţa unor comunităţi româneşti, cât şi cu cei pe care i-a descoperit. Este imaginea fotografică, limbaj universal, de largă adresabilitate şi cu multiple posibilităţi interpretative. Mesajul autorului îmbracă acest aspect pe care îl propune cât mai frumos (realizat artistic) şi cât mai reprezentativ. Adunate din cele mai diverse colţuri ale lumii, imaginile se returnează nu numai într-acolo de unde au plecat, ci pretutindeni, unde se află etnici români interesaţi de congenerii lor. Nu întâmplător, între primele reproduceri figurează Maramureşul ca centru geografic al Europei, pe malul drept al Tisei, lângă Rahău, urmat de o alta a Maramureşului istoric, pastoral: un şirag de oi, una câte una, străbătând disciplinat, cu mici abateri, „poteca istoriei“, extrem de îngustă, în diagonală, de la nord către sud, într-un episod al transhumanţei. Sub titlul Perle vechi maramureşene sunt grupate câteva biserici din lemn, emblematice pentru zonă, apoi Memorialul de la Fântâna Albă, Katyn-ul românesc, dar şi biserica lipovenească din localitate ajutată în perioada interbelică de coroana României, Catedrala de la Bălţi, construită de Carol al II-lea, imaginea sublimă a oraşului Balcic, inseparabil de regina Maria, dar şi de unii pictori români.

Imaginile memorabile, cu un indicativ secret „memento“, se înlănţuie vertiginos: Pragurile Tisei „zbuciumate de atâta singurătate“, pentru că şi apa are nişte oprelişti, lăcaşuri modeste până la umilinţa biblică, cum este Pererita lui Grigore Vieru, explicând, pe deplin, spiritul poetului şi raportul acestuia cu Divinitatea, culori picturale româneşti din spaţiul basarabean, în adaos, pe lângă „albastrul de Voroneţ“: „verdele de Serbineţ“ şi „roşul de Căuşeni“, din apropiere de obârşia poetului Al. Mateevici, a cărui casă supravieţuieşte încă la Zaim, ruine de cetăţi, Ismail, Tighina, de oraşe glorioase odinioară, Moscopole, fărâme de istorie mai apropiate în spaţiu, în timp, biserica, ctitorie a lui Vasile Lupu, de la Chilia Nouă, mai îndepărtate, Balcanii şi aromânii, împrăştiaţi în cuprinsul peninsulei şi dincolo de ea, istroromânii în Slovenia etc., etc.

Vasile Şoimaru s-a impus ca o prezenţă singulară şi solitară în misiunea asumată de a descoperi şi de a face cunoscute comunităţile româneşti din Eurasia: de la est la vest, de la nord la sud şi nu numai. Este singular pentru că în întreprinderea sa, cu totul şi cu totul privată, nu are înaintaşi, nu are concurenţi, cât despre urmaşi – se va vedea. Pentru trecut, l-am putea asocia totuşi cu predecesorul Carol Popp de Szathmáry, pictor şi fotograf, care a ridicat imaginea fotografică la culmi artistice. Dar pentru angajatul oficial al regelui Carol I fotografia a rămas o preocupare în sensul desăvârşirii depline. La Vasile Şoimaru dezideratul artistic este dublat de un mesaj, de un subtext, fiind vorba de un autor militant. Fotografiile sale, de pildă, reunite în primul volum, sub titlul Românii din jurul României în imagini, Editura „Prometeu“, Chişinău, 2008, 278 pp., 800 de ilustrate, transmit mesaje pe care autorul le-a subtilizat în obiectivul ales şi pe care le dezvoltă şi subiectivitatea privitorului. Dacă ne amintim pagina unor stânci bizare prin forma lor din apropierea oraşului Soroca, de pe malul Nistrului, fortificaţia lui Ştefan cel Mare, după Cetatea Hotinului, nu putem trece cu vederea peretele modelat de timp în ansamblul de piatră. În partea superioară a acestei zidiri, acelaşi meşter, „Timpul“, a săpat un orificiu, un fel de ochi prin care artistul ne invită să privim realitatea. Metafora, atât de specială, defineşte „ochiul“ prin care basarabenii au privit lumea, în mod limitat şi dirijat cu duritate de stâncă. O altă imagine, eternizată din goana maşinii, înfăţişează un lan galben de grâu, cu petele roşii ale macilor sub albastrul cerului. În instantaneul fotografic, decriptat prin titlu, refacem tricolorul ad hoc, tovarăş de drum al autorului. Este o scenă care aminteşte de Drumuri(le) basarabene, pe care Mihail Sadoveanu le-a parcurs în 1919, din solidaritate de neam, imediat după Unire. În târgul de la Căpreşti a remarcat tricolorul prins la căciulile unor săteni. La întrebarea asupra însemnului, i s-a răspuns că acelea sunt „trei culori, trei flori ale României“, pe care românii trebuie să le poarte.

Vasile Şoimaru este un întreprinzător privat, îşi urmează propriul proiect, desfăşurat pe propria-i finanţare. Ca aspiraţii, este o instituţie, ca posibilităţi, o situaţie descurajantă, şi totuşi… În drumurile sale, cruciş şi curmeziş, el rămâne un singuratic, un solitar, dar numai aparent. În spatele său se află consătenii şi concetăţenii care, cu oasele lor, au presărat drumul de acasă până în „Siberiile de gheaţă“ sau în nisipurile de foc ale Kazahstanului, ca Hansel şi Gretel din basmele copilăriei, pentru a asigura reîntoarcerea compatrioţilor lor acasă. Mergând mai departe, în timp, drumeţul temerar se reîntâlneşte cu un întreg neam al Şoimăreştilor orheieni, intraţi în cultură prin poarta cea mare pe care le-a deschis-o Sadoveanu. Sub deviza şoimărească „Morţii poruncesc celor vii“, Vasile Şoimaru acţionează ca mandatar al acestora, sub comandamentul lor, iar obligaţiile pe care le resimte sunt de-a dreptul îndatoriri. Acţionând astfel, el pătrunde în familia spirituală a acelor înaintaşi care, la fel de solitari şi fără de Toyota sau aparat fotografic, au parcurs „apostoleşte“ calea către unele obiective strămoşeşti. Ca odinioară, Badea Cârţan, Vasile Şoimaru se-ndreaptă, infatigabil, către alte „Columne“. Dârzenia cu care străbate traseele ni-l evocă pe militantul Octavian Goga şi propriile mărturii ale acestuia, „Eu m-am născut cu pumnii strânşi“, sugerând pregătirea sa pentru luptă, prin voia destinului. Sau pe propriul său compatriot, Constantin Stere. Sub imboldul acestuia din urmă, „nici o picătură de energie morală nu este în zadar“, se pot înscrie demersurile autorului-militant, dar mai ales cele două albume, absolut monumentale, cu o iconografie de excepţie, care înfioară cititorul prin frumuseţea şi şi mesajul lor.

Iulia MĂRGĂRIT

CULTURA. Fundația Culturală Română.

NR. 475 din 10-July-2014

http://revistacultura.ro/nou/2014/07/romanii-din-jurul-romaniei-un-cavaler-al-romanitatii-vasile-soimaru/